Cuvânt și iubire

„Pentru a crea un stil nou se recreează un alt spațiu, de fiecare dată mai proaspăt”

Mihai Pop: Din perspectiva mea, un lucru interesant de discutat ar fi relația care se întinde pe durata câtorva zeci de ani între profesorul – de gimnaziu, liceu, facultate – și artist. Mă interesează ce ați luat din practica de dimineață, a profesorului, și ați dus în atelierul nocturn al artistului. Trebuie să existe o legătură, eu o văd și de asta cred că este interesant un interviu care să își păstreze relevanța în timp, să vorbim despre cele două fațete ale dumneavoastră, care v-au ocupat timpul, fără întrerupere, din 1973 până azi.

Ioan Sbârciu: Dacă ar fi să răspund într-o propoziție, aș cita mai degrabă din Noica: „În pedagogie, nu știi niciodată cine dă și cine primește”. De ce? Pentru că sunt multe așteptări din partea elevilor, studenților, „învățăceilor” și orice spui poate să-i influențeze în timp foarte mult. E un amestec acolo de știință și afectivitate; învățământul nu poți să-l faci fără dăruire și, hai să zicem, har (dar e vanitos să zic eu despre mine că am har…). Eu de fapt am pornit din altă parte, urmărind un fir, aș fi vrut să fac ceva ce alții nu au făcut pentru mine, ceva ce mi-ar fi plăcut să mi se întâmple mie. […] Bineînțeles că nu poți să fii profesor la arte dacă tu nu lucrezi sau dacă nu ai talent cât de cât ca să poți corecta, să zicem, un studiu […] Educația vine cu toate legile compoziției sau cele ale cromaticii, organizării suprafeței, până la mesaj și atitudine față de evenimente, dar în același timp nu trebuie să uiți că activitatea aceasta trebuie să aibă ceva înălțător, să te ducă în visare. Trebuie să fie altceva decât obișnuitul. Profesorul de felul acela, cum am încercat eu să fiu, vine din exemplele avute la Bistrița. Nu mi-aș fi imaginat vreodată că o să ajung profesor căci nu-mi plăceau deloc modelele văzute până atunci – erau prea exigenți, dar erau profesori dedicați meseriei; doar în privința asta am încercat să-i copiez: ei veneau la ora șapte și jumătate în școală și plecau seara la opt; făceau meditații gratuit, ceea ce și eu am făcut mai târziu cu elevii mei.

MP: Cât de mult din timpul și spațiul mental ia această muncă? Să reformulez întrebarea inițială. Când ați ajuns la Liceul de Artă din Cluj erați tânăr profesor și în același timp tânăr artist și trebuia să vă construiți în ambele sensuri. Cele două roluri, profesor-artist, s-au împletit și v-au ocupat cea mai mare parte din timp. Ce tip de legatură este, în cazul dumneavoastră, între școală și atelier?

IS: Da, pot să zic că mi-am sacrificat majoritatea timpului pentru învățământ, dar am avut și noroc să pot să lucrez noaptea. Eu am desenat de mic și am vrut să devin artist. Tata voia să mă facă inginer, dar eu am vrut să fiu pictor și am avut norocul să reușesc. Nici măcar în anul trei de facultate nu îmi imaginam că voi ajunge profesor sau că o să mă prindă chiar atât de mult profesoratul. Faptul că am ajuns cu repartiție la Cluj, imediat după facultate, a fost o șansă, însă nu credeam că o să rămân acolo. Dar după ce am ajuns la Liceul de Artă, mi-a plăcut foarte mult. Mai târziu mi-a plăcut și munca cu elevii mici, dar la început mi-a plăcut să lucrez cu cei din clasele mari; mă solicitau și stăteam foarte mult cu ei în fiecare după-masă și eram conștient că poate să fie o ratare treaba asta; în același timp, dacă nu introduceam o altă metodă, preluând ceva din cea de la Bistrița, nu cred că se putea ajunge la un rezultat. Și cineva trebuia să o facă. Dar zilnic. Și în fiecare zi, eu, pentru mine, mă străduiam să fac mai mult. În atelier făceam desene, pasteluri, pentru că nu poți sa fii un profesor dacă nu profesezi. Mai devreme sau mai târziu se vede lucrul ăsta. Și arta e o chestiune de lung-parcurs; […] eram conștient că trebuie să am răbdare, să continui și încet, singur, să ajung acolo.

MP: Dar putem spune că în primii ani de profesorat v-ați construit ca artist și prin elevi? Ce lucrați cu ei avea rezonanță în propriul atelier? Nivelul de exigență impus lor se regăsea în atelierul propriu?

IS: Ce am învățat eu din experiența cu ei era că arta trebuie să aibă, indiferent de curent, o anumită prospețime. Când se creează un nou curent se distruge un spațiu – arta plastică se referă la spațiu, iar tot ce intră în spațiu se referă la plastică – și pentru a crea un stil nou se recreează un alt spațiu, de fiecare dată mai proaspăt. Din acest punct de vedere, sigur, pentru că elevii și studenții sunt întotdeauna proaspeți, am rămas cel puțin mental tânăr. Iar generațiile se schimbă, gândesc altfel.

MP: Ceea ce spuneți nu este totuși valabil pentru orice profesor; mă interesează particularitatea muncii dumneavoastră; dacă mă gândesc la alți profesori, fie la nivel de liceu sau la facultate, mulți s-au „osificat” repede, contactul cu studenții nu a însemnat pentru ei prea mult.

IS: Sunt unii profesori care ies în lume și aparent sunt foarte inteligenți și talentați, însă nu se leagă nimic de ei, incredibil. Și cred că e din cauză că nu lucrează în mod sincer cu ei. Trebuie să ai acest exercițiu introspectiv, să stai de vorbă cu tine, să-ți scrutezi propria ființă și să te împaci cu sufletul tău. Trebuie să fii autocritic. Cu studenții uneori trebuie să empatizezi, altădată trebuie sa fii exigent, dar educația are rădăcini amare – cu cât e mai serioasă, cu atât e mai bine mai târziu în viață. Spiritul ăsta e important și trebuie păstrat, pe mine mă interesează zona acesta, nu materială, ci spirituală. Ce mi-am dorit să fac e legat de dorința omului de a schimba lumea și de credința că poți să o schimbi, în sensul spiritului lui Don Quijote.

MP: Țin minte că în clasa a VIII-a am făcut o pictura cu Don Quijote, evident influențat fiind de lucrările dumneavoastră, iar tema aceasta se identifică în amintirea mea cu ideea de libertate avută la orele de pictură, în contrast cu toate constrângerile școlii. Uitându-mă înapoi, eram atât de implicați în ceea ce făceam, încât întreaga noastră viață de elevi gravita în jurul acestor ceasuri de atelier.

IS: Îți spun de ce. La un moment dat, am avut norocul să citesc în studiile lui Jean Piaget despre specificul vârstei, despre ce trebuie să faci sau ce nu trebuie să faci la o anumită vârstă. Și atunci am constatat că toată pedagogia pe care o practicam era foarte greșită. De ce? Până la o anumită vârstă, până la 14 ani, copiii văd diferit. Același obiect, același pahar unii îl văd mai lat, alții mai suplu, unii văd partea stângă mai mare, alții invers. Și nu trebuie să-i corectezi. Nu trebuie să-i înveți să facă axe, tu poți să le dai exemple, arătându-le, dar nu trebuie să le impui corecturi. Și atunci mi-am zis că vreau să iau clase mici. Și am început cu clasa lui Cristian Rusu, mai mare cu doi ani decât voi; i-am luat din a V-a și un an am făcut crochiuri cu ei spunându- le să nu măsoare. La vârsta respectivă, deci până la 14 ani, e important să le spui povestea, să le vorbești despre culoare, despre compoziție, despre desen – de câte feluri poate să fie desenul, caracterul liniei și așa mai departe, dar să îi lași pe ei. Pentru că unul are un gest mai primitiv, altul mai sensibil, unul mai rafinat, altul mai tensionat. Să îi lași să se desfășoare, punând accent pe imaginație, realizând lucrări din imaginație. Și atunci foarte multe teme erau ca un joc. […]

Ca să fie ca un joc, trebuie să fii pregătit să îi spui de fiecare dată altceva, măcar o frază nouă, să nu repeți același lucru. Pentru asta, recunosc că am avut noroc cu colegi mai mari, prieteni de la filozofie. Mi-a plăcut să stau în cercul lor. Seara, la Cola [Cola a fost un local clujean al anilor ’70-’80 – nota MP], erau discuții despre ce a apărut nou. Erau vremuri în care se citea, dar cam toată lumea citea aceleași cărți. Lumea comună, nu vârfurile, nu elita, ei probabil că citeau altceva. Și de acolo eram la zi oarecum cu ce se putea, cu ce apărea la noi. Bineînțeles că îi admiram pe Andrei Pleșu, pe Gabriel Liiceanu sau pe Dan Hăulică, care coordona revista Secolul 20; și acum îi consider extraordinari pentru România, cu ce au reușit să facă. Preiei anumite idei și la clasă se transmit.

MP: Cum se pot transfera ele la clasă? În temă, în abordare?

IS: Nu ținând un curs de filozofie, nici într-un caz! În teme sau în felul de a privi viața, omul sau de a lămuri anumite lucruri. A vorbi despre ce e important. Pentru mine era importantă partea aceasta mai spirituală, cum ar fi definirea culorii sau conceperea imaginii ca mesaj artistic. Mesajul întotdeauna este dat de atitudinea față de evenimente. La școală mă interesa sensul dat de Brâncuși lucrurilor, mai puțin de César, de exemplu. În ceea ce făceam eu încercam și una și alta, e adevărat.

MP: În atelierul propriu?

IS: Da, acolo oricum eram obsedat încă din școală de Don Quijote, de spiritul lui liber, și m-a marcat toată viața.

MP: Legat de spiritul liber, pentru noi era formidabil să fim la Liceul de Artă, credeam că automat suntem artiști și asta ne făcea să ne luăm treaba în serios, țin minte cu cât interes ne uitam la toată arta modernă, la avangarda artistică a secolului XX.

IS: Da, da. Și eu mă uitam cu același interes ca și voi.

MP: …și ne imaginam modernitatea acesta, temperatura ei prin temele pe care le primeam, prin acest fel de a ne juca de care vorbiți.

IS: … în același timp era și exigența necesară pentru a face Academism, care s-a păstrat și după ’90.

MP: Da, noi știam că trebuie sa fim serioși și buni în ceea ce facem.

IS: Să fiți foarte buni la competiții, da, exact. Era o permanentă competiție, nici nu aveai cum altfel. Eu personal – asta e un soi de declarație – cred că lumea este dusă înainte de lucrul împreună, este dusă înainte de iubire, nu de câștigarea unei lupte. Nu cred în competiție. Eu nu cred că o competiție duce înainte omenirea. Dar viața te obligă să iei parte la competiții. […]

MP: A devenit atelierul propriu mai exigent sau mai relaxat în urma muncii cu elevii și apoi mai târziu cu studenții? Odată cu trecerea de la clasa a V-a, la liceu, la facultate, apoi în perioada în care v-ați asumat Rectoratul și multă muncă administrativă. Cum s-au reflectat perioadele acestea în atelier?

IS: Eu am desenat de la 4 ani și am fost sigur că voi fi artist. Atunci desenam cai. Și la un moment dat era în vizită la noi un domn care m-a văzut desenând și mi-a zis: „ia fă-mi și mie un cal”. Și am făcut. „Tu știi să faci așa? Tu vei fi un mare artist!” Nu sunt eu un mare artist, dar asta e altceva (râde). Și mi-a intrat în cap treaba asta. Tot timpul am desenat. Pe urmă la școală, […] când aveam ora de desen, învățătoarea mă scotea la tablă și-mi zicea „desenează” și copiii desenau după mine. Atunci eram cel mai mare artist. Chestia asta a fost foarte importantă: să cred că voi fi artist.

Mai târziu, când am început să predau, am vrut să îmi fac datoria în sensul în care eu am crezut. Și am lucrat destul de mult și lucrez în continuare. N-am simțit că mă încurcă. Deci nu pot să știu cum ar fi fost dacă n-aș fi fost profesor. Poate că m-a ajutat foarte mult lucrul ăsta, poate că a fost necesar, poate că m-a ținut întotdeauna în pas cu dorințele tinerilor, cunoscându-le. Cu visele lor. Visul e foarte important; să ai un vis și să ți-l urmezi. Foarte, foarte important. Și pentru elevi este important să le sugerezi lucrul ăsta, căci asta e imaginația. Învățământul ai zice că îți ia din energie sau că îți fură idei, dar nu e numai asta. Da, foarte multe idei se preiau și nu le mai faci, e adevărat. Sau vrei să fie întotdeauna grupa ta bine pregătiță să arate bine mai ales la expozițiile de sfârșit de an. După cum cred că știi, modelul meu a fost Gustave Moreau. Adică în aceeași grupă să fie unul expresionist, unul impresionist, unul realist, unul conceptual.

MP: Nu am simțit că v-ați impus….

IS: Nu pe o anumită direcție – să picteze ca și mine, de exemplu – dar de foarte multe ori e necesar să sugerezi o idee și atunci nu mai poți să o faci tu, clar. Dar e și o provocare asta, mereu să contribui. E o provocare foarte mare. Pentru că în felul acesta te educi.

MP: Dar s-a întâmplat să dați ideile din atelier studenților?

IS: Foarte multe, fără să vrei. Felul cum definești frumosul sau forma e automat legat de ceea ce crezi tu. Ca profesor nu poți să nu fii informat și nu poți să te bazezi pe o lecție pe care, din rutină, o știi și o tot spui. Există anumite formule care sunt aceleași, dar chiar și așa-zisele legi ale culorii sau ale compoziției se schimbă mereu. Știința descoperă mereu ceva nou și trebuie să mergem în pas cu ea. Dar trebuie să și prevezi cumva, să pregătești elevul sau studentul pentru orice curent care va veni. Noi n-am abandonat academismul în momentul când a venit neo-realismul, nu? E un lucru foarte important. Bun, de aici până la șansa reușitei în carieră e cu totul altceva.

MP: Revenind la pictura dumneavoastră, lucrul acesta pe suprafețe mari a venit cred în anii din urmă, nu?

IS: Nu. La un moment dat, aveam o cameră mică pe post de atelier și n-am mai putut lucra în ulei pentru că mirosea, mai ales că atunci au apărut copiii – fetele. Și am lucrat pastel, având un sentiment de ratare. Iar în momentul când am ajuns într-un atelier mai mare pfff am avut o dorință de a lucra pe suprafețe mari teribil, a devenit o necesitate. Îmi place să fac și lucrări foarte mici, de atunci, de când aveam un spațiu mic am rămas și cu chestia asta. Dar îmi place și să mă desfășor pe suprafețe mari pentru că acolo poți să te simți liber. Dar depinde ce vrei să lucrezi. Sunt subiecte care aproape te obligă să faci un lucru mai intim, mai apropiat, pe care poți să îl atingi.

MP: Întreb și pentru că mi se pare că după ́89 și mai ales în anii recenți, toată lumea a început să facă lucrări mari.

IS: După ́89 a existat într-adevăr o dorință în sensul acesta. A fost o explozie. Chiar generațiile care au participat la Revoluție au avut dorința de a demonstra forță, gest… Acum filozofii spun că din punct de vedere fenomenologic s-a trecut de la polaritatea corp-suflet la gest-comunicare. Și atunci gestul poți să îl faci pe diverse dimensiuni. Oricum, secolul XX a fost un secol al vizualului și în continuare e așa. Pentru că e bazat pe comunicarea prin gest. Gestul poate să fie minimal, poate să fie analitic, poate să fie complex… depinde. […]

MP: Ar trebui încurajat studentul să fie o voce recognoscibilă sau nu mai e un subiect problema asta?

IS: Este foarte importantă întrebarea… Ziceam că un profesor nu poate să dea talent. Dar rolul lui este de a descoperi talentul, fiecare om are genialitatea lui. Dar problema e să nu-l încurci. Deci rolul profesorului este să vadă, dacă poate – poate să și rateze, bineînțeles – dar asta ar fi ideal, să nu îi distrugă aripile studentului, să nu șteargă praful ăla de pe aripi, care e necesar. (râde) Înțelegi?

MP: Da, da da. Frumoasă metaforă

IS: Deci nu știu dacă eu am făcut bine sau nu, dar în momentul în care am simțit că l-aș încurca, m-am oprit. Îmi plac foarte mult cei care apar și au cu totul altă direcție. Dacă toată grupa e foarte cuminte și apare un obraznic, îl scot în evidență. Îmi place că e obraznic. Dacă toată lumea e obraznică și unu-i cuminte, îl scot în evidență pe cel cuminte. Și sunt atâtea exemple care în istoria artei au schimbat mersul lucrurilor. De la Duchamp la Miró sau alții care nu excelau printr-o dexteritate înnăscută de a copia […] Până la urmă trebuie să le sădești această încredere că ceea ce fac ei este cel mai bine. Și la asta am lucrat. Adică am lucrat foarte mult pe voi. […] Ca profesor, aici este solicitarea mare, nu legile culorii sau compoziției, pe care le știți și le știi, ca și Tatăl Nostru. Dar cum te adaptezi, cum îl ghicești.

MP: Trebuie să fii tot timpul alert, să nu adormi niciodată.

IS: Am să-ți spun ceva ce nu știu dacă știi; era oarecum la modă în anii ’70 „de-școlarizarea omenirii”. Și eu atunci așa gândeam și oarecum gândesc și în continuare, că de fapt metodele folosite nu sunt bune. Am avut totdeauna obsesia asta că trebuie să găsesc o altă metodă.

MP: Deci v-ați văzut mai degrabă în logica asta a de-școlarizării. Asta e foarte interesant.

IS: În de-școlarizare, da. Eu cred că este încă foarte contemporană. Pentru că, știi ce se întâmplă? Noi îl apreciem pe acela care poate să fie olimpic la matematică; și-a însușit niște noțiuni, s-a prins care e artificiul de calcul și e foarte inteligent și foarte sclipitor, dar nu-i sigur că acela va fi geniul omenirii, cel mai util pentru omenire… Pentru că omenirea are nevoie de ceva care să participe la mersul înainte, are nevoie de cineva care să ne descompună și care să ne recompună, cineva care să găsească formula respectivă. Din păcate, noi acordăm note, deși eu nu cred în ele neapărat, niciodată nu am crezut. Dar le dau. Și fac această departajare. Dar sistemul e foarte greșit.

MP: Cum ați vedea – ajungem deja la ceva foarte interesant – cum ați vedea învățământul de artă în perspectivă? Fie că îl puteți schimba sau nu. Cum l-ați vedea la modul ideal?

IS: Eu nu pot să-l schimb. Din păcate, nu pot să-l schimb. Eu l-aș vedea, la modul ideal – de formulă veche. Un profesor trebuie să fie selectat în așa fel încât să poată să formeze un artist în atelier lui. Să știe și matematică, să știe și istorie, să știe de toate. Deci un profesor trebuie să fie complex. Este greu astăzi să faci lucrul acesta.

MP: Aici este vorba de faptul că trăim în epoca industriilor creative și atunci toată lumea e în artă.

IS: Exact. Nu se poate. Dar asta cu de-școlarizarea toată viața m-a obsedat, pentru că nu-mi plăcea învățământul cum era, dar până la urmă l-am aplicat și într-un anume fel, introducând anumite părți de joc, educație, visare. Trebuie să-i educăm să creadă în lumină sau în soare. Pentru că el luminează și dacă nu strălucește. Deci tot are un efect asupra noastră, nu? […]

MP: E o meserie foarte grea, pentru că, nu știu, cât poți să le spui lucrurile astea? Le spui indirect…

IS: Ar fi multe canale; apropo că la un moment dat ziceai că ar fi bine să ne plimbăm prin pădure. Eu mă mai duc și mă plimb prin pădure. Și așa o revelație am avut acum câteva seri când am fost să văd asfințitul. Îmi place asfințitul foarte mult. Și până la urmă cred că e cel mai important moment. Și dimineața îmi place, când apare soarele, dar parcă dispar alte lucruri. Însă seara e teribil de frumos, asfințitul, amurgul este foarte frumos. Dacă mă gândesc că prima lucrare care m-a impresionat la muzeu a fost amurgul; și eu pictez un fel de amurguri.

MP: Andreescu? Acea lucrare e fantastică.
IS: Da, da, da. Am avut o revelație când am stat și am văzut amurgul. […]
MP: Cum sunt studenții de acum, de astăzi? Știu că e o întrebare foarte generală, dar cum vă simțiți cu ei?

IS: Eu cred că studenții, ca și oamenii, sunt tot mai frumoși. Lumea merge înainte, nu pot fi mai urâți ca noi. Și sunt la fel ca și atunci: unii sunt mai buni, unii sunt mai talentați, unii mai puțin. Dar sunt foarte mulți foarte serioși. Și foarte talentați. Mie îmi plac foarte mult. Mă înțeleg foarte bine, chiar foarte bine.

MP: Ați expune și cu ei, cu cei de acum?

IS: Da. Liniștit. Pentru că sunt foarte buni, mă impresionează. Și culmea, chiar dacă au note mai mici la început, descoperă ceva și explodează. Eu un lucru foarte important să aibă încredere în ceea ce fac ei. Trebuie să apară această dorință să facă mai mult decât generația dinainte și chiar mai mult decât profesorii. […]

Până acum cred că m-am realizat mai mult ca profesor. Așa, din afară privind lucrurile. Ca artist, eu cred că am realizat în egală măsură ce mi-am propus, dar timpul va spune asta, nu pot eu să spun. Însă am lucrat mult și lucrez mult în continuare. Dar categoric, ca profesor am avut șansa asta să am elevi sau studenți care au mers mai departe. Eu întotdeauna am spus: „vai de profesorul care nu-i depășit de elev!”.

Ioan Sbârciu (n.1948) este pictor, profesor universitar doctor în cadrul Departamentului Pictură al Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca, fiind unul dintre cei mai cunoscuți artişti şi pedagogi din spaţiul artistic contemporan românesc, cu o activitate expoziţională remarcabilă în galerii şi muzee din ţară şi străinătate. Dintre temele sale amintim Pădurea de cenușă dedicată pădurii transilvănene, Don Quijote, labirintul, atelierul artistului, ș.a. Lucrările sale se regăsesc în colecții de stat și private din România, Germania, Franța, Elveția, Olanda, Belgia, Grecia, Italia, Spania, Ungaria, Polonia, Japonia, Canada, Argentina și SUA, fiind astfel apreciat și recunoscut atât de către critici, cât și de publicul iubitor de artă.

A consemnat,

Mihai Pop

 Cluj, 2018

Volumul de versuri „Prin unda timpului”, de Galina Martea, este o confirmare autentică în tot ceea ce se numește originalitate, talent, vocație. Fiind o ediție bilingvă în limba română și engleză, lucrarea în cauză are o eleganță aparte, iar calitatea poetică a versurilor se afirmă printr-o voce nespus de rafinată. Poemele Galinei Martea sunt bine definite și structurate, menținând procedeul tehnic clasic – rima și ritmul, dar și procedeul tehnic de stil modernist – versul alb. În ansamblu, este o poezie cuprinsă de patetism sobru ce exprimă esență în orice cuvânt scris, în orice metaforă ce are tangență cu lumea reală și cea imaginară a poetei.

Prin splendoarea versurilor, poeta Galina Martea reușește să cucerească publicul cititor, relatându-le descrieri despre trăiri reale ce sunt strâns legate de viața cotidiană a lumii contemporane: „Înrobiți de timpuri bune si rele/ Încercăm să trăim prin rutină/ Și prin unda luminii, sub stele,/ Subjugăm existența-n mocirlă./ Înrobiți de timpuri rele și bune/ Împletim bucuria cu ață/ Și prin unda luminii srtăbune/ Încercăm să trăim pentru viață…” (poemul „Cine suntem în mileniul trei”).

Poemele din acest volum se plasează între viață, existență, universul material și spiritual al omului, dragostea față de tot ceea ce este sublim în astă lume, iar autoarea își atribuie dreptul de a colabora insistent cu lumea înconjurătoare, cu lumea ce este un simplu actor în viața pământească: „Ca și frunza omul moare,/ Se topește, putrezește,/ Și la cruda întâmplare/ La pământ se-adăpostește./ Ca și frunza-mbătrânește/ Peste arșița din vară/ Și-n pământ se adâncește/ Ca să uite de povară” (poemul „Omul ca și frunza”).    

            Activând în câmpul scriitoricesc, cuvântul inteligent al Galinei Martea este stăpânit de modelul rafinat și talentat al vocației literare.

 

Anneke Kleine Staarman,

  scriitoare, Olanda

 

„Through the wave of time”, by Galina Martea – originality, talent, vocation

Textul original în limba engleză

 

The volume of poems “Through the wave of time”, by Galina Martea, represents an authentical confirmation of all is called originality, talent, vocation. Being a bilingual edition in Romanian and English, this specific work has a special elegance, and the poetic quality of the lyrics is asserted in an extremely refined voice. The poems of Galina Martea are well defined and structured, maintaining the classical technique – rhyme and rhythm, but also the technical process of modernist style – the white verse. Overall, this is a poetry of sober pathos expressing essence in any written word, in any metaphor that has tangency with the real and imaginary world of the poet.

Through the splendour of the verses, the poet Galina Martea manages to conquer the reader’s audience, telling them descriptions of real experiences that are closely related to the everyday life of the contemporary world: “Enslaved by good and bad times/ Through routine we tend to flood/ And ray of light, under the stars,/ We succumb our existence in mud./ Enslaved by bad and good times/ We knit our joy with thread/ Through ancestors ray of light/ To live through life we’re led…” (the poem „Who are we in the third millennium”).

The poems of this volume are placed between life, existence, the material and spiritual universe of man, the love for everything that is sublime in this world, and the author assigns her right to cooperate with the world around her, with the world that is a mere actor in the earthly life: „The man dies like a leaf,/ He rottens, he melts,/ In the cruel event grief/ At the ground he shelter finds./ Like a leaf he ages/ Throughout the summer heat/ In the earth he deepens/ Of the burden to forget.” (the poem „The man like a leaf”).    

By activating in the writing field, Galina Martea’s intelligent word is dominated by the exquisite and talented model of literary vocation.

 Anneke Kleine Staarman,

 writer, The Netherlands

Prefață la cartea de poezii „Prin unda timpului / Through the wave of time”, ediție bilingvă, în limba română și engleză. Bestelmijnbook, Olanda, 2018, pagini 91. Traducător Daniela Martea.

Sursa: http://www.bestelmijnboek.com/product/through-the-wave-of-time/

           http://www.bestelmijnboek.com/auteur-galina-martea/

ROSTUL GOLIRII

 

am pretins timpului acela de
dincolo de timp
să rostuiască-n pâraiele și
grădinile închise în mine
toate noroaiele și ninsorile
orizonturilor meschine.

 

poate șoapta înflorită-n privirea ta
ce mi-a străluminat noroiul ăsta
ce încă sugrumă, ștrangulează…

 

poate arsura de stele ce durează
în nostalgia zborului colorat…

 

poate patima rostirilor ce ne-a fărâmat
cântarea cea mai senină…

 

mi-am amintit timpul acela de
dincolo de timp rost-o-
golind toate urâciunile
pustiirii închise în mine
prin sabia cuvântului celui
ce moartea cu moarte
a străpuns.

———————————

Carmen CIORNEA

8 iulie, 2018

„Lichidarea fizică şi morală a tot ce a însemnat mai valoros ca opoziţie ori rezistenţă faţă de regimul comunist, printr-o varietate de metode dintre cele mai terifiante, înseamnă terorism de stat culpabilizat de crimă contra umanităţii.”

(CRISTIAN TRONCOTĂ)

 

   Înspăimântătoarele Temniţe ale groazei, unde s-a derulat coşmarul şi calvarul Generaţiei de Aur interbelice, au fost,fără nici o excepţie, locul unde s-a desăvârșit  întemeierea  acelui  regim diabolic totalitar rămas în memoria colectivă drept România Penitenciară.

   Parveniţii şi slugoii politici descoperiți peste noapte proletari,majoritatea analfabeţi, și tocmai de aceea cruzi, convertiţi de fraţii atei alogeni pentru a naște România Populară şi-au făcut o Confesiune de credinţă din Directivele Teroarei Cortinei de fier, adoptându-i şi înfiindu-i metodele barbare şi mijloacele abjecte, pentru a le perfecţiona în natura lor până la cromatica diabolică.

 

   Gherla.

   Privită de sus temuta închisoare Gherla, „darul” împărătesei  Maria Tereza, părea ca o navă de mari dimensiuni, lungă de aproximativ 100 metri şi lată de circa 50 metri, prevăzută la mijloc cu un spaţiu gol pe care se înşirau culoarele specifice fiecărui etaj. Deasupra fiecărui etaj aştepta o cameră mare cu o capacitate de cca 100 de deţinuţi. Cea de la ultimul etaj era numită Camera 4 Spital sau graţie scopului sinistru folosit mai era cunoscută şi de „Camera morţii”.

   Cele mai solicitate victime pentru tortură erau chiriaşii camerelor 90-122. O cameră cuprindea un spaţiu de circa 90 metri pătraţi. Deţinuţii, numai umbre străvezii „invitaţi” la anchetă se împleticeau târându-se ca un şir de schelete mutilate.

   „Acolo, declaraţiile verbale, smulse în încăperea mare, îşi completau concreteţea scrisului, dar nu numai! Şi fiecare pagină era stropită mai întâi cu sângele anchetatului şi pe urmă refăcută pe frontul alb al hârtiei pentru a fi înaintată către ofiţerul politic.” (Radu Ciuceanu, La Taină cu Diavolul. Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Bucureşti-2015, p. 122)

   „Fiica fidelă” a penitenciarului Piteşti, privind torura satanică a fost laboratorul sinistru al Gherlei, „… unde la etajul 3, în camera în care stăm chiar acum, bătăile şi tortura au mers până la sfârşitul lui septembrie.” (ibid., p. 231)

   În anul 1951, directorul închisorii era un fost cârpaci ceferist din Tecuci, numit Gheorghiu. La sosirea loturilor de deţinuţi politico-religioşi în acea unitate, alocuţiunea directorului-ceferist a început să curgă, bineînţeles nu cu anticul: „bine aţi venit!”, ci cu noul ameninţărilor:

   – „Pentru noi, voi nu sunteţi decât nişte bandiţi şi încă dintre cei mai periculoşi. Dacă nu veţi ţine cont de dispoziţiile noastre veţi fi împuşcaţi cu toţii. Aţi fost aduşi la Gherla ca să executaţi o pedeapsă care este umană şi prea binevoitoare, deoarece voi trebuia să fiţi omorâţi la data arestării…” (Octavian Voinea, Masacrarea Studenţimii Române, Ed. Majadahonda, Bucureşti-1996, p. 89)

   Mâna „dreaptă” cu ghiare a ceferistului-director şef, era una dură, cea care bătea bucurându-se de orice lovitură aplicată celui care nu se putea opune, nici apăra, nici riposta. Deşi era în umbra ceferistului, Niki Marcu încerca să se evidenţieze prin apucăturile sale de bestie. „Alături de directorul Gheorghiu stătea un gardian cu nume de Niki Marcu, neromân, bestie fără pereche care a contribuit alături de alţi nemernici la torturarea deţinuţilor.” (Octavian Voinea, op cit., p. 89)

   Temuta închisoare se cutremura ea însăşi la vederea înfricoşetorilor bătăuşi: Livinski, Mărtinuş, Popa Ţanu, Puşcaşu, Romănescu şi Stoian. Către seara zilei de Duminică 19 Iulie 1951, un spectacol diabolic s-a desfăşurat în camera nr. 99. Un grup de circa 20 de bătăuşi i-au înconjurat pe deţinuţii politici-religioşi din cameră asaltându-i cu tot felul de întrebări. Apoi au închis ferestrele şi s-au năpustit asupra lor: „ne loveau cu bâte, cu bocancii, cu pumnii, strigând şi urlând, ca o deslănţuire a furiilor asupra noastră… Am fost trântiţi şi întinşi la podea, căpătând lovituri în special la încheieturile mâinilor şi picioarelor şi lovituri dure la cap şi sugrumări…Eram loviţi în cap aşa cum baţi un măr, ca să-l frăgezeşti… Supliciul a durat câteva zile… Eram ţinuţi dezbrăcaţi tot timpul. Ne aşezau pe rând cu capul la perete şi sub lovituri de bâte… Unul dintre cei opt aduşi de curând, era din când în când strigat pe nume şi dus în altă cameră de unde venea mai torturat. Acest martir se numea Mihai Timaru, fusese unul din capii rezistenţei din Munţii Vrancei.” (Virgil Maxim, Imn pentru cucea purtată. Ed. Antim-2002, p. 262-265)

   Eminentul student în Filosofie Costache Oprişan, care îşi uimea colegii, asistenţa universitară, colocviile şi dezbaterile erudite ale seminariilor, ridicându-se cu mult deasupra multora dintre profesorii de filosofie, ei înşişi titani ai gândirii, a fost programat de regimul satanic unui supliciul fără precedent de pepiniera torţionară concentraţionară a Securităţii comuniste.

  Arestat în noaptea de 14/15 mai 1948, este închis la Jilava şi condamnat la 25 ani muncă silnică. Trece pe la Piteşti, unde va sta închis din 1949. Va fi torturat „pe măsura” funcţiei sale. N-a fost tânăr mai chinuit ca el în Piteşti!

   Dus în toamna lui 1951 la Gherla, în temuta cameră 99. În urma torturilor s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi va fi internat în spitalul penitenciar de la Văcăreşti. De acolo va fi luat în toamna anului 1955 pentru a fi anchetat în procesul înscenat de securitate lui Valeriu Negulescu, în legătură cu reeducările. Din 1958 ajunge la Jilava, fiind încarcerat într-una din cele 4 celule de la Casimcă (talpa iadului din Reduitul Jilavei), împreună cu Marcel Petrişor, pr. Gh. Calciu, Iosif V. Iosif. Din subterana morţii avea să urce sufletul său curăţit de orice pată la cer, în iulie 1958.

   Gealaţii lui Ţurcanu l-au întins pe Oprişan jos pe ciment cu faţa în sus. „Ţurcanu, sprijinindu-se cu mâinile pe umerii celor doi, s-a urcat pe pieptul lui Oprişan. Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat, apoi pe gât sufocându-l; dădea din când în când drumul apăsării…Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii…” (Virgil Maxim, op. cit., p. 274)

     Dumitru Bordeianu arată cuvintele lui Oprişan de la Piteşti înaintea declanşării experimentului reeducării: „Fiţi pregătiţi pentru lupta care se va da în mlaştina disperării. Fiecare va ieşi din încleştarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu şi de ce are mai bun în el.Lupta va fi de lungă durată şi cine va avea tăria şi răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbuşi şi iar se va ridica. Astfel că nu ne mai rămâne decât să ne ascuţim săbiile duhovniceşti ale dragostei, ale unirii şi ale camaraderiei”. ( Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării, .Ed. SCARA-2001)

       Era un pedagog de talie mare. Era cult şi inteligent, la care se adăuga o modestie blândă şi plăcută. Mult timp va trebui să treacă până când, din rândurile tineretului român, se va ridica o asemenea valoare” (Octavian Voinea, „Masacrarea studenţimii române”, Buc., 1995).

   Călugărul Valeriu Anania, viitorul mitropolit, era în temniţa Gherlei, ,,favoritul” comandantului Enoiu, care i-a făcut cunoştiinţă în camera de tortură a centralei cu fiorosul Brânzaru, însoţit de alţi doi bătăuşi. După care l-au dezbrăcat şi l-au pregătit pentru ,,tratament”.  ,,Cu o funie mi s-au legat picioarele unul de altul, pe la glezne, cu alta mi s-au legat mâinile în faţă, apoi mi s’au petrecut genunchii printre ele, iar pe sub ei mi s’a vârât o rangă de fier. Doi inşi au ridicat ranga de capete şi m’au purtat mai întâi spre gura cuptorului (am simţit o arşiţă grozavă, a flăcărilor ce suflau nebuneşte), apoi între două capre de lemn pe care se rezemau capetele răngii. Trupul mi se răsucise cu capul în jos… La un semn, Brânzaru m’a trăsnit cu vâna de bou peste tălpi. Mi s’a cutremurat tot trupul de durere… Au început loviturile, una după alta, date mai întâi de Brânzaru, din dreapta, apoi de celălalt din stânga… Am leşinat iarăşi şi din nou m’au trezit cu apă.

   Brânzaru a revenit cu loviturile la tălpi, un timp, apoi tovarăşul lui mi-a aruncat o pânză udă peste fund şi m’a bătut de-mi plesnea pielea… La un moment dat am auzit vocea lui Enoiu:

   -Daţi-i la două ciocane!…

   O ploaie de lovituri, din amândouă părţile, ritmic, ca pe nicovala potcovăriei, s’a năpustit pe tălpile mele.” (Valeriu Anania, Memorii. Ed. Polirom, Iaşi-2008, p. 271)

 

   Când a ajuns mare ierarh, mitropolit s-a adâncit în opera literară şi cea patristică pentru Obeliscul egoului său, uitând să ridice un monument, o biserică, o Cruce, o canonizare, un semn de întrebare măcar, pentru eroii şi martirii temniţelor comuniste!

     Târgu Ocna.

 

      Iniţiativa construirii unei închisori i-a aparţinut domnitorului moldovean Grigore Ghica, care fusese impresionat de condiţiile grele în care lucrau deţinuţii de la salina din localitate, unde acesta avea în proprietate şi un conac. Lucrările la construcţia închisorii au fost începute în anul 1851 şi au fost finalizate în 1855, în tot acest interval de timp deţinuţii fiind cazaţi, din dispoziţia domnitorului, în clădirea conacului.

 

    Edificiul, în formă de potcoavă, a fost ridicat lângă conacul domnesc, iar intrarea se făcea prin poarta conacului, care a devenit clădire administrativă. Capacitatea noului edificiu era de 12 camere, în fiecare încăpere putând fi cazaţi circa 30 de deţinuţi. Închisoarea propriu-zisă era destinată exclusiv condamnaţilor, dar numai pe timp de noapte, deoarece ziua aceştia erau duşi la munca din ocnă. Până în anul 1931, denumirea oficială a penitenciarului a fost aceea de Închisoare centrală de muncă silnică. În acel an s-a constatat că majoritatea condamnaţilor de la Târgu Ocna sufereau de tuberculoză pulmonară şi, ca urmare, s-a dispus încetarea folosirii acestora la munca din salină. De atunci, închisoarea a fost transformată în loc de detenţie exclusiv pentru bolnavii de TBC. Deţinuţii consideraţi sănătoşi au fost transferaţi la alte penitenciare din ţară, iar cei bolnavi de TBC din alte închisori au fost aduşi la Târgu Ocna.

 

În anul 1936 s-a început construirea unei noi clădiri cu profil de sanatoriu TBC, un edificiu cu trei nivele, care a fost dat în folosinţă în 1939, an în care s-a început şi demolarea treptată a vechii închisori, mai puţin a clădirii administrative sau a fostului conac domnesc. Piatra rezultată din demolări a servit ulterior la construirea zidului împrejmuitor al noii închisori.

 

   Eroul și Martirul penitenciarului Târgu-Ocna, între mulți alți Eroi și Martiri,  a fost Valeriu Gafencu. Nu numai Nicolae Steinhard l-a supranumit Sfântul Închisorilor ci,  toți cei care au cunoscut  mucenicia sa curată de Arhanghel al Suferinței și al Jertfei.

   Calvarul său și al camarazilor săi nu consta atât în regimul lipsurilor de tot fel, ci mai ales, în confruntarea permanentă cu politrucii intruși și înfiați de comuniștii autohtoni, în ochii cărora marii oameni de valoare, Fiii aleși ai Națiunii, nu prezentau decât rezistență, jertfă și amenințări.

   Unul dintre bombasticii politruci înfoindu-se în penele ploștite de incultură și ură l-a amenințat pe misticul Valeriu:

” – Aici s-a terminat cu Hristos!

  – Sunt aici oameni de mare valoare, care pot fi de folos țării, dar care mor pentru că nu streptomicină și nici vești de la familiile lor. Puteți să-i salvați ! …

  – Noi nu vom repata greșelile trecutului, a răspuns sec inspectorul. Umanismul nostru nu se aplică reacționarilor.

  – Domnule, a continuat Valeriu, aici suntem oameni bolnavi, neputincioși, zilnic moare câte unul dintre noi și pe lângă toate astea, suntem supuși amenințării cu teroarea și tortura.

  –  Cum îndrăznești să vorbești astfel cu mine? Nu pricepi că nu vrem să facem din voi eroi ? Vom face din voi delatori… ”( Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, București-2006, pg.145 )

   

   Suceava.

 

   Suceava-cetatea de scaun-ctitoria lui Petru I Muşat (1375-1391), rămâne celebră prin autoritatea de capitală a Moldovei până la 1566, vreme de aproape două secole.

   Suceava rămâne în istoria noastră drept marea cetate ilustră a legendarei Moldove, ridicată la apogeu prin ctitoriile celui mai mare domn pe care l-a dat sfânta ţărână vlaho-moldavă-Ştefan cel Mare. Alături de ctitoriile Voievodului creştin ortodox nebiruit şi sfânt şi-au pus pecetea o serie de Vlădici şi monahi de seamă ai Ortodoxiei noastre naţional-universale.

   Dar lângă atâtea ctitorii strălucitoare s-a strecurat şi o pată neagră, zugrăvită s-au ţâşnită din purgatoriul infernului comunist-temuta închisoare.

   În istoria ei seculară Suceava ajunge de două ori capitală a Moldovei: prima oară în ani ei de glorie, iar a două oară în ani ei de infern, prin închisoarea care devine centrul de recrutare al deţinuţilor politico-religioşi în anul funest 1948.

   În universul ei diabolic ne introduce mărturisirea unuia dintre cei mai torturaţi deţinuţi politico-religioşi: Dumitru Bordeianu la 40 de zile de la prima mare prigoană antireligioasă ce s-a soldat cu zecile de mii de arestaţi în noaptea de 15 Mai 1948.

   Autorul nostru a fost „cazat” alături de alţi confraţi în celula 59 a penitenciarului Suceava din 25 Iunie 1948 până la 15 Ianuarie 1949, mărturisind despre condiţiile „primitoare” ale închisorii:

   „Aici am suportat bătăile şi chinurile anchetei, care a durat până decembrie 1948… Am aflat că toţi cei arestaţi începând cu 15 mai 1948 şi până la data când am venit noi, cei arestaţi în iunie, au fost încarceraţi în această închisoare şi că începând cu judeţul Vaslui şi Bacău, din toate judeţele, până la frontiera de nord a Moldovei şi Bucovinei, toţi arestaţii, bărbaţi şi femei, se găseau în această închisoare… Arestaţii din sudul Moldovei, de la Vaslui şi Bacău, până la Milcov şi Dunăre, au fost depuşi la închisoarea din Galaţi.” (Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării. Ediţia a II-a, Ed. Scara, Bucureşti-2001, p. 29)

   De cele mai multe ori ne aplecăm în fața mărturiilor marilor personalități care au trecut prin calvarul temnițelor comuniste fără a ne pleca cu pioșenie în fața marilor sacrificați ai acelor vremuri, Țăranul român. Ei au fost cei mulți arestați, deportați și obligați la dezrădăcinarea supremă : ruptura de pământul muncit din străbuni și de credința în Hristos care le susținea valorile și echilibrul existențial.

   Orice lucrare filozofică nu ar putea depășii trăirea unui asemenea profund trăitor, bădia Ghiţă, așa cum ne-a lăsat-o mărturie Dumitru Bordeianu:

„Într-o bună zi, când discuţiile noastre ajunseseră la un punct mort, bădia Ghiţă, cu o voce caldă, a început să-şi depene şi el gândurile.

   Voi reda din memorie cuvintele care au fost pentru mine busola ce m-a călăuzit tot timpul celor 15 ani de temniţă: „Dragi flăcăi! Sunteţi toţi oameni cu carte, mai tineri decât mine, încercaţi şi voi în luptă, dar vă rog ca pe copiii mei să ascultaţi cu atenţie şi bunăvoinţă ceea ce vreau să vă spun. Toţi suntem condamnaţi la ani grei de închisoare şi fiecare am lăsat afară o lume care a fost lumea noastră şi pe care nu o putem nesocoti. Unii am avut o profesiune, iar voi, cei mai tineri, eraţi în curs să o realizaţi. Toţi ne-am angajat cinstit, slujind un ideal şi o cauză pe care noi am considerat-o dreaptă. Nici eu, nici voi, cred că nu aţi făcut rău nimănui. Am fost anchetaţi, torturaţi, judecaţi şi condamnaţi după cum ştiţi, dar vă rog din toată inima să-mi daţi ascultare. Pentru un deţinut politic, condamnarea e ceva ce poate sau nu să se împlinească. Deci noi s-ar putea să executăm toată condamnarea pe care o avem sau poate nu. Ceea ce e mai grav însă e că s-ar putea să facem şi ceva în plus, peste ceea ce am fost condamnaţi. Să fim condamnaţi din nou şi poate să şi murim în închisoare. Timpul nostru în închisoare nu este hotărât definitiv. Venim dintr-o lume pe care ura omenească ne-a luat-o, poate, pentru totdeauna, şi intrăm în alta care e aceasta. Aceasta şi numai aceasta este de acum înainte lumea noastră. Pentru noi nu există altă lume decât aceea în care suntem şi trăim aici. Or, pentru a putea trăi în această lume dragii mei, trebuie să ştiţi că numai cel ce va avea inimă bună va putea rezista şi înţelege ceea ce ne va oferi necunoscutul în care am intrat. 

   Aceia dintre voi care vor putea înţelege ce înseamnă inima bună pentru om, nu vor uita niciodată ceea ce am discutat în această zi. Ca încheiere, vă spun: ca să poţi răzbi şi să fii mulţumit şi împăcat în viaţă cu tine şi cu cei din jurul tău, trebuie să ai inimă bună. Voi faceţi cum credeţi şi cum vă este inima.” L-am înţeles pe acest înţelept şi i-am urmat povaţa, toată viaţa mea.” (Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării. Ed. Scara, Bucureşti-2001, p. 78-79)

   În penitenciarul Suceava, cine intra ca deţinut politic, ori ca persecutat religios, avea să vadă adevărata hidoşenie a comunismului marxist-leninist-umanitarist.

 ( va urma )

———————————-

Prof. dr. GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

8 iulie, 2018

Gărgărița
                         ( poezie pentru copii)

 

Pe sub frunze, o gărgariță
Veselă şi ştrengăriță,
Se gândea, ca pentru sine
Dacă ploaia care vine,
Va trezi din nou la viață
Tot ce înseamnă verdeață.
Și că ar vrea ca să scape
Să nu se înnece-n ape.

 

 

Ar zbura…dar nu-i e frică
Până la cer se ridică,
Să se-nalțe către soare
Fluturând din aripioare
Şi-ar pleca spre țări, departe
Pe tărâmuri neumblate
Poate chiar şi la Paris
Să-mplineasca un vechi vis

 

Stând şi cugetând sub frunză
Şi-a găsit uşor o scuză
– N-am să plec aşa departe
Poate ploaia e aproape
Mă voi bucura de viață
Cu flori multe şi verdeață!

————————————

Vasile COMAN

Ploiești

7 iulie, 2018

 

Nu încă

 

Învață-mă sa trăiesc fără tine
Și-apoi pleacă.
Dar nu acum
Mi-ai frânge sufletul de dor
Ce să-ți spun.
Învață-mă să plâng fără tine
Dar nu acum.

——————————

Maria LEU

8 iulie, 2018

Imagine: Internet

 

Considerată o capodoperă a barocului, „Dido și Aeneas” a fost compusă de englezul Henry Purcell pe un libret de Nahum Tate pe la sfârșitul secolului al XVII-lea. Prima reprezentație (1689) a durat o oră și a avut loc la Pensionul de fete Josias din Chelsea, un cartier al Londrei. Purcell însuși a cântat la clavecin, iar elevele au dansat.

În Israel „Dido și Aeneas” a fost montată în 1985. Am văzut spectacolul montat în 2014 pe scena Operei din Rouen, Haute Normandie, de  coreografii, regizorii și scenografii de un talent și de o fantezie ieșite din comun, Cécile Roussat și Julien Lubek. Mi-am spus atunci că nicio altă reprezentare nu o va putea depăși. Și iată că Opera israeliană a invitat tandemul Roussat-Lubek și ei au reeditat succesul folosind aceleași decoruri și costume de poveste, precum și lighting design-ul fabulos al lui Marc Gingold. De data aceasta cu o distribuție în întregime israeliană și sub bagheta minunatului Ethan Schmeisser care a dirijat orchestra Barrocade și corul Operei telaviviene. Barrocade, o formație de mare succes, interpretează din 2007 muzică veche folosind instrumentele epocii, de coarde-lăută, teorbă, arciliuto, violoncel și de suflat- chalumeau, basson, fluier, oboi.

Realizatorii au avut două idei originale, plasarea acțiunii la malul mării și în universul subacvatic și folosirea unui grup de dansatori și acrobați care fascinează spectatorii.

Muzica lui Purcell are armonii divine. Uvertura french style e în tempo lent și solemn.  Urmează un allegro cu elemente împrumutate din fugă și în continuare prima arie a confidentei reginei, Belinda „Shake the cloud”. Episoadele în care apar vrăjitoarele-sirene sunt tipic englezești, cântate realist sau cu vocalize ceea ce dă muzicii o tentă comico-dramatică. Cea mai cunoscută arie, cea a morții lui Dido are o cromatică descendentă și o parte vocală, prevestind contrapunctul născut din polifonia lineară. Purcell reușește să pună pe muzică limba engleză în lamentații pline de patos, arii bucolice și coruri strălucitoare, totul pe un fond dramatic dens și concis.

Subiectul e inspirat din Cartea a IV-a a Eneidei de Virgiliu în care e vorba de dragostea cu sfârșit dramatic dintre Dido, regina Cartaginei și eroul troian Aeneas, fiul lui Venus. Se presupune că opera ar fi alegorică. Tate însuși menționa că James al II-lea ar fi Aeneas care, indus în eroare de forțe malefice, o părăsește pe Dido, simbolizând poporul britanic. Mai plauzibil îmi pare ordinul dat Jupiter lui Aeneas de a rupe legătura cu Dido și de a se întoarce în Italia pentru a întemeia orașul Roma în locul Troiei distruse.

Acțiunea se desfășoară într-un univers marin, inițial pe un mal stâncos al mării, în portul cartaginez (actualmente Tunisia) unde are loc întâlnirea mitologicului cuplu. Dido și Aeneas își consumă dragostea într-o cochilie uriașă. Lumea subacvatică e populată de sirene, făpturi fantastice, un monstru marin și o caracatiță-magician gigantică. Furtuna violentă reprezentând furia zeiască întrerupe extazul amoros. În lumina aurie a asfințitului, marinarii troieni se îmbarcă pe vaporul a cărui provă ocupă jumătate din scenă. Mateloți acrobați realizează un melanj de street cu piramide, apoi se cațără pe catarge. Un Cupidon înaripat, acoperit de fulgi zboară în aer într-un număr de trapez pe muzică.

În rolul lui Dido, mezzo soprana Anat Czarny cucerește printr-o evoluție muzicală foarte reușită, vocea bine dozată și interpretarea în nuanțe asortate barocului. Finalul dramatic, când fusta i se desface ocupând toată scena și se transformă în marea care o înghite în valurile ei, surprinde și emoționează publicul.

Baritonul Oded Reich (Aeneas) pe linii melodice perfecte redă frământările eroului în lupta cu destinul, intrigile vrăjitoarelor și ordinul lui Jupiter de a-și părăsi iubita. Foarte reușită a fost și soprana Daniela Skorka (Belinda) cu o partitură întinsă, bine susținută. Menționez de asemenea pe tenorul Guy Mennheim (magicianul-caracatiță) și pe Moran Abouloff, Tali Ketzef, Nitzan Alon și Yaniv d’Or.

Producția cucerește publicul prin candoare ludică. Stilul operei este respectat cu grijă, iar inovațiile scenice se urmăresc cu deliciu. Un succes excepțional!

———————————–

Magdalena BRĂTESCU

Tel Aviv, Israel, 2018