Cuvânt și iubire

Bogăţia pare să aibă mulţi adepţi şi aspiranţi. Dar şi la masa săracilor, putem vedea acelaşi lucru; şi ei se bucură, iar desfătarea lor este una curată. Nu vă miraţi de spusele mele, nu spun aici cuvinte deşarte. Am să vă demonstrez prin fapte.

Cocoţat pe trei vârfuri stâncoase, cu vedere la râul Semois, Castelul Bouillon, cu labirintul de coridoare şi sălile imense boltite, este considerat relicva cea mai veche şi cea mai interesantă a feudalismului din Belgia. Castelul este situat în oraşul belgian cu acelaşi nume, provincia Luxemburg din regiunea valonă. Fortăreaţa a fost construită pentru a proteja ducatul Basse-Lotharingie, strategic amplasat pe axa Reims-Liège-Aix-la-Chapelle. Castelul, care a găzduit până la 200 de soldaţi, a avut reputaţia de a fi inexpugnabil, pe vremea când inamicul prefera tehnica infometării apărătorilor, mai ales pe timpul iernii. Însă castelul era pregătit pentru asemenea situaţii, având acces la o sursă de apă potabilă şi stocuri de produse alimentare arborate de-a lungul unei galerii de 30 de metri adâncime. Scripetele era pus în mişcare de către soldaţii care învârteau ca un fel de carusel din lemn. Intendentul castelului exercita o funcţie esenţială: el era cel care calcula cantitatea de alimente necesară pentru a putea face faţă asediului.

Originile primelor fortificaţii datează din secolul al VIII-lea. Deşi prima menţiune a Bouillon-ului apare într-un text datând din 988, nu poate fi nicio îndoială că acesta a existat cu secole înainte. Experţii sunt de acord că denumirea datează din perioada galo-romană. În absenţa documentelor concludente nu este posibil să se prezinte o dată precisă.

Nimeni nu ştie cu exactitate când a fost pusă baza castelulului pe acest deal, prezenta fortificaţie a fost construită între 1050 şi 1067 de Duke Godfrey III. Ludovic al XIV-lea al Franţei a cucerit castelul după un asediu de 20 de zile, şi părţi ale fortificaţiei au fost modificate de celebrul arhitect Vauban.  

Indiferent de ce se crede despre politica Cruciadelor Evului Mediu, salvator creştin al Pământului Sfânt  sau xenofob european, nu este nicio îndoială că Godfrey de Bouillon a fost un erou naţional belgian în felul său. Francezii au fost cei care au provocat prima cruciadă, dar Godfrey de Bouillon a fost cel care a condus trupa de cavaleri lotharingieni, primii europeni care au trecut de zidurile Ierusalimului în 1099. Acestuia i s-a oferit titlul de rege al Ierusalimului, dar a refuzat coroana, murind un an mai târziu de ciumă. Astfel vizitând frumosul oraş Bouillon din sud-estul Belgiei, chiar la graniţa cu Franţa, este imposibil să se evite moştenirea lui Godfrey de Bouillon, castel pe care l-a vândut şi l-a lăsat în urmă pentru a putea merge la război.

Mai târziu, în perioada dominaţiei olandeze în secolul al XIX-lea, cetatea a suferit mai multe modificări: capela, turnul principal şi casa guvernatorului au fost demolate şi un arsenal şi barăci au fost adăugate la castel. Apoi, încet, de la mijlocul secolului al XIX-lea, Castelul de Bouillon a început să cadă în ruine. Din fericire, acesta a devenit o atracţie turistică şi astfel a fost  salvat de la degradare.

Castelul feudal a fost definit ca un grup de lucrări construite în raport unele cu alte, cu apărare individuală, dar păstrându-se unite prin ideea apărării comune, în conformitate cu principiile arhitecturii militare.

În prezent castelul are secţiuni rămase din secolul al XI-lea şi fortificaţii din secolul al XIII-lea, precum şi cele efectuate în 1600, aceastea însumând un pod din lemn, hale rămase cu tuneluri, camere de depozitare şi ziduri înalte de apărare. Există chiar şi mingi de piatră care erau folosite ca muniţie în catapulte. În jurul castelului se pot găsi statui şi reprezentări ale lui Godfrey de Bouillon, dar şi date istorice semnificative cu privire la această parte a Belgiei, care a fost anexată la Olanda în 1815, după înfrângerea suferită de Napoleon de Waterloo, olandeza fiind şi în prezent a doua limbă în Bouillon.

Fiind situat într-o zonă stâncoasă, castelul posedă o colecţie spectaculoasă de păsări mari: acvile, şoimi şi condori. Oraşul în sine este unul pitoresc, turistic, pentru iubitorii de natură şi istorie.

 

By Tatiana Scurtu-Munteanu

De fiecare dată când văd o pasăre în colivie mi se face rău. Eu cred că păsările sunt visele copacilor: cum să încapi un vis după gratii, fie ele şi de aur?

Dacă reflexul meditaţiei asupra vieţii e condiţionat de fiecare asalt al cotidianului, ultimele zile nu au cum să nu fie şi o invitaţie la a contempla valoarea vitală a libertăţii. Există, ştim de la Fromm, o dimensiune negativă a libertăţii – libertatea faţă de ceva, şi una pozitivă – libertatea să faci ceva.

Ce aflăm despre noi când căutăm să ne redobândim libertatea în accepţia ei negativă? Întâi, că ne-am înstrăinat de condiţia firească, aceea a libertăţii pozitive, externalizând ceea ce se cheamă locus al controlului. Când ne simţim firescul îngrădit din afară, poate ar ajuta să facem un efort de memorie şi totodată de resemnificare a trecutului în lumina a ceea ce suntem, ca să ne dăm seama unde vom fi pierdut firul propriei determinări. O fărâmă de insight ar urma inevitabil: câtă dependenţă de exterior, atâta… greutate în respiraţie. Nu e uşor să accepţi că-ţi vei fi croit un drum printre indicatoare luate de-a gata. Şi nici că drumul înapoi nu mai e posibil. Cum să facem ca un asemenea moment să nu ne zdrobească, cu o încărcătură emoţională prea mare? Cred că fiecare dintre noi traversează momente sau perioade de restrişte, când presiunea exterioară pare insuportabilă, când, în lipsa libertăţii “faţă de”, însăşi supravieţuirea e în primejdie şi se instalează frica sau, escaladând, panica, spaima, groaza. Fugi sau luptă, aceasta ar fi comanda-reacţie. Ce faci când nu poţi fugi altfel decât în patologie sau în mirajul lipsei oricărei tensiuni? Lupţi, dacă însăşi viaţa din tine luptă. Ce resurse-ţi pui în joc? Tocmai acea libertate “să faci”. Unde a face e înţeles în sensul cel mai larg, posibil de umplut cu orice verb, la alegere.

Iar aici transpare importanţa unei anume atitudini: aceea de a conştientiza fiecărei clipe valoarea pe care o are în raport cu viaţa. Fiecare eveniment, fiecare stare, fiecare situaţie adaugă sau scade ceva vitalităţii noastre, înalţă sau coboară nivelul la care aceasta se manifestă, simplifică sau complică reţelele de configuraţii în care se exprimă, funcţie de felul cum trăim acest continuu, totuşi efemer, prezent.

Dacă nu ne-am încătuşa inimile ataşându-ne de mizerii, am trăi Împărăţia cerurilor dinlăuntrul nostru, măcar ca promisiune, ceea ce ne-ar revela indestructibilul din miezul adevăratei libertăţi. Suntem liberi, niciodată nu am fost altfel. Totul e cum păstrăm viaţa acestui sâmbure al libertăţii. A trăi frumos, a trăi autentic, a lua în seamă concepte demodate precum păcatul, vina, reparaţia, iertarea… iată tot atâtea zone de vitalitate la care am avea de lucrat, dacă ne-ar interesa numai.

autor: Monalisa Bobe (Ziarul Lumina)

Sursa: Foaie Natională – Revistă liberă de luptă culturală şi spirituală

Gastronomia belgiană este caracterizată de bere, cât de ciudat n-ar părea, băutura naţională şi cea mai apreciată de către turişti, pentru că se pune în mâncare şi lângă mâncare. Majoritatea celor peste 400 de feluri de bere sunt produse din hamei sau orz. Belgia are sute de fabrici de bere, locuitorii ei fiind pe primul loc în lume la consumul acestei băuturi, revenindu-le anual peste 150 de litri de persoană.

Bucătăria belgiană se distinge prin consistenţa sa. Dejunul e compus din produse de patiserie servite de obicei cu cafea.

Cofetăria este caracterizată de binecunoscutele praline de ciocolată belgiană, inventate la începutul secolului XX. Mostre din cea mai fină ciocolată vom găsi, unde altundeva decât la Muzeul de ciocolată din Bruxelles.

Situat în centrul istoric al capitalei Belgiei, Muzeul de ciocolată şi cacao oferă gurmanzilor şi curioşilor o vizită plină de savoare şi arome. La doi paşi de Grand Place, muzeul este găzduit într-o clădire din secolul al XVII-lea, casa De Valk construită în 1697 şi complet restaurată în 1943. Ideea acestuia este de reeditare a timpului pentru a prezenta publicului originea şi istoria ciocolatei – cultivarea boabelor de cacao la azteci, aducerea lor în Europa, tehnici de producţie şi demonstraţia unui ciocolatier. Muzeul se întinde pe trei etaje. Colecţii de cupe de ciocolată, sculpturi din ciocolată şi degustări, toate fac parte din aventură.

Bucătăria locală este foarte populară şi iese în evidenţă prin mâncărurile specifice, cum ar fi anghila cu legume şi verdeaţă sau salata Liege. Cele mai multe meniuri din restaurante sunt inspirate din bucatele tradiţionale cu creveţi, sparanghel, anghile, şuncă, diverse feluri de plăcintă ca aperitiv, în timp ce peştele şi carnea sunt servite la felul principal.

 

Waterzooi, o supă de peşte sau de pui cu legume, este foarte apreciată atât de către belgieni cât şi de turişti. Specialităţile preparate cu bere, cum ar fi Carbonades, tocana cu carne de vită şi bere, sunt renumite. Carnea de iepure, preparată în mod tradiţional cu bere este considerată o delicatesă  în Belgia. Roşii umplute cu creveţi, sparanghel în stil flamand, rinichi de manzat, raci, cartofi fierţi şi slănină prăjită, andive gratinate, chifteluţe de iepure cu sos sau carnea de gâscă cu sos de usturoi sunt doar câteva din cele peste 300 de reţete tradiţionale. Există, de asemenea, o gamă variată de brânzeturi. Gastronomia belgiană nu se rezumă la friptură, fiecare regiune are o selecţie destul de variată de feluri de mâncare de sezon. De exemplu, în sud se mănâncă peştele de râu (anghilă, păstrăv, ştiucă), tocana de ciuperci sălbatice. În partea de nord a ţării – fructele de mare (creveţi, scoici). În toată ţara se consumă foarte multe legume.

 

Pentru o masă de prânz sau o cină romantică se pot alege meniuri simple, dar gustoase. La restaurant vă poate întâmpina un decor din lemn sau un zid de cărămidă cu un şemineu, unde cu siguranţă veţi găsi cartofii prăjiţi şi midiile sau poate veţi fi curioşi să gustaţi din gofrele tradiţionale, toate la un standard ridicat şi o prezentare impecabilă, căci se spune că Belgia serveşte mâncare de calitate franţuzească şi în cantitate germană.

By Tatiana Scurtu-Munteanu

Nimic nu este mai străin sufletului creştin ca trufia. Zic trufie şi câtuşi de puţin cinstită vorbire şi curaj, care se potrivesc de minune creştinului. Tot aşa, una-i umilinţa şi altceva   josnicia,   linguşirea   şi    lichelismul.    Dar   vă limpezesc prin câteva pilde.

Intr’o convorbire rămasă celebră, Napoleon Bonaparte adresându-se lui Goethe, proclama cu emfaza potrivită rangului său şi împrejurării întâlnirii, o sentinţă adeseori repetată de-atunci şi care astăzi încă îşi are interesul său. împăratul, care se găsia în capul unei armate înaintând victorioasă, crezu a-şi putea interesa interlocutorul, vorbindu-i despre condiţiile poesiei tragice, căreia marele poet german îşi datora mai multe din succesele sale. Dacă tragedia a putut să se desvolte în trecut, lucrul se datoreşte desigur credinţei vremurilor în puterea destinului. Astăzi însă lucrurile s’au schimbat şi tragedia ameninţă să se veştejească. „Destinul, spuse împăratul, este politica”.

Cuvintele lui Napoleon sunt interesante nu numai pentrucă interpretează mândrul sentiment de sine al omului care ştia că deţine în manile sale soarta popoarelor pe care le îndrepta către scopurile dorite de el, dar şi pentru faptul că tălmăceşte o anumită independenţă a omului modern faţă de tainica putere a fatalităţii.

Inţelegerea ştiinţifică a lumii, aşa cum a fost elaborată în cele două veacuri precedente campaniilor napoleoniene, eliminase aproape cu desăvârşire sentimentul fatalităţii din sufletul omului modern. Căci dacă lumea aceasta funcţionează în puterea unor legi nestrămutate, dar capabile să fie folosite în sens omenesc, sentimentul de teroare pe care îl inspira în trecut credinţa într’un univers condus de o voinţă personală şi lucrând în vederea unor scopuri depăşind pe om, nu-şi mai avea locul. Fatalitatea nu este însă altceva.

Ea nu este decât representarea unei puteri lucrând cu o finalitate neasimilată de înţelegerea omului şi care se poate desfăşura împotriva lui. Ştiinţa învinsese însă străvechea teroare în mijlocul lumii necunoscute şi tragice şi veacurile care pregătiseră icoana mecanicistă a lumii, adoptau acum un fel de viaţă plină de frivolitate şi agrement. Antica duşmănie a universului se potolise. Ştiinţa putea folosi acum puterile demascate ale naturii anorganice şi organice. Politica putea călăuzi după voe desfăşurarea vieţii sociale. In acest înţeles şi cu deplina conştiinţă lucidă şi împăcată a veacului său, se adresă Napoleon lui Goethe „Destinul este politica”.

Suta de ani care i-a urmat lui Napoleon a menţinut şi a prefecţionat aceiaşi stare sufletească. In intimitatea conştiinţei şi în cadrele strict individuale ale veţii sale, omul veacului al XIX-lea a putut simţi cum puterea fatalităţii îl vizitează din când în când. Pentru gândirea representativă a timpului fatalitatea era însă lichidată şi trecută printre credinţele devalorizate şi compromise. Despre fatalitate nu mai vorbea decât plebea ignorantă, în sufletul căreia continuă a trăi atâtea din imaginile şi sentimentele descinse din planul actual al culturii.

Iată însă că în sufletul oamenilor de după răsboiu vechiul sentiment al fatalităţii revine cu o stranie intensitate. Este aci o împrejurare demnă în adevăr să fie considerată. Ba este chiar cu neputinţă de a câştiga o înţelegere justă a psihologiei timpului nostru, fără a te referi la împrospătatul sentiment de dependenţă al contimporanilor faţă de acea implacabilă energie pe care, în condiţiile lumii de azi, ei o simt desvoltându-se în afară şi împotriva lor. Şi astfel de unde noţiunea fatalităţii era în trecutul apropiat exclusă din sistemul gândirii filosofice, ea pare a-şi recuceri astăzi valoarea şi semnificaţia.

Unul dintre aceia care au lucrat mai mult în acest sens a fost fără îndoială Oswald Spengler, filosoful „Declinului Culturii Occidentale”. Spengler observă şi el că în civilizaţia ştiinţifică a epocii, ideia de „fatalitate” şi—a pierdut vechiul ei înţeles, substituindu-i-se pe toată linia ideia „cauzalităţii”. Dar aceasta echivalează pentru Spengler, cu un fel de a înţelege natura şi istoria din afară, iar din lăuntru ca o expresie a unui principiu spiritual imanent. S’ar spune că în ochii ştinţei lumea şi-a pierdut una din dimensiunile ei, dimensiunea adâncimii. Marea încercare de prognoză istorică pe care Spengler a întreprins-o în „Declinul Culturii Occidentale”, tindea să provoace în conştiinţa omului modern, sentimentul fatalităţii de care înţelegerea ştiinţifică a lumii îl lipsise. Dar ca în multe alte împrejurări de acelaşi fel, filosofia nu făcea decât să înregistreze ecoul unor stări de fapt preexistente. Teoreticianul declinului fatal şi iremisibil al culturii noastre generaliza în realitate asupra unor sentimente trezite mai dinainte în sufletul omenirii actuale.

Dar pe socoteala căror împrejurări trebue trecută această recrudescenţă contemporană a sentimentului de fatalitate? Desigur, mai întâiu, pe socoteala răsboiului. Universul celor două dimensiuni al îndelungei epoci care a precedat răsboiul a dobândit o tainică adâncime obscură odată cu primele sângerări omeneşti pe câmpiile Răsăritului şi ale Apusului.

Pentru a se salva din absurd, sentimentul fatalităţii a fost reacţia utilă a conştiinţei, încercarea de a restitui lumii o finalitate şi un înţeles. Dincolo de atrocitatea şi incoerenţa câmpiilor de luptă, privirile celor chemaţi să sângereze întrevedeau viaţa unui Tot, ţesut din înmiitul lor sacrificiu. In corespondenţa soldaţilor şi ofiţerilor căzuţi în timpul răsboiului, motivul acesta revine neîncetat. „Niciodată n’am simţit mai puternic ca acum, scrie unul din aceşti martori ai răsboiului, enigmaticul suflu al vieţii plutind în jurul meu. Lucrurile apar la suprafaţă dintr’o nesfârşit de îndepărtată umbră, mă chiamă şi iar dispar şi eu mă simt ca o parte mică, dar pe care o înţeleg, dintr’un neînţeles ale cărui graniţe le caut”. Poate nicăeri nu este notată mai bine, ca în această mărturie, conştiinţa turburătoare a adâncimii lumii aşa cum se răsfrânge ea în sentimentul fatalităţii.

Dar anii care au urmat răsboiului n’au contribuit nici decum să comprime din nou icoana lumii în planul în care se succed evenimentele, după simple relaţii cauzale şi fără nicio legătură cu un principiu activând în adâncime. Pentru sentimentul general, icoana ştiinţifică a lumii n’a fost restituită în drepturile ei. Conştiinţa omenească n’a mai putut redobândi sentimentul de confort şi siguranţă cucerit în trei veacuri de progres ştiinţific şi tehnic. Tehnica bazată pe ştiinţă este mai de grabă astăzi isvorul unei noui fatalităţi.

Purtătorii sentimentului de fatalitate sunt astăzi cele douăsprezece milioane de oameni lipsiţi de lucru, care alcătuesc o bună parte din massele urbane ale celor două continente. Pentru toţi aceştia siguranţa în mijlocul unei lumi cunoscute şi folosite a devenit un sentiment imposibil. Marile realizări tehnice şi industriale înjghebate de oameni pentru exploatarea naturii în folosul lor, par a se fi rebelat deodată, deplasându-se din ordinea pe care omul le-o fixase. Spectacolul produselor muncii omeneşti asvîrlite în ocean, sugerează ideia că sensul civilizaţiei noastre nu este necondiţionat uman şi că viaţa noastră a tuturor atârnă de nişte realităţi funcţionând după legea lor proprie şi extraumană.

Ce departe suntem astăzi de vechea reprezentare a omului ca meşter al soartei sale. Cuminţenia omului, cumpătarea şi hărnicia lui, vechile virtuţi practice recomandate de veacurile individualiste, nu mai au astăzi aceiaşi valoare. Omul stăpân pe cea mai desăvârşită libertate a voinţii sale nu-şi mai poate croi singur viaţa pe care o merită. Universalul şi colectivul îl înglobează şi îl călăuzeşte, îl înalţă şi îl sfărâmă. Conştiinţa dependenţii sale modifică icoana pe care omul de astăzi şi-o face despre lume şi colorează tragic sentimentul său intim. Filosofii fataliste ca aceia a lui Spengler nu fac astfel decât să interpreteze felul în care epoca noastră se resimte pe sine.

După publicarea marei sale opere, autorul „Declinului Culturii Occidentale” s’a închis într’o tăcere care putea da impresia că opera vieţii sale s’a încheiat cu adevărat. Abia acum în urmă o scurtă broşură, care rezumă unele din rezultatele meditaţiei sale în tăcerea pe care a preferat-o, ne anunţă că Spengler se găseşte pe punctul de a termina o nouă lucrare de mari dimensiuni, consacrată problemelor relative la origina civilizaţiei omeneşti.

„Omul şi Tehnica”, broşura care ne aduce ecoul îndelungei retrageri studioase a filosofului, este o viguroasă sinteză a psihologiei tehnice a omului şi a consecinţelor ei în cultura timpului nostru.

Tehnica, ni se spune acolo, este un produs al animalului de pradă care este omul. Un produs fixat pe o reacţie individuală şi inventivă, nu pe una repetată şi a speţei cum sunt mijloacele prin care îşi stăpânesc şi exploatează mediul, tigrii şi vulturii. Nu este apoi adevărat că tehnica uşurează viaţa omului. Ea creiază mai de grabă neîncetate probleme noui şi complică viaţa omenească. Temeiul termicei este aşa dar vechiul instinct prădalnic al omului, mai mult decât necesităţile nu ştiu cărui confort. Tăria acestui instinct în oamenii rasei noastre a creiat acea superioritate a popoarelor europene, devenită însă atât de nesigură şi problematică, odată cu răspândirea culturii tehnice printre popoarele exotice.

Nu vom urmări toate căile expunerii lui Spengler, dar vom izola de-acolo un amănunt deosebit de sugestiv. Broşura „Omul şi Tehnica” cuprinde undeva observaţia că ideia unui „perpetuum mobile”, eliminată astăzi de ştiinţă ca o absurditate, stă totuşi într’un strâns raport cu maşinismul modern. Se pare că ideia a apărut mai întâiu lui Petrus Peregrinus, un călugăr dominican din veacul al XIII-lea. „Această idee, scrie Spengler, nu ne-a mai părăsit de-atunci niciodată. Căci realizarea ei ar fi fost victoria deplină asupra lui Dumnezeu sau a Naturii — deus sive natura : o mică lume creiată prin sine, care întocmai ca lumea cea mare s’ar mişca prin propria ei putere, neascultând decât de mâna omului.

A creia prin sine însuşi o lume, a fi Dumnezeu însuşi — acesta era visul faustic al aptitudinii inventive a omului, un vis din care s’au desvoltat toate maşinile, care s’au apropiat aşa dar pe cât posibil de ţinta inaccesibilă a unui perpetuum mobile”. Cât de bine a reuşit vechia utopie a magicianului nu se poate spune îndeajuns.

Maşinismul modern alcătueşte succesul cel mai deplin al tendinţei de a creia o lume nouă şi neatârnată. Această lume există în adevăr şi funcţionează cu o autonomie nesperată. Numai că subita ei desolidarizare de aspiraţiile omului îl face pe acesta s’o resimtă ca o cumplită putere a fatalităţii moderne.

Tudor Vianu, Gândirea, anul XII, no. 2, 1932.

Foaie Natională – Revistă liberă de luptă culturală şi spirituală

NOT AT ALL

                                       Rodica Anca

Not at all! It worked for two days and it stumbled. Neither of music I have part. Nothing wants to go any more. All leave me. Including the backbone. And literally, and figuratively. Eh …! And neither eyes. Almost do not see what I write, I have to stare so I can see if I spelled correctly. Damn it!

Spiridon Popescu:

O Lord, if you are my friend,

As you brag to all the saints,

Give command to Death in writing,

Take my horse but no my parents.

O Lord, if you are my friend,

Do not listen to all batties,

Give command to Death in writing,

Take my horse but not my kids.

O Lord, if you are my friend,

Do not poison more my fate,

Give command to Death in writing,

Take my horse but not girlfriend.

O Lord, if you are my friend,

As so laudly ever state,

Dip your saint pen into ink

And before going to bed,

Give command to Death in writing,

When will take her dagger sharp

To poke it in me , o Lord,

And to let the horse in life.

On May 28 (?), G is leave to anti-pod! Fulfills his dream, that only in this continent had not been. This time, the journey is supported by us. He goes to a friend set out there, Ben Todica, and I think that even when he dreams, in the night, there he goes.

I did a little ditty about two weeks ago, while washing 15 (!) bundles of patience and I had to occupy my mind with something else, more intellectual:

To down under, to down under, to down under he has gone,

His back pained for me the poor and from home thus he has flown,

Don’t go there, don’t go there, I was weeping, you blockhead,

He has pain perhaps in derrick and has gone to anti-pod.

To tickle his own vainglory he left me with no reserve

Leaving me alone in window with my soul awfully grieved.

 

Back of beyond he went selfish unselfconscious to whet,

I remain weeping my pity and my anguish. What a shit!

He left me alone in sadness, o, my little soul beyond,

What to do little and single? I may search a vagabond!

I will put hand on some sucker just for keeping company

Til the kangaroo’s back here and push that in agony.

 

Meanwhile Noana arrived along with G, who went to take her from the bus terminal, I put them the dinner on the table, then we spoke of one, of other, , watched the news, and they went to bed, that tomorrow they go to the doctor, to see how her yese are going on after glaucoma operations last week.

I have remained single and I moved on snooker and write something while they lurk and with an eye to the finals of the tail between Robertson and Dott.

At Melborne, G is awaited by a period of conferences, various journeys through Australia, meeting with various personalities of the emigres there since many years, and perhaps also with other people of different origin, so he is preparing hardly in Australian culture.

He found a song from there that is a response to my earlier song. Here’s it:

Oh hark, the dogs are barking love and it is nearly day

The boys have all gone mustering and I must be on my way

And I must be gone by morning light before the sun does shine

To join the Roma shearers on the banks of the Condamine

 

Oh, Willie, dearest Willie, please let me go with you

I’ll cut off all my auburn hair and be a shearer too,

I’ll helt you count your tally love while ringer oh you shine

And I’ll wash your greasy moleskins on the banks of the Condamine

 

Oh, Nancy, dearest Nancy, with me you cannot go

For the squatters have given orders that no woman may do so

And your delicate constitution, love, isn’t equal unto mine

To stand the constant tigering on the bankks of the Condamine.

 

Oh, then Willie, dearest Willie, please stay at home with me

We’ll take up our selection, love, and a farmer’s wife I’ll be

I’ll help you husk the corn, my love, and cook you meals so fine

You’ll forget the Ramstag mutton on the banks of the Condamine

 

Oh Nancy, dearest Nancy, please do not hold me back

The boys they are all waiting and I must be on the track

So here’s a good-bye kiss, my love, back home I will incline

When we’ve shorn the last of the jumbucks on the banks of the Condomines.

 

I think the genre is called bush-verse. If I will have mood , I’ll may translate it into Romanian, approximately. This if I don’t convince G that he is badly good to this job!

Well, that’s a serious song, mine doesn’t compare with it. But the theme is the same: the woman who prays to the man not to go into the world and not to leave her. Only that I make razzing and am more realistic. Great coincidence is the fact that the guy calls the girl Nancy as I also G called me. When he read it to me I thought that he joked.

Ready for today. I move on snooker match.

Rodica Anca

Sursa: http://georgeanca.blogspot.ro/