Cuvânt și iubire

Astronomul Seth Shostak de la proiectul SETI (Search for Extraterrestrial Intelligence Institute) şi astrofizicianul Alex Filippenko de la Universitatea California, Berkeley, citaţi de Yoda.ro, pun carul înaintea boilor şi afirmă că „Dumnezeu nu există, iar cu legile fizicii, poţi obţine universuri”. Dar cu Legea Big Brother, intrată în vigoare din 21 iunie, ce se poate obţine? Îi întreb tot pe americani, pentru că de la ei pleacă mult rău în lume. Le spun sigur că Legile fizicii doar descriu Creaţia. Cine a creat legile? Dumnezeu, Creatorul. El Însuşi este fizică şi lege în stare pură… Aristotel spunea: „Dacă Dumnezeu nu există şi eu m-am străduit să respect tot ce e bun din ce spune El, nu am pierdut nimic. Dar dacă fac tot ce e rău şi el există, am pierdut totul…” Dacă pe Dumnezeu nu-L vedem, nu înseamnă că El nu există. Nici gîndul nu poate fi văzut, dar el există. O alăt teorie a profesorului Senovilla, publicată recent în New Scientist, spune că timpul se va opri şi „totul va îngheţa ca într-o fotografie. Timpul încetineşte constant pînă în punctul în care se va opri.” Nu cred că se va opri vreodată maestre! Timpul e veşnic, noi sîntem trecători. Mă rog, vom muri şi vom vedea. Biblia spune destul de explicit: vremea de apoi va fi foarte grea, dar ca să nu li se pară aşa de greu drepţilor lui Dumnezeu, va scurta timpul, astfel că anul va fi ca luna, luna ca săptamîna, săptămîna ca ziua. Nu observaţi că acum e luni, acum sîmbătă?

De, libertatea, limitele şi iluziile ei! La noi, de pildă, în favoarea libertăţii se aduce imediat argumentul sensibil: comunismul. Se ştie că infracţionalitatea economică nu exista în comunism, iar la nivel de individ era foarte de redusă. Într-o societate democrată libertatea, egal, utopie. Chiar şi americanii, părinţii haosului modern, folosesc tehnici comuniste de securitate. Nu mişti în S.U.A. fără să fii monitorizat. Problema este că omul, precum afirma Montesquieu în „Despre spiritual legilor”, odată ajuns la putere, abuzează de ea. Cel îndrituit să vegheze la securitatea noastră, devine el însuşi un agresor. Priviţi panoplia guvernanţilor postdecembrişti! Toţi s-au jucat extreme de periculos cu Patria Română! Climatul societăţii de consum, livrat odată cu pachetul capitalist, croit nu pe sufletul omului, ci împotriva firii lui, a aruncat poporul în bătaia manipulărilor de tot felul.

Orice, numai bîlci sa fie! Depinde pe ce parte mergi, altfel, ca civil sau jurnalist de curte, rişti sa fii făcut colonel. Impostorii n-au stat niciodată în poziţie de drepţi, au făcut constant la stînga „marş” şi ţara s-a trezit cu batalioane de colonei şi generali civili, arondaţi la pensii pe măsură. Din cauza unor astfel de personaje, economia noastră se află pe mîini străine, iar marile centre industriale au ajuns zone sinistrate, unde se trăieşte de azi pe mine, fără niciun viitor. Încălzirea globală, argumentată prin aşa-zisa poluare industrială, este un mare fals şi o mare afacere mondială, care a stat la baza mumificării industriei din ţările „eliberate”. De la lovitura de stat, puterile oculte se tot străduiesc să ne înlesnească migraţia în căruţe cu coviltir, de care sînt legaţi cîinii, cratiţele, ceaunele de mămăliga, purcel, raţe, găini. Cu astfel de imagini ni s-a făcut „reclamă” pe toate canalele internaţionale. Adică o „gospodărie” ambulantă, alungată în lume pe post mînă de lucru uşor de exploatat, de către foştii ţigani pletoşi şi scandalagii, aflaţi pe poziţii de putere. Aceeaşi ţiganii care pînă în 1989 săreau gardul în curtea românilor cinstiţi, furau orătăniile şi hainele de pe sîrmă. Cu furatul au fost atunci, cu hoţia de stat trăiesc boiereşte şi azi. Nelipsiţi de la putere, mari oameni de carte, unii dublu şi triplu licenţiaţi, creatori de opere ştiinţifice care au demolat România din temelii, transformînd-o în colonie!, acoperă ca o mîzgă adevărata cultură a poporului, ştiind că o ţară căreia i se răpeşte istoria, cultura, religia, economia, educaţia şi sănătatea, devine vulnerabilă.

După 22 de ani ani „libertate” impusă, am înţeles interesele meschine ale celor ce au îndatorat România pe veci, şi scuipă pe memoria marilor valori naţionale. Din păcate, aceştia ocupă tot de atîţia ani scaune şi funcţii naţionale. Şi-au alimentat pe săturate generaţiile viitoare ale propriilor familii din munca românilor, în timp ce adevăratele valori intelectuale trăiesc la limita sărăciei, hăituiţi să plătească biruri şi pe supravieţuire. Cine a apărut în prima linie după lovitura de stat? Falşii dizidenţi, unul şi unul. Parvenitismul şi hoţia sînt ciuma vremurilor pe care le trăim. Sîntem singurul popor din lume, din cîte ştiu, care sărbătoreşte, drept revoluţie, o lovitură de stat, pe deasupra, instituţionalizată.

Bun, s-ar putea ca de la toamnă să păşim în bunăstare şi civilizaţie. Guvernul se va îngriji nu să plătim taxe ca în Europa, ci să fim plătiţi ca în Europa. Fără să enerveze pe nimeni fiecare român va consuma lapte şi miere din heleşteul propriu, ba chiar, clasa politică, extaziată de realizările sale, va deveni brusc cointeresată de fiecare cetăţean în parte şi se va strădui să lucreze bine cu punctuaţia şi majuscula. Dacă mă gîndesc mai bine, după aceste scorniri fantastice, tot mai fantastică mi se pare realitatea care ne înglodează şi ne macină.

Maria Diana Popescu   

Sursa: Revista ART – EMIS

Cartea lui Ovidiu Papadima O viziune românească a lumii (Bucureşti, 1941) este înrudită cu Dimensiunea românească a existenţei a lui Mircea Vulcănescu, dar este mai îndepărtată de spiritul rostirii filosofice româneşti, căci autorul nu caută viziunea românească a lumii pe tărâmul limbii române, ci în domeniul folclorului românesc. Este o primă carte de filosofie a culturii populare româneşti. Uneori, însă, Papadima este nevoit să facă şi hermeneutică, de exemplu, în legătură cu rostirile rând şi rânduială – ultima devenind, la C. Noica, denumirea unuia dintre ciclurile rostirii filosofice româneşti.

A fi în rândul oamenilor sau a fi în rând cu lumea pare „îndreptăţirea cea mai adâncă a vieţii pe pământ”. Cine nu este în rând cu lumea riscă să fie exclus din societatea sau comunitatea sătească. Înseamnă că el nu respectă rânduiala, tradiţia. Nu se duce, să zicem, la Biserică, nu-şi botează copiii, nu cheamă preotul la înmormântare, cum o cere rânduială. Există, însă, şi rânduieli referitoare la astfel de cazuri, căci oricui îi vine, mai repede sau mai târziu,rândul să dea seama de ceea ce a făcut sau face.

Rânduială nu este o simplă ordine sau orânduire, care are şi sensul de oficialitate păzitoare a ordinii, respectiv a disciplinei. Şăineanu traduce rânduială prin Ordnung şi Fügung, ambele fiind legate de aspecte disciplinare, ceea ce dovedeşte că Papadima avea dreptate să considere cărânduiala nu are corespondent occidental. Este interesant că slavul rendu, din care provinerând, a determinat semnificaţii asemănătoare cu cele occidentale, de ordine şi respectarea ei.Rândaşul era cel care făcea ordine, iar rândeaua (rindeaua) era unealta cu care se îndreptau obiectele din lemn. Semnificaţia slavonă nu s-a păstrat în rânduială, ci în rânduire şi orânduireşi putea să rămână aşa, dar atunci n-ar mai fi fost rostire filosofică românească şi n-ar mai fi avut o atât de „largă întrebuinţare în gândul şi în viaţa poporului nostru”, cum observă şi Ovidiu Papadima.

Rânduiala (spre deosebire de rânduirea care se aplică în viaţa socială, fiind mai mult impusă decât existentă, mai mult forţată şi artificială decât obişnuită şi naturală, temută şi urâtă mai ales sub rândăşie străină), cuprinde întregul univers, uscatul, apele şi văzduhul, cerul şi pământul. Rânduiala nu este ordinea „aşezată şi păzită de oameni”. Ea este o lege a firii şi are înţeles cosmic. Omul nici n-o creează, nici n-o păzeşte, ci, în măsura în care o cunoaşte, se străduieşte să o respecte, pretutindeni şi oricând. Intervenţia omului strică rânduiala, chiar dacă, în aparenţă, o face în favoarea lui. Aşa se explică tradiţionalismul accentuat al ţăranului român, care s-a tot ferit de noutăţile civilizaţiei, reuşind să-şi păstreze obiceiurile şi mai ales vorbirea până spre zilele noastre.

Comuniştii au fost primii care au stricat rânduiala. Au distrus viaţa satelor: economico-materială şi tradiţional-spirituală. Ordinea comunistă şi apoi noua ordine mondială sunt rânduiri fără rânduială. Nu fiindcă ar fi greşite principial. Uneori, în anumite locuri, în anumite perioade şi pentru anumiţi oameni par a fi bune, dar pentru alţii, nu. Se ştie că multe transferuri de populaţii, pe care nu le-au practicat doar comuniştii, s-au soldat adesea cu moartea sau degenerarea celor delegaţi (spre binele lor!) să trăiască prin rezervaţii, lagăre sau gulaguri. Se stabileşte noua ordine apelându-se chiar la exterminarea populaţiilor, nu întotdeauna primitive, ci doar lipsite de arme moderne. S-a constatat apoi, foarte curând, pentru fiecare caz în parte, că populaţiile atacate de agresori străini, învinse şi umilite, încep să se autoextermine, împărţindu-se în diferite grupuri, cu o sălbăticie de neimaginat. Ceea ce se petrece, şi la noi a început acest lucru după 1948, se datorează faptului că populaţiile îşi pierd încrederea, până atunci totală, în rânduiala lumii şi devin, la rândul lor, distrugătoare.

Poate că fiecare popor ar trebui să aibă câte un cuvânt propriu pentru rânduială, care să fie diferit de acela pentru ordine, căci ordinea se schimbă mereu, pe când rânduiala există sau nu mai există. Şi dacă „rânduiala lumii izvorăşte din înţelepciunea lui Dumnezeu”, cum zice Ovidiu Papadima, ea este bună, căci aşa a făcut Dumnezeu lumea, şi a văzut că este bună. Ce facem noi cu această rânduială bună a lumii, asta ne priveşte! Cel care a făcut-o nu este obligat să o şi apere. Iar din faptul că n-o apără, nu trebuie să conchidem, după Nietzsche, că „Dumnezeu a murit”, ci, mai degrabă, că noi suntem deja morţi, căci fără rânduiala noastră nu mai suntem nimic, chiar dacă mai avem încă puterea de a ne înjunghia pe la spate unii pe alţii.

Caracteristice rânduielii, considera Papadima, sunt ierarhia, munca şi echilibrul.

Există o ierarhie cosmică, determinată de ordinea rigidă, care l-a îngândurat şi pe Newton, după care se petrec fenomenele cosmice, se perindă anotimpurile, trec lunile şi zilele săptămânii. Toate aveau corespondenţe personificate, se slujeau unele pe altele, păstrând astfel rânduiala, impusă şi oamenilor. Sfânta Vineri şi Sfânta Duminică erau cele mai respectate.

Ierarhiile folclorice presupuneau transpuneri din viaţa socială în regnuri naturale: regina albinelor, împăratul păsărilor. Vieţuitoarele au şi sfinţii lor care le ocrotesc: pentru gângănii, Arhanghelul Mihail, pentru lupi, Sfântul Nicolae. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării. „Orice fir de nisip şi orice bob îşi are rostul şi locul său”.

Legătura ţăranului român tradiţional cu mediul înconjurător se făcea prin respectarea rânduielii potrivite cu firea ţăranului. Nerespectarea rânduielii, care nu era intenţionată, ci datorată adesea ignoranţei, putea să conducă la evenimente nefaste, relatate în tot felul de povestiri. De regulă, însă, ţăranul nostru, din exemplele folclorice ale lui Ovidiu Papadima, culese din viaţa satelor dinainte de al doilea război mondial, dovedesc „imensul respect pe care-l arată faţă de celelalte fiinţe şi chiar faţă de lucruri”. Ar fi vorba aici şi despre o concepţie animistă generalizată, care impune respect pentru tot ceea ce este însufleţit, şi care poate să sufere când îi este lezată rânduiala, dar şi despre o concepţie religioasă aparte, după care Dumnezeu îşi impune voinţa în orice împrejurare, chiar şi în cazul calamităţilor produse de „stihiile firii”.

Respectul şi dragostea pentru vitele sale ţineau de rânduiala obişnuită a oricărui gospodar. Înjuratul animalelor, bătaia sau chinuirea lor erau date ca exemple pentru oamenii marginalizaţi ai satelor. Dar şi plantele se bucurau de tot respectul, iar în povestiri se spunea că porumbul şi grâul se plângeau lui Dumnezeu de chinurile la care le supun oamenii până ajung să le devină hrană. Lucru pentru care erau închinate înainte de a fi măcinate sau pisate, iar deasupra pâinii şi a mămăligii, înainte de a fi tăiate, se făcea semnul crucii.

„Să nu te joci cu focul” a rămas o zicală, dar ea avea la bază o credinţă veche, legată de respectul pentru puterea focului. Nu se puneau spini în foc, ca să nu-1 înţepe, iar seara era învelit în vatră, ca să doarmă liniştit. Focul, apa şi vântul (personificate) pot produce mari cataclisme, iar dacă de regulă se poartă blând sau potrivit cu anotimpul, această rânduială se datorează intervenţiei permanente a lui Dumnezeu, care nu le permite să se dezlănţuie fără măsură decât pentru pedepsirea necredinţei. „Este interesantă aici, zicea Ovidiu Papadima, imaginea de forţă elementară, aproape oarbă a naturii, şi frâna de fiecare clipă pe care i-o pune Divinitatea. Subliniind aceasta, intrăm în concepţia românească a rânduielii, care se arată astfel cu înţelesuri eterne şi totuşi nespus de dinamice”.

Cum se explică atunci furia devastatoare cu care s-au repezit urmaşii acelor ţărani tradiţionalişti români pentru a distruge mediul natural în care au trăit de milenii, pentru a chinui şi a ucide animalele, pentru a se ucide între ei, a se jefui şi umili, a se alunga unii pe alţii, din ţară? A fost stricată rânduiala! S-a dovedit, câteva decenii la rând, că acest lucru este posibil şi s-a tot spus că este bine, şi chiar a fost bine pentru cei care au stricat rânduiala. De ce să nu profităm şi noi?, s-a spus şi se mai spune. S-a realizat şi la noi, putem zice, previziunea lui Ovidiu Papadima, „omul modern umileşte şi mai ales pustieşte pământul”, atunci când sufletul lui este pustiu. Şi nu poate fi altfel, căci el sau semenii lui au stricat rânduiala, legătura bună dintre el şi lume, dintre el şi ceilalţi.

Se tot vorbeşte despre o revenire la normalitate, apelând la tradiţie. Dar folclorul, cum observă uneori cu tristeţe şi Ovidiu Papadima, ţinea chiar de pe atunci de domeniul trecutului. Sunt speranţe în renaşterea vieţii cultural-religioase, dar şi aceasta este adesea hulită şi cade în ispita disputelor păgubitoare cu tot mai multe variante străine şi duşmănoase.

Există, totuşi, un tărâm al nostru, plin de comori nebănuite, ascunse acolo de toate răutăţile lumii – tezaurul limbii române, în care nu poţi pătrunde fără să-i cunoşti rânduiala. Şi vei regăsi acolo nu numai trecutul încremenit, ci apa vie a vorbirii, care se tot primeneşte şi, rostindu-se pe sine, ne poate călăuzi pe drumul anevoios a ceea ce trebuie să fim. Ridicată la rangul cel mai înalt, de dincolo de spaţiu şi de timp, vorbirea se preface în rostire filosofică. Rostirea filosofică românească, la a cărei elucidare au purces marii noştri cărturari, este adevărata păstrătoare a rânduielii noastre şi, cunoscută la timp, ar putea să devină cartea noastră de învăţătură în momentele acestea în care soarta noastră şade, cum zicea Constantin Noica, în „cumpătul vremii”.

autor: Alexandru Surdu (Revista Clipa)

Sursa:  Foaie Natională – Revistă liberă de luptă culturală şi spirituală

 

A călători este, pentru cei tineri, o parte a educației;
pentru  cei mai vârstnici – o parte a experienței.

 – Francis Bacon

Viața ne deschide doar câteva porți spre a-i vedea frumusețile. Este zgârcită viața, dar măcar acel puțin văzut trebuie să fie clar și bine înrădăcinat în minte. Și mărturisit! Pentru aceasta folosim de multe ori povestirea orală, ori scrierea, ca un dialog între cel ce povestește și cel ce ascultă, sau între cel ce scrie și cel care citește. Cu aceste gânduri am încercat să aștern pe hârtie o… povestioară.

În luna mai a acestui an am avut prilejul de a vizita frumosul și interesantul oraș Baltimore, unul dintre cele patru aglomerări urbane ale megalopolisului american. Au fost zile fierbinți, un mai extrem de călduros și care, poate și din acest motiv, a adus mulți vizitatori în acest oraș. Soarele strălucea puternic și ziua părea  îmbrăcată într-o rochie ţesută cu fire de aur. Priveam în jurul meu și observam viața în plina ei desfășurare, observam cât de fascinantă și perfectă – pare vizitatorilor – în propria ei diversitate. Încetul cu încetul, ființa străină care eram, la început bulversată de priveliștea atât de complexă a ceea ce mi se dezvăluia, am simțit cum începeam să mă integrez în spațiul respectiv, urnindu-mă din locul în care mă fixasem și accelerând pașii, încercând să cuprind cu privirea toată trăirea, viața din jurul meu. Adevărat spunea un filozof chinez: „orice călătorie, fie ea și de mii de mile, începe cu un pas!”

Baltimore, destinaţie turistică inedită, impresionantă, este un oraș fondat în anul 1729, numit după Lordul irlandez Baltimore, titularul fondator al Colony of Maryland, are un climat subtropical umed, iar Inner Harbor (portul interior) a fost odată al doilea port de intrare pentru imigranţi în Statele Unite şi un important centru de producţie. Astăzi portul vechi este un loc de promenadă, cumpărături, divertisment. Este un oraș independent din statul Maryland – Statele Unite, situat în partea centrală a statului, pe malurile râului Patapsco, râu care se varsă în golful Chesapeake, la o distanță de aproximativ 40 de mile (64 km) la nord-est de Washington, D.C. Populaţia oraşului este de 636.919 locuitori, iar zona metropolitană are aproximativ 2,7 milioane de locuitori, ocupând locul 20 în ţară. În zona asociată, Baltimore County, locuiesc alte câteva milioane de rezidenţi. Este și astăzi unul din principalele porturi ale Statelor Unite, fiind situat mai aproape de marile piețe de mărfuri din partea centrală a țării decât orice alt port de pe coasta de est.

Am pornit spre strada numită Pratt, ne-am urcat în autobuzul gratuit care circulă pentru turiști făcând un tur al orașului, în care se mai urcă și săracii orașului pentru a nu plăti deplasarea, și ne-am dat jos după câteva stații, ajungând în chiar centrul orașului împânzit de construcţii moderne din oţel şi sticlă cu 30 – 50 de etaje, magazine de lux şi hoteluri cu nume sonore (Marriot, Hilton, Sheraton). Printre ele se văd clădiri roşii cu forme stranii ce amintesc de fostele întreprinderi din secolul al XIX-lea, transformate ingenios în cluburi, muzee, birouri şi magazine. Zgârie-norii nu sunt la fel de înalţi ca şi cei din New York, dar sunt foarte frumos amplasaţi şi dau o notă aparte oraşului. Am trecut pe lângă celebra universitate Johns Hopkins şi Johns Hopkins Hospital, importante institute de cercetare din domeniul tratării şi eradicării cancerului. În Baltimore este un mănunchi de Universități, printre care și importanta universitate – University of Maryland Baltimore – situată în inima orașului, ale cărei corpuri de clădire ocupă mai multe străzi, afiliată fiind spitalului University of Maryland Medical Center – de unde sunt aduși pacienții pentru cercetări ale diferitelor probleme medicale. Această mare și importantă Universitate (the best University!) are mai multe școli: școala de medicină, școala de stomatologie, avocatură, asistență medicală, farmacie, business și asistență socială.

   Am ieșit din această zonă cu mari centre culturale și ne-am apropiat de port. Aglomerație, oamenii circulă pe jos, cu vaporaşe taxi, cu şarete şi autobuze colorate, pline de anunţuri despre „turul oraşului Baltimore”. Pe deasupra apei trec spectaculoase poduri suspendate, poduri care se ridică atunci când trec vapoare de mare tonaj, dar şi poduri mici, de promenadă, de pe care poţi să admiri nenumărate iahturi şi bărci cu motor.

Fiind un oraș bogat în tradiții nautice, de peste 35 de ani taxiul de apă din Baltimore, colorat în culori tradiționale alb și albastru, face parte din integrala culturii și istoriei orașului și te transportă în diferitele puncte ale portului. Portul turistic îşi întinde limbile de apă printre clădirile din centru, iar pontoanele, cheiurile şi trotuarele emană toată ziua un aer de stațiune de odihnă, cu toate că orașul este foarte aglomerat. Am ajuns la Inner Harbor – portul turistic interior -, am luat bilete pentru croazieră și am privit pentru câteva momente înalta structură din piatră, cunoscută ca Nevasta lui Lot, aflată la intrarea în port, construită la ordinele guvernului britanic, după revolta din 1798, ca parte dintr-o rețea de faruri și semnalizatoare.

 

Portul turistic Inner Harbor găzduieşte Muzeul Marinei, un muzeu impresionant, în care navele sunt ancorate printre clădirile din centru, iar pietonii, trecătorii, turişti veniţi din toate colţurile lumii, trec pe lângă ele sau se opresc pe chei să le admire, să facă poze şi citesc explicaţiile înscrise pe panouri. La Muzeul Marinei din Baltimore se află singura navă americană care a supravieţuit bombardamentului de la Pearl Harbor în al Doilea Război Mondial.

   Taxiurile de apă opresc în staţii special amenajate. Poţi să urci pentru câteva staţii sau poţi să faci turul oraşului pe apă, să vezi totul dintr-o altă perspectivă. Taxiul de apă este mult mai mult decât o călătorie de plăcere; este o instituție în Baltimore; este și un mod plăcut de a privi și simți viața, plutind pe apă și trecând cu privirea centrele importante ale orașului din această zonă, pe care Inner Harbor le conectează și unde taxiul de apă acostează, precum: Aquarium care adăposteşte construcţia impresionantă a Acvariului Național, cel mai mare acvariu din SUA şi unul dintre cele mai mari acvarii din lume. Are forma unui inel cilindric cu cinci etaje. Găzduieşte 16.500 de animale marine din 560 de specii diferite, printre care şi o colecţie impresionantă de rechini și magazine cu de toate, pentru toate vârstele. La intrare te întâmpină un munte artificial, o gură imensă de rechin şi o cascadă care începe de la un etaj superior şi se termină la parterul clădirii. Jos, la primul nivel, se află un restaurant specializat în fructe de mare, un spaţiu amenajat pentru depozitarea hainelor şi a bagajelor pe durata vizitei, un ma­gazin de suveniruri, un altul pentru echipamente şi costume de scafandru, o cofetărie şi o cafenea. Prin întreaga clădire circulă lifturi şi scări rulante. Un adevărat oraș! Sus, la ultimul etaj, se află o mini junglă amazoniană în care trăiesc o mulţime de păsări exotice. Jungla este punctul de trecere din exteriorul spre interiorul acvariului central. Pe margini sunt birouri şi laboratoare de cercetări. În bazinul deschis de la parter trăiesc pisici de mare, broaşte ţestoase uriaşe, peşti, tigri, rechini şi delfini. În acvariile mici de la fiecare nivel şi în acva­riul central se pot vedea peşti şi alte vieţuitoare marine care provin din toate mările şi oceanele lumii. Poți admira flora şi fauna marină urcând până la jungla amazoniană, după care  cobori în adâncuri și vezi tot ce trăiește pe fundul mărilor şi oceanelor. Este un spectacol fascinant, o lecţie despre planeta noastră şi lumea minunată a apelor. În acvariul central pot fi văzuți scafandri curăţând pietrele şi coralii, hrănind peştii şi verificând starea lor de sănătate. Delfinii încântă privirile și stârnesc admirația vizitatorilor, prin inteligența lor. Vizita în acest minunat Acvariu se încheie cu o cină exotică; Harborplace – găzduiește un muzeu conținând istoricul navelor, plimbări pe jos printre corpuri de case delimitate prin străzi laterale și parcuri; Science Centre (Centrul științific) al Maryland-ului unde se poate urca Federal Hill și unde poți fi absorbit de sutele de mii de metri pătrați de știință; Rusty Scupper – oferă ochiului, dar nu numai ochiului! vinuri și mâncăruri vechi. Se poate vizita un muzeu excentric, amuzant, pentru toate vârstele; Pier 5 – unde se poate mânca și bea și asculta concertele formației Pier Six Pavillion în lunile primăverii și ale verii;

 

Little Italy – cu magazine, restaurante, cinematografe etc. și unde se poate gusta „La dolce vita”; Maritime Park – cu restaurante și magazine plutitoare; Harborview – o mică Havana; Tide Point – o milă și jumătate de plimbare;

 

Debarcaderul de pe strada Bond. Aceasta  clădire include un spațiu de 210.000 square feet și birouri de vânzări de 10.000 sq. feet.

 Fell’s Point – vechiul port cu apa adâncă, unde se găsesc nenumărate distracții spirituale, mâncare, cârciumi, muzică live, antichități, felurite magazine și spectacole; Captain James Landing – este granița dintre Fell’s Point și Canton și de asemenea poarta de intrare la alte magazine; Canton Waterfront Park – locul unde se poate oferi respectul veteranilor războiului din Coreea și îți poți manifesta bucuria având perspectiva apei oceanului. Nu lipsesc magazinele, barurile și restaurantele; Fort McHenry – locul de amintire a războiului din 1812, când americanii au întors atacul marelui și puternicului „Leu” englez. Războiul a fost un conflict militar între forțele Statelor Unite ale Americii și cele ale Imperiului Britanic. Atunci americanii au declarat război pentru o serie de motive, incluzând dorința de expansiune în Teritoriile din Nord – Vest, acolo unde Marea Britanie acorda sprijin triburilor de Amerindieni și umilea astfel onoarea americană. Victoriile din septembrie 1814 și ianuarie 1815 au respins invaziile britanice din orașele New York, Baltimore și New Orleans.

În fiecare zi mii de rezidenți și turiști vizitează orașul și folosesc taxiul de apă pentru a lua cunoștință de „perlele” orașului. Oamenii care deservesc toate punctele vizitate sunt deosebit de politicoși cu vizitatorii. Ei declară cu mândrie că iubesc orașul lor și îi imprimă zilnic o energie care îi oferă mișcare continuă și prosperitate; ei ajută, de fapt, să prospere business-ul.

În Baltimore auzi vorbindu-se toate limbile pământului. Peste tot sunt grupuri de turişti cu camere video şi blitz-uri pornite. Valeţii aşteaptă clienţii şi parchează maşini rare, de colecţie, lângă restaurante şi hoteluri de lux. Oamenii circulă pe jos, cu vaporaşe taxi, cu şarete şi autobuze colorate, pline de anunţuri despre „turul oraşului Baltimore”. Pe deasupra apei trec spectaculoase poduri suspendate, poduri care se ridică atunci când trec vapoare de mare tonaj, dar şi poduri mici, de promenadă, de pe care poţi să admiri nenumărate iahturi şi bărci cu motor.

Baltimore nu este doar centrul de afaceri şi învăţământul superior, este de asemenea deținătorul principalelor instituţii culturale, cum ar fi Center Stage, Teatrul Lyric şi Hipodromul. Majoritatea muzeelor din Maryland sunt de asemenea situate aici: Muzeul Național de Medicină Dentară, Muzeul Evreiesc, Muzeul Național de Electronică și alte zeci de muzee (în total 50). De exemplu Muzeul de Artă din Baltimore care a fost fondat în 1914, construit în stilul Templului Roman, are o colecţie de artă de renume internaţional, conținând 90.000 opere de artă, inclusiv cea mai mare expoziție de lucrări de Henri Matisse din lume. Mai conține lucrări de Picasso, Cezanne, Manet, Degas, Gauguin, Van Gogh și Renoir.

Într-o duminică plimbându-ne prin oraș, am căutat  Biserica Ortodoxă Greacă – Sf. Nicolae și am găsit-o chiar în inima orașului. Este una dintre cele 55 de biserici din Baltimore și una din cele 59 de parohii care aparțin de Mitropolia din New Jersey, funcționând de peste 58 de ani. Am ascultat Sfânta liturghie în limbile greacă și engleză, după care am asistat la pomenirea celor doi sfinți Constantin și maica sa Elena, a doua zi fiind chiar 21 mai – ziua în care, pentru meritele deosebite pe care le-a avut în legalizarea, sprijinirea și organizarea Bisericii creștine, sunt venerați ca sfinți, în Bisericile Ortodoxă și Romano – Catolică. Înainte de începerea slujbei de pomenire au fost aduse icoanele celor doi sfinți în fata altarului; Constantin cel Mare – întâiul împărat al creștinilor – cel născut în anul 274 în Serbia – devenit împărat peste întregul Imperiu Roman în anul 312, în urma bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din acel an, împotriva oștilor lui Maxențiu. Potrivit istoricilor, în ajunul luptei, Constantin a văzut  pe cer, în timpul zilei, deasupra soarelui, o cruce strălucitoare pe care scria „In hoc signo vinces” (Prin acest semn vei birui).  În noaptea dinaintea luptei, împăratului i s-a arătat în vis Iisus Hristos, care i-a cerut să pună pe steagurile ostașilor săi, pe scuturi și pe arme, semnul crucii. Constantin  a ascultat și a obținut o victorie zdrobitoare, în ciuda uriașei diferențe numerice dintre cele două armate. Pe celebrul său arc de triumf ridicat la Roma se păstrează și astăzi cuvintele cerute de Constantin a fi scrise: „Instinctu divinitatis” (Prin inspirație divină), ca semn de recunoaștere a rolului decisiv al divinității în obținerea victoriei.

Obosită dar îmbogățită, alături de fetele mele, am poposit la un restaurant din centru orașului, unde ne-a servit o ospătăriță româncă, pe numele ei frumos – Cristina. Auzindu-ne vorbind românește, gingașa Cristina s-a bucurat că mai poate vorbi și limba ei de acasă, pe care nu o mai folosise de la sărbătoarea Crăciunului, când se dusese s-o vadă pe mama ei, rămasă în țară.

Am privit toate acestea și cu acel ochi nevăzut, prin tremurul gândurilor care se revărsau asupra acestei părți de lume… M-am gândit că aici se află mormântul lui Edgar Alan Poe! La numai 40 de ani, Poe cel găsit căzut pe un trotuar în acest oraș, în stare de confuzie mintală și mort câteva zile mai târziu într-un spital de aici, din Baltimore (1849); decesul său nu a fost făcut public, poetul a avut parte de o înmormântare la care au fost prezente numai zece persoane. În 2009, după 160 de ani de la deces, celebrul poet a avut, în sfârşit parte, de o ceremonie funerară fastuoasă, bine meritată. Și mi-am amintit poezia CORBUL: „Stând, cândva, la miez de noapte, istovit, furat de șoapte/ Din oracole cețoase, cărți cu tâlc tulburător,/ Piroteam, uitând de toate, când deodată-aud cum bate,/ Cineva părea că bate – bate-n ușa mea ușor./ «E vreun trecător – gândit-am – și-a bătut întâmplător. Doar atât, un trecător.»[…] Şi de-atunci, pe totdeauna, Corbul stă, şi stă întruna,/ Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pânditor,/  Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,/ Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;/  Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor./ Niciodată – Nevermore! ”

 Casa memorială a poetului Edgar Poe

Am privit, da, și mi-am spus că voi încerca să povestesc și altora, frumusețile văzute, grandoarea acestui loc în care m-am simțit atât de mică, drept spus: ca o furnică!, când de emoție la sfârșitul celor vizitate, am strâns pleoapele ochilor de prea mult soare, dar și fiindcă lacrimile își anunțaseră exodul.

Da, bucuria are lacrimile ei! Mulțumesc nepoatei mele dragi care ne-a plimbat prin aceste locuri frumoase!

 Vavila Popovici – Raleigh, NC

 (completare date: pliante, internet)

Convorbiri – Vavila Popovici SUA

„Surâsul primăverii” –  un nou volum de poezie apărut sub semnătura Marinei Glodici

„Surâsul primăverii”, al şaselea volum de poezie al Marinei Glodici vede lumina tiparului în anul 2010; poemele sale precum o salbă, pe care stau înşirate unul câte unul simţămintele poetei încă tinere, se revărsă ca un torent către inimile cititorilor, în îmbrăţişarea tandră a primăverii. Oare care dintre noi, pământenii, nu simţim efectul prospeţimii şi tinereţii în străfundul sufletului nostru, în fiecare primăvară, numită pe bună dreptate „anotimpul iubirii”?! O îmbinare de culoare şi lumină armonizate sensibil cu trăiri ce rivalizează cu sublimul, şi în plus, prezenţa de netăgăduit  a divinului în versurile poetei demonstrează, fără îndoială, că Dumnezeu a dat mâna cu această poezie, iar cuvântul se pleacă cu smerenie ca într-o dulce rugăciune, în faţa sufletului…

„Raiul bucuriei” coboară în fiecare om odată cu primăvara şi lasă „urma de înger” în cupe de ghiocei, în drumul său spre inimile noastre, dăruind „pace sacră-n sărbătoare” („Surâsul primăverii”). Ce frumos !

„Albastra slovă” a „cuvântului din iarbă” sau din „ochi de flori”, mângâiată de „raze dulci ce se alintă” capătă valenţe deosebite, transformând totul într-o adevărată sărbătoare a  revenirii la viaţă! („Flori”).

Poeta care şi-a pregătit „şevaletul inimii” înmuindu-şi „pensula” în culorile sufletului „spălat” anume în „culori de curcubeu”, dă frâu liber imaginaţiei  „pictând “ un tablou din care izvodeşte un „dor aprins”, un dor nestins – dorul de nemurire, de înălţare deasupra tuturor celor pământeşti; toate aceste imagini poetice deosebit de sensibile reînvie sentimente de o nobleţe uimitoare odată cu primăvara („Primăvară în apogeu”).

Menţiona însăşi poeta într-un articol în care vorbea despre poezie şi sensurile ei:   

„Poezia a fost şi va fi modalitatea de comunicare candidă, gingaşă, puternică prin esenţa ei umană… Ea se manifestă ca o respiraţie cerească a sufletului pământean căutător de sine”. Acest mesaj simplu dar atât de plin de esenţă îl transmite şi poezia Marinei Glodici: poezia ei este viaţă, este trăire, este sensibilitate dusă la extrem.

Într-una din poeziile din noul său volum, poeta spune: „Hei, poete, tu nu vezi că e primăvară?/ A venit să bată-n geam şi să scrii anume/ Că Viaţa a învins peste tot în lume/ Am deschis uşor fereastra ochiului din mine”… („Primăvara bate-n geam”)

„Am deschis uşor fereastra ochiului din mine”… mi-a plăcut foarte mult această sintagmă atât de profundă – „fereastra ochiului din mine”… Am urmărit pe parcursul lecturării acestui volum linia ascendentă a evoluției, descoperind cu satisfacţie acele trepte ce duc vibraţia interioară a sufletului către un nivel superior. Poezia Marinei Glodici este de fapt această fereastră, fiecare dintre poemele aparţinând acestui ciclu purtând fără îndoială, pecetea dorinţei ardente de descoperire şi cunoaştere profundă a sinelui.

„Surâsul primăverii” reprezintă de fapt o suită de poezii care surprind efectul primăverii asupra a tot şi a toate; fie că poeta se apleacă cu sensibilitate spre natură, spre fiinţa umană, spre zi sau spre noapte, spre munte sau spre mare sau spre orice altceva din ceea ce-o înconjoară, centrul universului său poetic îl constituie aceeaşi legătură de netăgăduit dintre renaşterea fizică şi renaşterea spirituală: „Primăvara asta-i clipă, de visare şi iubit/ Ruptă chiar din veşnicia vieţii-n infinit” („Pastel”).

O asociere sensibilă a exploziei de floare şi culoare din timpul primăverii cu cel mai frumos sentiment ce poate anima fiinţa umană,  dragostea –  prinde contur în creaţiile Marinei Glodici, lăsând loc subtil pentru interpretarea sensului în care este ilustrată: „Picură clipa în palmă fugar ca o nimfă” și se strecoară tiptil spre inima ce-ar putea fi surprinsă de „avalanşa iubirii” ca apoi să transpară un soi de fugă spre zbuciumul interior, impunând tăcerea: „Tăcută, inertă se schimbă la faţă/  clipa devine azi ca o povaţă” („Picură clipa”).

Întrebări, frământări şi răspunsuri, în stihuri aşezate cu migală la tulpina gândului, precum nişte serafice voaluri peste sufletele fecioarelor ce-ascund timid taina iubirii… „S-aducă oare primăvara o viaţă nouă?/ Să fie ea simbolul cel sacru de iubit?” („Alai”); false linişti căutate în limpezimi de ape: „Ascult în linişte izvorul cum răsună/ Şi susuru-i cuminte inima-mi anină/ E primăvară iarăşi şi apa ce se scurge/ Aduce prin vâltoare-i cuvinte şi suspine”. Și vine deznodământul care rezidă în efemeritatea celor pământene şi refugiul spre înălţimea albastră: „Iubesc şi primăvara, dar tot de cer mi-e dor” ( „Ascult”).

Triumful primăverii asupra zbuciumărilor şi neîmplinirilor are ca suport de netăgăduit credinţa: „Mi-e grea mantaua de atâtea zile/ Culese de poeme şi visări” se destăinuiește poeta; „Ascult tăcut cum calcă-ncet privirea / Călătorind prin razele de soare/ Cum floarea de cireş îşi face drumul/ Prin calda şi cereasca ei ninsoare”, ca apoi să-și găsească tămăduirea: „Mă-nclin înaintea cerului şi-s vesel/ Că pot să mai respir a curcubeu”, spune Marina Angela Glodici („Primăvară glorioasă”).

Primăvara – panaceu universal, primăvara – balsam peste suflete triste şi deziluzii, primăvara – spectacolul renaşterii, o altfel de viaţă, curată, limpede şi cu miresme de bine, altfel spus un nou început, cu o altă faţetă şlefuită de gândurile poetei în scrierile închinate primăverii: „Te-am pictat în făt frumos,/ Şi-n viteazul din poveste…/ Şi în flori de crini am strâns/ Aşteptările ca zestre”, neuitând să accentueze: „N-ai venit şi am rămas cu cerul”… toate acestea, în superbul decor al anotimpului iertării, împăcării, dragostei ( „Hotărâre”).

„Întinerind” odată cu primăvara, Marina Glodici asemenea unui „mugur ce zâmbeşte/ Către razele de soare”, asemeni florilor ce te îmbie cu ale lor miresme la visare şi iubire, se contopeşte întru totul cu anotimpul căruia îi atribuie meritele renaşterii şi care este, pe bună dreptate  „Al cerului cadou”.

„Renasc în fiecare zi pentru dreptate / Şi pentru mila oamenilor ce-i iubesc/ Şi n-am să las din mâna mea condeiul/ Cu care îmi urmez smerit, destinul” – spun versurile ei în poemul „Urmez destinul”, asociind dragostea sa pentru scris cu o continuă primăvară a cuvântului, în care mugurii slovei se vor întrupa mereu în flori de suflet  – poemele sale.

Ideea se perpetuă şi motivaţia există, aşa cum reiese şi din poemul „Îmbrăţişarea cerului”: „Când întristarea vine să m-apese/ Peste minte, inimă şi pleoapele-mi plânse/ Renasc frământat ca şi lutul/ Iar pe buzele-mi arse/ Se-aşterne Cuvântul” scris din suflet, aş continua eu, şi cu „Literele primăverii”: „Multe litere cad din cerul primăverii/ Ele vorbesc despre soare şi flori/ Despre oameni şi Dumnezeu/ Toate se aud cum şoptesc…/ Cine are urechi… le aude!”

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Iunie 2011

 

 

Muzeul Cinquantenaire, situat în parcul cu acelaşi nume din Bruxelles, este destinaţia cea mai importantă dintre muzeele Regale de Artă şi Istorie. Intrarea în această clădire construită în secolul al XIX-lea, la cererea regelui Leopold II, te lansează într-o călătorie fascinantă de explorare prin timp şi spaţiu pentru a-ţi pune în faţă istoria umanităţii şi a civilizaţiilor sale.

Vom descoperi aici colecţii din toate domeniile de artă, exeptând pictura, de pe cele cinci continente, mai puţin din Africa sub-sahariană. Acestea sunt împărţite în patru  secţiuni principale: antice, arheologia naţională, civilizaţiile noneuropene şi artele decorative europene. În total muzeul deţine în jur de 650.000 de piese, aşezate pe mai bine de 60.000 de mp în săli de expoziţie şi de rezervă, făcând din muzeul Cinquantenaire cel mai mare muzeu din Belgia.

De asemenea, în mod regulat au loc expoziţii temporare de înaltă calitate, organizate pentru a descoperi şi alte faţete ale istoriei artelor, precum şi alte activităţi culturale şi educative.

 

Originile muzeului Cinquantenaire

 

Din secolul al XV-lea până în secolul al XVII-lea, cadouri diplomatice, suveniruri şi curiozităţi care aparţineau ducilor de Brabant şi mai târziu arhiducilor de Habsburg, au fost expuse în arsenalul regal, o sală mare din palatul Coudenberg, primele colecţii care şi-au găsit locul în Muzeul Regal de Artă şi Istorie. Din păcate, multe dintre aceste comori au fost transferate la Muzeul Imperial din Viena.

În 1835 tânărul stat belgian deschide un muzeu de arme vechi, armuri şi obiecte de artă numismatică sub conducerea contelui Amédée de Beauffort, cu ambiţia de a vedea statul independent dintr-o perespectivă istorică. Colecţiile au fost aduse la Palatul Industrial, acum aripa stângă a Muzeului Regal de Arte Frumoase din Belgia. Instituţia a devenit mai târziu cunoscută sub numele de Muzeul Regal de Armuri, Antichităţi şi Etnologie. Colecţiile sale au fost mutate la Porte de Hal, iar atunci când Porte de Hal a devenit neîncăpător pentru a găzdui numărul tot mai mare al exponatelor, s-a decis separarea colecţiilor. Sub conducerea noului şef conservator Eugène Van Overloop, obiectele din antichitatea clasică au fost mutate în 1889 în palatul Cinquantenaire. În 1906 şi colecţia etnografică a fost trimisă acolo. Colecţia de arme şi armuri a rămas la Porte de Hal, iar noul complex muzeal din Parcul Cinquantenaire a luat apoi numele de Muzeul Regal de Arte decorative şi industriale.

În anul 1912 s-a născut Muzeul Regal din parcul Cinquantenaire. După construirea Muzeului Armatei în1922, adăpostit de asemenea în parcul Cinquantenaire, s-a decis să se aleagă un nou nume, pentru a se evita confuzia. În 1926, deci, numele Muzeul Regal de Artă şi Istorie a devenit numele oficial şi încă mai este şi astăzi.

În 1925 Jean Capart îl succede pe Eugène Van Overloop. În timpul mandatului său, muzeul devine o instituţie ştiintifică de frunte. Perioada interbelică a fost una benefică pentru muzeele din Cinquantenaire: numărul colecţiilor a crescut, au fost create diverse centre de studiu şi fondurile pentru acestea s-au înmulţit.

Odată cu al doilea război mondial activităţile muzeului s-au oprit brusc. Colecţiile sale au fost puse la adăpost. În 1942 Henry Lavachery a preluat postul lui Jean Capart. Imediat după război, el a început o reorganizare majoră a instituţiei. În 1946 un incendiu a mistuit o aripă a muzeului. O parte din colecţii au fost distruse. Reconstrucţia a fost lungă şi dificilă şi abia în 1966 s-a inaugurat noua aripă. Lucrarea a fost condusă abil de contele Joseph de Borchgrave d’Altena şi mai apoi de Pierre Gilbert. Între timp aceştia s-au ocupat şi de lărgirea colecţiilor, printre altele şi prin achiziţia tapiseriei din seria „Povestea lui Iacov”.

De la mijlocul anilor 70 au fost organizate expoziţii temporare majore.

Structura Muzeului Regal de Artă şi Istorie

Muzeul este o instituţie publică care este parte a unităţilor federale ştiinţifice. Acesta depinde de ministrul responsabil la nivel federal cu cercetarea ştiinţifică. Muzeul este împărţit în patru departamente, fiecare dintre ele fiind sub conducerea unui şef de departament:

–          Antichitate

–          Arta industriilor

–          Arheologie generală şi civilizaţii noneuropene

–          Muzeul de instrumente muzicale

Departamentele sunt şi ele împărţite în mai multe secţiuni, în funcţie de natura colecţiilor care le compun. Secţiunile sunt gestionate de către şefii de secţie. O serie de servicii generale face, de asemenea, posibilă o bună funcţionare a instituţiei: serviciul de securitate, administrativ, educaţional, cultural, de comunicare, de evenimente, de documentare, al expoziţiilor temporare, informatic sau tehnic.

În afară de prezentarea vizitatorilor a colecţiilor şi a expoziţiilor temporare, muzeul mai are în plus o muncă de culise mai puţin cunoscută publicului larg, dar a cărei importanţă nu poate fi pusă la îndoială. Aceste sarcini constau în:

–          dobândirea şi conservarea operelor de artă

–          inventarierea fiecărui obiect

–          arhivarea documentelor

–          colectarea datelor ştiinţifice cu privire la colecţiile muzeale

–          efectuarea unor activităţi ştiinţifice

–          dezvoltarea şi difuzarea cercetărilor ştiinţifice la nivel naţional şi internaţional

–          participarea activă la misiuni ştiinţifice

–          participarea activă la proiecte şi reuniuni ştiinţifice la nivel naţional şi internaţional

–          informarea publicului asupra colecţiilor, organizarea activităţilor educaţionale

–          crearea unei baze de date cu privire la operele de artă cu acces la public

–          publicarea lucrărilor ştiinţifice şi de altă natură pentru public.

Inaugurarea Muzeului de Instrumente Muzicale are loc în 1877. Parte din Conservatorul Regal de Muzică, el a fost creat în scopuri didactice: familiarizarea studenţilor cu instrumentele vechi. Două colecţii de instrumente muzicale stau la baza acestei creaţii: pe de o parte colecţia celebrului muzicolog belgian François-Joseph Fétis (1784-1871), cumpărată de statul belgian în 1872, şi pe de altă parte o colecţie de sute de instrumente indiene de la Sourindhro Mohun Tagore (1840-1914), oferite regelui Leopold II în 1876.

Victor-Charles Mahillon (1841-1924) este primul conservator care a continuat lucrarea predecesorilor săi, constituind aşadar cea mai mare colecţie din lume. La moartea sa muzeul avea 3.177 de instrumente muzicale.

 

Colecţiile muzeului

 

Rămăşiţe ale civilizaţiilor preistorice, instrumente muzicale, mozaicuri, sticlă, ceramică, mobilier, obiecte etnografice din Asia, Oceania, America şi lumea islamică, toate aceste lucrări sunt unite cu scopul conservării lor şi de transmitere generaţiilor următoare. În fiecare an colecţiile se îmbogăţesc cu noi achiziţii.

Importanta colecţie de textile copte aparţine ansamblului de piese de artă creştină sau islamică începând cu secolul III d. Hr. şi până în secolul al XII-lea descoperite în Egipt. Cuvântul coptă provine din qibt, numele arab al populaţiei indigene din Egipt, care vine la rândul său din termenul grec aigyptios. Egiptul a fost creştinat în jurul anului 50, iar în timpul secolului al III-lea creştinismul s-a răspândit în rândul populaţiei indigene. Cu toate acestea în anul 639 începe convertirea la islamism. Textilele sunt unele dintre cele mai celebre discipline ale artelor practicate de copţi. Această colecţie însumează circa 550 de piese dintre care majoritatea sunt articole de îmbrăcăminte şi ţesături de uz casnic.

Oceania este numele dat continentului format din mai multe insule din Oceanul Pacific. O parte importantă a acestei colecţii cuprinde piese din Polinezia al cărei pilot este o statuie colosală din piatră, cu o greutate de şase tone şi reprezintă, probabil, zeul pescarilor de ton. În 1935 ea a fost adusă în Belgia de o expediţie belgiano-franceză la bordul navei Mercator. Hărţi şi fotografii explică clima şi geografia acestei regiuni vaste, precum şi originea şi cultura locuitorilor.

Colecţia costumelor civile şi religioase, broderii şi textile fac obiectul unei prezentări temporare în sala Errera. Aici hainele, ţesăturile, stofa şi dantela contemporană oferă o imagine de ansamblu a patrimoniului belgian din acest domeniu.

În aripa dreaptă a mănăstirii, printr-o combinaţie a stilurilor gotic-renascentist-baroc, cu vedere spre grădina interioară, îşi deschide uşile o excepţională colecţie de sticlă antică. Acoperind perioada antică până în secolul al XIX-lea, este în mare parte dedicată producţiei din vechile provincii din Belgia.

Colecţia artelor decorative europene oferă o imagine de ansamblu a principalelor tendinţe stilistice care au înflorit în artă din 1890 până în 1940, decoraţiuni caracterizate prin sculpturi, sticlărie şi ceramică.

Muzeul Regal de Artă şi Istorie rămâne cea mai mare colecţie naţională de arheologie din Belgia. Secţiunea de arheologie natională posedă exponate din mileniile IV-III î. Hr.  Prezenţa acestei colecţii la Bruxelles, a cărei calitate este de invidiat, se datorează muncii a doi ingineri belgieni, fraţii Siret, care după stabilirea lor în Spania în secolul al XIX-lea, au scos la lumină toate aceste documente, podoabe din aur şi argint, arme din cupru, textile, ceramică, statui…

Colecţiile departamentului de antichităţi ies în afara frontierelor belgiene şi conduc vizitatorii de la valea Nilului până la Tibru şi Eufrat sau la insulele Greciei continentale. Colecţia egipteană ilustrează mai mult de trei mii de ani de istorie. Antichităţile clasice conţin una dintre cele mai mari colecţii de vase greceşti, alternând cu sculpturi în lut, statui de bronz şi obiecte de uz casnic.

Departamentul civilizaţiilor noneuropene reuneşte obiecte arheologice, etnografice şi artistice originare din America, Asia şi Oceania. Africa este reprezentată doar prin colecţia islamică din nordul continentului.

Pentru a înţelege şi aprecia bogăţia şi diversitatea colecţiilor muzeului, acesta oferă o gamă largă de servicii educaţionale şi culturale prin diverse activităţi, cum ar fi tururile ghidate pentru toate vârstele, conferinţe, ateliere de lucru, cursuri, etc.

Personalul ştiinţific al muzeului este dedicat modernizării patrimoniului prin intermediul unor studii continue de arheologie şi epigrafie referitoare la istoria artei cuplate cu analiza în laboratoare şi ateliere de restaurare. Rezultatele cercetărilor sunt comunicate publicului prin publicaţii, expoziţii şi întâlniri (inter)naţionale. Profesionalismul personalului este apreciat de către instituţii academice şi ştiinţifice din întreaga lume.

de Tatiana Scurtu-Munteanu

 

Raul Castro

Securizarea graniţei dintre Arizona şi Mexic şi suspiciunea arizonienilor faţă de semenii lor de naţionalitate hispanică a ajuns la paroxism. Raul Castro, fost guvernator al statului Arizona a fost oprit şi investigat la sânge aproape de localitatea Tubac, Arizona, la aproximativ 24 de mile (38 de km) de graniţa cu Mexicul (nu departe de oraşul Nogales) în ziua de 12 iunie 2012.

Chiar dacă le-a spus agenţilor că a avut o operaţie recentă la inimă, fiindu-i implantat un stimulator cardiac (pacemaker) în ziua precedentă, Castro, în vârstă de 96 de ani a fost scos din maşină şi interogat într-un cort la temperatura de 100 de grade Ferenheit (38 de grade Celsius). Fostul guvernator a fost rugat să intre în cort după ce agenţii au detectat “urme de radiaţii” în maşina nonagenarului, la volanul căreia se afla Anne Doan, fiica fostului primar al oraşului de frontieră Nogales, profesor la “University of Arizona”. “Sunt de acord că cei de la «U.S. Customs and Border Protection» (Agenţia de Securitate Vamală) trebuie să-şi facă meseria şi nu cred că m-au tratat într-un mod discriminatoriu. Totuşi, consider că ar trebui să fie puţin mai înţelegători când e vorba de cetăţeni mai în vârstă, cu probleme de sănătate. Ei, cel puţin e bine că nu m-au trimis în Cuba!” – a declarat glumind Raul Castro jurnaliştilor de la cotidianul “The Arizona Republic” (fostul guvernator al statului Arizona nu este niciun fel de rudenie cu preşedintele Cubei, care poartă acelaşi nume).

Nu la fel de tolerantă a fost însoţitoarea sa, doamna Anne Doan: “Consider că agenţii de securitate au acordat un tratament necorespunzător unui cetăţean de 96 de ani, care în ziua precedentă a suferit o operaţie la inimă la «Tucson Heart Hospital». I-am rugat să-l lase să stea în maşină, la aer condiţionat. Au refuzat spunând că au un ventilator în cort. Am asistat la o acţiune umilitoare în timpul căreia domnul Castro a trebuit să stea afară la o temperatură de 100 de grade (Ferenheit) îmbrăcat la costum. A fost ridicol că l-au tratat ca pe o ameninţare nucleară pe un cetăţean respectabil şi un om de stat important” – scrie prof. Anne Doan într-un articol de opinie din ziarul “Nogales International”.

Prezentă şi ea la interogatoriu, Patricia Castro, soţia fostului guvernator declară: “Spun că a fost o experienţă cel puţin traumatizantă pentru un om în vârstă”.

Pe de altă parte, cei de la Agenţia de Securitate Vamală (“U.S. Customs and Border Protection”) din Arizona au transmis un comunicat prin care au declarat că agenţii lor sunt obligaţi să identifice şi să rezolve toate suspiciunile cu privire la sursele de radiaţii, indiferent de circumstanţe.

Raul Castro provine dintr-o familie cu 14 copii, din tată miner (în cupru) şi mama casnică. S-a născut în Cananea, Sonora, Mexico la data de 12 iunie 1916, unde a locuit până în anul 1926 când s-a mutat în Statele Unite. După ce a graduat la “Northern Arizona University”, Castro a profesat ca avocat timp de cinci ani (1955 – 1959) iar între 1959 şi 1964 a lucrat ca judecător la Curtea Supremă de Justiţie din “Pima County”, Arizona.

Raul Hector Castro este cel mai în vârstă fost guvernator al unui stat din SUA, după ce anul trecut Albert Roselini, fostul guvernator al statului Washington a decedat la vârsta de 101 ani. Castro a fost primul şi ultimul guvernator de origine hispanică al Arizonei, deţinând această funcţie în perioada 1974 – 1977. În anul 1977 şi-a dat demisia din funcţia de guvernator, fiind numit de către preşedintele Jimmy Carter ambasador al Statelor Unite în Argentina, unde activează trei ani (1977 – 1980). Castro mai fusese ambasador al SUA în El Salvador (1964 – 1968) şi în Bolivia (1968 – 1969), în timpul preşedinţilor Lyndon Johnson şi Richard Nixon. Revenit în Arizona, fostul ambasador se specializează în “Legislaţia Internaţională” ajungând în topul politicienilor democraţi din statul Marelui Canion.

 

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona