Cuvânt și iubire

Frumosul oraş de pe malul fluviului Meuse, care nu are o populaţie mai mare de 200.000 de locuitori pe o suprafaţă totală de 69,39 km², este gazda numeroaselor evenimente culturale până la sfârşitul acestui an. Liege, un oraş francofon, este cel mai important centru economic din Valonia şi capitala provinciei cu acelaşi nume.

Lansat în 2009, „Concursul pentru creaţie în domeniul artelor plastice din Liege” îşi propune să descopere, să încurajeze şi să sprijine tinerele talente în diferitele forme de exprimare artistică contemporană. Laureaţii concursului sunt premiaţi de un juriu compus din reprezentanţi ai centrelor de artă din zonă. Premiul I este de 6000 de euro, iar premiul II este de 4000 de euro.

Festivalul „Libertăţilor” mobilizează în fiecare toamnă toate formele de exprimare pentru a face martoră situaţia drepturilor şi libertăţilor politice şi artistice în lume prin teatru, film sau diverse expoziţii. Muzica este prezentă prin Festivalul de Orgă în perioada 24 octombrie-28 noiembrie, care a devenit un eveniment cu tradiţie pentru iubitorii de muzică regală sau reprezentaţiile Orchestrei europene compusă din 47 de muzicieni din Germania, Belgia, Olanda, Rusia, Franţa, Polonia, condusă de Garett List.

Nu lipseşte nici dansul. Astfel întâlnim un concurs internaţional de break dance la care participă 16 echipe de câte 8 persoane din Belgia, Olanda, Italia Franţa şi Luxemburg. Concursul este arbitrat de un juriu internaţional de profesionişti din hip-hop din Olanda, Belgia şi Statele Unite ale Americii. Premiul mare constă în suma de 3000 de euro.

De peste 20 de ani, Corul Simfonia din Liege organizează un mare concert de Crăciun în biserica Saint-Jacques. 100 de cântăreţi, 40 de muzicieni şi 6 solişti pun la un loc talentul lor pentru a da viaţă unei munci impresionante.

Oraşul Liege se bucură de o vastă încărcătură istorică şi culturală, nefiindu-i greu să facă faţă unui program artistic încărcat. Aflându-se în posesia uneia dintre cele mai bogate colecţii din lume de arheologie, arme şi artă religioasă, metropola deschide uşile mediului cultural din nenumăratele muzee care strălucesc la intersecţia Europei de Vest. Dintre acestea amintim „Le Grand Curtius”, numit iniţial „Muzeul de Arheologie din Liege”. A fost inaugurat oficial la data de 1 august 1909 într-un imobil impozant de stil renascentist, construit la sfârşitul secolului al XVI-lea de Jean de Corte zis Curtius, un prosper negustor de arme şi praf de puşcă care făcea afaceri cu armata spaniolă. Muzeul de Arheologie şi Artă decorativă posedă colecţii de materiale arheologice de mare valoare istorică şi ştiinţifică, cum ar fi uneltele de piatră din paleoliticul mijlociu, descoperite la Spy în 1885-1886. Pe lângă Departamentul de Arheologie, muzeul susţine şi colecţiile din Departamentul de Artă religioasă, Departamentul de Artă decorativă, Departamentul de Arme şi Departamentul de Sticlă.

Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană, renovat în 1993, poate fi considerat unul dintre cele mai bune muzee de artă modernă din Europa. Aici se poate urmări evoluţia artei moderne şi contemporane prin cele mai frumoase opere de artă plastică ale colecţiilor lui Picasso, Gauguin, Monet, Magnelli, Tapies. Clădirea muzeului este situată în Parcul Boverie. Are în posesie picturi şi sculpturi din 1850 până în prezent, aproximativ 750 de piese.

Muzeul de Artă Valonă include şi el colecţii de pictură şi sculptură – ale artiştilor comunităţii franceze din secolele şaisprezece-douăzeci sau Muzeul Ansembourg în care sunt expuse opere de artă şi mobilier din secolul al XVIII-lea. Clădirea este un conac construit în 1740, monument al patrimoniului Valoniei, care îşi păstrează decorul original: lemnul sculptat şi fierul forjat, tapiseriile, draperiile de perete, candelabrele de sticlă, ceasurile şi ceramica…

Din categoria muzeelor non-municipale fac parte:

• Muzeul Aquarium, un loc unic în Liege şi în Valonia, în care se poate explora fascinanta lume acvatică şi bogăţia regnului animal. Muzeul a fost înfiinţat în cadrul Institutului de Zoologie, într-o clădire de stil neoclasic, care a fost construită în secolul al XIX-lea. În sălile de acvariu se găsesc 46 de rezervoare cu apă de mare rece, apă de mare caldă, apă dulce caldă şi apă rece de râu, având decoraţiuni fidel reconstituite cu circa 2.500 de peşti din oceane, mări, lacuri şi râuri din întreaga lume. În sălile muzeului, 1.000 mp sunt dedicaţi diversităţii de animale, de la cele mai mici insecte până la elefanţi şi balene de 19 metri lungime… 20.000 de exemplare conservate de pe toate continentele.
• Casa Jazz-ului, dedicată cercetătorilor, muzicienilor, fanilor muzicii jazz, colecţionarilor, jurnaliştilor, studenţilor şi turiştilor care trec prin Liege. Cuprinde mii de colecţii de înregistrări rare.
• Muzeul în aer liber de Sart Tilman conţine aproape 100 de sculpturi şi picturi murale care se potrivesc peisajului natural şi atmosferei de campus. Lucrările în aer liber sunt construite din oţel, bronz, piatră, ceramică sau combinaţii de materiale originale care introduc diverse aspecte ale artei moderne şi contemporane, de la clasicism la expresionism şi de la abstract la conceptual.
• Archeoforum Liege. Vizitatorii intră într-un loc subteran, care a fost amenajat vizual şi sonor astfel încât să reliefeze toate perioadele istorice ale Liege-ului, mai mult de 9.000 de ani de pelerinaj: ruine preistorice, construcţii ale galo-romanilor, clădiri medievale sau resturi ale unei catedrale gotice.
• Muzeul Denis şi Muzeul Tchanches, dedicate marionetelor. Explică diferitele tipuri de păpuşi din lume şi tehnicile de manipulare.
• Muzeul de Arheologie Preistorică ilustrează perioadele istorice şi o serie de mulaje din ghips ale craniilor umane, prezentând evoluţia fizică a omului. Este situat în subsolul clădirii principale a Universităţii din Liege.
• Grădina Botanică, inaugurată în 1883 şi renovată în 1997, are o colecţie de sere în care se pot vedea plante din întreaga lume: 2 sere cu 360 de copaci, arbuşti şi plante aparţinând climei mediteranene; 2 sere dedicate climei temperate; o seră tropicală; câteva plante tropicale rare; o colecţie istorică de Bromeliaceae; un complet de ferigi; 2 sere de cactuşi şi 2 sere cu multe specii de orhidee şi diferite tipuri de plante carnivore.
• Casa Metalurgiei şi Industriei din Liege, muzeu dedicat istoriei metalurgice, energiei şi tehnologiei informatice.
• Muzeul iluminării cu gaz şi Istoria veche de iluminat, conţine mai mult de 600 de corpuri de iluminat de toate tipurile: gaz, ulei, petrol, acetilenă, electricitate, din care 60 sunt de gaze naturale. Muzeul a fost creat la iniţiativa Progaz şi este gestionat de către Asociaţia Europeană Prolumine-Progaz.
• Muzeul Transporturilor în comun, prezintă 40 de vehicule: taxiuri diligenţă, tramvaie trase de cai, tramvaie electrice, troleibuze, autobuze, vehicule de serviciu care ilustrează perioada din secolul XVIII până astăzi.

Tatiana Scurtu-Munteanu

Un trecut animat

Domeniul provincial Bokrijk, situat în comuna belgiană Genk, este cunoscut în special pentru muzeul în aer liber, cel mai mare din Europa. Fosta proprietate de Herckenrode este amenajată în  jurul unui castel din secolul al XIX-lea, acoperă 550 de hectare, inclusiv 150 de ha de pădure şi 40 de ha de iazuri. Iniţial fostul guvernator al provinciei Limbourg, Louis Roppe, a împiedicat dispariţia clădirilor locale cu valoare culturală şi istorică şi le-a transferat pe domeniul Bokrijk, formând astfel un muzeu al satului, compus astăzi din trei localităţi, Hesbaye, Campine şi Flandra orientală şi occidentală, iar în timp şi-au găsit locul aici clădiri destinate distrugerii şi din alte provincii, fiecare cu propria sa personalitate. Cele mai importante contrucţii (o moară de vânt, o biserică,un hambar, o fermă, o şcoală, conace şi locuinţe ale ţăranilor) datează din secolul al XIX-lea şi îşi continuă existenţa aici. 

Oază de verdeaţă şi linişte

Tot în Bokrijk găsim şi cel mai mare loc de joacă gratuit din Belgia, amenajat cu leagăne, tobogane, piste de ciclism şi promenadă precum şi un sat al copiilor cu ponei şi maşinuţe. Parcul de distracţii Bokrijk pune la dispoziţie două terenuri de paint-ball, un teren de golf, un perete pentru alpinism şi multe alte activităţi de stimulare a adrenalinei în condiţii de siguranţă şi cu asistenţă profesională. Grădina, o oază de verdeaţă şi linişte de 250 de ha, este aidoma unui festival al aromelor şi culorilor cu lacuri, zone de relaxare amenajate cu pergole şi flori utilizate în fabricarea parfumurilor.    

Momente unice şi distractive

Este mai mult decât evident că la Bokrijk se poate explora trecutul într-un mod distractiv şi interesant. Tinerii vor descoperi felul în care au trăit strămoşii lor, unde au trăit, ceea ce au făcut, cum s-au deplasat, ce animale aveau în preajmă. Graţie jocurilor oferite de muzeu, tururilor ghidate şi animate, exponatelor interactive şi poveştilor, elevii învaţă istoria din plăcere. Bokrijk are toate ingredientele necesare pentru a atrage copiii şi adolescenţii. Aceştia sunt captivaţi de poveştile naratorilor, poveştile actorilor, lucrul manual din atelierul de ceramică şi joaca din parcul de distracţie.  

 Tatiana Scurtu-Munteanu

Cristi Munteanu încearcă să îi explice directorului Zburlea că hocheiul pe gheață se practică pe gheață, nu pe asfalt

Cu Cristi Munteanu ați făcut cunoștință ieri aici, pe antidotul.ro. Este antrenorul căruia directorul Neculai Zburlea i-a spus că micii hocheiști pe care el îi antrenează de trei ani încoace nu produc nimic, așa că trebuie să stea la coadă pînă cînd le va veni rîndul să intre pe gheață. La 37 de ani, Cristi Munteanu este deja un antrenor de hochei cu vechime. A format destule echipe de copii, iar acum se mîndrește că are 3 jucători la Steaua. Pe Cristi Munteanu l-a mîncat în fund să revină în Galați, lăsînd Canada în urmă ca să facă ceea ce îi place cel mai tare: să îi învețe pe puști să joace hochei. Are cuvîntul antrenorul Cristi Munteanu.

Iulian Grosu: De ce anume vă pare cel mai rău?

Cristi Munteanu: Mă încearcă un puternic sentiment de frustrare. I-am adunat pe acești 40 de puștani acum trei ani, în 2007, cînd mulți dintre ei abia dacă intraseră în clasa întîi. Am mers prin școlile din oraș, în județ, oriunde am crezut că pot găsi deschidere la copii și la părinții lor pentru a se apuca de acest sport pe nume hochei. Am muncit mult cu acești copii, și cred că tocmai acest lucru îmi dă acum putere să nu mă dau bătut, să sper că se va găsi o soluție să revenim pe gheață, să ne reluăm antrenamentele. Am trecut prin multe alături de copii și de părinţii lor. Imaginați-vă, părinţii au ajuns să pună bani mînă de la mînă ca să vopsim uşile la vestiar, să cumpărăm cuiere sau bănci pe care să poţi sta. Şi nu vă gîndiţi că sînt oameni înstăriţi. Am 15 copii de la Şiviţa, care fac naveta în fiecare seară cu autobuzul şcolar. Am găsit înţelegere la Primăria Tuluceşti să suporte combustibilul la autobuz, iar părinţii plătesc orele suplimentare ale şoferului care îi duce şi îi aduce pe copii. Ceea ce vreau să spun este că sîntem cu toţii conectați pentru a face performanţă, nu ne jucăm de-a hocheiul pe banii statului. În aceşti trei ani am reuşit să îi duc pe copii la turnee în Olanda şi Anglia, şi nu am stat cu mîna întinsă să ne dea clubul bani, pentru că ştiu că nu există resurse financiare. Am apelat la prieteni, la relaţiile pe care le am în străinătate pentru ca aceşti copii formidabili să poată vedea ce înseamnă hocheiul în ţările civilizate, să conştientizeze că pot ajunge şi ei să aibă o carieră sportivă, să joace la un nivel înalt dacă muncesc şi dau dovadă de seriozitate.

Iulian Grosu: Nu cumva îi faceţi pe copii să viseze aiurea?

Cristi Munteanu: Nu le-a zis nimeni că la 18 ani o să îi aştepte impresarii să semneze cu o echipă profesionistă din liga americană de hochei. Este şi prematur să discutăm despre asta acum. Important este că aceşti copii vor să facă sport, că nu stau la colţul blocului să pună la cale furturi sau tîlhării, că abia aşteaptă să intre pe gheaţă, să ia parte la competiţii. Ei cresc cu sentimentul de a răzbate, de a învinge, de a trece peste obstacole. Învaţă din înfrîngeri şi din neajunsuri. Ce să vă spun? Că după antrenamente nu avem căldură în vestiar, că am avut cazuri de copii care au ajuns răciţi în spital şi au făcut Moldamin, pentru că administraţia patinoarulului ne lasă cu caloriferele bocnă?… Nu este vorba despre Cristi Munteanu în această ecuaţie. Nu pentru mine solicit eu un minim de condiţii pe gheaţă şi în vestiar, ci pentru aceşti copii care chiar vor să se ţină de sport, căci este şansa lor de a evada dintr-un mediu care nu le oferă aproape nimic.

Iulian Grosu: Ce soluţii vedeţi pentru a reveni cu echipa pe gheaţă?

Cristi Munteanu: Ni s-a oferit timp de gheaţă între orele 12.00 şi 14.00, dar este imposibil pentru copii să vină între aceste ore la patinoar. Nu sînt sclifosit şi nici nu este vorba despre toane sau cine ştie ce favoruri, căci dacă ar fi după mine aş accepta orice compromis numai să poată copiii să intre pe gheaţă. Dar momentan nu ne putem antrena decît seara. Am vorbit cu domnul director Neculai Zburlea şi i-am propus să mute programul cu publicul undeva la prînz. Mi-a dat imediat peste nas că nu îi fac eu lui programul. I-am explicat că dacă s-ar face promovare prin şcoli și licee, astfel ca în timpul orelor din aria curriculară elevii să poată veni la patinoar, să patineze cu clasa, cum se zice, contra unei sume modice, de 2-3 lei de copil, de pildă, s-ar strînge destui bani astfel ca S.A.-ul invocat de domnul Zburlea să iasă pe profit, să fie bani de salarii, de facturi etc. I-am mai zis d-lui director că noi, antrenorii de hochei, ne oferim să îi supraveghem pe gheață, să le dăm primele lecții în mod absolut gratuit. Ştiți ce mi-a răspuns domnul director Zburlea la propunerea mea? Cică “Te ocupi dumneata de promovarea în şcoli, mergi să aduci copii la patinoar?” Am înţeles ironia, faptul că am fost trimis elegant la plimbare, aşa că nu am mai insistat…

Iulian Grosu: Şi dacă nu o să fiţi lăsaţi să vă antrenaţi seara?

Cristi Munteanu: Problema este că dacă aş fi ştiut, de exemplu, din luna august că seara se va introduce program cu publicul, aş fi făcut demersurile necesare la Şiviţa,astfel încît copiii de la hochei să înceapă cursurile undeva după prînz, astfel încît să poată veni dimineaţa la patinoar. Nu ştiu, poate găseam împreună o soluţie. Dar eu m-am trezit acum două săptămîni, imediat după ce a fost instalat în funcţie domnul director Zburlea, că seara este rezervat pentru public. Părinţii copiilor mă trag de mînecă şi mă întreabă cum rămîne cu performanţa, cu faptul că le-am promis că vorm merge în decembrie la campionatul national, că vom juca cu copii mai mari de vîrstă pentru a ne căli, astfel ca la anul să putem trage la titlu. Ce să le zic? Că adminstraţia patinoarului, dl. Zburlea, preferă să taie bilete la 15-20 de inşi pe seară, privîndu-i pe copii de antrenamente?
La un moment dat m-a apucat nebuneala şi i-am spus soţiei că mut echipa la Brăila, că acolo sînt speranţe să găsesc înţelegere. Vă daţi seama că e greu, căci trebuie asigurată cazare şi şcoală pentru copii, atît pentru cei de la Şiviţa, cît şi pentru cei din Galaţi. A fost o vorbă spusă la nervi, dar chiar nu ştiu ce să mai fac. Acum trei ani am revenit din Canada cu gînduri mari de a face performanţă. După un an de stat în Canada mi s-a făcut dor de România, aşa că am revenit în țară cu soţia şi cu fetiţa abia născută, ca să lucrez cu copiii. Nu de puţine ori m-a bătut gîndul să plec naibii înapoi în Canada, acolo unde îl am pe fratele meu, care deja a dobîndit deja cetăţenia canadiană, unde am destui prieteni. Dar ceva mă tine aici, parcă sînt legat cu o aţă imaginară. Nu stau pentru bani, căci vă daţi seama ce salariu am, ci pentru a face treabă. Dacă nu mi s-ar pune beţe în roate şi ar exista un pic de deschidere către dialog cred că am găsi nu una, ci o sută de soluţii bune pentru toată lumea.

Iulian Grosu

Textul acesta a fost scris, gindit si conceput ca un pamflet. In consecinta va rugam sa-l consumati ca atare!

http://www.antidotul.ro/7425/antrenorul-cristi-munteanu-m%C4%83-bate-g%C3%AEndul-s%C4%83-mut-echipa-de-copii-la-br%C4%83ila-sau-s%C4%83-plec-naibii-%C3%AEnapoi-%C3%AEn-canada.html

Mai e de curs puţină apă pe gârlă până la împlinirea unui sfert de veac de la marea harababură din decembrie ’89, catalogată de către naivi ca fiind revoluţie, iar de către avizaţi – lovitură de stat. Unii istorici o numesc mai corect, „evenimentele din 1989″. Încă din primele zile „After Day”, „revoluţionarii” de studiou, luptătorii de palat, distrugătorii de biblioteci din Capitală au anunţat cu rafale şi trasoare curmarea dictaturii şi instaurarea democraţiei în România. Dar ce-o fi aia democraţie? Cumva „libertatea” jafului parafat de lege şi intitulat „privatizare”? Parcă mai ieri prim-ministrul în pulovăr numea cu nonşalanţă industria ceauşistă „o grămadă de fier vechi”. Industria, aşa cum era, devenise un concurent serios pentru generosul Occident, aşa că „s-au aruncat zarurile” şi s-a trecut „Rubiconul”. Încurajaţi de veneticii, de alogenii din „puterea” românească, „investitorilor strategici” le-a venit instantaneu ideea de a cumpăra, pe rupte, la preţ de fier vechi şi de a revinde – cu profituri imense şi pe bucăţi – marfa cumpărată, la preţul pieţii, ca produs nou. Aşa s-a născut Jaful Oficial al României. Cine s-a ocupat de detalii? Răspunsul este simplu: Guvernul, Parlamentul, Preşedinţii (toţi trei), sub directele indicaţii preţioase, venite de la Înaltele Porţi ale timpului, protejaţi de legile modificate din mers spre paza şi folosul profitorilor. Pe lângă demontarea, piesă cu piesă, a industriei româneşti, a patra flotă comercială a lumii s-a dus şi ea pe apa sâmbetei. Pădurile Transilvaniei au fost verestoyzate şi exportate la preţuri „modeste” amatorilor din vecinătatea apropiată. Bunurile Armatei României, „armele învechite” au fost vândute pe furiş, prin contrabandă, „pentru un pumn de dolari”, fie unor traficanţi de arme, fie direct statelor interesate. Cică acum avem o armată „modernă” de profesionişti. Dacă aşa se numesc mercenarii, sunt de acord cu noua denumire. Trăiască Deveselu! Ne-am pricopsit cu fregate date de alţii la casare, cumpărate pe bani grei ca nave de luptă. Marinarul de la timona suspendată vroia – cu orice chip – cumpărarea sicrielor zburătoare, a avioanelor F16 de la americani. Cineva spunea că sunt avioane bune. Au fost la timpul lor, nimic de zis, dar şi I.A.R. 80, şi Messerschmitt 109 au fost performante… cândva. Une-or fi dispărut MIG-urile 29 din dotarea Forţelor Aeriene ale României? U.S.A.F. vrea F35, vrea drone, vrea robotică militară, vrea performanţă, aşa că trebuie să recupereze de la fraieri.

Iugoslavia, Irak-ul şi Libia, ţări-poligon, au oferit posibilitatea verificării „pe viu” a potenţei militare a jandarmilor planetari. Dar vor mai mult. „Matrioşca” tace şi face, urmaşii lui Sun-Tzu privesc lumea oblic, demonstrându-şi performanţele. Vrem sau nu să recunoaştem, nesăţioasele pofte de dominaţie şi de instaurare a New World Order au readus planeta la o nouă eră a „războiului rece”. Când „asasinii economici” dau greş, când apar puţinii care nu-şi încovoaie spinarea în faţa noilor stăpâni, se reiterează, fie scenariul România-’89, fie un fel de copie a „Zborului 19″ din 1945, reactualizat la Smolensk, Egiptul, Tunisia, Libia, în curând Siria şi Iran, unde iluminaţii se cam împiedică de Mişa, ursul de la răsărit.

Revenind la baştină, circul cu revoluţionarii iernii, declanşat în primele zile ale lui 2012, apoi disputele dintre aşa-numiţii politicieni, au bulversat viaţa românilor, la azimut fiind doar intenţia de a distrage atenţia poporului de la problemele spinoase. Ruptă în bucăţi, societatea românească a fost revendicată de găştile de profitori. Arginţii Iudei le-a ars palmele guvernanţilor, slujitori, nu ai poporului român, ci ai propriilor interese. MeReU, premierul desscăunat a ratat punerea pe roate a afacerii impuse de Chevron (exploatarea gazelor de şist), lăsând românii necutremuraţi… încă. Unii jurnalişti, interesaţi să se pună sub aripa vreunei grupări aflate la putere (sau în opoziţie, tot un drac e), au creat şi întreţin stările de confuzie atât de necesare haosului. Auto-intitulaţii „Boierii ai minţii”, elitele cu sau fără papion, se dau şi ei în spectacol, plagiind pe rupte (este şi asta o modă), sau sfâşiindu-se între ei pentru „câţiva dolar în plus”. „Societatea civilă” a devenit o fantomă fluturată de putere, peste tot unde se impune o „motivaţie de credibilitate”. În fapt ea nici nu există. Sindicatele s-au auto-înmormântat împreună cu bunurile create din cotizaţiile „ceauşiste”. Mârâitului minţilor bolnave, disperate să ia orice din trupul economic al ţării, cât se mai poate încă, se ia la întrecere cu lătrăturile nesăţiosului F.M.I..

Peste tot şi peste toate tronează suverană Legea Fărădelegii. Da, suntem într-un război al tuturor împotriva tuturor, iar soluţia de ieşire din marasm se lasă intenţionat aşteptată. Cu atât mai mult Omul capabil să vrea şi să poată opri tăvălugului hedonist al Noii Ordini Mondiale.
——————————————————-
[1] Thomas Hobes, filosof englez, „De cive” (în latină), cap. XII şi „Leviathan”, 1651, partea I, cap. XIII-XIV

Ion Măldărescu

Sursa: Revista ART – EMIS

Martigny este capitala districtului francofon cu acelaşi nume din cantonul elveţian Valais. Se întinde pe o suprafaţă de 24,97 kmp şi are o populaţie de 15.778 locuitori.

Localitatea este amplasată la intersecţia de drumuri care leagă Elveţia de Franţa şi Italia, la vărsarea lui Dranse în Rhone şi la poalele Alpilor elveţieni.

Oraşul este cunoscut pentru amfiteatrul său şi notabil pentru muzeul  Fundaţiei Pierre Gianadda, cea mai importantă atracţie culturală din Martigny. Clădirea a fost construită pe ruinele unui templu roman.

O altă curiozitate a oraşului sunt sculpturile moderne din sensurile giratorii, proiect înfiinţat în 1994. A paisprezecea la număr, dar nu ultima este opera „Stela timpului” realizată de artistul Raphael Moulin, instalată în sensul giratoriu Guercet. La inaugurarea acesteia artistul a declarat că e foarte mulţumit de rezultat : „această sculptură reprezintă viziunea mea cu privire la timpul care trece”. Concepută şi proiectată de către Raphael Moulin, opera de artă a fost creată de către societatea Meili a Bex, datorită dimensiunilor sale mari. Fasonată în oţel inoxidabil lustruit, sculptura măsoară 4 metri înălţime şi cântăreşte 1600 kg.

Celelalte 13 aşezate între 1994 şi 2008 sunt următoarele: „3 femei” de Rudolf Blattler în Louve; „Compozitie II” de Yves Dana la intersecţia Leman şi Fully; „Minotaurul” de Hans Erni pe Gare-Leman; „Grande Synergie du Bourg” de Michel Favre la Pre-de-Foire; „Tige Martigny” de Bernhard Luginbuhl la Pam-Cristal; „Trias” de Silvio Mattioli pe Neuvilles-Levant; „Triangle” de Silvio Matiolli pe Transalpin; „Secret” de Antoine Poncet pe Chapelle du Bourg; „Marele cuplu” de Andre Raboud pe Grand Quai-Simplon; „Constelaţie” de Andre Ramseyer pe Place de Plaisance; „Vertical” de Maurice Ruche pe Octodure-Levant; „Simfonie” de Josej Staub la intersecţia străzilor Simplon-Leman; „Lamentarea vântului” de Gillian White la ieşirea pe autostradă, strada Fully.

Dincolo de calitatea sculpturilor, acestea contribuie la consolidarea imaginii oraşului Martigny ca fiind un oraş al artei şi culturii. Următoarele două lucrări sunt deja comandate şi se află în lucru, graţie sprijinului municipalităţii şi fundaţiei Gianadda.

Parcul Sculpturilor în aer liber este punctat printre multe altele cu lucrări de Rodin, Moore, Miro şi „le Grand Coq” (1949) de Brâncuşi.

Tatiana Scurtu-Munteanu

„Mulți oameni prefăcuți își pun prostia la adăpost prin obrăznicie; repede-i și tu, și o să se întâmple cu ei ceea ce se întâmplă balonului împuns cu acul.” 

Honoré de Balzac

În societăţile răvășite de comunism, nu se putea vorbi de buna-cuviinţă, copiii erau educați exact opus acestui comportament, adică în cel al lipsei bunei cuviințe, al obrăzniciei. Astăzi se culege ceea ce s-a semănat. Moștenitorii comunismului nu se lasă învinși! Li s-a transmis lozinca: „Tot înainte, tovarăși”, și cu o viteză furibundă preiau acum controlul asupra tuturor instituţiilor, activităţilor şi practicilor din societatea românească, făcând să dispară valorile liberale, și așa fragile, ale noii societăţi.
Obraznicii au diferite profesii și diferite vârste. Când vorbesc, ei își umflă pieptul cu „aerul obrăzniciei”. Obraznicul este omul lipsit de respect, de scrupule, față de cei din jurul său, dar care nu uită uneori să se aplece în fața unei persoane de la care vrea să obțină un profit, la un moment dat. Este, deci, cameleonic. Este nesimțit fiindcă nu-i pasă de lovitura pe care i-o dă celui de lângă el și nici de reacția acestuia. De cele mai multe ori obrăznicia este rezultatul unei educații greșite din familie. În general copiii răsfățați devin obraznici. Și au fost destui copii răsfățați înainte de 1989, copiii protipendadei comuniste. Au fost și mai sunt părinți care încurajează obrăznicia, considerând că în viață trebuie să înveți să te descurci cum poți mai bine, lovind în dreapta și-n stânga ta, călcând chiar peste cadavre!, ne sesizând granița între îndrăzneală și obrăznicie. În acest mod copiii ajung să devină oameni aroganți în societate, atitudine pe care elvețianul Carl Gustav Jung a caracterizat-o ca fiind „inflație psihică”. Faptul că individul nu conștientizează acest defect de caracter, denotă lipsă de inteligență, compensată, de cele mai multe ori, de prostie. Iată cum proverbul „Obraznicul mănâncă praznicul”, în trei cuvinte exprimă plastic, situaţia în care o persoană impertinentă obţine ceea ce dorește, deşi nu merită, de multe ori prin minciună, dar lui nu-i pasă de ce spun alții! Amintesc că, mult mai târziu, proverbului, Nicolae Iorga adăugase: „…dar plăteşte cu obrazul”. Care obraz? Obrăznicia a ajuns la cote alarmante. Vedem insolență, necuviință, aroganță, nerușinare, tupeu, atitudini opuse bunei cuviințe.
Obrăznicia, da, am văzut că poate fi un mod de a-ți trăi zilele vieții! „Făt frumos” a bătut din picior și a grăit: Vreau! Exact asta vreau! Ce nu se poate și la noi? Vreau democrație, asta înseamnă democrație! Că tu vorbești la telefon? Foarte bine, am să vorbesc și eu! Adică, noi nu suntem voi! Da, dar suntem totuși într-o familie! A fost dorința și accepțiunea noastră. Cum ne permitem să ne exprimăm în acest mod?
Obraznicul este și cinic! Cinismul, conform dicționarului, este atitudinea de ignorare ostentativă a moralei și a conveniențelor sociale general acceptate, mărturisire obraznică și sfidătoare a unor fapte sau gânduri condamnabile, atitudine care sfidează regulile morale ale societății, nerușinare, meschinărie, sfruntare. Este denumită în acest mod și concepția filozofică – doctrina filozofilor cinici – care a existat, la bază având o atitudine cinică față de societate. Cinicii acelor vremi au fost adepții școlii filozofice antice întemeiată de un elev al lui Socrate, pe principiul: „Să trăim conform naturii”, cu alte cuvinte – restrângere la nivelul animalității, cu dispreț față de principiile elementare ale moralei. A fi cinic astăzi, înseamnă a judeca cu un pragmatism exagerat problemele și a vedea doar beneficiul material pe care-l poți obține, uzând de orice mijloace. Cinismul este un rău care prinde rădăcini în sufletul omului, alungând în totalitate sentimentul dragostei, al corectitudinii, se dezvoltă cu rapiditate și creează o distanță între individ și cei din jurul lui. Exprimat în alte cuvinte, cinismul este ca plesnitul peste obraz cu dosul palmei, cinicul crezând că își poate spăla, în acest mod, sufletul, de mizeriile adunate în el. Văzut din punct de vedere teologic, cinismul este incompatibil cu credinţa în Dumnezeu.
Carl Gustav Jung, în calitatea sa de psiholog și psihiatru, în cartea sa „Tipuri psihologice” scria: „Noi suntem atât de needucați, încât avem nevoie de legi exterioare și de un temnicer, respectiv de un părinte, ca să știm ceea ce este bine și să săvârșim ceea ce este drept.” Dar ne-a lipsit și ne lipsește!
Poetul englez William Blake afirma: „Există două clase de oameni: fecunzii și devoratorii.” Poate fi cinicul un om fecund? Nu! El devine cu adevărat un devorator!
Filozoful și eseistul nostru, Emil Cioran, spunea: „Cinicul e mânat de o poftă aproape vicioasă a negării, de voința de a demasca. Există în el ceva diabolic, un joc pervers al spiritului.” Cu adevărat, există în sufletele oamenilor cinici grăunțe de răutate, de multe ori bine mascate, bine fardate. Tot el mai spunea: „Cinicii au fost maeștri în irezolvabil, căci lipsa lor de sfială în fața cunoașterii îți trezește imaginea unor setoși de boli incurabile.”
Cinismul este, firește, o manifestare a cruzimii, după afirmațiile lui Nietzsche – „una dintre cele mai vechi desfătări ale umanității, pentru că procură cea mai înaltă voluptate a sentimentului puterii.” Cu alte cuvinte este similară barbarismului, animalității.
Poate că viziunea lui Salvador Dali, de la sfârșitul secolului XX, se potrivește și zilelor noastre: „Nu eu sunt clovnul, ci aceasta societate, monstruos de cinică și inconștient de naivă, care joacă jocul seriozității pentru a-și ascunde mai bine nebunia”? Naivi am fost? Inconștienți am fost? Naivi vom fi? Orbi vom fi, inconștienți vom fi? Cum este posibil ca într-o zi să spui: „Dacă se va dovedi că am plagiat voi demisiona” și peste câteva zile să afirmi cu nonșalanță că nici nu te gândești la demisie. Unde este corectitudinea, onoarea, respectul față de societate? Și iarăși zi-sa Făt Frumos: Am copiat? N-am copiat! Ei și ce dacă am copiat? N-ai copiat și tu? De la Aristotel și Platon toți copiază! O comisie acreditată să judece confirmă plagiatul și e imediat desfiinţată. „Făt frumos” pleacă în străinătate să reprezinte ţara, fără mandat, călcând decizia Curţii Constituţionale și în consecință, acesteia i se restrâng atribuţiile. Se emit ordonanţe de urgenţă în serie, se fac schimbări fără respectarea procedurilor legale – nici nu mai știu toate schimbările fiindcă ele s-au produs și se produc zilnic, în lanț, un adevărat atac împotriva instituţiilor statului, împotriva regulilor democratice, împotriva justiţiei independente.
Tăvălugul trebuie oprit! Țara are nevoile ei de care nu se mai ține seamă.

Vavila Popovici

 Sursa: vavilapopovici

Ioana Miculescu

MANIFESTO FOR LIFE

                                (To my daughter Ioana)

Let horses wander on the spread plains

Free in the crazy game of other days,

Without burdens and heavy chains

To feel how life is like.

Let flowers grow where it is green

And buds kept dewy up to dawn

to bear in the sun of green dreams

In this life full of errors.

Let my thought undefiled

scorching of love lost

Let my soul clean,

And dreams green…

 Ioana împreună cu soțul său Alexandru Miculescu

Your Happy Birthday!

I WEEP IN THE TRESHOLD OF NIGHT

                                                    (To my daughter Ioana)

In the garden of my soul

a singing bird made her nest.

It has something of prayer,

of call,

in her dialogue

with jasmine,

with wind,

with thought…

She laid her blue egg

in the false golden orbit,

and her song cleared

like my sight

after the first rain of tears.

MARIANA GURZA/On Zeno’s footsteps/

Editura Timpolis, Timişoara, 2012

13. 07. 2012

“Lacrima iubirii “