Cuvânt și iubire

“Sentimente în Chihlimbar” de Florin Gheorghiu

(recenzie)

Spiritul diasporei a devenit mai bogat prin apariţia volumului de versuri “Sentimente în chihlimbar”, semnat de Florin Gheorghiu. Cine este Florin Gheorghiu? Un vechi prieten, din perioada adolescenţei, cu care m-am regăsit după 38 de ani, graţie altei vechi prietene şi internetului. Cine este Florin Gheorghiu? Un om de ştiinţă şi cultură, născut la 22 februarie 1951, în orasul Huşi, judetul Vaslui. A absolvit ca şef de promoţie Facultatea de Biochimie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi şi a finalizat şi susţinut un doctorat în Biochimie în cadrul aceleiaşi facultăţi.  A debutat cu versuri în revista “Literatorul” (1992), redactor şef Marin Sorescu. Cu sprijinul scriitorului Eugen Uricariu, a fondat în anul 1992, revista”Ateneul Eleno-Român”. A colaborat şi colaborează cu versuri şi articole la “Literatorul”, “Curierul Românesc”, “Ateneul Eleno-Român”. Cine este Florin Gheorghiu? Un om care are, aşa cum mi-a mărturisit, două patrii pe harta inimii şi care întotdeauna se întoarce cu mult drag la rădăcini, să simtă că-şi umple bateriile până la următoarea întoarcere.  Căsătorit cu Vasiliki, de origine greacă, Florin Gheorghiu a emigrat în Grecia în urmă cu 28 de ani şi locuieşte în Atena, unde este co-patronul unei firme de analize medicale. Cine este Florin Gheorghiu?  Un om generos, care a donat drepturile de autor ale acestei ediţii Fundaţiei Prietenii Iaşului “Emil Alexandrescu”, în vederea acordării de burse unor copii valoroşi, fără posibilităţi materiale.

Volumul de versuri “Sentimentele în chihlimbar”, apărut la Editura PIM, Iaşi, în urmă cu câteva luni, este un omagiu adus iubirii, creaţiei, vieţii, umanităţii.

Ilustraţia de pe prima copertă, semnată de Codrin Lăcătuşu, este sugestivă şi se doreşte o chintesenţă a întregii cărţi. Adam şi Eva, mărul, şarpele, paradisul claustrat într-o roată a norocului, care este protejată de curcubeu, ca un sigiliu, “Ca un Arc de Trimf colorat/Pe sub care trece existenţa/Cu învinşi şi învingători”. Deasupra, jucătorul/destinul, învârtind roata, perpetuu, ca viaţa să meargă înainte “Cu păgubiţi şi câştigători/Cu mai mulţi păgubiţi/Şi mai puţini câştigători.”

Volumul cuprinde 28 de poeme de dragoste şi filosofie a vieţii. Este vorba de dragoste în sens complex, ca spectrul luminii care este ca un leit motiv în majoritatea poemelor: dragostea plină de recunoştinţă pentru istoria, cultura şi valorile neamului, dragostea pentru cultura care l-a adoptat, dragostea sfântă pentru bunici şi părinţi, dragostea protectoare pentru natură, pentru oameni şi univers,  dragostea profundă şi pătimaşă pentru femeia iubită, copie la indigo a Evei, dragostea pentru viaţa trăită intens, cu întregul spectacol de sentimente  şi culori.

În acest volum, omul de ştiinţă şi poetul lucrează în deplină armonie, creând din sentimente un muzeu, o legătură vie între trecut şi viitor ca să aducă lumină şi sens amintirilor şi experienţelor vieţii şi să descifreze împreună misterul vieţii.

“Mult mai târziu/După-ntâmplarea lui Adam/Cu mărul şi păcatul/Înmuguriră sentimentele” (…) “Mult mai târziu/Au apărut muzeele/Ca să adăpostească, să păstreze/Comori de artă, colecţii şi trofee./Şi din senin m-am hotărât şi eu/Să fac din sentimente/Ah, da! Din sentimente un muzeu./Deoarece vorbesc la viitor? Eu le-am închis în ambră/Să aibă viaţă lungă/Să le cuprinzi în inimă şi-n palmă/Apoi ca orbul cu o mângâiere lină/Atunci pe loc, sau mai târziu/Mult mai târziu/Să simţi lumina. (“Sentimente în chihlimbar”)

În poezia ”Indigo” poetul şi omul de ştiinţă se întrec să explice metodic şi metaforic declanşarea atracţiei “între femeie şi bărbat”,  a Atracţiei universale, având cauza în “mărul lui Adam” şi invenţiile lui Newton, care “în prealabil a inventat/culoarea indigo între albastru-violet” din dorinţa ca spectrul să aiba şapte culori “un număr magic într-un set complet”, aşa cum sunt zilele săptămânii şi notele muzicale. “Iar tu erai o copie fidelă, trasă la indigo/Exercitând o atracţie irezistibilă/Ca Sonata lunii cântată de Sirene/Ca o mare cu fluxul şi refluxul/Într-un du-te vino de sentimente şi resentimente.”

Unele teme apar frecvent, ca şi viziunea dualistă, unde contrariile alcătuiesc  întregul şi armonia.

Roata este unul din motivele cu care poetul filosofează, fascinat parcă de versalitatea cuvântului: “Bătrânul olar/Povestea copiilor/Strânşi roată în jurul lui/Cum desprinse el meşteşugul/Din roata tatălui…”,  “Din roţile Cucuteniului” (…) “Ca revoluţia dansantă a Pământului/Cu alternanţă de cald şi rece/De lumină şi întuneric/Aşa merge viaţa înainte/Ca o roată măiestrit de rotundă/Rotundă ca hora în care/Se prind flăcăii şi codanele/Dimpreună cu ţâncii şi bătrânii/Rotundă ca roata Pământului/Ca învârtirea Pământului/Ca roata Soarelui/Ca rotirea Soarelui”/Ca învârtirea Planetelor/Ca rotirea Galaxiilor/Hora noastră învârtită rotund/De la naştere până la naştere” (“Roata”); “În hora magnetică a Căii Lactee.”(“Nimbul Nemuririi”)

“Noi, opuşii, nefraţii, bărbatul şi femeia/Strâns lipiţi ca polii unui magnet/Când ne-am născut a doua oară/Ne-am prins firesc/În hora magnetică a Căii Lactee/Contopiţi mână în mână, ochi în ochi/Inimă în inimă/Înfiorându-ne în câmpul magnetic/Al porţii Sărutului/Eram fraţi siamezi de sentimente/Noi, opuşii, aşa de lipiţi/Inseparabili ca polii unui magnet/Iradiind nimbul nemuririi.”(“Nimbul Nemuririi”)

 

Sentimentele de dragoste, un amalgam, o îmbinare de sacru, puritate, încredere, speranţă, patimă, adulaţie, dans al culorilor, vibraţia luminii, trăinicie şi veşnicie.

“Iubita mea floare de stâncă/Adaşti lumina-n vijelie ca pe-o sfântă/Ca iarna-nrourată setoasă de lumină.” (“Trepte vii”)

În aceeaşi strofă, mister, nostalgia copilăriei, iubirea pătimaşă.

“Acum ciocnesc cu Zeus şi-s orb pe îndelete/Nectarul din pocale vrăjit mi-aprinde sete/Îmi pare o minune din noaptea de la ţară/Cu sfânta de bunica când mă ţinea în poală/Încerc să-mi sting văpaia cu-nghiţituri febrile/Şi carnea ta m-atrage cu foamea de feline.”

“Când fascinate/De pata de lumină/De după ploaia caldă am tânjit/Am despuiat iubita-mi castă/De straie pe retină/Şi-am ospeţit înfrigurat/În sufletu-i torid.” (“Spectru”)

În “Bagheta magică”, o bijuterie de poezie, scena casnică, obişnuită, a pregătirii “mâncării binecuvântate” are  putere magică şi măreţie şi se cuvine răsplătită printr-un alt gest de miracol. Poetul-om de ştiinţă devine un prestidigitator, căruia, ca şi Soarelui după ploaie, îi reuşea trucul desenării pe cer a curcubeului: “Eu luam o prismă/Şi dezghiocam o rază/Într-un evantai de culori/Să ne bucurăm privirea/Şi ca să-ţi mulţumesc/Pentru mâncarea binecuvântată/Pentru noi.”

 Bogata cromatică crează plusuri de frumuseţe şi stimulează imaginaţia cititorului. Poetul celebrează culorile şi ca titluri ale poeziilor.

Verdele, se pare, este culoarea preferată a poetului.

“Bolnav de verde” ; “De verdele de lumină”; “Speranţa vie de verde şi de mâine” ; “pădurea verde” ; “În sânii ei/ Musteşte clorofila/Cu lapte verde/Doamne, verde/Acum şi totdeauna” (“Verde-Verdele fecioarei de lumină”)

“Cum albul iei mamei cu pruncul adulat/Lumina de iubire, fecioara de lumină/Încrezător în tine, robit de strălucire/Scânteie de-mplinire, mereu te-am căutat.” (“Alb”)

“Pe faţa ei, câmpuri cu flori de maci/Când cleştele iubirii în clocot prinde raci/şi jarul lor de roşu dogoritor arzând/Deşteaptă-n mine tauri la roşu delirând.” (“Roşu”)

”În visul meu obsedant/Inima ta era un semafor/Care clipea între galben şi roşu/Portocaliu, portocaliu, portocaliu…/Aştept răbdător, de-o viaţă…/Să se facă verde./Să se facă verde magic/În inima ta,/Iar eu cu lumina mea/Să mă lipesc de verde/Cum îmbrăţişează lumina clorofila./Să ne legăm organic/Cu sentimente de lumină.” (“Portocaliu”)

“Pe braţe lanuri de flori galbene-nfloresc/Şi strâns şi credincios mă-ncolăcesc./Van Gogh le salută etern, cu pălării de floare/Şi-ncolăcirea ta era ruptă din Soare.” (…) “Coroana de lumină,/Coroana sclipitoare/Aşa era încolăcirea ta, sclipire-n sărbătoare.” (“Galben”)

 “În ochii tăi, adevărate grădini suspendate/Una din cele şapte minuni de acum,/ronduri de irişi par să-nvie/Şi irişii ochilor tăi/Au nuanţa Judecăţii de apoi/Albastru din Capela lui Michelangelo/Culoarea cerului care strecoară lumină de-ntuneric/Albastrul meu etern, albastru fără preţ/E-mbălsămat în rugă, în zid de Voroneţ.” (“Albastru”)

 

Păsările-cuvinte-sentimente-idei, căutările, zbaterile, durerile, eşecurile, victoriile, truism, genialitate, continuitatea creaţiei, destinul poetului. “Eliberate din colivia inimii poetului/În zbor neobosit aşteptate de generaţiile viitoare/ca păsările migratoare…” (“Păsările”)

În “Rugul organic” poetul se întoarce la rădăcini, să se reîncarce energetic şi spiritual: “Se scufund-adânc, adânc poetul/În visul abisal ca-n rugăciune/Şi îi pulsează prin vene în genune/Marea şi munţii cu doina de dor” (…) “Livada mănoasă cu fructele-n pârg/Adie-n artere când marea zvâcneşte/Aprinde un foc arzând nebuneşte/E setea de viaţă la mieii când sug/Şi flăcări spre lume din inim-irump/O lume-nfăşată în Sori arde rug.”

Lirica din “Sentimente în chihlimbar”  este presărată cu nestemate ale adevăratelor valori ale poetul. În  “Arborele genealogic”  poetul urcă trepte să ajungă la “sfânta de bunica” ţesând la  “războiul care ţese pace”,   “Scoarţele care erau nişte tapiţerii aşa de vii/De parcă desenau nemurirea. ”  Pe  “…prima treaptă/Cea mai uşoară” poetul ajunge la părinţi “care o spun sfâşiat de durere, stau acum printre sfinţi ”. Tatăl,  “şcolit de-nţelepciunea lui Socrate”  folosea “aforisme în loc de poveţe”. Bunicul şi tatăl l-au învăţat  “cuvântul ubicuitate”, credinţa, onestitatea, puterea şi speranţa jertfei. Poetul urcă în  “Templul recunoştinţei”  rugându-se să “ Ardă veşnic vie flacăra recunoştinţei noastre/Pentru eroii de pretutindeni în lupta pentru libertate” , elogiindu-l pe Brâncuşi şi sculpturile lui geniale. Apoi coboară alte trepte în  “Cutiile Pandorii ”, dezvăluind mizeria materială şi morala generate de corupţie, puterea malefică a banului şi poluare, gândind, plin de speranţă că Domnul “Va concepe şi a unsprezecea porunca : Nu poluaţi!  Nici natura, nici sufletele. ”

Poezia “Negru” , în care culoarea este asociată cu “pisica neagră” (o metempsihoză a banului), doliul, ţigara, Grecia “unde imediat după o înmormântare/Se bea cafea neagră, cafeaua consolării”, banul, cel mai negru dintre zei, vidul si mormântul. “ La El se închină cu un total devotament/Adoratorii care au în minte noaptea/Şi o gaură neagră în suflet în care se afundă banii/Ca într-o prăpastie fără fund”. Poetul plânge “ca la înmormântare” şi filosează cu amărăciune :  “Ironia sorţii este că toţi sfârşim într-o gaură neagră/Iar diamantele devin cărbune. ”

Însă în lirica acestui volum, în mod dominant, Lumina şi curcubeul, sunt esenţa, viaţa, continuitatea, întrebarea şi răspunsul:

“Să simţi lumina” (mângâind sentimentele) ; “Lumina-n jungla cernută din înalt”;  “Verdele lumină”, “lumina de iubire”, “fecioara de lumină”; “pata de lumină”, “Doream clipa de lumină”, “coltuc de lumină”, “orb cătând lumina-n pârg”; “Şi căutam lumina îmbobocind senin,/Buchet de curcubeu în legământ divin”, “coroana de lumină.”

Claritate, profunzime, prospeţime a ideilor şi metaforei, expresivitate, combinaţie de stil clasic şi modern dau personalitate acestui volum de debut, care-mi place să cred, deschide lista viitoarelor apariţii, pentru că Florin Gheorghiu este un poet autentic, sensibil, matur, plin de forţă şi substanţă şi are ce oferi în poezie.

Dr. Valentina Teclici, Noua Zeelanda

“Sfântul si marele Profet Ilie, acest inger intrupat in carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide si inchide cerurile, era de origine din Tesvi in Galaad. Traditia apocrifa, care a transmis aceste detalii despre nasterea Profetului, precizeaza ca el era din tribul lui Aaron si deci era Preot. Dar nu se gaseste nici o urma despre acestea in relatarea Scripturii pe care o rezumam in cele ce urmeaza (cf. III Regi 17-20 ; IV Regi 1 si 2).

Se spune ca la nasterea sa tatal sau a vazut oameni imbracati in alb invelindu-l in scutece de foc si, dându-i numele, i-au dat sa manânce o flacara, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul intregii sale vieti. Inca din copilarie, tinea strict toate poruncile Legii si se tinea in permanenta in fata lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferenta, post neîncetat si rugaciune arzatoare, care ii facura sufletul ca focul si facura din el modelul vietii manastiresti.

Pe vremea când Ahab a urcat pe tronul regatului din Nord, aflat in schisma inca din vremea lui Ieroboam, lipsa de piosenie si depravarea  predecesorilor sai ajunse la culme. Incurajat de sotia sa, respingatoarea Izabel, el ii persecuta pe Profeti si pe toti oamenii ramasi credinciosi lui Dumnezeu si se inchina idolilor Baal si Astarte. Profetul Ilie se duse atunci la rege si ii spuse : “Domnul e viu, Dumnezeul Armatelor, Dumnezeul lui Israel, in fata caruia stau astazi ! Nu, nu va fi in acesti ani nici roua nici ploaie decât prin cuvânt din gura mea ! ”. La cuvintele Profetului o secete groaznica se abatu atunci, ca febra, asupra pamântului : totul fu secat, devastat, ars ; barbatii, femeile, copiii, animalele domestice si animalele salbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau si nimic nu scapa urgiei ingaduite de Dumnezeu, cu speranta ca foametea va face pe poporul lui Israel sa se caiasca si sa se intoarca la credinta.

Din porunca lui Dumnezeu, Profetul, acoperit cu o piele de oaie si invesmântat cu piele de vitel, parasi tinutul lui Israel si se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflata dincolo de Iordan (dupa traditia bisericeasca, in acest loc a fost ridicata apoi manastirea Hozeva, care mai exista si astazi, si unde a trait si sfantul Ioan Iacob Hozevitul). Se adapa cu apa cascadei iar Domnul ii trimise corbi – animale pe care evreii le considerau impure si care aveau reputatia unei mari cruzimi fata de progeniturile lor – pentru a-i duce pâine dimineata si carne seara, ca sa trezeasca in profet mila pentru poporul care suferea. Când cascada seca si ea, Dumnezeu isi trimise slujitorul sau la Sarepta din Sidon, lasându-l sa vada de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi inca o data in el mila. Ilie ajunse la o vaduva saraca, pagâna, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea si fiul sau. In ciuda saraciei in care se afla, ea puse inainte de toate datoria ospitalitatii si indata ce Profetul i-o ceru, ea ii pregati o pâine, cu faina si uleiul pe care le mai avea. Primi fara intârziere rasplata ospitalitatii sale : la cuvântul Profetului, covata sa cu faina si urciorul sau cu ulei nu se mai golira pâna la revenirea ploii. Trecusera câteva zile de când Ilie era gazduit la aceasta vaduva când iata ca fiul ei muri. Cum femeia, in durerea ei, il acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie il lua pe copil, il urca la etaj acolo unde locuia el si dupa ce a suflat de trei ori asupra trupului neinsufletit chemându-l cu strigate puternice pe Dumnezeu, el il inapoie pe tânarul baiat viu mamei sale, profetind astfel invierea mortilor.

Seceta isi abatuse nenorocirea peste tot tinutul de peste trei ani si mare parte din populatie fusese deja decimata ; dar Dumnezeu, respectând juramântul Profetului sau, nu voia sa isi arate mila mai inainte ca Ilie sa fi inteles ca el nu doreste moartea pacatosilor ci intoarcerea lor la credinta (cf. Iezechiel 33 :11). Il trimise deci pe Profet la regele Achab, pentru a-i anunta ca urgia avea in curând sa inceteze. Ilie se arata in fata regelui care ramase surprins sa il vada venind, liber, pe cel pe care il cautase peste tot cu slugile sale si il invita sa adune pe tot poporul lui Israel pe muntele Carmel ca martor al confruntarii sale cu cei 450 de profeti ai lui Baal si cei 400 de profeti ai padurilor sacre intretinuti de infama Izabel. Cind toata lumea fu adunata, Ilie zise falsilor profeti : “ Pâna când veti schiopata in genunchi ? Daca Domnul  este Dumnezeu, mergeti dupa el ! Daca este Baal, atunci duceti-va la el ! ”. El ceru ca doi tauri sa fie pregatiti pentru sacrificiu si sa fie asezati pe rug, dar fara sa aprinda focul si ii lasa pe falsii profeti sa aduca primii sacrificiul. Acestia il invocara cu strigate pe Baal, taindu-si carnea, din zori pâna in seara, dar in zadar. Ilie râdea de ei, incurajându-i sa strige mai tare, de teama ca zeul lor sa nu fi adormit sau sa nu fie ocupat cu alte treburi. La venirea serii, Profetul inalta un Altar cu 12 pietre, reprezentând cele 12 semintii ale lui Israel, sapa un sant larg in jurul Altarului, pe care pusese taurul jupuit de piele, si porunci sa fie varsata, in trei rânduri, apa din belsug peste victima, astfel incât sa se umple santul. Apoi adresa spre cer un strigat puternic, invocându-l pe Dumnezeul lui Abraham, lui Isaac si al lui Iacov. Pe data coborî foc din cer, devorând jertfa, lemnul si apa. Tot poporul cazu atunci cu fata la pamânt strigând : “ Cu adevarat Domnul este singurul Dumnezeu ”. Din porunca lui Ilie, falsii profeti fura prinsi si omul lui Dumnezeu le taie beregata cu propriile sale mâini la râul Cison. El  il anunta apoi pe Achab ca seceta avea in curând sa inceteze, apoi urca in vârful Carmelului si, plecându-se asupra pamântului, cu capul intre genunchi si mintea adunata in inima, incepu sa se roage. De sapte ori trimise pe slujitorul sau sa priveasca orizontul, in directia marii, iar a saptea oara un norisor isi facu aparitia, cerul se intuneca si ploaie cazu din belsug, raspândind pe pamânt binecuvântarea cereasca.

Când regina Isabel afla de masacrul profetilor sai, se enerva cumplit si se jura sa se razbune. Ilie, care nu se temuse de multimea falsilor profeti, fu parasit de harul lui Dumnezeu si cuprins de lasitate se ascunse in Bersabeea in pamântul lui Iuda.  Epuizat de cât mersese in pustiu, se aseza la umbra unui copac si ii ceru lui Dumnezeu sa ii ia viata inapoi. Un Inger al Domnului i se arata atunci cu o pâine si un urcior de apa. Acest ajutor dumnezeiesc il facu sa isi reimprospateze fortele si putu sa mearga 40 de zile in pustiu, pâna la muntele lui Dumnezeu, Horeb (vârful muntelui Sinai, pe acelasi loc unde Dumnezeu i se aratase lui Moise, cf. Exod 33). Intra in adâncul stâncii in care se ascunsese in trecut Moise si Dumnezeu ii vorbi noaptea. Ilie raspunse : “ Sânt plin de sârguinta pentru Domnul atot-puternic caci fiii lui Israel au parasit legamântul Tau, au doborât Altarele tale si Ti-au ucis Profetii, am ramas singur iar ei incearca sa imi ia viata ”. Dumnezeu ii porunci sa iasa si sa stea pe munte pentru a-l vedea. Se facu atunci o furtuna puternica, muntii fura despicati iar stâncile sparte, dar Domnul nu era in furtuna ; iar dupa furtuna, un cutremur, dar Domnul nu era in cutremur ; un foc, dar Domnul nu era in foc. Dupa foc se auzi o adiere usoara. Cum o auzi, Ilie isi ascunse fata cu haina sa si se tinu sub pestera, caci Dumnezeu era in adierea usoara. Domnul ii spuse ca, departe de a fi singurul dintre drepti, alti sapte mii de Israeliti nu isi plecasera genunchii in fata lui Baal si ii porunci sa se intoarca pe acelasi drum pentru a unge pe Hazael ca rege al Siriei si pe Iehu  ca rege al lui Israel, apoi pe Elisei ca urmas. Gasindu-l pe Elisei ocupat cu aratul pamântului cu 12 perechi de boi, Ilie isi arunca peste el haina lui facându-l discipolul sau (cf. 14 iunie)

Regele Achab continua insa cu faptele sale lipsite de piosenie si pusese stapânire pe vita-de-vie a lui Nabot din Yizreel ,  cerând – la sfatul lui Isabel – ca acesta sa fie omorât. Profetul Ilie, care nu se mai manifestase pentru o vreme, fu trimis de Domnul in Samaria si spuse regelui : “ Chiar pe locul in care câinii au lins sângele lui Nabot câinii vor linge si sângele tau iar prostituatele se vor lafai in sângele tau ”. El mai spuse ca nefericirea avea sa se abata peste toata casa lui Achab, câinii aveau sa sfâsie trupul lui Isabel pe zidul de fata de la Yizreel. La aceste cuvinte, regele fu cuprins de cainta : isi sfâsie hainele, se imbraca cu un sac si tinu post. Domnul aproba pocainta lui si anunta prin Profetul sau ca nu va da frâu liber mâniei Sale decât sub domnia fiului sau.

Achab muri la putina vreme iar fiul sau, Ohozias , om superstitios, lua prelua puterea. Cazând bolnav trimise soli in cautarea unui oracol pe lânga Baal Zebud la Egron (Akkaron). Profetul Ilie se prezenta in fata solilor, anuntând ca regele nu se va mai scula. Când transmisera acest mesaj, descriindu-l pe Profet, regele intelese ca era vorba de Ilie si trimise o armata de 50 de oameni pentru a-l aresta. Dar in doua rânduri, din porunca Profetului, un foc coborî din cer si ii mistui pe soldati. Al treilea ofiter il ruga sa il crute iar Ilie il asculta si se duse la rege, anuntându-i chiar el ca avea sa moara pentru ca ceruse ajutor de la falsii zei. Ohozias nmuri intr-adevar la câteva zile iar fratele sau Ioram deveni rege al lui Israel. In timpul celor 12 ani ai domniei sale el suprima cultul lui Baal, dar nu facu sa inceteze pacatul lui Ieroboam care daduse nastere schismei in rândul poporului lui Dumnezeu si incurajase idolatria. De aceea Dumnezeu abatu necazul asupra casei sale si indeplini profetia facuta de Ilie in timpul lui Achab : Iehu lua puterea in urma unei conspiratii impotriva lui Ioram si, intrând el in orasul Yizreel, Isabel fu omorâta aruncata din inaltul unei ferestre. Sângele sau se scurse pe zid iar câinii ii mâncara trupul mai inainte ca ea sa fi putut fi ingropata.

Dupa 15 ani de profetii, indeplinind misiunea pe care i-o incredintase Dumnezeu, Ilie se duse de la Galgalla Bethel, insotit de Elisei care nu voia sa isi paraseasca invatatorul. De acolo se dusera la Ierihon. Ajuns pe malul Iordanului, Ilie isi lua haina din piele de oaie, o infasura si lovi apele, care se despartira pentru a-i lasa sa treaca pe uscat. Când Elisei ii ceru sa primeasca indoita parte din harul sau profetic, Ilie ii raspunse : “ Daca ma vei vedea pe când voi fi inaltat la cer, asa ti se va da ”. Si pe când mergeau ei astfel prin pustiu taifasuind, un car de foc tras de cai scaparatori aparu intre ei. Ilie urca in car si fu “ca” luat in cer (Parintii au subliniat ca acest “ ca ”, adaugat in versiunea Septanta arata ca Ilie nu a fost dus cu trupul la Cer, fapt imposibil inainte de invierea si inaltarea lui Hristos, dar ca a scapat mortii, precum Enoh si a fost retinut de Dumnezeu intr-un loc necunoscut, pâna in ultima zi), intr-un rotocol, in timp ce Elisei striga : “ Parinte, Parinte, carul lui Israel si caii sai ! ”. El lua haina Profetului care cazuse peste el si lovind apele de doua ori putu sa traverseze Iordanul, salutat de Fiii Profetului care strigau : “ Duhul lui Ilie s-a lasat asupra lui Elisei ! ”.

Astfel inaltat in inaltimi cu trupul, Profetul Ilie prefigura Inaltarea Domnului Nostru Iisus Hristos iar prin trimiterea hainei sale peste discipolul sau, el vestea coborârea Sfântului Duh in ziua Rusaliilor (cf. Sfântul Roman Melodul,Condacul Profetului Ilie, 33).

Reprezentant de vaza al ordinului profetic ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtutii, Ilie fu judecat demn de a vedea fata in fata slava Dumnezeului intrupat, alaturi de Moise si de cei trei Apostoli in ziua Schimbarii la fata (cf. Matei 17), care anunta a doua venire a Domnului Nostru Iisus Hristos. Coborând de pe muntele Taborului, discipolii il intrebara pe Domnul daca Ilie trebuia sa vina inainte de invierea mortilor pentru a pune toate lucrurile inapoi cum au fost, dupa cum invata Profetii (Malahia 3 :23). Hristos le raspunse : “ Ilie a venit deja si ei nu l-au cunoscut ci l-au tratat dupa cum au vrut ei ”, facând aluzie la Sfântul Ioan Botezatorul care venise sa pregateasca propria Lui venire, cu duhul si cu puterea lui Ilie (Luc 1 :17). Asa cum Ioan fu Inaintemergetaroul primei veniri in trup a Fiului lui Dumnezeu, astfel Ilie va fi, se crede, premergatorul celei de a doua veniri, la sfârsitul veacurilor. Traditia ecleziasta a vazut adesea in cei doi martori, care vor muri in ultima lupta împotriva lui Antihrist (Apocalipsa 11), pe Enoh si Ilie, care au fost paziti de moarte in acest scop.

Sfântul Ilie, numit şi “Regele neîncoronat al Georgiei,” sau “Părintele poporului” şi “cel Drept,” aparţine nobilei familii Chavchavadze. Născut la 27 octombrie 1837 în satul Qvareli din Kakheti, a învăţat la început acasă, cu mama sa să scrie şi să citească, pe lângă rugăciunea şi legea lui Dumnezeu. La vârsta de opt ani a fost trimis să studieze cu Arhidiaconul Nikoloz Sepashvili din Qvareli, iar anii petrecuţi cu acesta aveau să lase urme de neşters în viaţa acestui sfânt.

Ilie şi-a continuat educaţia la un internat din Tbilisi, iar mai târziu la gimnaziul curţii, care a fost, de fapt, liceul. Părinţii săi au murit devreme, aşa încât fraţii rămaşi orfani au trecut în grija mătuşii lor, Macrina.

În 1857 Ilie s-a înscris la Facultatea de drept din cadrul Universităţii St. Petersburg, unde şi-a dat toată silinţa să se desăvârşească ca individ, studiind şi citind foarte mult. Era fascinat de istoria georgiană şi îşi petrecea majoritatea timpului în bibliotecă, studiind arhivele şi căutînd texte georgiene vechi. Chiar dacă rezultatele sale ca student erau remarcabile, Ilie nu era interesat să încununeze studiile sale cu o diplomă în drept, de aceea în anul IV a părăsit facultatea şi s-a întors în Georgia.

Ilie avea convingerea că o naţie care-şi uită istoria este ca un cerşetor “care nu ştie de unde vine şi încotro se-ndreaptă.” De aceea a căutat să inspire concetăţenilor săi respectul pentru gloriile trecute ale naţiunii şi credinţa strămoşilor lor faţă de legea creştină şi faţă de poporul georgian.

Obiectivele principale ale vieţii sale au fost restaurarea independenţei naţionale şi autonomia Bisericii Georgiene, pentru care Sf. Ilie a luptat cu toată convingerea de-a lungul întregii sale vieţi. Astfel, a început o muncă laborioasă de istoric, cercetînd intens documente vechi şi demascînd pe cei care falsificaseră istoria şi denigraseră poporul georgian.

Acest mare filozof, scriitor şi istoric repeta adesea ideea că “o naţiune care şi-a pierdut limba nu mai poate exista ca naţiune,” dovedind astfel pasiunea sa pentru limba georgiană şi explicînd eforturile sale ca această limbă să rămână limba principală de studiu în şcoli.

Zelul său patriotic nu a lăsat indiferenţi pe cei din jurul său, fondîndu-se astfel Societatea pentru propagarea alfabetizării poporului georgian. Ilie a înfiinţat un depozit al manuscriselor şi antichităţilor georgiene, iniţiind şi o mişcare de documentare a tradiţiilor populare orale. De asemenea, a fost şi unul din fondatorii Băncii Agrare Georgiene.

Ilie cel Drept era deseori auzit spunînd acestea: “Noi, georgienii, am moştenit trei daruri sfinte de la strămoşii noştri: pământul, limba şi credinţa. Dacă nu le vom proteja, cum ne vom mai putea numi oameni?”

Însă faptele patriotice şi duhovniceşti ale lui Ilie deranjau pe cei care aderaseră la noua ideologie ateistă, astfel încât aceştia complotau să-l piardă. În 30 august 1907, Ilia Chavchavadze şi soţia sa Olga (Guramishvili), erau în drum spre Saguramo când trăsura în care erau s-a oprit brusc dincolo de Mtskheta, aproape de pădurea Tsitsamuri. Acolo au fost atacaţi de o bandă de militanţi social-democraţi care l-au împuşcat pe Ilie. 

Curtea Militară din Caucaz i-a condamnat pe ucigaşii lui Ilie Chavchavadze la moarte prin spânzurare dar Olga, văduva lui, l-a rugat pe guvernatorul general să-i graţieze pe criminali, deoarece aceasta ar fi fost şi dorinţa lui Ilie, care ar fi motivat că acei oameni erau şi ei “fraţi sărmani aflaţi în rătăcire”.

Într-adevăr, Ilie şi-a iertat răufăcătorii cu mult timp înainte, după cum putem citi în poemul profetic “Rugăciune”: Tatăl nostru Carele eşti în ceruri ! Cu blândeţe îngenunchiez acum în faţa Ta şi nu cer nici bogăţie şi nici slavă; nici rugăciunea mea nu o voi face goală cerînd cele lumeşti. Aş vrea doar ca sufletul meu să se odihnească în rai, inima să mi se umple de strălucirea iubirii pentru Tine, să pot cere iertare pentru duşmanii mei, chiar dacă aceştia îmi străpung inima: Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!

În 1987 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene a decis că Ilie Chavchavadze merită să fie în rând cu sfinţii şi a fost canonizat ca Sf. Ilie “cel Drept.”

calendar-ortodox.ro

Părintele Arsenie PAPACIOC: „Să muriţi şi să înviaţi în fiecare zi!”

– Sfinţia Voastră, noi ne-am implicat în campania iniţiată de apelul Părintelui Justin Pârvu privind microcipurile…
– Ăsta-i un moment greu, un moment aprins, într-adevăr. Mi-a scris Părintele Justin câteva rânduri, dar mi-a scris după ce a făcut chestia asta. Eu n-am fost de părere să se facă. Avem dreptate, dar să plecăm la luptă fără strategie e o mare greşeală. Mai ales că acum nu lupţi cu un ins, ci cu o fiară propovăduită deja. Şi s-a înţeles că eu sunt împotriva celor zise de Părintele Justin. Nu! Nu trebuie să se dea bătălia prea devreme. Şi neorganizat.
– Dar de-acum încolo ce putem face?
– Ne închinăm, ce putem face? Velerim şi Veler Doamne!
– Părerea mea este că Părintele Justin a dat drumul la acest apel dintr-un motiv simplu: anul acesta, din luna ianuarie, au început să fie aplicate ordonanţa paşapoartelor biometrice şi legea de supraveghere a populaţiei. Acesta cred eu că este motivul.

La luptă, muncitori!

– Cineva a întrebat: care-i timpul? Timpul e întotdeauna, dar când se iveşte o fiară care vrea să te înghită, cum spune şi Antonie cel Mare, păcatul de care trebuie să ne ferim cel dintâi este cel care este mai lângă tine. Mi-a plăcut poziţia Mitropolitului Anania pentru că reprezintă o instituţie. Un sinod mitropolitan are autoritate. A fost aici un episcop, căruia i-am spus: ruginiţi aşa cum sunteţi în sinodul ăla, da’ sunteţi o forţă. Ei n-au puterea de discernământ să analizeze forţele fiecăruia dintre noi, ca un Dumnezeu, dar au anumite poziţii strategice în momente istorice. Însă, nu mai tot discutăm mereu. La luptă, muncitori!
– Exista unii intelectuali care considera ca ei stiu mai bine ce trebuie sa faca Biserica…
Mare greşeală este că oamenii au un Dumnezeu inventat de ei. Ca să asculte Dumnezeu de ei, nu ei de Dumnezeu. Ne înzestrează Dumnezeu, ne îmbogăţeşte. Dar nu se angajează omul la o credinţă trăitoare. Vedeţi. Şi nu un Dumnezeu pe care să-L vorbeşti de bine, ci să-L asculţi, să-L trăieşti. Să te îndumnezeieşti. Deci, nu un Dumnezeu inventat de tine, să-ţi menajezi slăbiciunile. Că nu e uşor să te desprinzi de o comoditate în care te-ai simţit bine şi ai crezut că ai atins cote înalte. Şi Dumnezeu cere lucrul acesta.
În ierarhia bisericească, după vrerea Mântuitorului, cel mai înalt nu e împăratul, nici patriarhul, ci smerenia. În măsura în care te smereşti, în măsura aceea exişti. Omul smerit primeşte forţe, că omul are nevoie de aşa ceva continuu, de împrospătare a forţelor.

Omul e fiară dacă n-are un Dumnezeu

– Spuneam că suntem mici prin comparaţie cu jertfa celor dinaintea noastră, care au fost atfel clădiţi. Altfel de generaţie, nu ne comparăm noi cu ei.
– Noi suntem foarte îmbogăţiţi pentru că am avut şi bunici, şi stră-bunici care n-au glumit. Au luptat, da. Au apucat. Uite, eu am 95 de ani.
– Mulţi înainte!
– Mulţumesc! Am apucat războaie după războaie. Am 44 de arestări. Şi am văzut că omul, ferească Dumnezeu, e fiară dacă n-are un Dumnezeu.
Părintele Justin e activ. Mă bucur foarte mult pentru el. Nu ne cunoaştem decât prin unul, prin altul. Dar nu contează. E prezent. Are şi cadru. Eu ţin de Patriarhie, vă daţi seama. Ţin de Daniel. Am avut avantajul că l-am îngrijit când era student la Sibiu. Şi recunoaşte lucrul ăsta.
– Noi l-am cunoscut bine pe Patriarhul Teoctist. Am fost apropiaţi de dânsul, l-am iubit foarte tare. El ne-a dat binecuvântare să lansăm proiectul reîntregirii României. Cu câteva zile înainte de a muri, urma să ne întâlnim pentru a pune pe picioare o mişcare de reîntregire cu Basarabia. Părintele Patriarh ne-a spus că i-a visat pe părinţii săi în pragul casei, chemându-l la ei şi dojenindu-l că nu s-a ocupat suficient de Basarabia, şi că Basarabia nu s-a întors acasă. Şi ne-a zis: „Acuma va veni rândul vostru să mă visaţi pe mine în prag!”. Ne-a dat un mesaj. Sunt nişte proiecte naţionale la care trebuie să ne gândim mereu. O ţară cărei îi lipseşte o parte din trup e o ţară bolnavă. Nu poate funcţiona.

Ţara Românească va avea un mare rol în istoria pământului ăstuia

– Basarabia e şi-un tampon între noi şi ruşi, care ne mai fereşte. Ruşii un popor fără fund. Şi ungurii sunt foarte primejdioşi. Câinoşi. Eu am fost primar al Zărneştiului. Dom’le, toate fabricile erau conduse numai de unguri. Şi s-a întâmplat de s-a făcut o mişcare în favoarea lor, în Ardeal. Au îndrăzneală de stăpân. Un popor foarte primejdios. Şi acum, ei, care sunt intruşi, vor să pună mâna pe Ardeal.
– E obsesia lor.
– Da. Mulţi mă întreabă ce părere am despre Ţară. Ţara Românească, vă rog să mă iertaţi, spun cu îndrăzneală, simt că va avea un mare rol în istoria pământului ăstuia. Pentru că nu este pe o poziţie de avangardă, ci de avanpost. Noi n-am luat niciun metru de pământ de la străini, şi uite, din toate părţile trag de noi. Ce ma-sa cauta-n Ardeal?! Sa se duca de unde-au venit!

Cipurile reprezintă o mare primejdie!

– Părinte, cum ne îndemnaţi să luptăm împotriva însemnării acesteia cu cipuri?
Ehei, asta-i o mare primejdie, dragă! Nu credeam să înceapă aşa de curând. Fără discuţie, nu trebuie acceptat cu niciun chip! …Mă întreabă oamenii: „Ce facem?”, eu le spun: „Dom’le, eu nu accept. Atâta pot să vă spun!”. Vor să ne bage cipul în piele, în cărţile noastre de identitate. O mare primejdie!

Niciun soldat nu s-a îmbrăcat în haine soldăţeşti să fie înfrânt

Însă, dragii mei, eu am fost militar. Şi un maior, Arthur Popescu, mă ţinea pe lângă el. Comanda un batalion. Era ofiţer superior. Făceam strategii militare. După ce-a murit, am raportat generalului că am preluat comanda batalionului. În armată n-ai cum să stagnezi. Nu trebuie să ştie inamicul lipsurile tale. Şi, dacă se poate, să ştii şi ce gândeşte el. A rămas uimit generalul. Mai mult decât atât! Am cerut o intervenţie pe dreapta, cum era poziţia. Eram pe poziţii militare, nu pe vârful crestei. Acolo te reperează, ştiţi? Şi, până la urmă, s-a terminat, m-a chemat şi m-a îmbrăţişat generalul. Mi-a zis: Dacă te fac general, primeşti? Zic: primesc, dar nu mă faceţi.
Eram un militar care gândeam. I-am spus: domnule general, niciun soldat nu s-a îmbrăcat în haine soldăţeşti să fie înfrânt. Nu există înfrângere. Dar trebuie să ştii întâi să mori.
Eu nu sunt pentru nevoinţă, sunt pentru stare de prezenţă continuă. Să înviezi în fiecare zi. Că viaţa înseamnă moarte continuă. Toată măreţia învierii n-ar fi fost aşa de grozavă dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Şi de-asta spun: orice jertfă e foarte bine primită şi te adaugă, îţi dă contur. Eşti om!
Te rogi ca un om, şi nu ca un închipuit om. Sfântul Grigorie de Nysa a spus că Dumnezeu este copleşitor şi de neînţeles. Dumnezeu are încă taine nedescoperite nici de îngeri, nici de om.

Hristos ne-a dat să înţelegem că trebuie să ştim să murim

Omul este stăpânul creaţiei. Este singura verigă posibilă între Dumnezeu şi creaţie. Omul! Şi satana luptă din răsputeri să ne pună în situaţia să nu recunoaştem că suntem de o însemnare cu Dumnezeu. Poate să zică el orice, suntem creaţie, chip şi asemănare, şi sigur că nu-i convine. Dar e necesar şi dracul. Ce ne facem fără el? Ajută foarte mult în lupta noastră, în angajamentul vieţii noastre ca luptători. Că nu văd un om să nu lupte. N-are chip dumnezeiesc în el atunci! Iisus Hristos, Dumnezeu fiind, a luptat. A luptat ca un ostaş, pur şi simplu, ca cel mai neînsemnat om, ca cea mai neînsemnată fiinţă. A luptat. Că dacă nu lupta, nu murea! Şi tocmai asta ne-a dat să înţelegem. Să ştii să mori!
În mic, în mare, dacă nu ştii să jertfeşti, eşti un profitor. Un trândav. Şi nu poţi să ridici niciun fel de steag. Nu trebuie renunţat la jertfă. Dracul luptă împotriva noastră, dar nu-şi dă seama că luptă cu rezultate pozitive pentru noi.
Stare de prezenţă continuă recomand, nu nevoinţă. Posturile Bisericii, bineînţeles, nu le putem ignora. Şi nici n-aveam voie să ne atingem de ele. Decât să le executăm.
– Ca un soldat.
– Şi nici n-aveam voie să ne atingem de ele. Decât să le executăm.
Am stat şi cu Părintele Cleopa prin păduri. Ei, din familie, înclinau spre nevoinţă. El avea un frate, Vasile, care era la oi. Cel mai în vârstă dintre ei. Şi Cleopa era cel mai mic în vârstă. Tatăl lor a fost un trăitor. Dar venea cu sistemul ăsta acasă. A moştenit nevoinţa. Şi avea un frate, monahul Gherasim, care dormea într-un coşciug, cu paie de ovăz şi cu cruce, ca la cimitir, la cap.
Părintele Cleopa era pentru nevoinţă. Eu sunt pentru prezenţă continuă.

Să ne simţim cotul unul la altul

Marea greşeală strategică este că nu facem unitate durabilă între noi în momentul istoric pe care îl trăim. Ne arătăm pozele unul la altul. În sfârşit, avem avantajul ca să ne pomenim în rugăciune, ăsta e un mare lucru. Dar nu putem caracteriza un călugăr sau un creştin după amănunte. E foarte complex. E foarte complicat un om simplu, zice Dostoievski. Aşa să ne ajute Dumnezeu, mă bucur că ne cunoaştem, şi sper să nu fie numai atât.
– Ne-aţi făcut un cadou minunat.
– Să ne simţim cotul unul la altul.

E nevoie de luptători de front, nu de teorii

– Vă mulţumim mult! Şi să ne ajute Dumnezeu si cu cipurile astea, să ne împotrivim…
– Împotriva lor, ăsta e răspunsul. Sunt deja propovăduite. V-aţi gândit ce-i cu numărul 666? Dracul se consideră creatorul lumii. Ce îndrăzneală, vă daţi seama! 666 adunate ca simple unităţi, însemnează 18. 18 cete, 9 sus şi 9 jos. Satana crede că el e Dumnezeu. Scuipat, bătut, amărât, El e Dumnezeu şi gata. Şi e propovăduit, spune Sfântul Ioan Evanghelistul, spune Apocalipsa, sunt semne de Apocalipsă. Noi nu credeam, noi care ne gândeam la Apocalipsă cu vreme de groază, să înceapă să ne ia în primire şi pe noi. Nu pot să concep, să accept 666. Cum e asta? Le dăm cu crucea-n cap!
E nevoie de luptători de front, nu de teorii.
– Păi, Sfinţia Voastră sunteţi luptător de primă linie. De-aia am venit aici.
– Aţi venit că a vrut Dumnezeu să ne cunoaştem. Nu-i nici o noutate! Noutatea a adus-o Hristos!
Pentru că dacă ar fi vorba, în spital eu mă consideram pregătit de moarte, că e o vârstă, sunt 95 de ani! Şi nu mă găseam. Că Dumnezeu nu ne judecă după poruncile lui Moise, ne judecă după talanţii pe care-i avem fiecare. După câte ţi s-a descoperit! Să nu crezi că e o glumă! Morţii nu trebuie să-i faci o cafea! Nu-i glumă!
Am plâns în spital! Mă tem mai mult de iubirea lui Dumnezeu decât de pedeapsa lui.

Şi Iuda ar fi putut fi iertat, dacă se pocăia!

Noi nu putem face o greşeală pe care a făcut-o Sfântul Apostol Petru, să te lepezi de Hristos. S-a lepădat, dar s-a căit. Şi a fost iertat! Şi Iuda ar fi putut fi iertat, dacă se pocăia!
Părintele Teofil m-a vizitat şi m-a întrebat dacă mă mântuiesc. Şi zic: nu mă mântuiesc. Cum? a sărit în sus. Păi, Părinte, îmi fixez eu tronurile până în împărăţia cerească? Dumnezeu dă harurile astea, dar la smeriţi…
Avem datoria să ne pomenim între noi. Să ne băgăm în traistă merinde!
– Şi noi vrem să facem o lucrare documentată despre consecinţele utilizării cipurilor, despre ce se întâmplă cu supravegherea asupra oamenilor. O lucrare ştiinţifică, care arată ce consecinţe poate avea asupra oamenilor supravegherea continuă, neîncetată, şi controlul total din partea statului. După părerea noastra, este foarte rău.
– Parcă şi titlurile, şi e destul. Dar dacă o mai şi susţineţi! Frumos! M-ar bucura foarte mult! Fraţilor, nu staţi pe loc! Asta înseamnă muncă şi rămâne! Uite, rămân scrise! Rămâne scris ce-a spus cutare părinte despre vremurile ce le trăim. Cât se poate, nu staţi pe loc. Avem datoria să ne pomenim între noi. Să ne băgăm în traistă merinde! Câte ceva ca să reziste! Rămâne un lucru, dragii mei. Dacă nu e duhul lui Dumnezeu, nu e nimic!
– Sunt unii care vor să facă o lege pentru homosexuali, să le permită căsătoria în România, şi încercăm să blocăm în Parlament iniţiativele acestea.
– Sunt lucruri de care ţi-e şi scârbă. Jigneşte pe Hristos, care a dat cinste planetei noastre prin întrupare. Nu vă cer nimic decât să staţi în picioare.
– O să stăm drepţi, cât putem.
– Putem. Marea greşeală e că nu vrei, nu că nu poţi. Strigă la Hristos! Te aşteaptă! Iar Maica Domnului e foarte supărată pe cei care nu-i cer nimic. Să ştiţi să muriţi, să ştiţi să înviaţi în fiecare zi! Ultimul meu cuvânt.

Convorbire cu Parintele Arsenie Papacioc realizata impreuna cu Iulian Lita si aparuta in Revista VEGHEA, editia de Sfintele Pasti

Sursa: Roncea.ro

Foto: Cristina Nichitus Roncea

Unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Europei, cu o atmosferă de basm şi o istorie de peste 2000 de ani, oraşul Bruges din NV Belgiei, face parte din patrimoniul mondial al UNESCO.

Scurt istoric al oraşului:

Teritoriul oraşului a fost ocupat de o colonie galo-romană, locuitorii săi dedicându-se agriculturii şi relaţiilor comerciale cu Anglia şi Ţara Galilor. În jurul anului 270 germanii atacă coasta câmpiei flamande pentru prima dată. Romanii îşi menţin trupele militare în teritoriu până în secolul IV. Prin urmare, oraşul a fost locuit de-a lungul perioadei de tranziţie la începutul Evului Mediu. Atunci când Sf. Eligius a ajuns pe coasta flamandă pentru a răspândi creştinismul, în jurul anului 650, Bruges era capitala fortificată a zonei.

Aproximativ după 100 de ani Bruges dezvoltă relaţii comerciale şi cu regiunea scandinavă, numele de „Bruges” fiind derivat din vechea norvegiană, cuvântul “Bryggja” semnificând „mal” sau „punte”, acesta apare în actele şi pe monedele de la mijlocul secolului al IX-lea. La acea vreme oraşul avea deja o cetate care adăpostea locuitorii de jafurile normanzilor. Chiar şi aşa, relaţiile comerciale între Burges şi peninsula Scandinavă au fost menţinute, la începutul Evului Mediu fiind un important centru comercial şi port cu ieşire la mare.

Cele mai vechi biserici parohiale din Bruges datează din secolul IX, Biserica Maicii Domnului şi Catedrala Sf. Sauveur.

În secolul al XI-lea Bruges devine un important centru de afaceri al Europei de Nord-Vest, iar Flandra una dintre zonele cele mai urbanizate din Europa. Lenjerii de pat şi ţesături din lână erau exportate în toată Europa din Bruges, oraş care avea în secolele XIII-XV între 40.000-45.000 de locuitori. În secolul al XIV-lea Bruges putea fi numit un oraş-port bogat, dezvoltându-se în egală măsură o reţea hotelieră şi una bancară.

Cu toate acestea oraşul a fost zguduit în mod constant de tulburări. Diferenţele de venit între oamenii obişnuiţi şi antreprenori au trezit revolte ale maselor care au fost reprimate cu brutalitate, precum cele din 1280 sau din 1436-1438.

Secolul XIV a fost o perioadă de criză, insurecţii, epidemii şi tulburări politice. S-a încheiat cu fuziunea dinastiilor de Flandra şi Burgundia. Perioada burgundiană a început pentru Bruges în 1384. Timp de un secol, oraşul a rămas principalul centru comercial la nord de Alpi. Industria pânzei a fost înlocuită treptat cu bunurile de lux. Oraşul a cunoscut un avânt economic. Arta şi cultura au înflorit ca niciodată până atunci. Această perioadă prosperă a luat sfârşit după moartea neaşteptată a Mariei de Burgundia din 1482.

În literatura europeană, Bruges este făcut cunoscut prin romanul “Bruges la Morte” de Georges Rodenbach (1892), în care este descris ca un oraş adormit, mort, dar misterios.

Arhitectura contemporană a oraşului:

Sala de Concerte – clădire de 120 de metri lungime şi 50 de metri lăţime, al cărei turn poate găzdui 300 de persoane, iar sala de concerte a clădirii are aproximativ 1300 de locuri, este opera arhitecţilor Paul Robbrecht şi Hilde Daem care au îmbinat modernul în peisajul urban existent. În fiecare an în incinta acestei clădiri sunt organizate peste 100 de evenimente, variind de la muzica clasică, la jazz, operă sau teatru.

Muzeele oferite de www.brugge.be:

  * Béguinage et maison de béguine

    * Cour Bladelin

    * Basilique du Saint-Sang

    * Choco-Story

    * Musée brugeois du Diamant

    * Frietmuseum (musée de la frite)

    * Ter Doest

    * Lumina Domestica

    * Couvent Anglais

    * Dali Xpo-gallery

    * Eglise de Jérusalem

    * Centre de la Dentelle

    * Guilde des Arbalétriers de Saint-Georges

    * Cathédral Saint-Sauveur

    * Guilde des Archers Saint-Sébastien

    * Abbaye Saint-Trudo

    * Observatoire Beisbroek et planétarium

Atracţii turistice în Bruges reprezintă Muzeul de Arte şi Tradiţii Populare, Muzeul de Ciocolată, plimbările de-a lungul canalelor sau cu trăsura, precum şi morile de vânt din zonă. Din septembrie 2009 o noutate a oraşului o constituie proiectul „Bruges pe calea ferată”, oraşul la scară 1/87.

În prezent Bruges are o populaţie neerlandofonă de 117.073 locuitori. Este denumit „Veneţia de nord” datorită numeroaselor canale care încercuiesc şi traversează oraşul.

Tatiana Scurtu-Munteanu

 

Motto: „Destinul nu poate fi păcălit.”

 

La prima vedere, „Platonia”, cartea scrisă de Mirela Roznoveanu, este un roman de dragoste de un profund lirism. Tema este iubirea şi căsătoria, tratate uneori, într-un registru luminos, limpede, alteori, prin contrast, într-un registru sumbru, grav. Locul acţiunii este oraşul Constanţa. Pe măsură ce avansăm cu lectura însă, vom descoperi că avem de-a face cu un autentic roman de analiză psihologică, ce poate fi aşezat cu succes alături de scrieri celebre, cum ar fi „O moarte care nu dovedeşte nimic” de Anton Holban, „Nuntă în cer” de Mircea Eliade sau „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu. Sentimentele, gândurile, trăirile sufleteşti ale eroinei – Platonia Elena, solistă de operă – sunt redate şi refăcute din evenimente prezente, din scrisori, din propriile pagini de jurnal sau din amintirile celorlalte personaje.

 

Mirela Roznoveanu – un nume sinonim cu titlul magna cum laude

Mirela Roznoveanu, critic literar, eseist, romancier, poet, jurnalist, redactor de reviste, cercetător de origine română în dreptul internaţional, străin şi comparat, trăieşte din 1991 la New York City, în SUA. Născută la Tulcea, într-o familie de intelectuali, aceasta îşi ia licenţa în filologie, la Universitatea din Bucureşti, cu o lucrare de gramatică istorică. În SUA, Mirela Roznoveanu obţine un Master in Science magna cum laude, în 1996 de la Pratt Institute, School of Information Science, New York. Debutul literar al Mirelei Roznoveanu se produce în 1970 în Revista “Tomis” din Constanţa, iar din 1971, aceasta devine redactor al aceleiaşi publicaţii. Între 1975-1978, autoarea colaborează la emisiunile culturale ale Televiziunii Române, iar între 1978 – 1989 lucrează ca redactor principal la revista “Magazin” editată de ziarul “România Liberă”.

Mirela Roznoveanu publică critică literară în revistele “Luceafărul”, “Contemporanul”, “România Literară”, “Convorbiri Literare” , “Viaţa Românească”, etc. În 1978, îi apare la Editura “Cartea Românească” volumul „Lecturi moderne”, propus pentru premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. În aprilie 1989, Mirela Roznoveanu este „transferată disciplinar” la Ziarul “Muncitorul Sanitar”, în urma aşa-zisului “proces al ziariştilor” din “Grupul Băcanu”. Între 25 decembrie 1989 şi 31 ianuarie 1991, aceasta este publicist-comentator la Ziarul “România Liberă”, membru în Consiliul de Conducere şi membru fondator al Societăţii “R”. Autoarea face parte din grupul de ziarişti care în 23 decembrie 1989 scoate ziarul “România Liberă” de sub tutela administraţiei comuniste, transformându-l în primul ziar independent şi anticomunist din România.

Mirela Roznoveanu – scriitoare prolifică

Din ianuarie 1991, Mirela Roznoveanu se stabileşte la New York. În 1996 aceasta devine membru al Facultăţii de Drept a New York University (NYU) şi ocupă funcţia de cercetător în dreptul internaţional şi comparat, având gradul academic de profesor asistent. În 2005, scriitoarea este redactor şef al GlobaLex, jurnal online de cercetare juridică, publicat de NYU Hauser Global Program (Web site-ul jurnalului) şi cercetător cu gradul de profesor asociat. Mirela Roznoveanu este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi membră a Academy of American Poets.

Printre volumele semnate Mirela Roznoveanu se numără: „Civilizaţia romanului” (eseu despre romanul universal; volumul I – 1983, volumul II – 1991), „Totdeauna toamna” (roman, 1988), „Viaţa pe fugă” (roman, 1997), „Platonia” (roman, 1999), „Timpul celor aleşi” (roman, 1999), „Toward a Cyberlegal Culture” („Către o cultură juridică virtuală. Eseuri”, 2002), „Born Again – in Exile” („M-am născut a doua oară în exil”, poeme, 2004), „Elegies from New York City” (2008), „Civilizaţia romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote”, (2008), etc. În 2008, aceasta obţine Premiul pentru literatură comparată 2008 al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România.

Despre romanul „Platonia”, Dan Cristea spunea: „Romanul semnat de Mirela Roznoveanu este romanul intimităţii şi identităţii unei femei, identitate deloc fixă sau fixată, doar superficial, prin prejudecăţi şi tabuuri sociale. Romanul ne poartă de-a lungul unei existenţe a cărei povestire este deopotrivă o istorie a eului numit Platonia, dar şi a lumii care face acest eu.”

Marian Moga

Patru bărbaţi, Jean Dumbravă, Adrian Morariu, Matei şi Octav Niculescu au fost îndrăgostiţi de aceeaşi femeie, în perioade diferite ale vieţii acesteia. Cea pe care au iubit-o şi încă o mai iubesc este Platonia, în prezent soţia lui Virgil şi mamă a trei copii. Lor li se alătură Marian Moga, care află întâmplător de existenţa Platoniei, de la prietenul său, Jean Dumbravă. Acţiunea romanului începe în iarna lui 1988 şi se încheie în noiembrie 1989, dar suntem purtaţi şi înapoi, în timp, în 1972, 1973, 1974, prin intermediul epistolelor de dragoste trimise de Adrian Morariu şi Matei, Platoniei. Intriga amoroasă se împleteşte cu elemente de suspans, pentru că Adrian Morariu şi Matei sunt implicaţi în lupta anticomunistă. „În luna februarie a anului de graţie 1989”, ei îl vor include şi pe Marian în „celula de rezistenţă” din care fac parte, încredinţându-i o misiune ce va atrage după sine sfârşitul tragic al personajului.

Înţelepciunea vârstei şi buna cuviinţă nu îi dau voie lui Marian Moga să îşi mărturisească direct dragostea pentru o himeră – Platonia. Aflat în vizită la amicul său, Jean Dumbravă, acesta vizionează o casetă cu o înregistrare de la unul din spectacolele artistei. „Cu răsuflarea tăiată, Marian se lăsă invadat de farmecul acelei femei. Îl surprindeau nu doar chipul şi vocea aceea, ci mai cu seamă un aer difuz de inteligenţă, semeţie şi chiar orgoliu, notele unei personalităţi puternice, dar care, paradoxal, părea că nu voia cu niciun chip să iasă în evidenţă… Ar fi vrut, vai, Doamne Dumnezeule, să fie a lui, iubita lui. Ceea ce visase că ar fi putut exista se afla înregistrat pe o biată peliculă?”

Trecutul – cheia pentru prezent şi viitor

Trebuie remarcate însă, curajul, hotărârea şi tenacitatea de care Marian Moga dă dovadă în cercetările pe care le face pentru a o întâlni pe această necunoscută, despre care crede că este femeia visurilor sale. Dacă ne gândim la romanul „Adam şi Eva”, am putea spune că Marian Moga se află în căutarea perechii divine, pe care crede că a descoperit-o în Platonia. Totuşi, acelaşi sentiment al aflării femeii ideale în persoana Platoniei, îl trăiesc şi ceilalţi bărbaţi care au fost cândva, îndrăgostiţi de ea, poveştile lor alcătuind încă un roman în interiorul romanului. Niciunul dintre ei nu îşi propune să disimuleze, să nege interesul pentru soţia şi mama copiilor lui Virgil. De fapt, pentru Jean Dumbravă, Adrian Morariu şi Matei, Platonia este cea pe care au cunoscut-o cu ani buni în urmă, pe vremea studenţiei ei, la Cluj. Platonia simbolizează trecutul cu care aceşti oameni încă mai încearcă să comunice, în speranţa că vor descoperi acolo cheia pentru un prezent şi un viitor ideal.

Adrian Morariu

Despre Adrian Morariu, Platonia afirmă că „este într-adevăr, un compozitor de excepţie. Nu are adâncimi ameţitoare, ci doar suprafeţe calme, ce se impun ca o obsesie. Aşa este şi muzica lui.” Povestea de iubire pe care acesta o trăieşte cu Platonia are în ea ceva de aventură erotică, pentru că el este un bărbat căsătorit, un om respectabil. Tocmai de aceea, nu are puterea să se implice într-o relaţie de durată, aşa cum şi-ar dori Platonia. Adrian Morariu însuşi îşi mărturiseşte laşitatea şi cruzimea cu care s-a despărţit de cea pe o care o dorea.

„Dacă vrei”, spune el, „am fugit ca să nu mă angajez prea mult. Eram însurat. Mă gândeam că pentru cariera mea era mai confortabil un cămin liniştit, în care să pot lucra la muzica mea, decât o viaţă alături de neliniştile, de patetismul ei, de forţa ei vijelioasă. Mă inhiba, îmi deturna pur şi simplu gândirea. Mă eneva prin directeţe. Vrei să spui că-mi era frică? Mă simţeam ca un animal ameninţat în echilibrul lui. Mă temeam să nu mă anexeze talentului ei. Şi eram otrăvit de gelozie. Ei, da, eram invidios pe intuiţiile ei, şi toate astea erau amestecate cu iubire, ţine minte, o iubire imensă… Voiam să fiu liber şi nu dominat de ceva care mă modifica, îmi modifica cele mai adânci structuri ale existenţei.”

Platoniei, relaţia cu Adrian Morariu îi aduce convingerea nestrămutată că el este soarta ei. „Faptul că până şi amintirile lor se completau le dovedea că fuseseră predestinaţi dintotdeauna şi că dacă soarta fusese bună adunându-i, ei reuşeau de minune să-şi bată joc de ea, distrugându-i lucrarea. De acum înainte, drumul lor era hotărât doar de ei doi. Destinul se plictisise să-i tot mâne din spate.” Platonia are conştiinţa că „depindea de hotărârea acelui om care o ţinea în braţe, de care se înlănţuise, şi el nu hotăra nimic.”

„…atunci când a trebuit să o ucid în minte pe Platonia…”

După acest eşec, Platonia se decide să părăsească definitiv Clujul. Îşi găseşte o slujbă la Constanţa, în corul operei, se căsătoreşte cu Virgil, ofiţer în marina comercială, împreună cu care îşi clădeşte un cămin. Este genul de „soţie devotată şi ambiţioasă să aibă o casă cât mai frumoasă şi mai curată, mai sclipitoare.” Cu toate acestea, femeia despre care Marian Moga gândeşte că are „ceva ademenitor, dar totuşi prea complicat, lipsit de simplitatea mării”, nu este făcută să rămână o simplă gospodină sau o voce oarecare în corul operei din Constanţa. Ajunsă la momentul în care ar fi putut să se simtă împlinită ca soţie şi mamă, aceasta începe să retrăiască trecutul şi de aici se naşte drama.

Trecutul năvăleşte în prezent, o urmăreşte şi o împiedică pe Platonia să se mai bucure de ceea ce îi aparţine. Lucruri banale îi trezesc amintiri puternice, din vremea relaţiei ei cu Adrian, cu Jean Dumbravă, cu Matei ori cu Octav Niculescu. Platonia este legată de aceşti patru bărbaţi prin legături puternice, nevăzute. Tot astfel după cum în „Nuntă în cer”, romanul lui Mircea Eliade, Andrei Mavrodin şi Brabu Hasnaş evocă imaginea celei pe care o iubiseră – Ileana – fără a mai şti nimic despre ea, Jean, Adrian Morariu şi Matei o cred pe Platonia moartă. Chiar şi aşa, dragostea pentru ea răzbate din fiecare cuvânt şi gând al lor, iar dorinţa de a o regăsi, dacă încă mai trăia, de a remedia acea ruptură totală pe care ei o iniţiaseră, devine primordială.

Fiecare dintre aceşti bărbaţi a refuzat şansa oferită de destin de a se împlini prin dragoste, alături de Platonia. Ea este femeia alături de care s-ar fi realizat sufleteşte şi de aceea, căuatarea lor, frenezia cu care doresc să o regăsească pe cea pierdută au un sens aparte. La fel ca şi Adrian, Matei mărturiseşte: „Şi mie mi-a fost greu, atunci când a trebuit să o ucid în minte pe Platonia… Pentru că o iubeam nemăsurat de mult. Şi asta mă ucidea şi pe mine.”

„Noiembrie 1989”

Universul în care trăiesc Adrian, Jean şi Matei este dramatic. Dramatică de altfel, este şi evoluţia Platoniei. „În vara în care l-a cunoscut pe Virgil fugise de un an din Cluj. Mai întâi plecase din casa lui Jean, tot mai bolnav de gelozie, o gelozie stupidă, tot mai furios pe darul ei nenorocit de a ieşi în evidenţă şi de a avea întotdeauna dreptate. Îşi dăduse demisia de la Operă… Cu ajutorul lui Titi, vărul ei care o iubea în taină încă din copilărie, a pus la cale un fals: a corectat în cartea de muncă „solistă” cu „coristă”… Avea 28 de ani împliniţi, pierduse orice speranţă de a mai avea un cămin al ei, copii, un bărbat care s-o iubească şi căruia să-i dăruiască întreaga ei iubire.”

Povestea vieţii Platoniei este una neîmplinită, pentru că nici iubirea ei cu Marian Moga nu va avea finalitate. Acesta este reţinut de autorităţile comuniste, arestat pentru „o chestie politică”. Platonia „a înţeles că soarta lui Marian era pentru mulţi ani de aici înainte pecetluită. Şi a ei o dată cu a lui. Noiembrie 1989. Cine să mai aibă vreo speranţă? În timp ce pleca acasă, simţi cum intră parcă încet în pământ. Poate că îşi identificase prea mult viaţa cu iubirea ei pentru Marian.”

„Ai cântat extraordinar”

Aflată în pragul divorţului de Virgil şi fără nădejdea de a-l mai întâlni vreodată pe cel drag, Platonia alege să îşi pună capăt zilelor în mare. Cea despre care Adrian Morariu spusese cândva, „tu eşti frumoasă, minunată şi bună”, este înghiţită de valurile sărate şi înghetaţe. „Între statuarii stabilopozi, Platonia avea privilegiul albului imaculat al veştmântului de scenă; era singură aici, pe întinderea malului şi a cerului oglindit în apă, care arbora masca unei vieţi trăite. Toate celelalte din jur îşi trăiseră moartea. Aceeaşi moarte care o îmbrăţişa acum ca o bucurie de al cărei înţeles nu mai ştia nimeni. Iar vântul, asemeni unui braţ tandru, curtenitor, apuca din când în când franjurii frumosului fular şi îi ridica alintâdnu-i Platoniei obrajii reci, din care doi ochi aprinşi, plini de o resemnare împăcată şi demnă mai năzuiau să cuprindă imensitatea mării.”

În mod paradoxal, moartea Platoniei se produce imediat după momentul unui imens succes de scenă. Platonia este Carmen, o Carmen despre care cei care asistă la spectacol spun că a fost „extraordinară,… magnifică,… divină.” Motivul mării simbolizează sacrificiul de sine al artistului care a reuşit să îşi împlinească menirea. În viaţa personală, Platoniei i se refuză şansa de a găsi dragostea, iar iubirea şi devotamentul ei rămân fără răspuns. Ca artistă însă, ea dovedeşte genialitate, este capabilă de a realiza un rol perfect şi unic prin frumuseţea şi măreţia lui. De altfel, Adrian Morariu are premoniţia faptului că Platonia va reuşi până la urmă, rolul vieţii ei, atunci când îi spune: „Un cântăreţ cântă aşa cum este. Dacă este bun şi frumos va cânta splendid. Dacă un solist este urât sau meschin, glasul îi va suna urât şi meschin. Tu eşti frumoasă, minunată şi bună. Ai cântat extraordinar.”

Ultimul spectacol

Portretul moral al Platoniei este reliefat de afirmaţia unei foste colege a acesteia: „Platonia nu poate fi hipnotizată, dar poate hipnotiza.” În final, ne dăm seama că toate celelalte personaje ale romanului au rolul de a completa imaginea fluidă, aproape ireală a acestei femei. Tragismul destinului ei reiese cu precădere din această imagine terifiantă de la sfârşitul cărţii, ce pune în evidenţă drama profundă, chinul interior, suferinţa îndelungată trăite de eroină. Într-un astfel de context, faptele mărunte – „Înainte, Platonia zări deşertul căutării a ceea ce avea să piardă. Adrian urma să plece…. Voia să se uite pe ea.” – capătă semnificaţii majore, pentru că toate aceste fapte mărunte au declanşat sfârşitul.

Deznodământul are loc în preajma apei. Apa este elementul central al romanului, ca simbol al zbuciumului interior, al iluziilor urmărite cu tenacitate şi consecvenţă de personaje. Romanul se încheie simetric. Suferinţa cutremurătoare a Platoniei poate fi ghicită încă din primele pagini ale cărţii, atunci când aceasta rememorează perioada de început la Constanţa. „În anul în care ea venise la Constanţa, marea îngheţase până în larg… Patina curajoasă, făcând haz de spaimele Nonei. Nici în ruptul capului Nona nu voia să meargă mai aproape de hotar, de locul acela care pe ea o atrăgea atât de mult şi unde valurile cedau frigului, zbuciumului, lăsându-se îngheţate. Într-o după-amiază foarte geroasă, cu cer încă senin şi fără vânt, ajunsese aproape. Mai avea puţin, ţărmul era deja departe, mersese pe placa îngheţată a mării ceva mai mult de un kilometru.”

Platonia este un personaj aflat la limita dintre real şi fabulos. În simbol, ea reprezintă idealul, care de obicei rămâne intangibil. Din nefericire, paradisul pierdut este o realitate căreia ca pământeni, trebuie să îi facem faţă. Prin numele pe care îl poartă, Platonia pare a fi predestinată pentru eşec în dragoste. Iată de ce, atunci când ea se uneşte cu marea, acest lucru probabil că nu va mira pe nimeni. Pentru că „toată lumea din teatru aflase că este ultimul spectacol al Platoniei.”

 

Octavian D. Curpaș

Phoenix, Arizona

Decembrie 2009

Centru economic şi cultural al unei aglomerări de 201 550 de locuitori, oraşul Charleroi este un important nod al transporturilor rutiere, feroviare şi fliviale din Belgia. Pasajul Ardenne se bucură de o poziţie privelegiată, la 50 de km sud de Bruxelles, capitala Europei. Oraşul Charleroi este membru al reţelei Eurocities.

 

Atmosferă şi primire călduroasă

Locuitorii oraşului sunt cunoscuţi pentru entuziasmul, generozitatea şi bunătatea lor. Valoarea pe care se pune accentul este ospitalitatea. Cu străzile sale pietonale, pieţe, parcuri, artere şi centre comerciale, precum şi infrastructura turistică şi de agrement, Charleroi este un oraş prietenos prin care e o plăcere să mergi la plimbare sau la cumpărături. În fiecare săptămână, piaţa de duminică atrage mii de oameni care vin de departe.

Un oraş verde din unul negru

 Fostă capitală a Revoluţiei Industriale, cu unul din bazinele cele mai prospere din domeniul producţiei de cărbune, oţel şi sticlă, Charleroi este acum un oraş în plină restructurare urbană şi de mediu. Grija pentru reamenajarea centrului şi valorificarea patrimoniului e demonstrată de angajamentul său faţă de promovarea calităţii vieţii urbane. Numeroasele parcuri sunt plămânii oraşului, elementul vegetal fiind omniprezent.

Metropolă economică

Marile companii internaţionale şi multe IMM-uri au ales situaţia favorabilă, know-how-ul şi dinamismul din Charleroi pentru a-şi extinde activităţile. Oţeluri speciale, construcţii de aeronave, telecomunicaţii, informatică, industrie alimentară, inginerie mecanică şi de imprimerie, produse chimice, servicii pentru întreprinderi şi persoane fizice şi multe alte sectoare sunt încă bine reprezentate în Charleroi. Intercomunala Igretec este structura publică specializată în promovarea economică a metropolei şi în ospitalitatea investitorilor. De asemenea, joacă un rol important în sprijinirea activităţii IMM-urilor şi în special în exporturi.

Charleroi, oraş sportiv…

Este un oraş în care se practică sportul la nivel înalt: baschet, fotbal, volei, tenis de masă, Charleroi fiind dotat cu o infrastructură demnă de ambiţiile sale, găzduind în fiecare an concursuri internaţionale şi, printre altele, meciuri din UEFA 2000. Jocul tradiţional practicat în Charleroi este pelota, joc sportiv de origine bască, între doi jucători, care constă în aruncarea unei mingi de cauciuc brut într-un perete, de unde, ricoşând şi atingând pământul, este preluată de partener.

 

… şi cultural

Şi din punct de vedere cultural oraşul Charleroi merită văzut. În fiecare an acesta este sediul unor expoziţii de prestigiu şi găzduieşte numeroase spectacole. Reputaţia Palatului de Arte Frumoase, Muzeul de Fotografie, de Dans… au depăşit demult graniţele Belgiei. Muzeele din Charleroi oferă ocazia de a descoperi frumoase colecţii în domeniul picturii, sculpturii, sticlei, fotografiei, arheologiei industriale, ştiintei… Charleroi este leagănul benzilor desenate belgiene cu Şcoala Marcinelle ilustrată de Editions Dupuis.
 
Leagănul trădiţiilor

Locuitorii oraşului au ca obiectiv promovarea folclorului, acesta fiind prezent în timpul carnavalurilor tradiţionale de Mardi Gras sau procesiuni şi marşuri napoleoniene, evenimente care adună în fiecare an mii de participanţi costumaţi în îmbrăcăminte de epocă. Târgul de Paşti transformă inima oraşului într-un gigant parc de distracţie. Originea acestor sărbători datează de mai multe secole.

Proiectul oraşului Charleroi

Din 1991 în Charleroi s-a stabilit un proiect urban care conţine strategia sa de dezvoltare, adoptând în 1994 şi o hartă care defineşte calităţile esenţiale spre care acesta aspiră: Charleroi vrea să fie un oraş metropolitan, deschis, echilibrat, prietenos, solidar, tânăr, inovator, sănătos, cultural, sportiv, un partener sigur…

Charleroi în câteva cifre

Suprafaţă: 102 km2 sau 10.213 ha, 57% – mediu urban si 43% – mediu rural (parcuri, păduri, terenuri agricole…)
Densitate: 1 974,6 loc./km²
Altitudine faţă de nivelul mării: 121 m
Coordonate geografice: Latitudine : 50° 24′ 0” Nord, Longitudine : 4° 25′ 60” Est

Tatiana Scurtu-Munteanu

 

“Toutes les choses pleines de souvenirs dégagent un rêve qui nous enivre et nous fait flâner longtemps…” (Victor Hugo)

Traduit par Prof. Carmen Margan

Le rêve américain de Dumitru Sinu est devenu réalité plusieurs années après son départ de Roumanie. De longs pèlerinages, en commençant par les camps des réfugiés de Yougoslavie et d’Italie, ensuite l’aventure française, qui a eu son impact le plus puissant, le Canada avec ses leçons de vie et ensuite les États-Unis ont réuni dans son âme des souvenirs que les ailes du temps n’ont jamais réussi à effacer. Il raconte tous ces souvenirs avec plaisir si on a l’occasion de lui en parler. Moi, chaque fois que j’ai eu le privilège de l’écouter, j’ai eu le sentiment d’être le spectateur fidèle en train de regarder un feuilleton inédit, le feuilleton d’une vie tumultueuse où la réalité, l’aventure et l’esprit s’harmonisaient parfaitement.

J’ai eu mes raisons d’utiliser la phrase de Victor Hugo en guise de sous-titre, car tout ce que je vais révéler ici est dû au souvenir, un souvenir sans égal resté dans l’âme de mon ami sur un endroit, sur un pays qui avait été pour la plupart de sa vie de réfugié sa seconde patrie : la France!

Il a toujours invoqué les bons temps passés en France dans ses conversations avec ses amis et les personnes qu’il connaissait. En plus, il a eu la chance extraordinaire de connaître tant de gens interressants, de jouir de la présence de quelques personalités culturelles connues, de nourir son esprit selon les caprices de son âme, ce qui rendait le téméraire octogénaire vraiment chanceux encore une fois.

Le voilà aux États-Unis, marié à une femme distinguée d’origine française, avec une fille superbe née à Montréal et un fils né à Los Angeles, tout ça pour achever son rêve et pourtant, souvent, dans les conversations avec ses amis, (ses amitiés avaient toujours été nombreuses et de qualité), Dumitru Sinu vivait avec la nostalgie des années passées en France, particulièrement à Paris, la ville unique au monde, de son point de vue et de beaucoup d’autres qui ont goûté pleinement à sa générosité.

L’idée de revenir en France se précisait petit à petit. Il désirait tant que le pays de Voltaire ouvrît les horizons de la connaissance à ses enfants et que ceux-ci eût la chance de bien apprendre le français et de découvrir la culture du peuple français justement en France. Animé par de nobles intentions, avec de beaux souvenirs dans son âme et sans trop réflechir à d’autres aspects qui auraient pu mettre enéévidence les eventuelles inconveniences de cette nouvelle aventure, mon vieux Miticã prend un jour sa famille et part pour Paris.

Miticã, tu n’es pas venu en France, tu as quitté l’Amérique!

Le retour à Paris lui a donné l’occasion de revoir ses chers amis et d’inspirer paisiblement le parfum des souvenirs…Il y avait joui de la présence, du soin et de l’amitié de la famille Bunescu, il avait participé à de nombreuses actions culturelles où il avait entendu les voix de quelques intellectuels importants, écrivains et philosophes de la diaspora et d’autres encore. Tous les acquis du passé dont il se souvenait toujours avec plaisir, lui avaient été très utiles dans son expérience ultérieure canadiano-américaine, experiences qu’ il gardait comme des trésors.

La rencontre avec Cornel Crişan, l’un de ses amis avec lequel il a passé la frontière Serbe, va changer son chemin, en attirant son attention sur Saint Gervais, la localité que son ami lui avait conseillé de choisir et où il allait rester pendant huit ans avec sa femme et ses deux enfants.

Quand ils se sont revus, Cornel s’est réjoui mais il n’a pas hésité de lui demander étonné: “Mais qu’est-ce que tu as fait, Miticã?” “Je suis revenu en France!” a t il répondu. “Miticã, tu n’es pas venu en France, tu as quitté l’Amérique!”- a répliqué Crişan d’un ton affirmatif, pareil à un professeur qui annonçait d’une manière inébranlable une vérité absolue, poussant son étudiant vers la réflexion.

“C’est une grande chose que de quitter l’Amérique” m’expliquait cette fois Miticã. “L’Amérique, c’est l’Amérique! Si tu vas dans n’importe quel pays du monde et tu demandes aux gens où ils voudraient habiter, la plupart vont te dire en Amérique! Je n’ai pas quitté l’Amérique si facilement!” Pourtant il a renoncé, mais pas pour toujours, il a accompli son désir d’éduquer ses enfants à l’esprit de la culture française, et encore de revoir la France et les gens merveilleux qu’il a rencontré là-bas.

Saint Gervais: un nouveau commencement?

Cornel Crişan avait fini ses études universitaires en France et à cet époque était ingénieur à Paris. Il était content que Miticã soit revenu et il lui a conseillé de rester à Saint Gervais, une superbe petite station, nichée au coeur des Alpes, au pied du Mont Blanc, où l’ on peut entendre les voix des trois civilisations voisines: la France, la Suisse et l’Italie. Rapidemment, Cornel va suivre Miticã et va déménager à Saint Gervais avec sa femme et leurs cinq garcons.

Village coquet, aux bâtiments construits dans le style architectural particulier du début du XXe siècle, avec de petites rues pavées propres et un air de bourg Suisse, le tout ayant l’ arome du parfum français et la gaité propre aux italiens du voisinage, la petite ville des Alpes a été particulièrement accueillante avec Dumitru Sinu et sa famille.

Dès son arrivée à Saint Gervais, la chance sourit à mon vieux Miticã: la première personne qu’ il rencontra était un citoyen français qui se trouvait devant sa maison et…fauchait l’herbe. Poussé par la nostalgie des étés de chez lui, à Sebesul de Sus, quand il allait faucher avec sa famille, Miticã s’est approché du Français, et lui demanda la permission d’écouter sa faux. Avec une précision formidable et un plaisir qu’il n’avait plus senti depuis longtemps, il ondoya la pierre à aiguiser sur le tranchant qui allait couper le soupir de l’herbe, tout en continuant à discuter avec le Français resté bouche-bée: il n’avait jamais vu quelqu’un aiguiser une faux sans au moins regarder le tranchant d’acier. Ensuite il lui a demandé la permission de faucher et en la maniant avec beaucoup de finesse, il a vite gagné la sympathie et l’amitié du vieillard.

En lui confiant qu’il désirait s’établir à Saint Gervais avec sa femme et ses deux enfants, mon vieux Miticã reçoit sur place l’invitation d’habiter dans la maison du Français. Il s’y installa et resta huit ans. “ Je ne payais que 200 dolars par mois”- dit Miticã. Toute cette période il s’est très bien entendu avec le Français qui dînait tous les jours avec eux; Madame Nicole cuisinait très bien, c’etait un vrai cordon-bleu.

Le propriétaire était un veritable communiste et disait à Dumitru Sinu: “nous sommes des communistes depuis longtemps! Nous avons créé la Chambres des Communes!” Mon ami l’écoutait sans le contredire, (trés diplomate !), et après quelques années il lui offrit en cadeau une excursion en Russie. Le Français en est revenue déçu; il avait voulu voir comment vivaient les ouvriers soviétiques et l’image qu’il avait sur le communisme semblait pâlir. Il avait raconté beaucoup de choses à Miticã. Chaque histoire avait une ombre qui couvrait petit à petit ce qu’il avait idéalisé. Sympathique et aimable, le Français récompensa Miticã pour son cadeau (l’excursion en Russie) avec un cadeau inédit: un pot de caviar.

“Je veux que mes héritiers apprennent la langue de Voltaire!”

Pour legaliser sa presence en France, dès son installation à Saint Gervais, Dumitru Sinu contacta les autorités locales. Il sollicita auprès de la mairie un visa. “Pourquoi voulez-vous habiter ici “? fut la question méfiante du maire de Saint Gervais. “Je désire que mes héritiers apprennent la langue de Voltaire. Notre séjour ici vous rend un grand service!” répliqua du tac au tac le Roumain . Le maire, un homme drôle, n’a pas hésité à plaisanter: Il y a quelqu’un ici qui balaye…il s’appelle Voltaire! Et il le montra du doigt à Miticã à travers la fenêtre. Mais il a été aimable, approuva leur demande de visa, et ensuite, durant tout leur séjour à Saint Gervais, leur facilita chaque année, l’obtention dudit visa, en évitant de les faire aller à Paris.

A Saint Gervais, les habitants étaient plus accueillants qu’à Paris. Ils se connaissaient tous, et une fois leur sympathie gagnée, on était l’un d’eux. La plupart des gens avaient des propriétés à la montagne et à la plaine aussi. Ils coupaient du bois, travaillaient beaucoup, mais savaient se distraire aussi et, Dieu merci, il avaient les moyens de le faire!

Saint Gervais : une oasis de calme, fraîcheur et tranquilité!

Tout au long de l’année, dans la ville touristique de Saint Gervais arrivaient beaucoup de visiteurs qui, en hiver, jouissaient du privillège de skier ou patiner, et, en été, profitaient pleinement de l’air frais de la montagne et de la possibilité de pratiquer en pleine liberté l’alpinisme ou d’autres sports extrêmes.

La proximité du Mont Blanc, (le plus haut sommet des Alpes et de l’Europe avec une altitude de 4810 m.,) et l’emplacement de la ville à une altitude de 850 m., offrait à ses visiteurs des opportunités illimitées de repos et de pratique des sports blancs, sur les pistes aménagées pour le ski. Ce milieu était à peu près familier à mon vieux Miticã car il était né au pied de la montagne et avait vécu la première partie de sa vie dans son village natal, situé presqu’à la même altitude que celle de cette petite ville où il s’était installé en pleine maturité.

Des bâtiments élégants d’où parviennent les chuchotements d’une époque pleine de charme et romantisme, des rues où l’on rencontre tous les jours des gens aux visages sereins, le panorama inégalable du Mont Blanc et les beautés montagneuses des alentours, produisait pour cette ville-station une fascination spéciale. Paradis blanc en hiver, véritable paysage féérique, avec des forêts séculaires et des prés fleuris en été, ce coin de paradis semble délivrer l’homme des ténèbres des pensées et le transposer dans un monde pure, tranquille, patriarcal, qui semble avoir été créé par Dieu justement pour purifier l’âme et l’esprit.

St Gervais aujourd’hui est connue comme étant l’une des station préférée des célébrité (acteurs, écrivains, hommes politiques): c’ est un endroit parfait pour les vacances puisqu’ elle offre des activités ludiques et sportives multiples, remplissant toutes les conditions pour la nommer la perle des Alpes. Les pistes de ski et les patinoires, les installations de transport câblé qui lient les stations de cette région, le snowparc aménagé, attirent en hiver de nombreux touristes qui certainement reviennent en été jouir des beautés du site et des possibilités de loisirs qui abondent partout. L’eau termale utilisée à des fins médicales puis esthétique depuis plus de 200 ans, les dizaines de sentiers de montagne et les endroits non atteints par la civilisation (où l’on oublie qu’on vit dans le siècle de la vitesse, en se retrouvant dans l’ondoiement des fleurs ou le chant des dizaines d’espèces d’oiseaux qui vivent dans les forêts), des terrains de golf ou de tennis, des manèges, la possibilité de pratiquer des sports extrêmes) tout ça fait partie des merveilles offertes par la ville de Saint Gervais d’aujourd’hui, ville qui a adopté pendant huit ans mon vieux Miticã…Ce n’est pas une petite ville isolée de la civilisation, au contraire, elle se trouve à une heure de l’aéroport de Genève, et au pied de la montagne les trains a grande vitesse s’arrêtent en gare du Fayet.

A cause de son esprit toujours vif, n’importe où il se trouve, Dumitru Sinu trouve chaque fois quelque chose qui raisonne avec son milieu; c’est ce qu’il a fait à Saint Gervais, en jouant avec les mots il a composé un court poème amusant au sujet de la passion pour les sports d’hiver: “Ah! Qu’il fait bon patiner/ Si tu savais qu’il fait bon/ J’aimerais toujours patiner/ Jamais étudier/ Ah! Qu’il fait bon patiner!”. Après avoir réfléchi ensuite aux implications sur le choix entre les études ou leur renoncement en faveur des distractions, le poème continue: “ Ah! Qu’il fait bon près du tableau noir/ Savoir toutes les bonnes réponses/ On te donne un 8 en te disant: va à ta place / Ça va mal près du tableau noir/ Quand on ne sait pas les réponses/ On te donne un 3 et on te giffle/ Ça va mal près du tableau noir!”. C’était lorsque ses enfants avaient déjà commencé à étudier en France.

Il n’y avait pas beaucoup d’immigrants à Saint Gervais. Mon vieux Miticã ne se rappelle que d’un Australien et d’un Anglais qui vivaient là-bas. Ils se connaissaient tous, c’était une petite communauté, tranquille, armonieuse et il était impossible de ne pas observer chaque nouvelle personne arrivée à Saint Gervais.

Quelques Roumains de valeur au pied des Alpes

Saint Gervais était aussi la ville d’adoption pour d’autres familles roumaines. Après l’arrivée de Dumitru Sinu, ce fut Cornel Crişan qui le suivit, celui qui lui avait indiqué cet endroit. La femme de Cornel était française, née à Paris; ils avaient cinq beaux garcons, un mariage heureux mais parfois, quand il entendait Madame Nicole Sinu parler roumain très aisément, il grondait son épouse en lui montrant la femme de Miticã: Mais elle, comment a- -t elle appris le roumain?, car sa Française ne savait que quelques mots en roumain. Malheureusement, Madame Crişan est morte assez jeune…

Cornel Crişan était un brillant ingénieur chimiste. Grâce à ses brevets d’invention il est devenu très connu dans le monde de la science parce qu’il a réussi à breveter quelques types de médicaments. Il a reçu une bonne pension de l’État français. Mon vieux Miticã se souvient qu’il recevait environ 5000 francs, ce qui était beaucoup! Il est mort il y a peu de temps, là-bas, à Saint Gervais, la ville des souvenirs de mon vieux Miticã…

Il n’a jamais pu oublier ces gens, parce qu’ils étaient tous d’une qualité irréprochable, il les a toujours aimés et estimés.

Comment est-il possible d’oublier une personne comme Vasile Ţâra, originaire de la ville de Bistrita et qui aimait tant les livres, comme je vous l’ai déjà exliqué dans un précédent chapitre? Excelent en classe, licencié à la Sorbonne, il travaillait dans l’enseignement et jouissait d’une reconnaissance spéciale de la part de la société culturelle française. Il était marié à une femme asiatique, dans les veines de laquelle coulait le sang bleu d’une dynastie de la lointaine Indochine. Ils ont toujours entretenu des relations d’amitié. N’oublions pas le fait que Vasile lui avait envoyé le croquis du passage de la frontière française, quant il se trouvait encore en Italie. Et voilà comment, après de nombreuses années, le destin permet leur rencontre à Saint Gervais.

Un autre cher ami dont Dumitru Sinu se souvient avec plaisir est l’architecte roumain Elian. Neveu de l’illustre Gheorghe Tătărăscu, ex-premier ministre de la Roumanie d’entre les deux guerres mondiales, Elian a été le plus heureux quand mon vieux Miticã est venu à Saint Gervais. Ils se rencontraient presque chaque jour et il n’oubliait jamais de lui dire: Mon vieux Miticã, je suis tellement heureux de te voir ici, car je ne parle plus roumain avec personne!

Un homme beau, grand, costaud et très intelligent, Elian était marié et il avait deux enfants: un garçon et une fille. Sa femme non plus n’était pas roumaine. Mon vieux Miticã ne se rappelle plus son pays d’origine, l’Estonie ou un autre petit pays du continent, mais il sait qu’elle avait étudié à la faculté de médecine de Roumanie et avait à Saint Gervais son propre cabinet médical. Madame Eliane est morte elle aussi, assez jeune, tout comme la femme de Cornel Crişan. Le fameux architecte vit encore aujourd’hui et Sandra, la fille de mon vieux Miticã lui rend souvent visite pour ainsi continuer ce que son père avait commencé longtemps auparavant, à savoir converser avec Elian dans la langue douce d’Eminescu.

Au diner avec la famille Tătărăscu

Mon vieux Miticã se trouvait encore dans la station de Saint Gervais, quand la mère d’Elian visita son fils. Madame Elian était l’une des soeurs de Gheorghe Tătărăscu.

Le libéral Tătărăs a eu des fonctions importantes dans les gouvernements de la Roumanie d’entre les deux guerres mondiales, à plusieurs reprises: premier-ministre de janvier 1934 à décembre 1937 puis de novembre 1939 à juillet 1940 et ministre des affaires étrangères d’ octobre 1934 à février 1938 et encore de 29 mars 1938 à décembre 1947.

Gheorghe Tătărăscu venait d’une famille de boyards de la region de Gorj. Il a étudié le droit et l’économie à Paris, et a eu une activité politique prodigieuse. On peut dire beaucoup de choses sur cette personnalité, sur laquelle beaucoup d’entre vous avez certainement lu, son nom étant resté écrit en majuscules dans l’histoire du peuple…En 1950, il y avait 11 membres de la famille Tătărăscu dans les prisons communistes: Gheorghe Tătărăscu et ses quatre frères, Sandra – la fille du haut fonctionnaire, trois cousins et deux tantes de l’homme politique roumain. Ces deux dernières n’ont pas resistées et se sont suicidées pendant leur détention. A Paris, où le frère de Sanda Tătărăscu étudiait le droit, un autre malheur est arrivé: après avoir entendu que son père avait été arrêté, le fils de Tătărăscu a eu une crise de schizophrénie. Il est mort en 1969, dans un asile Parisien…

Mon vieux Miticã, le voilà maintenant à table avec la soeur d’une illustre personnalité de la Roumanie d’entre les deux guerres mondiales, la mère de l’architecte Elian. Les membres de la famille Sinu étaient invités souvent à dîner chez Elian et ils passaient ensemble beaucoup de temps. Madame Elian, très distinguée, délicate, éduquée et très amicale était fascinée par les histoires de vie de refugié de mon vieux Miticã et lui disait souvent: “Vous avez eu une vie si palpitante, personne ne l’ a écrite?”

Mon vieux Miticã avait souvent dit à Vasile Ţâra, qui était souvent présent aux rencontres avec la famille Elian, “Moi, je t’ai dit de commencer à écrire quelque chose! “mais il répondait avec le même calme impassible : “Miticã, moi aussi je t’ai dit que ceux qui écrivent sont plus nombreux que ceux qui lisent.”

Est-ce que c’est Madame Eliane qui a stimulé mon vieux Miticã à rassembler ses souvenirs dans ses notes? A part d’autres choses, l’intérêt de cette dame cultivée pour la connaissance de sa vie de réfugié l’a convaincu qu’un jour il allait écrire ses souvenirs dans un livre.

Parfois, mon vieux Miticã invitait Madame Elian à la promenade car il avait beaucoup de temps libre et lui parlait indéfiniment des secrets, joies et pièges de l’exil, des gens et des endroits, de l’histoire et la culture. A son tour, il était étonné par la culture vaste de Madame Eliane et par la facilité avec laquelle elle parlait le français et l’allemand. Sa curiosité impétueuse l’a poussé un jour à lui demander comment elle avait réussi cette performance ? “Mon ambition a été de parler aussi bien qu’eux !” a été la réponse simple et claire de la dame distinguée. Madame Elian n’est pas restée longtemps à Saint Gervais, elle a déménagé chez sa fille qui habitait Paris.

“Tout le monde s’embrasse à Saint Gervais!”

Un cadre familial s’est instauré à Saint Gervais car ils se connaissaient tous. “Nicole embrassait toutes les femmes quand on entrait dans un magasin. Je devais attendre jusqu’à ce qu’elle les embrassait toutes, en France tout le monde s’embrasse”- me clarifie tout en riant mon vieux Miticã. C’était une communauté qui vivait en pleine harmonie et dans une ambiance amicale.

Les Roumains de Saint Gervais et Miticã dînaient souvent avec le maire, le chef policier, les médecins et les professeurs. “Les policiers étaient aimables, il n’y avait pas de problèmes dans les villages”, soutenait Miticã et les intellectuels étaient unis. Il y avait des amis français aussi, et, bien qu’il adorât parler avec des personnes intelligentes, cultivés, Dumitru Sinu ne faisait pas de discrimination: s’il était à table avec des hommes politiques, des intellectuels connus ou toute autre personnalité et apparaissait un homme simple qu’il connaissait, il n’hésitait pas à l’inviter à leur table et le traitait avec respect en le faisant se sentir aussi important que les autres. Mais il avait quatre amis français, un médecin, un journaliste et un professeur avec lesquels il aimait sortir et rester des heures dans un café, en abordant des thèmes vastes et variés de sa vie, de la politique, de la culture ou de tout autre domaine.

Quand mon vieux Miticã entrait dans un restaurant tout le monde se levait, y compris les pesonnes âgées- “Comme chez nous dans les villages!”- précise Miticã Sinu. Il se rappelle qu’une fois un de ses amis des Etats-Unis, Aurel Lungu est venu en visite à Saint Gervais. Celui-ci fut très étonné par l’intégration de mon vieux Miticã là-bas et lui a demandé: Mais comment est-il possible que tous ces gens te connaissent? Simplement: il a toujours su être agréable, respecter et c’est pourquoi il a toujours été respecté, il a aimé les livres et leur auteurs et il a partagé la joie de la connaissance avec ses amis.

Parce que j’ai réussi à très bien connaître Dumitru Sinu, je ne pose pas de telles questions, parce que sa manière d’être est unique, et il est impossible que quelqu’un qui le connaît ne l’aime pas.

Les fêtes traditionnelles françaises et réligieuses constituaient d’autre occasion pour un plus grand rapprochement des habitants de la ville de Saint Gervais. Ils savaient se distraire d’une manière originale, ils chantaient tous, dansaient, s’embrassaient tous en sortant dans les rues.

Parce que Saint Gervais est près de la frontière de la Suisse, mon vieux Miticã emmenait sa famille assez souvent dans le pays des cantons et ses enfants adoraient les hamburgers suisses! “ Ils étaient plus chers mais ils étaient très bons!”- m’expliquait mon vieux MIticã en souriant.

“Viendra un temps où l’on boira du champagne chaque jour!”

La vie de la famille Sinu n’a pas été toujours heureuse. Il y a eu aussi des périodes difficiles quand ils ont dû se soutenir l’un l’autre, avoir de la patience et de l’espoir pour des temps meilleurs. Mon vieux Miticã se rappelle que durant les périodes difficiles il avait promis à Nicole que viendrait le jour où ils pourront boire du champagne tous les jours! A Saint Gervais le rêve des deux époux qui ont traversé des périodes difficiles et des périodes de prospérité, semblait devenir réalité.

Un jour, Madame Nicole fut surprise par son mari qui lui apporta 14 bouteilles de champagne. Il avait tenu sa promesse et durant 7 jours ils ont bu du champagne chaque jour. Le temps promis à sa chère femme est venu et les voilà avec leurs enfants jouir d’une vie plus sûre, plus tranquille et meilleure. Mais, après les premieres sept bouteilles de champagne, ils ont decidé de garder les autres et les ont savourées, une par une, quand ils recevaient la visite d’ amis chers. Ils étaient heureux à Saint Gervais, ils étaient vraiment heureux!

“L’Amérique, c’est l’Amérique!”

Le contact avec les Étas-Unis n’a jamais été interrompu par Dumitru Sinu durant tout son séjour à Saint Gervais: il y revenait pout acquitter ses taxes à l’État américain. Il y avait une affaire qui devait être managée et surveillée et il devait surtout remplir les déclarations d’impôts sur le revenu au début de chaque année, pour l’année précédente.

Bien que Saint Gervais ait constitué pour lui et sa famille une période de vie merveilleuse, avec des souvenirs inoubliables, un endroit où il s’ est senti à l’aise, où il a eu des amis d’élite qui l’ont apprécié et aimé, il parraît que l’Amérique, la force qui y attire des gens du monde entier, y compris des États avec un puissant moteur de développement économique, l’ont determiné à revenir au Nouveau Monde. “L’Amérique, c’est l’Amérique!” c’est l’endroit qui l’a toujours attiré, où il a vu son rêve s’accomplir dès son arrivée.

Après huit ans à Saint Gervais, mon vieux Miticã décide de revenir aux États- Unis. Il s’établit cette fois à Reno, Nevada. Quitter Saint Gervais n’a pas été facile, parce que Sandra et Nicolae sont restés là-bas pour finir leurs études, mais il a pris cette décision sans hésiter. L’Amérique lui manquait et il ne pouvait pas ne pas répondre à ce désir de son âme. Nicole est revenue aux États-Unis après quelques années, après avoir fini ses études au lycée, et Sandra s’est mariée avec un Français et est restée là-bas.

Des enfants qui reussissent, des parents contents…. une famille heureuse!

Sandra et Philippe, son mari, habitent aujourd’hui encore à Saint Gervais. Ils ont deux enfants, un garçon et une fille. Ils visitent périodiquement leurs parents, mais ce sont les petits-enfants qui arrivent le plus souvent à Phoenix. Mon vieux Miticã en est fier et très content, surtout parce qu’ il les voit satisfaits et qu’ils n’oublient aucun instant leur racines roumaines.

Philippe est le propriétaire d’une compagnie de façonnements métaliques où l’on réalise d’une manière très artistique des objets de menuiserie, des objets pour l’intérieur, des palissades, des balustrades, des accessoires ornamentaux pour l’intérieur ou l’extérieur, le tout exécuté d’une manière speciale, qui les distinguent des autres produits similaires de Saint Gervais et des alentours. Mon vieux Miticã me parlait des outillages performants que son beau-fils avait acquis et de la qualité élévé de son travail. Il est content et fier en même temps de savoir sa fille à l’ abris et heureuse à côté de son mari qui l’aime. Et pour que la satisfaction et la joie de Dumitru Sinu soient plus grandes, Sandra et Philippe ont racheté la maison paternelle à Sebeş, la ville roumaine de son enfance. Ils l’ont renovée, équipée avec tout ce qui est necessaire pout être une maison confortable, pour se sentir à l’aise et ils vont chaque année en Roumanie. Leurs enfants aiment la montagne, adorent les sentiers des alentours du village de Sebesul de Sus, en réussissant à parcourir les tracés des montagnes Suru et Negoiu, mais aussi ont-ils parcouru une grande partie des montagnes Fãgãraş.

Les petits-enfants nés et élevés à Saint Gervais, mais aussi avec cette petite partie-là de sang roumain qui coulait dans leurs veines, sont arrêtés dans les rues du village par des autochtones qui leur disent: “Je sais qui vous êtes! Voue êtes de la famille du vieux Niculiţã!” (le grand-père de mon vieux Miticã)

Ils ne savent que quelques mots de roumain mais ils ont une forte relation avec Sebeşul de Sus; c’est ici que leur grand-père est né et par eux, par leur présence ici, chaque année, avec l’amour pour les gens et les lieux, le coeur de mon vieux Miticã sera toujours chez lui et va battre à la roumaine.

“Tout ce que l’homme possède n’a plus de valeur à un certain moment”- me disait mon vieux Miticã, en faisant reference à la période de Saint Gervais! Les années passées dans cette ville ont eu leur charme, les enfants se sont formés dans les écoles françaises, comme il l’ avait désiré, il a été heureux, tranquil, il a eu des amis, mais il avait commencé à en avoir assez et est alors revenu aux États-Unis. Cela avait été bien, mais la vie de la famille Sinu devait suivre une nouvelle trajectoire.

Plein de vie comme d’habitude, mon vieux Miticã me disait en souriant à la fin de cette rencontre: “On ne peut pas tout avoir, car il est impossible de faire face!”

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arziona

Juillet, 2012