Cuvânt și iubire

George Anca

SALOANELE DOAMNEI RATLOW (3 – 7)

3

 

 

Minunat prevestitoare mai sunt glasurileoaspeţilor din saloanele noastre, domnule Ratlow.

Eu m-am bucurat cel mai cel mai văzând că urci, aici, pe terasă, doamna mea Ratlow.

Te aşteptam, urcam treptele aşteptându-te, doar n-ai uitat obiceiul meu la toate balurile saloanelor noastre.

Îl ştiu, spre fericirea lor, şi oaspeţii, aşteptându-te jos, la rându-le, până când o să li se pară că întârzii şi muzica, fără tine, a rămas părăsită. O seară ca niciodată, doamnă Ratlow. Valuri de saloane, pe vremuri şi curând, nu răpiră strălucirea acestuia, încât ne vedem ca întâia oară, frumoasă doamnă Ratlow.

Am avut o rugăminte la domnul Albanescu, domnule Ratlow. Să ia în grijă, la primăvară, sădirea unui tei, la fereastră, colo, ce zici?

O, cândva îmi petreceam vremea tăind pădurile de tei. Doamnă Ratlow, desăvârşit ţi-e gândul. Fapta mea trecută în loc de pedeapsă îmi va aduce alinare. O să mă reped din ce în ce mai rar în alte saloane, bucuros de a contempla reînvierea tagmei teilor.

L-ai cunoscut pe domnul Albanescu, domnule Ratlow?

Cine nu-l cunoaşte? Una dintre poreclitele, princiarele invitate, la primirea îndătinată a domnului Albanescu, în seara aceasta, aici, în salon, i-a jucat o tragedie întreagă. Se pretindea chiar o doamnă Ratlow. Ai cunoscut-o?

Prietenele mele îmi reproşează asemenea tragedii, mai ales în lungul serilor din saloanele sărăcite. De-aia am avut rugămintea sădirii unui tei, sub fereastră, colo, la primăvară. Invitatele se vor interesa de starea sănătăţii teiului, nu-i aşa, domnule Ratlow?

De bună seamă, şi va fi asemeni stării sănătăţii saloanelor noastre.

Dar să vedem acum, domnule Ratlow, onorurile-s împlinite?

Doamnă Ratlow, eu te-am urmat din onoare şi din dragoste.

Dar ceilalţi?

Uiţi, toţi aşteaptă un semn al doamnei Ratlow spre a se potoli deodată pioşi, acoperind cu mânecile creştete de femei, ca atunci când candelabrele se cutremură în sunetul corului. Ce le vei spune în seara asta tuturor?

Când mi se vor arăta în marea sală toţi ca unul, o să chibzuiesc un cuvânt precum o cântare. Înainte de a urca, i-am dat de înţeles fiecăruia ceea ce voi cuvânta. În seara asta n-au venit atât la saloane, cât la doamna Ratlow. Luminatul nostru prieten, luminat de Sfântul Constantin, cred că domnul Albanescu el însuşi, a jucat o comedie ciudată pretinzând că dumnealui nu mai este de saloane. Poţi, domnule Ratlow, să îmbătrâneşti într-o singură seară? Într-o seară oferită de muncile oaspeţilor, dar fără urmă de chinuri, într-un sărut al tuturor uitărilor?

Am o rugăminte, doamnă Ratlow. Mulţi îşi serbează douăzeci de ani, în celelalte saloane.

O, să se numească aşa terasa asta, unde iubindu-ne pe noi ne iubim şi departele nostru, după vorba, după vorba cui, domnule Ratlow?

Mi-aduci aminte, doamnă Ratlow, de vremea când copilăreai în saloanele dragomanului. Uită-te cum în jocul primăvăratic al sfântului Gheorghe tulburai minţile vorbăreţe şi încruntatele sprâncene ţi se ploconeau la picioare. Memoriile celui uitat de dumneata ar fi ars în uleiuri de pe încinsele linii ale tramvaielor. În seara aceasta, venit de departe, îşi petrece gândurile în marea sală – domnul Albanescu o să adeverească tot – chiar botezându-l maestru al îmbrăţişării.

Spovedaniile altora, domnule Ratlow?

Şi ale noastre, doamnă Ratlow.

Am văzut fercirea celor din saloanele noastre. Sunt fericiţi fiindcă nu le aţinem calea. Poate ne adoră fără un gând la puritatea neamului nostru.

O, de afară se aud uneori blesteme surde, un nebun aruncă în faţa viitorilor noştri oaspeţi întruchipate suspine, „îs rele rudele”, zice, doamnă Ratlow.

Aşa şi domnul Albanescu împodobeşte nenorocirile, ascultă păsările intrate pe ferestrele saloanelor ca şi cum cineva le-a împuşcat din ochi. Şi deci, domnule Ratlow, rafinamentul nostru nu se mai caută?

Se caută atunci şi mai adânc saloanele doamnei Ratlow.

Dumneata pentru ce le-ai căutat?

Am căutat-o pe doamna Ratlow. E drept, ai încercat să înalţi frumuseţea saloanelor până la frumuseţea dumitale. Domnul Albanescu, fără să-l cunosc, m-a îndrumat ca pe un oaspete al dumitale, nu al saloanelor. Şi iată-te aici şi acum, în seara aceasta, singură în închipuirea saloanelor, pe o terasă clădită din întreg aurul dezgropat al pământurilor.

Domnule Ratlow, aşa a vrut norocul vremurilor. În tinereţea dragomanului te-aş fi căutat eu pe dumneata, rugându-te, cum am avut şi la domnul Albanescu o rugăminte, să iei în grijă sădirea unui tei la fereastră, colo.

Ce veac şi ăla, doamnă Ratlow… Nu vă frângeţi mâinile, aclamaţiile din marea sală vi se cuvin. Încă de pe atunci ruina semănată peste saloane le putea îmbătrâni. Dar, doamnă Ratlow, această seară stă în vârful timpului, iar dumneata, de pe terasa unui nou salon, vei dărui celor din marea sală surâsul logodnelor, ei îl vor păstra şi în celelalte saloane, unde mulţi îşi serbează douăzeci de ani.

Da, domnule Ratlow, de aceea începe să mă îndurereze mania mea. Şi domnul Albanescu n-a uitat să-i atragă atenţia pictorului lucrător, de unde să-şi închipuie că tocmai în seara aceasta o să mă îndurereze împlinirea întru totul a plănuirii saloanelor mele? Perdeaua, perdeaua, domnule Ratlow, ne desparte de marea sală. Ai închis uşa, după ce, urmându-mă, urcasei treptele până aici pe terasă. Petrecăreţii se uită, între două iubiri din seara aceasta, se uită zadarnic, rar cine are ştire de terasă, iar ăla s-o fi şi pilit. Colţul perdelei trebuie ridicat, înainte de a-mi face reapariţia, domnule Ratlow. În marea sală a noilor saloane, lumea s-o fi schimbat de-a lungul serii, s-o fi întors acasă, cine ştie… La urma urmei, va fi aceasta seara noastră, domnule Ratlow. Trebuie ridicat colţul perdelei însă, poate lumea toată mai aşteaptă, măcar lăcomia şi tot să-i fi ţintuit în saloane pe oaspeţi.

Şi bucuria, doamnă Ratlow.

Te gândeşti la vienezi?

Nu numai la ei, doamnă Ratlow.

Cât despre domnul Albanescu.

Domnul Albanescu, doamnă Ratlow, ar fi în stare să taie teii toţi, şi teiul sădit sub fereastra dumitale să rămână singurul…

Ca să vezi puterea saloanelor mele.

Păcat, spuneai, în seara aceasta de perdea.

Păcatul meu, domnule Ratlow, de aceea şi sufăr.

Tot e bine, suferinţa doamnei Ratlow rămâne ascunsă lumii din saloanele ei.

Dacă n-ar fi perdeaua, n-ar mai fi nici durerea din seara aceasta, domnule Ratlow. Nu m-am gândit şi domnul Albanescu a împlinit tot ce i se spusese. Dumnmeata, de aici, de lângă mine, nu-mi poţi simţi depărtata suferinţă, poate fiindcă mă iubeşti cât pentru o logodnă, poate pentru că nu îţi vine la îndemână să ridici colţul perdelei…

Vai, doamnă Ratlow, dar, încă din seara aceasta, se poate începe lucrul la un nou salon. Oaspeţii vor sări în sus, ca şi cum nu ar mai fi aici, ori şi aici şi acolo, iar înaltul podium, terasa i-ar orbi de presimţirea fericită a surâsului doamnei Ratlow chiar de la intrare.

Când, urmându-mă, ai urcat treptele până aici pe terasă, oaspeţii acestei seri sosiseră după cuviinţă, oare ţi s-au înfăţişat în aleasă mulţime? Femeile îşi răsuciseră funii din rochii spre spânzurarea elitelor? Domnii şi doamnele frigeau sticla cupelor cu îndrăgostite buze, domnule Ratlow?

Să mă fi trimis la dumneata sus, pe trepte, darul vieţii mele, doamnă Ratlow?

Aflându-te bărbat cumsecade, o cuvenită vorbă pentru dumneata…

O, doamna mea Ratlow, o să ridic perdeaua, colţul din dreapta jos, să-ţi recomand lumea de dedesubt, din marea sală, oricine ar fi sosit până acum, oricine s-o grăbi către un alt salon, oricine. Îşi vor ridica ochii şi le vei cuvânta.

Mă sfătuieşti? Să le spun doar atât, „Pentru voi”, ce zici?

Pentru oricine, doamnă Ratlow.

Mă tem, domnule Ratlow, să nu fie scris pe cealaltă parte a perdelei, ca în marmoră, aceste cuvinte. Nu mai ştiu dacă domnului Albanescu i se spuse şi asta. Destul s-a răspândit prin saloane zvonul mesajelor intime ale copilelor către mine, dorinţa şi visul, domnule Ratlow, că erau mirese. Eram mireasă, domnule Ratlow, dar perdeaua, perdeaua, domnule Ratlow, ridică perdeaua, colţul din dreapta jos. Odată mi-a ars un salon. I-a pus foc o nebună cu basma însângerată, o copilă din astea. Colţul din dreapta jos. Se vede cumva domnul Albanescu?

24 noiembrie 1970

4

„Domnule Ratlow, damna Ratlow are onoarea să…”

Domnule Albanescu, mata…

O, doamnă Ratlow, sunt gata, ajunsesem la ultimul dintre cei ce au trecut până în această seară prin saloanele domniei tale. Sunt gata, doamnă Ratlow.

Te-ai trecut şi pe mata?

Doamnă Ratlow…

Şi pe mine?

Domnia ta…

Mai bine nu. Mata nu vrei să dăm o fugă până la saloanele mele unde se serbează 20 de ani?

În această seară, doamnă Ratlow?

În.

Mă ierte domnia ta, şi de ce să fugim?

Pentru mine, domnule Albanescu. Mata fugi pentru doamna Ratlow, nu e demn?

Cel mai demn, doamnă Ratlow. N-am fugit niciodată prin Bucureşti. Sau nu mai ştiu de sunt în Bucureşti saloanele acelea?

Vom trece prin cât mai multe, seara aceasta e lungă…

Toată cinstea, doamnă Ratlow.

Sigur, sigur, doamna Ratlow are onoarea să…

Tatăl meu, domnul Albanescu, doamnă Ratlow, când avea douăzeci de ani, şi doamna Ratlow, mama domniei tale…

În salonul unde se întâlniră prima oară, domnule Albanescu, se cunoaşte, eşti un minunat îndrumător al oaspeţilor, la toate ceasurile şi pe orice treaptă…

Să mergem acolo, doamnă Ratlow?

Să ne gândim întâi la priveliştea din seara aceea, domnule Albanescu. Mata să nu uiţi una. Atâţia jucau înăuntru în tactul muzicilor străvechi, iar afară la ferestre tot atâţia priveau la fel de fericiţi. Noi unde ne-am duce? Vreau să fugim împreună tocmai pentru a nu ne mai putea despărţi, domnule Albanescu, acolo unde ne vom hotărî să ajungem.

Oriunde, doamnă Ratlow.

Oriunde, domnule Albanescu, şi domnul Ratlow?

Acesta poate fi şi numele meu, doamnă Ratlow.

Domnul Ratlow a trecut prin saloanele mele, aşa e.

Un lucru, doamnă Ratlow, în obişnuita domniei tale rugăciune, seara aceasta, s-a strecurat şi gândul plecării împreună?

S-a strecurat plecarea, domnule Albanescu. Adevărat, am suit pe terasa noului salon, pentru a mă ruga. Acolo, rugăciunea mea, dar n-o mai ţin minte, vezi, plecasem, o perdea îmi acoperea vederea spre marea sală, unde mata îndrumai oaspeţii… Dacă n-am fugit atunci, înseamnă că am aşteptat să fugim împreună…

Poate domnia ta îl aşteaptă pe domnul Ratlow.

Era pe acolo, parcă, un bun domn Ratlow. Şi parcă nu se încumeta, fără domnul Albanescu, să fugă împreună cu mine la saloanele unde se serbează douăzeci de ani. Vinovată această seară, domnule Albanescu, sus pe terasă, cu perdeaua dinainte eu cred că fugisem.

Un înţeles anume al sentimentelor domniei tale, doamnă Ratlow, l-am prins în clipele mele singuratice din această seară. Poate atunci domnia ta jucai pe terasă o carte dumnezeiască, după ce suferisei şi uitasei să fugi. Eu nu am de jucat nimic, doamnă Ratlow. Fiind împreunî, împreună să dăm o fugă, spui domnia ta, până la saloanele unde se serbează douăzeci de ani. Tocmai aşa lumea o să afle că doamna Ratlow n-a fugit împreună cu nimeni, niciodată, iar dacă a fost fugită a fost singură.

Lumea ca lumea, spune-i că e nebună şi n-ai făcut nimic, primeşte-o în saloane şi, să te ţii… Şi mata ai fugit de lume venind la saloanele mele în această seară unde te îndeletniceşti cu îndrumarea oaspeţilor.

Iar domnia ta, doamnă Ratlow, nu poate fugi de saloane. Sunt ani şi este şi această seară, doamnă Ratlow. Fericirea domniei tale…

Mata uiţi ce ne leagă, domnule Albanescu. Rău te mai pilisei, domnule, şi nu ştiu când ai de gând să te trezeşti de-a binelea.

Vai, doamnă Ratlow, mi-e drag să sufăr şi eu, atâta tot. Să iau suferinţa de la domnia ta, precum aş lua o răceală. Nu vreau să fug din saloanele domniei tale, din salonul cel nou, chiar de-mi va fi dat să ajung tot în saloanele doamnei Ratlow, unde se serbează douăzeci de ani. Nu vreau să fug în seara asta. Domnia ta îngăduie tuturor ceea ce îşi îngăduie sieşi. Eu nu sunt asemeni celorlalţi? Domnul Ratlow nici nu m-a recunoascut. Pot fi luat drept fratele dumnealui, ori chiar drept dumnealui însuşi. Prea mi-ar fi bine alături de domnia ta. Doamnă Ratlow, n-am cum să te urmez, nici de vei urca în această clipă treptele până pe noua terasă. Şi, nu uita, domniei tale îi place să urmeze, nu să fie urmată. Sorţii saloanelor îţi croiesc înstăpânitori calea de urmat.

O să mă înfrunţi mata altădată, această seară este a mea şi a domnului Ratlow. Ştii asta, altfel m-ai îndruma ca pe un oaspete oarecare, nu m-ai lăsa în voie, să fug ori să-mi dărâm saloanele, ori să te răpesc pe mata când altă cale nu s-ar găsi.

Numai seara aceasta, doamnă Ratlow, numai în Bucureştiul saloanelor domniei tale, numai aici mi-am încercat norocul. Minţile încăpătoare de la dragoman până la noi s-au adăpostit şi în altă ţeastă decât a doamnelor şi domnilor. Nu-i judec fiindcă în seara asta nu judec nimic. Dar tot pe aici se adăpostiseră.

M-au privit în ochi, domnule Albanescu, mulţi cavaleri şi înţelepţi sfioşi precum bujorii. I-oi fi urmat, după ştiinţa mata. Se retrăgeau cu faţa mereu spre mine şi dinainte îmi licărea perdeaua bărbăteştilor priviri. Le-oi fi semănat în altă seară. Să-ţi fie frică să priveşti o doamnă. Să te îngrijeşti într-atât de saloane încât să nu uiţi niciodată perdeaua de la terasă, mai zic şi eu fidelitate. Vorba unei ţigănci de la aripa veche a saloanelor, o ţii mult şi stă ţeapănă, domnule Albanescu.

Ea nu era în gând cu perdeaua, doamnă Ratlow.

Ea era în gând cu domnul Ratlow şi cu domnul Albanescu.

Şi cu doamna Ratlow şi cu saloanele… Oricum, în seara aceasta a lipsit, dacă îmi aduc bine aminte, doamnă Ratlow…

Scotocind prin saloane, vei găsi-o, prin saloanele unde se serbează douăzeci de ani.

La saloanele domniei tale, eu îndrum oaspeţii, doamnă Ratlow. A spus-o şi domnul Ratlow.

L-am auzit în această seară, mă privea, de ca şi cum el mă urmase pe mine, domnule Albanescu, şi poate şi pe mata.

Tăcut în această seară domul Ratlow… Împânzise cu privirile dumnealui toată lumea din saloane, iar pe benchetuitorii din salonul cel nou îi asemuia unor tei scuturaţi, tocmai de tăcut ce era.

Tot aşa, odată a plecat să-şi cumpere ţigări, parcă-l văd, Se înserase, ca acum.

Acum e târziu, doamnă Ratlow.

Mata uiţi când a plecat domnul Ratlow să cumpere ţigări?

Domnia ta ai pretenţia unei ţineri de minte fără egal.

Eu am saloanele, unul ca mata umblă cu pretenţiile.

Domnul Ratlow a cumpărat ţigări tari precum o carne vie, doamnă Ratlow, şi nu le-a cumpărat, le-a primit. Picaseră din ciudatul dumnealui costum de parcă ar fi înviat, iar un domn i le-a strâns de pe jos şi i (le-)a întins, ţigări ca toate ţigările.

Când se va sfârşi această seară, domnule Albanescu, o să te întristezi, şi cei de douăzeci de ani nu vor avea ochi pentru nici unul dintre noi.

Au fost poftiţi în salonul cel nou şi, foarte curând, în toiul acestei seri, o să vă mulţumească pentru onoarea de a-i fi întâmpinat, doamnă Ratlow. Domnia ta uiţi ceea ce însăţi ai pus la cale seri înainte…

Şi o să vină şi domnul Ratlow?

Această seară doar e a domniei tale şi a domnului Ratlow.

Înconjuraţi de mata, domnule Albanescu.

Şi de perechi tinere din saloanele asiate…

Şi de ceilalţi moştenitori ai dragomanului, domnule Albanescu.

Toţi vor fi şi venit, doamnă Ratlow, dar au să-şi vorbească unii altora, despre domnia ta şi despre tot ce o să li se întâmple. Sunt fericiţi. Acum, dacă vei ridica perdeaua, colţul perdelei, o să-i zăreşti înăuntru cât sunt de fericiţi. Domnia ta vei fi la fel de fericită după ce vei ridica perdeaua. Ridic-o mata.

Pentru fericirea domnie tale, doamnă Ratlow?

Şi a domnului Ratlow…

De bună seamă, doamnă Ratlow, o clipă numai, iar mi-a amorţit piciorul drept, s-a lăsat frigul. N-ar fi mai potrivit să pătrundem în saloanele domniei tale şi să ne pierdem printre perechile de douăzeci de ani?

Se cântă mult, se joacă şi mai mult acolo, domnule Albanescu, şi eu îmi doresc să nu se scuture nicicând floarea saloanelor şi de aceea trebuie să nu am niciun amestec. Să nu cumva să fie de ales între saloanele doamnei Ratlow şi doamna Ratlow. M-aş sufoca, domnule Albanescu. În mata mă încred pentru saloanele mele, în domnul Ratlow să mă încred pentru mine, domnule Albanescu?

Seara aceasta, doamnă Ratlow, uneşte saloanele şi lumea lor. Singură domnia ta se mai răsuceşte pe călcâie în gând cu un alt salon al doamnei Ratlow dintr-o seară ce încă n-a sosit odată cu aceasta.

Ştii, mata, unduitoarele reverenţe de atunci?

O, doamnă Ratlow, această seară le aşteaptă. Domnia ta gândeşti până la capăt totul, apoi uiţi dinadins. Domnul Ratlow te iubeşte de bună seamă, te iubeşte mai ales la încercarea celor douăzeci de ani, în jocul ochilor fulgeraţi de artificii. Atunci se va apleca precum un filosof deasupra unei ape amintindu-vă şi de această seară.

Da, domnule Albanescu, şi mie îmi aminteşte această seară de domnul Ratlow. El n-a serbat-o pe doamna Ratlow, mama mea. Când o să-l văd acum, o să-l privesc în ochi cu o duioşie răzbunătoare.

Domnul Ratlow o să urce, o să vă amintească această seară. Nu s-a sfârşit. E timp de toate, doamnă Ratlow.

N-am spus că n-o să-l iert. Mata o ştii din saloanele mele. Pe vremea când ne îmbrăcăm în dragomani suntem în stare chiar numai să iertăm, te iert eu, mă ierţi şi tu, nici aşa, domnule Albanescu.

Doamnă Ratlow, oricât s-ar cânta de mult în saloane şi cât n-ar conteni jocul domnului Ratlow, în salonul cel nou se serbează douăzeci de ani, asta se iartă.

N-am spus că nu, domnule Albanescu. Asta şi atunci o să se ierte. Priveşte Bucureştiul iertat încă şi în această seară. Fugi la saloanele din insule şi îndrumă într-una oaspeţi, întâmpină-l pe domnul Ratlow, iart-o pe doamna Ratlow…

Să mă ierte domnia ta pe mine, doamnă Ratlow.

De, domnule Albanescu, până în seara aceasta săracii să nu fi fost mai fericiţi, mai ales acei ce-şi serbează aici la noi douăzeci de ani. Cu luxul saloanelor doamnei Ratlow sunt ziduri mai înalte. Când fuma odată dragomanul şi i se terminaseră ţigările, i-a alunecat o lacrimă, domnule Albanescu, de a început şi în Bucureşti lumea să-şi scuture mâinile şi să jelească şi să se teamă că într-o bună zi se va stinge soarle de pe cer.

Nicio grijă, doamnă Ratlow, oricine trecea prin Bucureşti, să fi fost cât de grăbit, pentru lupte cu duşmani de moarte, pentru târg, pentru doctori sau pentru ţigări, tot îşi iubeau departele văzând nestins mereu soarele în saloanele doamnei Ratlow. Şi mulţi călcau aşa pe rădăcinile înmuguritelor vii de la marginile Bucureştiului să dezgroape o nouă temelie a saloanelor de până la această seară. O, doamnă Ratlow, domnul Albanescu, tatăl meu, i-a arătat doamnei Ratlow, mama domniei tale, o faţă surâzătoare, şi cum nu s-ar fi înălţat, între privirile lor, saloanele de pe vremuri?

În această seară îndrumi oaspeţii de acolo, domnule Albanescu. Iar noi… Ce se aude cu domnul Ratlow, domnule Albanescu?

Saloanele îl cheamă pentru domnia ta, doamnă Ratlow…

Iar mata?

Sunt ultimul, doamnă Ratlow, să mă ierte domnia ta. În această seară, în noul salon se serbează douăzeci de ani. După ce voi îndruma oaspeţii şi în noul salon de atunci, salonul din gândul domniei tale, doamnă Ratlow…

Mata poţi fi ultimul, salonul acela însă o să-ţi mai aducă aminte de rădăcina înmuguritelor vii de la marginile Bucureştiului, atât de aproape va fi de primul dintre saloanele doamnei Ratlow şi atât de departe de ultimul ce se va zidi, zidi şi când teii domnului Ratlow o să ierneze pe veci.

Nu mi-e de mine, doamnă Ratlow, mi-e tot de saloane.

Începi şi mata ca domnul Albanescu, băuse…

O, doamnă Ratlow, (dar) e drept să bei până în bătaia sacrificiilor acelor fluvii…

Băuse şi parcă uite-l în această seară de-al saloanelor. Pentru Bizanţ, ori contra Bizanţului, dacă băuse, băuse, domnule Albanescu.

Şi cetăţile curgeau, doamnă Ratlow, în albia lăţită cu sălaşurile lucrătorilor la cariere umbra saloanelor înmugurea viile.

Bine de salonul cel nou, unde se serbează douăzeci de ani.

Bine de saloanele doamnei Ratlow.

Douzeci de ani…

De mii…

De mii de mii…

De mii…

De mii…

De mii, doamnă Ratlow…

În această seară, domnule Albanescu?

Până în această seară, daomnă Ratlow.

Îmi spunea şi domnul Albanescu de domnul Ratlow, cam trage cu urechea şi nu se prea îndură niciodată de linişte, aceea de pretutindenea, mata să fii atâta de cavaler să iei în grijă acum să sune şi ceasurile şi clopotele şi sirena salvării şi telefoanele, domnule Albanescu.

24 noiembrie 1970

5

Aşa, domnule Ratlow, sunau toate şi dumneata intri în linişte într-un târziu…

Doamnă Ratlow, domnul Albanescu mi-e martor, nu-ţi părăsesc nici saloanele, necum pe dumneata, pentru fapte urâte. Mă aflam în Cişmigiu, să nu te superi, plănuind studiul universului, privirile mele fiind îndreptate de acolo către înaltul cerului. Ştiam că în salonul cel nou se serbează douăzeci de ani, dar, doamnă Ratlow, nu-mi ieşea din minte, anevoioasa mea gândire se înseninase într-o întârziere, era însăşi întârzierea mea şi, cum îţi spun, doamnă Ratlow, mă tot gândeam cum am fugit noi împreună.

Îmi spunea şi domnul Albanescu…

Domnul Albanescu m-a înţeles.

L-am înţeles şi eu, domnule Ratlow…

M-am tulburat aşa de tare, mă tulburasem cum s-ar tulbura gheţurile nordului când saloane de-ale doamnei Ratlow s-ar zgudui de dansuri înăuntrul lor, eram tulbure ca şi cum, într-o apă, s-ar fi scufundat peste mine un fum, tulburat am fost doamnă Ratlow, încât ochii mei pironiţi dincolo de tot ce se vedea te-au zărit.

Ei, domnule Ratlow, şi acum a noastră-i această seară.

Era şi atunci, doamnă Ratlow.

Îi spuneam şi domnului Albanescu.

Apoi o blândă ceaţă aplecată peste Bucuresti până peste saloanele cele mai îndepărtate ale doamnei Ratlow se îndesea aici, ba aici, precum trunchiuri de tei să-i tai cu o suflare caldă. Ni-e martor domnul Albanescu, doamnă Ratlow. În salonul cel nou se serbează douăzeci de ani, i-am spus, nu pot să lipsesc, iar dumneata ai de îndrumat oaspeţii, trebuie să te grăbeşti, ia-o spre saloane şi voi fi şi eu acolo, împreună cu doamna Ratlow. M-am înfiorat în urmă precum atunci când îşi serba douăzeci de ani doamna Ratlow, mama doamnei mele Ratlow. Domnul Albanescu plecase, nu mai aveam cum să ne înduioşăm la gândul doamnei noastre Ratlow, aşa că am pornit-o singur către doamna mea Ratlow.

În linişte, într-un târziu, domnule Ratlow.

Nu zici, doamnă Ratlow, că am rătăcit calea? Umblam rugându-mă la Dumnezeu să o ferească pe doamna mea Ratlow de amnezie. Am bătut pe la saloane, am intrat, o să-ţi povestesc eu, umblam, o pornisem către doamna mea Ratlow, mă aşteptase, mă întâmpinase.

Şi?

Doamna mea Ratlow cred că am luat-o şi la fugă prin Bucureşti. Fugeam împreună, doamna mea Ratlow, nu eram fugit singur. Nopţile noastre cu lună, doamna mea Ratlow, ne răzbunam vremea când saloanele doamnei Ratlow, ce să-ţi mai spun acum, ţi-aduci aminte. Şi de unde linişte?Parcă aveam pe mine hainele dragomanului. Şi eram fericit, o pornisem către doamna mea Ratlow. Jucam pe loc din când în când de fericire. Îmi licăreau dinaintea ochilor visele doamnei mele Ratlow. Vedeam prin ea ca prin perdeaua teilor tăiaţi cu o suflare caldă. Pe negândite trecusem prin multe, aveam să-ţi povestesc odată, doamna mea Ratlow, poate chiar în această seară.

În această seară a noastră, domnule Ratlow.

24 – 25 noiembrie 1970

6

Şi cum stăteam gânditor în Cişmigiu…

Hop şi eu, domnule Ratlow.

Mai devreme cu mult… O părăsisem pe doamna Ratlow înaintea prânzului nostru…

Mi-a istorisit bătrânul…

Care bătrân?

Nu bătrânul, „bătrânul”.

Sper din toată inima să nu fi poreclit pe nimeni „bătrânul” în saloanele doamnei Ratlow.

Nu, domnule Ratlow, tot în Cişmigiu şi eu, dar nu gânditor.

Şi el?

Bătrânul?

Niciun bătrân, domnule, domnul Albanescu.

Domnul Albanescu?

Ei, bătrânul…

A, bătrânul…

Dar nu aici, nu în seara aceasta, în liniştea de acum, domnule Albanescu.

Iar începi?

Nimic…

Aha, tatăl meu… Domnul Albanescu… Ştii, domnule Ratlow, am visat o femeie…

Nu în saloane, domnule Albanescu.

N-am visat-o eu, domnule Ratlow…

Cum, domnule?

Mi s-a urcat sângele la cap, e voie?

Nu e…

Nici aşa, mai încet? I-am zis „ţi s-a jigărât haina”… Eu eram gol, domnule Ratlow…

În vis, domnule Albanescu?

Nu, domnule Ratlow, zău că în Cişmigiu.

Azi?

Cred şi eu.

Dar Cişmigiul a fost singur.

Eu am fost singur, domnule Ratlow.

Şi eu, domnule Albanescu.

Da, dar dumneata stăteai gânditor. Te-am întrebat la ce te gândeşti. Tăcere. Şi venea trăsura-n goană, un boier cu-a lui cocoană.

Te-aud saloanele, domnule Albanescu…

Uiţi, domnule Ratlow? Boieroaica ţi-a plăcut, la boier i-ai dat un şut.

Nu, domnule Albanescu.

Nu domnule Ratlow. În tramvai era căldură, eu făceam spume la gură.

Aşa că erai gol, domnule Albanescu…

Împlinisem douăzeci de ani, domnule Ratlow.

Astăseară te sărbătoreşti în salonul cel nou al doamnei Ratlow.

Şi uită-te ce gust…

Ce costum, da…

I l-am cerut fără milă, când mă ruga, aşa îmbrăcat cum era, pe mine gol puşcă, tot pe mine, să-l prezint acolo unde merg eu. L-am anunţat că mă însor.

Îţi venea socru?

Asta, pe primăvară, domnule Ratlow.

De-ai ajuns de proverb.

Cine nu se mai însoară pleacă cu trenul la ţară. Nici nu mai ştiu, domnule Ratlow, dacă eu sau scandalagiul acela de drumul mare, îmbrăcatul…

În fotografia din momentele de atunci te vezi într-un pantalon obişnuit şi într-o cămaşă obişnuită…

Dar mă socoteam gol numai pentru a-l face de ruşine pe, cum i-ai zis, el să se dezbrace şi să rămâie ca dracul. L-am luat cu frumosul… Dă-mi voie, am jucat o piesă, astă seară, de ziua noastră, în saloane sper din toată inima, cum ai spus şi dumneata de bătrân, eu chiar nădăjduiesc o altă piesă. Numai pentru dumneata, domnule Ratlow, să vezi cu cine puteai avea de a face, în timp ce stăteai gânditor în Cişmigiu. Nu e grozavă piesa. Până aici bătrânul ţi-a prescurtat prologul.

Care bătrân?

Eu.

Joci teatru?

Deloc. Piesa era a ăluia.

Nu haina?

Şi haina. I-am retezat-o şi cu piesa, n-ai ce aplauda. Acţiunea se petrece pe căldură. Când vorbesc cu a,a, luminos, atunci vorbesc pentru mine, când o iau cu â, â, vorbesc pentru scandalagiu. A, a (tango) împrumută-mi hainele, â, â, să le porţi… a,a, nu, pentru nuntă, eu să nu mă însor şi eu? â, â, cu hainele mele? a, a, în hainele tale, cu domnişoara, o ştii, domnule Ratlow… Blonda. Nu. Ba blonda. Ba nu. Â, â, dacă era blonda îţi dădeam cu împrumut hainele. A, a, astea? Te duci cu ele să te ajungi… Â,â, e treaba mea. A, a, haina ta. Â, â, ce bine îmi pare, o să închiriezi un costum. A,a, pe vremea asta? Aşa-ţi trebuie, bine-ţi pare, chiloţi murdari, noduri la brăcinare.

Atâtea expresii, domnule Albanescu, şi pentru ce? „Nu cumva te însori nelegitim?”

Exact, exact aşa mi-a spus, domnule Ratlow. Ştiţi, piesa nu e de moravuri, nu se cheamă „un om se-mbracă – se dezbracă”. L-am întrebat în rol, ştii ceva?

Că te însori?

O iubesc prea mult.

Pe blondă…

Dezbracă-te, îndrăzneşte…

Însoară-te.

Îţi prezint… Femiele au început să mănânce îngheţată.

O dezbracă şi-o mănâncă.

Un grup vesel se adună să asculte cucul.

Şi transpiră, uf, chiar e cald, cucu, cucu.

A, a, â, â, perechile…

Te-ai însurat?

Perechile cumpără…

Haine, haine vechi… sunt îmbrăcat şi merg la nunta lor oficială…

Fiecare se gândeşte la sine…

Cu plăcere.

Şi zice: acum unii se dezbracă.

Dacă sunt îmbrăcaţi.

Pentru cine prezint eu aici…?

Pleacă la ţară.

N-am cale liberă.

Ia-ţi nevasta.

Nici haine nu mai obişnuiesc.

Ale împăratului.

Parcă tu?

Şi încercai să-mi ceri hainele…

Vai, pune-le la temelia bisericii de la intrarea în Cişmigiu, învredniceşte-te de asta şi o să ţi se ducă numele în poveştile de acum trei sute de ani.

Trei sute de lei.

Trei sute de mâneci.

De ce să fac eu ce nu eşti tu în stare să faci?

Eu sunt dezbrăcat. Am fost în stare. Cămaşa de pe mine a rămas cum rămâne soarele pe cer.

Da, da, dar vrei costumul meu să-ţi peticeşti pantalonii…

Nu vreau nimic.

Nu te mai însori?

Mă reped la ţară.

Dacă ai cale liberă.

Cine nu se mai însoară.

Pleacă cu trenul la gară.

Îmbrăcat.

Dezbrăcat.

Drepţi.

Culcat.

Plecat.

Însurat.

Împrimăvărat.

Şi dacă-ţi spun că de-aia trebuie să te dezbraci?

Am cale liberă.

Şi cum stăteam gânditor în Cişmigiu, domnule Albanescu…

1 decembrie 1970

7

Un şuier de tren, domnule Ratlow. Lumina serii pe sfârşite… Mă asculţi? Şi am ajuns la locul unde altădată se pilota… N-am fost atent, plătesc. S-au dus mai toţi. Cu viteză mare. Nu s-a mai încetinit. Pilotarea s-a terminat pe vecie, încă de data trecută. Nişte răni pe dinăuntru, domnule Ratlow. Vorbeam în dodii. La ce te tot gândeşti domnule Ratlow?

M-am obişnuit să cred că nu gândesc, domnule Albanescu. Pentru că nu simt, nu vreau să simt. Nu vreau să trăiesc, nu trăiesc, n-am făcut nimic. Mi-a fost lene, aşa m-am născut, aşa meritam, aveam nevoie de pedeapsă. Hotărârea nu poate fi niciodată a mea, a nimănui, nu e timp. Trăieşti pentru că ştii că nu trăieşti. Nu sunt de capul meu pentru că a apărut viaţa pe pământ. Nu am vrut eu, n-aveam nevoie, nu mă rezolvă, sunt înăuntrul ei.

Îmi place să sufăr pentru că n-am suferinţă, n-o caut, nici n-o iubesc, pentru că nu sunt om, mi-e teamă să fiu, aşa am învăţat, n-aveam de unde altfel. Altfel este aproape imposibil. Umplându-se de spaţii, lumea demonstrează golul pentru că timpul nu lucrează, n-are ce, nu găseşte, nu cere, n-are de la cine, nu se uită. Alţii au pentru că li s-a dat, a fost, s-a întâmplat, nu se mai întâmplase. Era ordine pentru că nu se poruncise, nu se simţea nevoia, era devreme. Nu se dărâma nimic pentru că nu se zidise nimic. Prisosea pentru că era neprevedere, nu existase vreun început. N-avea faţă pentru că ar fi provoca legea, s-ar fi compromis că s-a pus de-a curmezişul sieşi. Se acoperise cu ceea ce nu putea fi, se dezvelise de ceea ce putea fi. Se lepădase, nu se cuprindea, s-ar fi strangulat. Se dezînvârtea pentru că se învârtise. S-a opus, săgetare mereu ocupată să săgeteze. Marginile şi spărturile se înfrăţiseră pentru că nici unele nici altele nu aveau căpătâi.

Drept, domnule. Plinătatea dreptăţii… Drept, atât. Doamnă, domnia ta… Mata… O să sosească domnul. Creşte. Îl lasă toţi în pace. Cad. Cad toţi, doamnă, vai, câtă fericire, demnă de domnia ta. Cum îţi închipui că o să îndrăznească să vină acum… El nu, dar Soljeniţân da? Ăsta e alt general…

Am aşteptat ce am aşteptat, dragă domnule… uite că mi-e amintirea înlăcrimată…

Neamul domniei tale să suspine, de unde până unde, doamnă?

Aşa, şi eu, domnule…

O, şi domnul Ratlow?

Aici e.

Iubire, doamnă Ratlow?

Nici vorbă, domnule.

Da, doamnă Ratlow, şi-l aşteptai în această seară fără seamăn. Saloanele de bună seamă lăcrimau în amurg.

De bună seamă, domnule?

Da, doamnă Ratlow, da’ şi dacă-ar fi fost să se revolte cei de douăzeci de ani în mijlocul sărbătorilor?

Cum de-abia au început. Ne aşteaptă printre ei.

Tocmai.

Au obiceiul să spargă, ei şi? Dacă dragomanul înfigea în nopţile de iarnă câte o sabie în gheaţa Dunării să-i trimitem să le smulgă acum şi să se bată cu ele, domnule?

Nu dragomanul, doamnă.

Atunci domnul Albanescu?

Tatăl meu, doamnă Ratlow, împreună cu mama domniei tale, aş îndrăzni să-i comand pictorului ţinându-se de mână în mers pe deasupra undelor de la izvorul Dunării până la vărsare.

Şi domnul Ratlow?

Bine spui domnia ta, doamnă Ratlow… Şi domnul Ratlow? Vrei să spui chiar aşa… şi domnul Ratlow?

Mi-a dăruit odată un salon. Era tot al meu, dar îl uitasem.

Şi neuitat e domnul Ratlow. Prin darul său, doamnă.

Nu erai acolo şi mata?

Nici în seara asta n-am lipsit, doamnă Ratlow.

Vezi, însă, domnul Ratlow nu s-a întors. Şi n-are rost să pornim iarăşi împreună să-l întâmpinăm, domnule Albanescu.

George Anca

SALOANELE DOAMNEI RATLOW

                                                                                                                                                               Lui Marian Popa

Totul e azi în ordine. Domnul Albanescu vine şi-mi zice, ţi-aduci aminte, doamnă Ratlow, ce m-am pilit de ziua Hanei? Bună fată şi Hana. Tare iute a mai sosit şi ziua asta. Of, Doamne.

Te gândeşti să nu mai dai înapoi niciun pas. Nu e rău. Probabil, domnul Albanescu ţi-a strecurat în minte o iluzie fermecată. Ai ajuns la culmea… mi-e greu să mă exprim… la culmea a ceea ce se cheamă… vai, aş fi putut ajunge şi eu un savant, dă-mi voie să deschid o tristă paranteză, o să te rog să brodezi ori, dacă nu, să comanzi la tipar o carte de vizită cu numele meu, o să-ţi atrag atenţia cum mă cheamă şi sub acest nume să apară, dacă acordul domniei tale există, ceva în genul savantului, da, uite că da, ai ajuns la culmea mea, doamnă Ratlow.

Numai că domnului Ratlow nu i-ar conveni nici atât povestea domnului Albanescu înflorită de visurile matale.

Doamnă Ratlow, nu clipi o clipă, mi-a amorţit groaznic piciorul drept, o mişcare a mea sau a domniei tale îmi poate fi fatală, mulţumesc, sunt ca înainte, primeşte omagiile mele.

Chiar ţi-a trecut, dragă prietene? Ce fericire să nu ţi se fi întâmplat vreun necaz sub ochii mei. Toate cunoştinţele mele caută cu lumânarea ocaziile să-şi întindă mâna de ajutor. Eu sunt altfel.

Iar eu aş suferi când mi-ai întinde mâna domniei tale de ajutor, pentru că m-aş afla în imposibilitatea de a o săruta, nu? Dar, ce mai încolo şi încoace, doamnă Ratlow, o adevărată speranţă nemaifiind de mine, iată ce m-a mânat spre apartamentul domniei tale.

Nu găseşti că l-ar interesa încă mai mult pe domnul Ratlow? Fără îngrijorare, domnule, eu mi-am pierdut aseară obiceiul de-a fi cutioasă, nu că mă laud, nici nu bănuiesc ce te-a mânat spre noi, aş fi bucuroasă, asta e, să-l aşteptăm mai întâi pe domnul Ratlow. S-a îmbrăcat nepotrivit, e drept, plecând să-şi cumpere ţigări, parcă se golise de orice gând. O fi întârziind prin Cişmigiu, ascuns în ceaţa blândă ce ne-a cuprins pe toţi. Acolo se discută doar totul. Când s-ar pune în vânzare ţigări vii, s-ar cunoaşte la timp tertipurile gestionarilor, te-ai informa în lege, ai fi în stare să câştigi o visată dexteritate şi n-ai cumpăra o ţigară predispusă la o moarte prematură. O, domnule, domnule, să-l aşteptăm pe domnul Ratlow, poate întârzie prin Cişmigiu.

Epidemiile, prea bună doamnă, nici ele nu m-ar fi mânat înspre apartamentul domniei tale. Domnul Ratlow m-a onorat ferindu-mă cândva de o mare primejdie. Fiţi liniştită, nu vă dezvălui nimic din ceea ce m-a mânat. Spun numai într-o doară cât este de frumoasă fapta trecută a domnului Ratlow pe când eram tineri între tineri şi nu ne durea capul niciodată.

E mai bine aşa, adică atât, cât înţeleg bine.

Mulţi escroci m-au numărat în mai multe locuri şi, fiţi atentă un pic, îmi tremură mie glasul trădându-mă în vreun fel?

Nici nu sunt pornită azi să împart oamenii, oricare ar fi ei. Cinstitul domn Ratlow îmi stăpâneşte inima, şi nu mint, cu uşurinţă, şi în mizerie şi în strălucire.

Fiţi sigură, la rându-mi, ocolesc veştile şi în niciun caz nu m-aş învrednici să le aduc. Chiar sun uneori la uşi special pentru a nu mai veni veştile.

Trebuie atunci să te cutreiere înspăimântate cutremurele valurilor de la lăsatul serii.

Mulţumesc încă o dată, doamnă Ratlow. Cât de frumos îl aşteptăm pe domnul Ratlow. Şi, dacă mă concentrez, îmi închipuisem toate acestea. M-am mirat la început de curajul meu să te ţin de la treburi. Ora prânzului a trecut şi poate n-ai mâncat…

Mata ai mâncat?

Vedeţi, sunt de puţină vreme abia un martor al civilizaţiei, în timp ce domnul Ratlow îi este un erou. Mă întrebarăţi dacă am mâncat? Ei bine, când te ascultam, mi-au venit în minte medicamentele. Un parastas la care să se consume medicamente, doamnă Ratlow. Pentru mine sunt clare urmele greşelilor noastre şi domnul Ratlow, poate veţi avea prilejul să observaţi, îmi dă dreptate, evocând somptuos, cum îi este obiceiul, de parcă ierburile îşi datorează creşterea glasului său, vezi dmnia ta, fie precum cu poveştile ciupercilor de brad.

Parcă îl aud, domnule, vorba domnului Albanescu. Priveşte mata frumosul tablou ce-l înfăţişează pe domnul Ratlow. Străvezi cumva dedesubtul culorilor procurate special de pictorul lucrător un 20? Ca un timbru nepreţuit, aşa l-aş recomanda, înţelegi cui, mai degrabă femeilor, acelora care-ţi împărtăşesc iubirea fără gânduri ascunse, fiecare avându-şi-o pe-a ei cum nu e alta, ca şi cum ar fi aceeaşi.

Ce spui domnia ta? Îndreptându-mă înspre apartament, eu am făcut totul pentru a-l auzi verde, poate din teama covârşitoare, ştii, şi părinţii, şi ai domniei tale, ne-au dăruit-o sub chipul sângelui. Înţelegeţi dar cât de rău ne-ar pica o nevinovată amnezie. Să nu mai ţii minte la câte staţii de tramvai de aici, când mergi spre Cişmigiu, e cimitirul Bellu, şi la câte staţii, în partea cealaltă, e cimitirul evreiesc. Doamnă Ratlow, am mâncat, memoria nu mă înşeală. Doamnă Ratlow, domnul Ratlow s-ar putea să flămânzească în timp ce noi îl aşteptăm. Şi asta ţin minte.

Mata crezi că n-o să se supere dacă vom merge împreună, eu, încercata doamnă Ratlow, şi mata, domnule, să-l întâmpinăm? Ţi-aduci aminte şi aceasta?

Nu domnul Ratlow este cel rău. Poate nici răuvoitorii nu-s cei răi. Aşa cum domnia ta mă întrebaşi dacă am mâncat, o să vrea unul să afle câte cartuşe plecară din armele ce mi-au trecut prin mână şi mai ales încotro, că aşa sunt oamenii, chiar când ocolim şi dăm în Schitul Măguranu…

Numai de deznodământ să nu te temi mata. Mă ştiu destui cucernică şi în putere. Domnul Ratlow n-o să se supere că îl întâmpinăm împreună.

Se întâmplă să fie jos, pe la biserica de deasupra Cişmigiului. Cerşetori, domni şi doamne, opriţi în loc. Mă tem să nu mai fi fost cineva, cineva umblând, doamnă Ratlow.

Ei, şi mata, ai venit intimidat dinainte, se vede. Ridică perdeaua, colţul din dreapta jos al perdelei, şi uită-te peste linia de tramvai, căci, imediat ce vom coborî, vom traversa, vezi ce se cheamă că avem cale liberă? Eu tot aveam de gând să ies, când ai intrat mata. Un pic mai înainte, cu gândurile copleşite de imaginea domnului Ratlow, am ridicat şi eu colţul perdelei şi te-oi fi zărit pe mata fără să te recunosc. Atunci când ai sunat, mă mir că nu intră pe uşă domnul Ratlow.

Doamnă Ratlow, văd că avem cale liberă, dar, îţi repet, se întâmplă să fie jos, cam de pe la biserică…

Hm, se cheamă că ai venit într-o vizită de aşteptare, domnule, prea eziţi să mergi să-l întâmpinăm împreună, cum am spus, eu, întristata doamnă Ratlow, şi mata, pe domnul Ratlow. Se făcuse timpul să se arate. Nu se mai găsesc ţigări, înţeleg, dar domnul Ratlow trebuie să se găsească.

Înseamnă să-l căutăm până la urmă şi în saloanele domniei tale, oricât lumea vorbeşte că apartamentul acesta este ultima dintre vestitele încăperi pe unde au răsunat paşii – recunoaşte, doamnă Ratlow, că nu numai paşii – atâtora. Aş fi avut cândva motive să încerc gesturi disperate, prin ele să îţi amintesc o anumită întrevedere, blândă, aproape erotică, doamnă Ratlow, tocmai sosisem dintr-un sat de pe malul Oltului.

A, mata eşti convins că eu nu-mi aduc aminte de…

Vai, doamnă Ratlow, dar eu nu ţi-am amintit, eu am aşteptat ani de zile, domnia ta spuneai adineauri că totul e în ordine şi o să mai aştept şi de acum încolo.

Domnul Ratlow are vreun amestec?

Domnia ta.

Mata?

Nici eu.

Sigur, se ştie , doamna Ratlow n-are niciun amestec. Ar fi bine pur şi simplu, de aceea, să mă conduci la domnul Ratlow. Domnul Albanescu ar face-o, să te vedem şi pe mata.

Uite ce e, doamnă Ratlow, am reuşit să scap de toate. Nu chiar de toate, dacă chibzuiesc. M-ar interesa să aflu cum ai proceda domnia ta.

Fără domnul Ratlow îmi vine greu să-mi urmez şirul închipuirilor, al închipuirilor pentru că, lasă-mă să cred, nu suntem deloc într-o situaţie asemănătoare. De-ţi trebuieşte un salon de-al meu, îl ai dragul meu prieten, în condiţiile ce ţi le va înfăţişa elocvent domnul Ratlow, deci şi dumneata, dacă nu cumva singur dumneata, ai nevoie să-l afli pe acest domn, nu uita, domnul Ratlow.

Tocmai începusem să reînviu un trecut fericit pentru mine, plin de strălucire pentru domnia ta. Îmi pare cum că oarecine a răpit salonul de pe vremuri, doamnă Ratlow.

Mi l-am răpit de una singură, domnule…

Ratlow…

Aşa, ce e cu domnul Ratlow…

Poate nu l-ai mai recunoaşte, doamnă Ratlow, numai în saloanele domniei tale ţi-ai recăpăta splendoarea înălţimilor de unde îţi îngădui să-ţi arunci ochii. Domnul Albanescu mi-a povestit o scenă mai veche decât întâlnirea mea nesperată într-unul din saloanele…

Vorbeşti de saloanele doamnei Ratlow, ştii că nu erau deschise numai în Bucureşti? Nu… În Bucureşti aproape că nici nu existau saloanele doamnei Ratlow. Dacă n-ar fi apartamentul acesta, cred că astăzi nici n-ai fi vizitat-o. Vei şti într-un târziu şi rostul vizitei de-acum. Numai să dăm de domnul Ratlow şi asta fără a ne întoarce într-una în trecut.

Port cu mine, la loc sigur, o fotografie, doamnă Ratlow.

Şi mata… Cât să fi trecut de când, deschizând fereastra cu o mână, în cealaltă ţineam şi eu o fotografie, poate tocmai aceea ce o porţi în păstrare? Mi-a căzut în stradă, de parcă voia să se aplece. Tot domnul Ratlow ar avea ochi şi pentru fotografia aceea. Parcă a dorit să se aplece, şi tramvaiele goneau, la început pe dedesubt… Mata, de acum înainte, o să tot vii pe aici, ca singurul, vorbesc de fotografie, singurul străin dorit de domnul Ratlow.

Şi de toată lumea, prin graţia spuselor domniei tale.

Încet, încet, ai să negi, presimt, că ai purtat-o la dumneata, ca şi cum fotografia aceea te paşte, reţii mata expresia?

O regăsesc în tentativele mele savante, cât despre fotografie, o să cer domnului Ratlow libertatea de a înzestra cu ea pe oarecine.

Oricine ar trebui să tresalte la o asemenea zestre.

Domnul Ratlow, nu ştiţi, se gândeşte la o persoană cu o identitate foarte precisă?

Nu-l vei înzestra pe domnul Ratlow cu fotografia, ca domnia sa, la rându-i, să înzestreze pe altcineva. Socotesc să fi împlinit totul cum vei fi găsind de cuviinţă, vezi şi mata ce suflete izbitoare suferă din te miri ce.

Mai e un lucru, doamnă Ratlow. Domnia ta vei avea tărie spornică, aşa spuneau saloanele. Temându-te de viaţă pentru că era frumoasă, eleganţa gânditoare, îţi aduci aminte, croise până la periferii un drum de trăsuri ce să fie, în eternitate, reprodus fotografic din avioane, stătătoare pe cocoaşele machetelor-cosmocămile.

Te mai uiţi mata dacă avem ceea ce se cheamă cale liberă?

Nu ştiu ce să zic, numai domnia ta să vrei ai putea spune cum e. De-ar fi şi altă ieşire n-ar strica şi, pe urmă, dumnezeu cu noi, încotro am nimeri. Biserica este încă deschisă şi nu vremuieşte ca atunci când casele zac goale şi oraşul plin.

Câte mârliţe o fi prins domnul Ratlov până acuşi?

O, nu pleca domnia lui să te lase şi să pescuiască. Apele-s în seama tinerilor, zice-se. O fi plăcerea unei mărturisiri la mijloc, dorul întârzierilor ce v-au încărcat zilele de celebritate.

Mie?

Când domniei tale, când domnului Ratlow. Cum dragomanul, străbunul Ratlowilor, din partea domniei tale, după pomenire, a dispărut în umbra unei femei, îndrăznesc să cred, secolele adevărate te răsplătiră cu alte daruri.

Săracul dragoman, mata să fii îndeajuns de cavaler, cam cât pretinde domnul Albanescu să fie bărbatul un filosof, apoi mi-ai ajuta să-l răzbun. Domnului Ratlow atât i-ar fi. Iată cele douăsprezece limbi vorbite de bătrân. Le vezi aici legate în piele de cămilă. O parte sălăşluiesc la Stambul. Altele s-au risipit. Dar mata vei căuta lucruri străine de vremuri şi, odată, cine ştie…

Petrecerile dumitale în Italia, doamnă Ratlow…

Care Italie?

În compania unor italieni…

Dar la Paris, martoră mi-e ducesa de la Roche, tot frumoasă, deşteaptă şi cuminte…

Ducesa?

Nu, hodoroaga n-are inimă…

Ce-ar zice domnul Ratlow să vă asculte?

Domnia lui e plecat, ai primit, de bună seamă, înştiinţarea înălţării domnului…

Ratlow.

Sigur că da. Ci nădăjduiesc o taină şi mai şi. Ori te pilisei de ziua Hanei? Sau numai aşa să mă trezeşti pe mine din ale mele? Crede-mă, în seara aceea eu mă aflam la Paris.

De ce nu te-aş crede, acum poate că te afli în Bucureşti. Toate saloanele domniei tale prosperă. Iar pe domnul Ratlow mă mir de ce-l asculţi în umbra răscumpăratelor plecări. Mă pomenesc surâzând cum numai domnia lui domniei tale i-ar surâde.

Să nu te piardă vedeniile astfel reînviate. Să nu se fi stricat vremea, cum ai văzut ridicând colţul perdelei, din dreapta jos, ţi-aş arăta, la lumină mai multă, tabloul din faţă cum numai domnul Ratlow surâde, şi nu mie. Posomorâtul de el…

Bucureşti, 22 noiembrie 1970

Mă întorc la atributele moralei pe care le-am abordat în recentul meu volum de eseuri şi interviuri „Criză şi morală”, în curs de apariţie la Editura „Kartha Graphica”, Ploieşti 2009 şi asupra căruia s-a revenit cu bunăvoinţă, pentru cititorul avizat, completându-se mesajul iniţial al cărţii (Dl. Corneliu Leu) cu un nou termen, acela de „meritocraţie“, pentru care adresez mulţumiri. Meritocraţia, un alt atribut al moralei, are ca fundament „meritele“ personale, sociale, economice, juridice şi în cele din urmă civice, însemnând evident recunoaşterea unei/unor calităţi individuale de către societate şi de către mediile sale complexe. Deşi inventat pe la sfârşitul anilor ’50 de către Michael Young, conceptul de meritocraţie îşi poate dovedi eficienţa şi utilitatea. Dacă este implementat în mod corect şi inteligent, sistemul meritocraţiei poate da naştere unor personalităţi în care societatea poate avea deplină încredere. În dezvoltarea durabilă a unei societăţi este nevoie în primul rând de un sistem economico-social şi juridic acceptat de majoritate, ca fiind rodul profesionalismului, al demnităţii, corectitudinii, consecvenţei, într-un cuvânt al meritocraţiei, ca atribut al moralei. Nemţii, prin filozofii lor, foloseau sufixul „leit“, ce provine din „leiten”, adică „a conduce“, ceea ce denotă o determinare ori o (re)direcţionare oferită de o instanţă culturală sau morală superioară, prin acceptarea sa generală acolo unde există o majoritate. Tot ei vorbesc deseori şi despre „Leit-Kultur“, cultura ca factor determinant, dar care la rândul său poate fi acceptată sau nu, şi „Leit-Moral“ sau morala definitorie.

Să ne oprim aici şi să extrapolăm noţiunea de „Leit-Kultur“, adică arta sau cultura conducerii, ca să oferim cititorului cadrul motivant/adecvat de percepţie. Atunci când vorbesc despre conducere, nu mă refer direct la conducerea autoritară (ori cea despotică), cunoscută de noi, românii, în decursul secolului trecut şi care s-a practicat cu nonşalanţa cunoscută până la exces, ci mă refer la modul de conducere bazat pe un management modern, pe cunoaştere, experienţă politică, economică şi socială. Fiindcă politica unui stat, indiferent de culoarea guvernantului, trebuie în primul rând să fie făcută pentru popor, nu împotriva sa şi în mod special, din perspectivă înnoitoare. Evident, un popor al cărui nivel de trai scade are conducători politici şi economici din rândul diletanţilor. Din păcate se înmulţeşte numărul societăţilor falimentare, spre care ne îndreptăm în mare parte şi noi. Atitudinea civică a membrilor societăţii trebuie să sancţioneze falsele elite politice, acestea trebuie să îşi asume răspunderea pentru eşecurile cauzate de incompetenţă şi să părăsească guvernul, senatul, conducerea firmei ori a băncii. Aceste personaje cu restanţe la capitolul conducere şi management să fie discreditate pe viaţă, fără a mai beneficia de posibilitatea de a ne „ferici“ în mod repetat cu abuzuri, cu incompetenţă şi cu practici neadecvate momentului istoric în care ne aflăm.

Însăşi noţiunea de „Putere“ la români este înţeleasă în mod special printr-o autoritate excesivă, ori represiune drastică până la abuz, alteori şi prin persuasiune. S-a creat dincolo de cadrul statal constituţional şi legal, un cadru secundar al ilicitului, de unde se acţionează cu tupeu şi chiar în văzul lumii, ca o nouă modalitate de constrângere, pentru impunerea intereselor personale. Acest cadru secund este dominat şi ţine de exponenţii Puterii (care se află de regulă în culise), este acceptat tacit de către o societate imorală (din păcate) ca o a doua pârghie represivă a Puterii. Deciziile ilegale capătă altfel o notă de legalitate, instituţionalizând de fapt corupţia ca mod curent de rezolvare a incidentelor decizionale. Puterea valahă în diversitatea ei, legală şi ilegală, aşa cum este percepută şi înfăţişată mai sus, este mai înainte de toate represivă şi va provoca o teamă continuă de reacţie împotriva ei. Spun aceasta, deoarece Puterea este oglinda experienţelor noastre istorice şi mă refer în context la abuzurile aserviţilor şi lingăilor domnitori valahi, numiţi de Înalta Poartă (osmanlîie). Din păcate, la ora actuală, ne lipsesc haiducii, că de mişei şi de case de nebuni, vorba poetului, nu ducem lipsă!

V-aţi pus vreodată problema, dragi cititori, de ce haiducii, la noi, dar şi la alte popoare, devin eroi naţionali post-mortem? Răspunsul este simplu: fiindcă aceştia combăteau Puterea, dar din păcate nu o înlăturau. Avem de-a face cu o situaţie pe care occidentalii ar califica-o drept anomalie, pentru că la noi, metodele aplicate secole de-a rândul de Înalta Poartă au provocat adânci sechele în sufletul românesc, în special în vechiul regat. Ele sunt deja înrădăcinate şi fac parte din codul politic şi istoric naţional. Pentru noi românii, oriunde am trăi acum, chiar un despot luminat (de care totuşi nu am avut parte vreodată) ar fi mai uşor de acceptat, decât un democrat convins sau autentic, în care nu vom avea, în virtutea experienţelor noastre istorice, deloc sau doar puţină încredere, chiar dacă este ales prin majoritate de voturi. Puterea înseamnă de fapt competenţă, tenacitate, promovarea idealurilor economice, sociale şi în toate pe cele patriotice. Autoritatea supremă la români este prin definiţia sa istorică şi psihologică un personaj corupt în sine (altfel n-ar putea ajunge acolo unde a ajuns), este un şmecher de proporţii, pe alocuri, în funcţie de situaţie, bădăran, tras la trei inele, fiindcă altfel n-ar putea ţine frâiele în mână (la trasul sforilor). În cele din urmă această autoritate falsă se înconjoară de acoliţii săi prin nepotism, prin mită ori prin numirea în posturile cheie a acelor personaje ce vor susţine Puterea Sa, în special din interese care ţin de asigurarea rangului social.

Un om cinstit, un filozof, un istoric, un demnitar onest, ori o personalitate culturală de prim rang nu va avea posibilitatea să decidă soarta unei naţiuni, fiindcă nu va fi ales, ci va fi exclus din start din selecţia politică. Odată, fiindcă nu îşi va dori de la sine să fie amestecat în ciorba cu mătrăgună a războinicilor politicieni români; doi: posedând atributele moralei superioare, omul moral se va poziţiona în idealismul său deasupra dezideratelor economice ale politicianului lipsit de scrupule; trei: îi va lipsi curajul şi capacitatea de a se aventura, evident fără şanse de izbândă, pentru că îi vor lipsi din start aliaţii, înconjurat fiind de duşmani autentici, unşi cu toate alifiile. De aceea, este nevoie actualmente de integrarea în psihologia poporului român a noţiunii de „Leit-Moral“, în acceptul său german, adică a moralei definitorii – principiu de bază şi parte integrantă a conceptului de morală colectivă, care trebuie acceptată şi apărată de legiuitor la nivel naţional. Instituţiile noastre de învăţământ, de sănătate şi cele sociale sunt la ora actuală pe măsura moralei noastre, a deciziilor politice şi sociale pe care le-am acceptat şi pentru care suntem răspunzători, ca naţiune. Căci dacă României îi merge greu (şi îi merge greu!), atunci trebuie să acceptăm ideea că vina eşecului instituţiilor noastre este în cele din urmă o vină colectivă, prin faptul că personalităţile de excepţie, chiar dacă nu lipsesc cu desăvârşire, sunt eliminate rapid din cursa posturilor! Aşa de dureros cum sună, laşitatea, delăsarea, lipsa de iniţiativă, lipsa curajului social sunt contrare principiilor moralei de bază, aceasta presupunând demnitatea, atitudinea socială şi civică.

Nu ne putem permite din punct de vedere economic încă o revoluţie a la Decembrie 1989 şi nici n-ar avea sens să ne mai batem capul cu ultima răbufnire greu de întrecut în dramatismul său, dar ne putem permite cu siguranţă şi ar fi augurală o revoluţie în gândire! Trebuie să anticipăm de acum înainte practic ori pragmatic, singuri, orientaţi spre succesul general al societăţii. Mai înainte de toate avem nevoie de succes economic rapid la nivel naţional, ceea ce înseamnă că avem nevoie nu doar de sporuri economice, ce nu se regăsesc din păcate în buzunarul cetăţeanului, îndemnat astfel indirect la emigraţie – ci avem nevoie de putere de cumpărare, de demnitatea cumpărătorului, de bunăstarea personală şi a familiei, avem nevoie de locuri de muncă în România, şi nu de impozite mari ce se pierd în subteran. Avem nevoie de banii din munca noastră, nu de cei ce vin din credite străine.

De aceea, a conduce la acest moment istoric România este enorm de greu, pentru faptul că mentalitatea politică obligă la o ceartă naţională, perversă şi revanşistă, cu lovituri sub centură. Românii nu au şansa, pare-se, de a promova curând personalităţi de marcă în propria ogradă; şi dacă o fac, atunci aceştia sunt destinaţi încă din faşă eşafodului politic, de îndată ce vor încerca să se afirme. Căci vigilenţa Puterii este absolută şi indiscutabilă. Este posibil însă ca românii să înceapă să se mai uite şi peste „gard“, să se dumirească dacă vor mai avea pe ici pe colo parte de personalităţi printre românii emigraţi, încă dispuşi a mai pune umărul la o societate care se îndreaptă, evident, în mod razant, spre faliment.

Poate că nu ne-ar strica şi nouă o nouă eră Meiji, un reînceput ca la japonezi, la finele secolului XIX, pentru a putea trimite cele mai bune capete în străinătate, acolo unde democraţiile nu au falimentat tocmai pentru că economia este puternică; nu pentru a rămâne acolo, ci pentru a se forma la şcoala democraţiei şi economiei reale, de a se integra ca „trainees“ în posturile politice şi economice de anvergură, pentru a înlocui deficitele pe care le avem ca naţiune la capitolul morală. Ceea ce mă nelinişteşte constant este practica instaurată şi asupra căreia este dureros să revii de fiecare dată. Cred, de aceea, că avem nevoie şi noi, românii, de un Code of Conduct, ce nu se cere a fi ancorat neapărat în cotidian prin constituţie, ci prin adopţie, ca normă a moralei, şi înţeles până şi de către cel mai banal personaj de pe stradă, printr-o campanie de proporţii în mediile de informare. „Fii cinstit!” ar putea fi un slogan cu care s-ar putea începe schimbarea în bine. De aici s-ar putea derula orice scenariu pozitiv, căci în rău nu prea mai avem ce schimba, doar dacă nu persistăm în atitudinea civică anti-protestatară, care nu ne face cinste. Ne lipseşte, am mai spus-o nu o dată, o cultură generală a protestului la nivel naţional, nu numai la nivelul elitelor, ci mai ales la nivelul cetăţeanului de rând. Poate că este nevoie de un fel de protest paşnic, după modelul lui Gandhi, prin renunţarea totală a alegătorului de a vota ori prin sancţionarea publică, eficientă şi consecventă a celor mai mari escroci naţionali, pe care îi ştim deja şi care, în virtutea metodelor uzitate, scapă de fiecare dată basma curată. Pentru cei de acasă, ce n-au apucat să imigreze din motive financiare, este nevoie de o infuzie de mentalitate în deznădejdea lor, de o nouă calitate a vieţii civice, venite şi de la cei ce au trăit câţiva ani elocvenţi în afara ţării şi au rămas români în suflet. Cu adevărat se poate şi altfel.

Amintesc unora dintre compatrioţii mei că principiul reuşitei personale este foarte simplu: munca şi corectitudinea stau la baza succesului personal şi tot aceste principii vor sta în cele din urmă şi la baza succesului colectiv, un fapt lesne de înţeles şi de aceea simplu de acceptat, dar, din păcate, greu de asimilat de către personajul imoral. Altfel spus, o refulare, o reaşezare pe etajeră nu este comodă, nu cere doar efort fizic, ci în mare măsură o depăşire dificilă a propriei stări de sine. Din păcate, românul gândeşte altfel faţă de cetăţeanul din naţiunile cu adevărat bogate! Occidentul a muncit de-a lungul mai multor generaţii pentru a ajunge la bunăstarea de astăzi. Şi s-a muncit nu doar sub aspect economic, ci mai ales, s-a muncit la capitolul OM şi MORALĂ. E necesar, aşadar, să ne revizuim atitudinea, fiindcă supravieţuirea biologică nu este singura coordonată a individului într-o societate democratică, omul va avea întotdeauna nevoie de familie, de recunoaştere civică ori profesională, de cultură, de demnitate şi de hrană spirituală. Supravieţuirea individului face parte din morala unei societăţi, ea este atributul elementar ce trebuie asigurat fiecăruia! De aceea societatea trebuie să ofere individului mai întâi siguranţă, aşa cum intră în definiţia unui stat de drept. Demnitatea celor mulţi şi suferinzi s-a estompat enorm în ultimele decenii, au fost jertfite nu doar generaţii de pensionari, ci şi generaţii întregi de tineri. Să nu căutăm, aşadar, vinovaţii numai între politicieni, ci neapărat şi printre noi. „Fii cinstit!“ şi vom începe un drum nou, iar lucrurile se vor arăta cu siguranţă pe viitor mai bune, mai stabile, mai clare şi în cele din urmă la un nivel superior al socialului. Nu numai pentru noi, dar mai ales pentru copiii noştri. Aviz bigoţilor, nu numai Dumnezeu dă, ci mai ales, Omul face!

Lucian HETCO, Germania

Agero

……………………………………………………………………………………………..

 

• „Din dezbaterea publică iniţiată de dl. Corneliu Leu, cu titlul: ROMÂNUL REALIZAT PE MERIDIANELE LUMII CA MODEL SUFLETESC ŞI EXEMPLU PENTRU AI SĂI”

 

Sursa: Revista Agero Stuttgart – LUCIAN HETCO

 

Dialoguri privilegiate

Doctor în fizică, cantautor de muzică folk, Benedict Popescu este singurul român care cîntă la două instrumente mai puţin obişnuite, realizate de domnia sa, ferăstrăul şi teraminul, pe lîngă celelalte opt: vioară, fluier, chitară, ocarină, muzicuţă, clavietă, bloc fluite şi varitorn. Dar teraminul şi muzica sa cu inflexiuni cosmice sînt unice. Unicitatea constă în faptul că la acest instrument Bebedict Popescu cânta fără să îl atingă. Vibraţia şi energia palmelor sale apăsa clapele aerului din jurul instrumentului. Construit din două oscilatoare cu frecvenţe radio şi două antene metalice, funcţionează şi cîntă singur la semnalele electrice produse prin mişcarea mîinilor artistului între cele două antene direcţionate spre difuzoare. Interpretul „atinge lumina şi ea cîntă”. Teraminul e alimentat de la sursă electrică, iar sunetul se obţine din diferenţa de frecvenţă dintre două oscilatoare, unul cu frecvenţă fixată, celălalt cu frecvenţă variabilă. Instrumentul are două antene în raza cărora trec mîinile artistului cu mişcări de dirijor, care obţin înălţimea sunetului şi volumul. Benedict Popescu abordează un gen de muzică asemănător ariilor interpretate de soliştii de operă, precum şi romanţe, folk, muzică sacră. A susţinut zeci de concerte pe marile scene ale lumii, dar şi în ţara noastră.

După absolvirea Facultăţii de Fizică (1974), a lucrat un timp ca asistent universitar, apoi ca cercetător la un institut în Băneasa. În 1999 a obţinut o bursă N.A.T.O. în Anglia, unde a luat contact pentru prima dată cu un acest instrument muzical neobişnuit, „theremi” sau „teramin”. După o îndelungată muncă, a înregistrat două CD-uri cu piese consacrate, româneşti şi străine, cîntate la ferăstrău şi la teramin. Printre ele se numără: „Love Me Tender”, „Yesterday”, „O Sole Mio” sau „Nabucco: Song For Liberty”. Cu piesa de pe album „Ador puterea salvatoare”, interpretată la teramin, o piesă religioasă, culmea, a fost ilustrat serialului de televiziune „Amantul Marii Doamne Dracula”, o ecranizare după romanul cu acelaşi nume al lui Fănuş Neagu. Acest aparat de emis sunete a fost inventat în 1919, cînd electronica abia făcea ochi, de rusul Lev Termen în timp ce era studentul la violoncel la Conservatorului din Petrograd. Compozitorul ceh Bohuslav Martinu a scris în 1944 „Fantezia pentru teramin, oboi, pian şi instrumente cu coarde”. Datorită sunetului său prin apropiere „cosmic”, teraminul a fost folosit în anii 1950 şi 1960 pentru a crea efecte de sunet în filmele Science Fiction. Teraminul a fost folosit prima oară în concert de formaţiile Led Zeppelin, Portishead, de Jimmy Page, Jean Michel Jarre, nume cu adevărat sonore, cărora li se alătură şi doctorul în fizică, Benedict Popescu, singurul român şi al treilea interpret din lume, iniţiat în muzica sferelor. Este cel mai greu instrument de cîntat, el cere ureche muzicală şi un control determinat asupra mişcării mîinilor.

Invitat, la sfârşitul lunii iulie 2012, la Râmnicu Vâlcea, cu prilejul „Zilelor Râmnicului”, dr. Benedict Popescu a încântat publicul cu acordurile stanii, „spaţiale”, emise de teraminul domniei sale.

Maria Diana Popescu: Fiţi binevenit ! Putem şti cîte ceva despre Benedict Popescu de ieri, despre drumul pînă la faima dumneavoastră de azi?

Dr. Benedict Popescu: Bine v-am găsit! Ce s-ar putea spune despre Benedict Popescu de ieri sau chiar de-alaltăieri? Era un copil ambiţios, venind dintr-o familie de preoţi (cu tatăl absolvent al Seminarului orfanilor de război din Cîmpulung Muscel). Spre şansa lui (adică a mea) moştenea de la tatăl său ceea ce acesta avea mai bun: o voce frumoasă, caldă, o memorie muzicală foarte bună, un spirit practic ieşit din comun şi, mai mult decît atît, puterea de a fi „autodidact” în orice întreprinde. Tata, văzînd înclinaţiile mele către muzică, m-a dat la Şcoala de muzică din Piteşti (se întîmpla în anul 1963). Am trecut cu „brio” examenul de admitere, dar nu mi s-a permis să urmez şcoala din motive de origine socială. Momentul acela m-a marcat pentru toată viaţa şi m-a făcut să fiu şi mai ambiţios. Pe parcursul a vreo zece ani am învăţat singur să cînt la vreo opt instrumente. Si totuşi, către sfîrşitul liceului am optat pentru o profesie „mai serioasă”: cea de fizician, aşa că am urmat Facultatea de Fizică (pe care am absolvit-o în anul 1974). M-am mişcat timp de cîteva zeci de ani prin diverse medii: şcoala primară, cea secundară, liceul, facultatea, stagiul în producţie la o întreprindere de prospecţiuni de petrol, stagiul militar, colaborator al facultăţii în calitate de cadru didactic asociat, cercetător la un institut la Băneasa, doctorand în Fizică. Timp de vreo zece ani (între 1973 si 1983) am activat ca autor şi interpret de muzică folk, reuşind să înregistrez în studiourile Radiodifuziunii şi Televiziunii în jur de 30 de piese originale, să am numeroase difuzări ale pieselor mele pe posturile de Radio, să apar de mai mult de 100 de ori la Televiziune şi să fiu prezent în mai mult de 300 de spectacole cu public. Am cunoscut, personal, în acea perioadă, nume mari din muzica populară, uşoară şi clasică românească, actori, poeţi, scriitori, pictori sau graficieni, oameni de presă, profesori, oameni de ştiinţă. Vedeţi, toate acestea au făcut să fiu, în momentul de faţă, o persoană cunoscută sau, mai degrabă, relativ cunoscută, n-aş spune „faimoasă” – aşa cum consideraţi dumneavoastră.

MDP: Sînteţi fiu de preot şi absolvent al Facultăţii de Fizică – de unde pasiunea pentru un gen de muzică mai puţin practicat în lume?

B.P.: Vedeţi dumneavoastră, dacă aş fi încercat să cînt, să zicem, la acordeon, aş fi fost, poate, unul dintre cei cîteva mii care cîntă în România la acest instrument. Iubesc neobişnuitul. De aceea descoperirea ferăstrăului muzical (s-a întîmplat încă pe vremea cînd eram copil – prin 1963) şi a teraminului (mult mai tîrziu – în 1999) au fost pentru mine momente cu totul şi cu totul deosebite: am avut senzaţia unor mari descoperiri…

MDP: Prin anii 70-80 eraţi cunoscut ca interpret de muzică folk. Cum aţi făcut trecerea la aceste instrumente muzicale neobişnuite: ferăstrăul muzical şi teraminul?

B.P.: Totul s-a produs aproape pe nesimţite. Cîntam muzică folk „la modul serios” cam din 1973 într-o perioadă în care am fost student, apoi am efectuat un stagiu în producţie şi cel militar (timp de vreo cinci ani), după care am ajuns într-un institut de cercetări (la începutul anului 1980). In 1983 s-a întîmplat accidentul într-un spectacol al Cenaclului Flacăra pe Stadionul din Ploieşti, după care nu s-a mai permis apariţia celor care cîntau muzică folk în forma simplă „voce şi chitară”. Eu asta făceam. Intrasem într-un institut de cercetări şi luasem admiterea la doctorat (în 1982), aşa că, în 1983, am ieşit „cu fruntea sus” din fenomenul folk (aşa cum se desfăşura el în acea vreme). Am făcut exact ceea ce fac mulţi sportivi: se retrag „în plină glorie”. In 1982 am reuşit să cumpăr un ferăstrău muzical. A urmat o perioadă de vreun an de intense „exerciţii” la ferăstrău, după care am reuşit sa înregistrez în studiourile Televiziunii Române prima mea piesă la ferăstrău. Mai mult de zece ani mi-am dedicat aproape întreaga energie profesiunii mele de fizician, cu apariţii sporadice în calitate de cîntăreţ la ferăstrău: numai într-o emisiune la TV – o paradă a instrumentelor (în 1986) şi într-un spectacol în sala Radiodifuziunii (un an mai tîrziu). Totuşi a fost o perioadă de îndelungi căutări, atît în ceea ce priveşte tehnicile de interpretare, cît şi de descoperire a unor piese care să se potrivească a fi interpretate la acest instrument…

MDP: Cîntaţi, aşadar, de 26 de ani la ferăstrăul muzical. Ne daţi cîteva detalii despre instrument ?

B.P.: Desigur. Ferăstrăul muzical este, după părerea mea unul „plin de personalitate”. Dacă auzi o dată sunetul acestui instrument, nu-l mai uiţi timp de mulţi ani, poate niciodată. Este un sunet extrem de pătrunzător şi „inconfundabil”. Se poate cînta, în principiu, la orice „cross-cut” – cum îi spun englezii sau americanii, dar, puţin ciudat, „joagăr” – cum îi spun românii. Singurul dezavantaj în acest caz este registrul relativ îngust de numai o octavă şi jumătate – nepermiţînd interpretarea a prea multe piese. De aceea cîntăreţii de ferăstrău serioşi (i-aş numi chiar „profesionişti”) îşi achiziţionează instrumente fabricate în mod special pentru a cînta. Acestea se deosebesc de cele despre care am vorbit mai înainte prin faptul ca au lama ceva mai subţire, mai lungă şi mai îngustă la vîrf. Aceasta configuraţie a lamei lărgeşte registrul instrumentului la ceva mai mult de două octave, permiţînd o extindere simţitoare a numărului de piese care pot fi cîntate la acest instrument. Cît priveşte numărul celor care cîntă la ferăstrău, după estimările mele există cam un cîntăreţ la 10-15 milioane de locuitori. Spre exemplu, în China (ţară cu mai mult de un miliard de locuitori) sînt cam o mie de cîntăreţi la ferăstrău.

MDP: În timpul unei burse NATO în Anglia aţi luat contact cu instrumentul muzical numit teramin, care astăzi se leagă implacabil de numele dumneavoastră…

B.P.: Cînd am descoperit teraminul (se întîmpla în anul 1999) am fost pur şi simplu fascinat. Teraminul este, după părerea mea, cel mai ingenios instrument conceput vreodată de o minte omeneasca. Am petrecut vreo doi ani de zile construind primul meu teramin şi încercînd să-i îmbunătătesc performanţele. De atunci pînă acum am mai construit încă două teramine şi sînt acum la al patrulea. Din experienţa mea de pînă acum vreau sa vă spun că a construi un bun instrument nu este un „job” atît de simplu. Fiecare dintre instrumentele construite de mine pînă acum are anumite părţi bune, dar şi alte părţi care necesită încă îmbunătăţiri. Nu există, pînă în momentul de faţă, nimeni în lume care să fi reuşit să proiecteze si sa construiască un teramin perfect (aşa cum este, de exemplu, „Stradivarius” în cazul viorilor).

MDP: Am avut plăcerea să vă ascult micro-concertul la teramin – instrumentul care cîntă fără să îl atingeţi. Vă rog, îi putem lămuri şi pe cititori cum funcţionează ?

B.P.: Pentru a înţelege cum funcţionează teraminul sînt necesare cunoştinte destul de temeinice de electronică şi de matematică. Totuşi, pe scurt, funcţionarea teraminului se bazează pe „principiul oscilatoarelor cu frecvenţă de bătăi” sau pe binecunoscutul efect „heterodină” din radiofonie. Ideea este că între părţile metalice ale teraminului, care joacă rolul de antene (emiţînd unde electromagnetice în gamele de unde radio lungi sau medii) şi mîinile celui care cîntă se formează mici capacităţi electrice. Atunci cînd cel care cîntă mişcă mîinile în jurul acestor antene, se modifică aceste mici capacităţi, care, la rîndul lor, modifică frecvenţele de oscilaţie ale oscilatoarelor de înaltă frecvenţă din interiorul teraminului. Rezultatul este exact ceea ce auzim ca modificări ale înălţimii şi intensităţii sunetului produs de teramin.

MDP: Cînd a fost inventat teraminul şi cît de răspîndit este astăzi ?

B.P.: Răspunsul o să surprindă pe mulţi. Teraminul a fost inventat cu mulţi ani în urmă, mai exact în anul 1919, cînd electronica era încă aproape de începuturile ei. A fost în fapt prima sinteză a unui sunet folosind potenţialul electronicii. Inventatorul teraminului, rusul Lev Termen, este acum recunoscut ca fiind „părintele” actualelor sintetizatoare electronice (fie ele analogice sau digitale). Toate „producţiile” electronice legate de nume ca Jean Michelle Jarre, Vanghelis sau Isao Tomita îşi au rădăcinile în ceea ce Lev Termen a conceput în 1919 şi în dezvoltările acestei idei care au urmat vreo 12-13 ani după aceea. Teraminul a fost folosit, pe la mijlocul secolului trecut, mai degrabă pentru a crea efecte sonore în filmele de „Science-Fiction”. Totuşi, grupuri ca Led Zepelin sau Portished au folosit teraminul în muzica lor. Cam din 1993, după moartea inventatorului şi odată cu dezvoltarea internetului, teraminul a revenit în actualitate – desigur variante moderne ale acestuia. Se organizează deja concerte şi festivaluri, cel mai recent a avut loc vara trecută – în Septembrie – într-un oraş relativ mic (Lipstadt) din Germania.

MDP: Este uşor de cîntat la acest instrument, este greu ?

B.P.: Eu cînt la mai multe instrumente: vioară, chitară, fluier, ocarină, block-flutte, muzicuţă, clavietă, variton (un instrument electronic proiectat şi realizat de mine) şi la cele două despre care vorbim: ferăstrău şi teramin. Teraminul este unul dintre instrumentele la care se cîntă cel mai greu. Nu există nici un fel de clape, corzi, oricum ceva care să simţi în mîinile tale. Trebuie să mişti mîinile prin aer cu mare precizie şi viteză şi să reuşeşti, în acelaşi timp, să mai pui ceva şi „de la inimă”, lucru pe care nu-l reuşesc prea mulţi dintre cei care abordează acest instrument.

MDP: Ce cuprinde repertoriul dumneavoastră?

B.P.: La ferăstrău muzical şi la teramin nimeni nu va fi vreodată capabil sa cînte un brîu sau o geampara, sa fiţi siguri de asta. La cele două instrumente se pot cînta, în general, melodii lente şi fără salturi prea mari în linia melodică. Astfel piesele pot fi teme folclorice, romanţe, balade pop sau rock, piese religioase (inclusiv colinde) sau teme din muzica clasică.

MDP: Domnule Benedict Popescu, unde aţi susţinut concerte pînă acum ?

B.P.: Cu puţină durere în suflet vreau să vă mărturisesc că posturile noastre de televiziune (de stat sau particulare) nu fac prea mult pentru „popularizarea” celor două instrumente. Merg în străinătate de cel puţin două ori pe an şi mă întorc de fiecare dată cu impresia că atît ferăstrăul muzical cît şi teraminul sînt de cel puţin 50 de ori mai cunoscute decît la noi. Unde am susţinut concerte pînă acum ? Vă dau un singur exemplu: în sala Ansamblului „Tinerimea Romană” (lîngă Podul Izvor) din Bucuresti – un concert instrumental oferit împreună cu Grupul „Blue Leaves”. Au fost prezenţi aproape 300 de spectatori – de vîrste şi profesii dintre cele mai diverse. Un mare succes. Am fost bisaţi de 5-6 ori. S-a comentat în jurul nostru că sala nu mai fusese aşa de plină decît la un spectacol oferit de Ion şi Ionuţ Dolănescu cu două sau trei săptămîni înaintea noastră…

MDP: Este căutată muzica dumneavoastră ?

B.P.: Da şi nu prea. Din experienţa mea, dacă luăm, să zicem, 100 de posibili ascultători, există un procent relativ mic (cam 2-3 %) care nu suportă (din motive fiziologice) o astfel de muzică. Mergînd către cealaltă extremă, vor exista desigur persoane la care acest gen de muzică le va plăcea mai puţin sau mai mult. Spre norocul meu, la extrema opusă am găsit întotdeauna alte 2-3 persoane care ar asculta astfel de muzică fără să se sature. Aceştia sînt cei care îmi cumpără compact-discurile…

MDP: Prin ce se remarcă muzica promovată de dumneavoastră?

B.P.: Printr-un „sound” cu totul şi cu totul particular, aş zice chiar inconfundabil. Cîntatul la ferăstrău muzical şi la teramin excelează prin efectele de „glissando”, adică intonarea notelor unei linii melodice trecînd prin toate frecvenţele intermediare. Dacă acest lucru este făcut cu măiestrie se poate crea o muzică de o mare expresivitate. Comparînd între ele cele două instrumente, în timp ce ferăstrăul muzical are un sunet mai natural (rezultat din vibraţia acustică a lamei sale din oţel), teraminul poate genera un sunet mai expresiv, care se aude mai bine pe fondul muzicii de acompaniament.

MDP: Domnule Benedict Popescu, sînteţi primul roman care cîntă, integral, piese la aceste instrumente. Cum îşi poate procura iubitorul de gen, muzica dumneavoastră ?

B.P.: Am înregistrat în urmă cu cîţiva ani două compact-discuri, fiecare conţinînd aceleaşi 20 de piese. Pe primul am interpretat liniile melodice la ferăstrău muzical, iar pe cel de-al doilea la teramin. Din păcate nu am găsit o formă de a comercializa aceste CD-uri în ţară. Cei ce sînt realmente interesaţi de acest gen de muzică, îmi pot vizita site-ul pe internet la www.benedict-popescu.ro, mă pot contacta personal şi se poate găsi în fiecare caz o cale de a intra in posesia ei.

MDP: Despre ce proiecte ne puteţi vorbi?

B.P.: Încerc, atît cît reuşesc, să aduc cele două instrumente cît mai mult în faţa publicului. Înregistrez, în această perioadă, a doua pereche de CD-uri, care vor conţine alte 20 de piese: de la teme din muzica noastră populară sau a altor popoare pînă la teme din muzica clasică. Pe primul CD voi interpreta melodiile la ferăstrău muzical, iar pe al doilea voi interpreta aceleaşi melodii la teramin. Sper să finalizez acest proiect în primăvara anului viitor. Voi lucra, desigur, în aceeaşi perioadă, la cel de-al patrulea teramin. Cît despre concerte: poate un nou concert împreună cu grupul „Blue Leaves”, anul viitor în aprilie sau mai, la care veţi fi desigur invitaţi…

În urma alegerilor din 1990, dezamăgit, Petre Ţuţea spunea: „Numai un idiot ca mine putea face 13 ani de puşcărie pentru un popor de tâmpiţi!” Ulterior i-a părut rău de cele spuse, dar… amărăciunea adevărului rămâne.

Circ, pâine şi balamuc

Circul electoral românesc a debutat la început de an şi de atunci o ţine tot aşa, pe cheltuiala poporului. Recent, „Radio şanţ” anunţase o „lovitură de stat”, pusă la cale, zice-se, de Parlamentul României. „Curat murdar!…” Pe fondul lunii lui cuptor şi ignorându-se problemele sociale majore, din cealaltă ogradă – nu mai puţin bogată în orătănii tocmai bune de grădina „Zoo” a naţiunii -, surlele şi trâmbiţele au provocat o hărmălaie continuă şi de nedescris. Uite-aşa, găştile de uzurpatori ai Neamului au ţinut poporul mereu ocupat, au aprins scandaluri, oferindu-le tot ei soluţii… de ochii lumii, desigur.

De bună credinţă, cetăţeanul român acordă încredere celor pe care i-a ales să-i reprezinte interesele şi se străduieşte să-şi achite de obligaţiile pe care – oficial şi „democratic” – le are faţă de stat. Ca „reciprocitate”, unica preocupare a statului minimal – rezultat al triumfului capitalismului asupra socialismului vetust – este colectarea eficientă şi profitabilă a taxelor şi impozitelelor, pe care le majorează până la nivel letal. Prin instrumentele-invenţii-capcană ale originalei „democraţii” postdecembriste, statul nu a oferit nimic din lozincile emise, promise şi afişate pe toate gardurile de către reprezentanţii întregului „curcubeu” politic. Au înrobit poporul menţinându-l la limita supravieţuirii doar cu „pâinea şi circul” societăţii de consum: societate civilă, protecţie socială, educaţie, sănătate, privatizare, liberalizare, reformă, parteneriat… etc..

Strategia impunerii progresive a unor condiţii sociale şi financiare virulente şi agresive, necunoscute la noi până în ’90, a permis crearea haosului economic şi diminuarea siguranţei sociale a individului: imigraţie şi emigraţie în valuri, salarii din care nu mai poate fi asigurată existenţa individului şi a familiei, şomaj, corupția devenită omniprezentă în administrația publică şi în instituţiile statului, agresivitatea verbală, stradală, etc. Pentru comparaţie, câteva date relevante, asupra „Stării Naţiunii”:

1989:
– Stat suveran;
– populaţia: 22,8 milioane locuitori;
– 8 milioane locuri de muncă;
– datoria externă „zero” şi creanţe de recuperat;

2012:
– Stat cu suveranitate atrofiată aflat sub ocupaţie militară americano-israeliană;
– cetăţenii României, robi ai F.M.I., B.M. şi ai altor organisme-asasin economice; – populaţia: cca. 18-19 milioane locuitori (număr incert, rezultatul ultimului recensământ nefiind decât parţial accesibil);
– 4,2 milioane locuri de muncă;
– datorie externă cca 160 miliarde euro (din care, datoria statului – 50 miliarde euro).

Cum spuneam, suveranitatea statului a fost grav ciuntită, dacă nu chiar total anulată. Interesele naționale nu se mai decid în România, ci la „Înalta Poartă” a vremii noastre, Statele Unite ale Europei (U.E.) – un fel de U.R.S.S. în versiune actualizată şi compatibilă cu instaurarea New World Order. Problemele reale ale naţiunii au fost abandonate, lupta pentru supremaţia frâielor fiind prioritară. „Divide et impera” este cât se poate de actual, fracturarea societăţii româneşti, pe multiple planuri, fiind mai acută decât oricând. Profitorii s-au adresat poporului român într-un limbaj primitiv şi/sau adecvat handicapaţilor mintali, politicienii noştri (unii dintre ei având „calitatea” menţionată) au mizat pe reacţiile la fel de infantile ale populaţiei. Recurgându-se la „emoţional”, noii Caţavenci au găsit calea de a ne penetra subconstientul şi a implanta ideile convenabile lor. Din păcate, în bună măsură au şi reuşit. Oamenii au fost dirijaţi să se complacă în starea de sub-mediocritate şi crearea sentimentului auto-vinovăţiei pentru toate lipsurile tele-controlate, provocate de „circarii” zilei.

Referendum cu cântec

Place sau nu, realitatea nu poate fi negată: opt milioane şi jumătate de cetăţeni români, deci aproape jumătate din populaţia actuală a ţării a votat pentru demiterea preşedintelui suspendat. Vi se pare un număr insignifiant? Un important segment ai cetăţenilor României (majoritatea de etnie maghiară), a dat curs inacceptabilei gafe diplomatice a premierului maghiar, Viktor Orban, de a nu se prezenta la vot. În fapt, gestul a fost o sfidare a regulilor diplomaţiei şi a relaţiilor inter-statale, ba chiar o manifestare a complexului de superioritate, mergând pe mâna „beneficiarului”. Mai este nevoie de o dovadă suplimentară pentru a dovedi amestecul inacceptabil al Budapestei în controlul vieţii politice româneşti? Ingerinţa a avut efect nu doar asupra ghetourilor etnice din unele zone ale Transilvaniei, ci, indirect, asupra al întregii Ţări. Oare cu ce monedă a plătit „suspendatul” sprijinul lui Orban, că doar nu pentru ochii „s-clipitori” ai timonierului s-a produs sprijinul liderului maghiar, sosit special pe pământul românesc? Este o certitudine că obrăznicia „Made in Hungary” depăşeşte orice uzanţe diplomatice, iar (ne)Uniunea Europeană n-aude, nu vede. Guvernul României a fost „beştelit”, nu cu mult timp în urmă de către Preşedintele Parlamentului Ungariei, Kover Laszlo, într-un mod inadmisibil: „Guvernul României este neprietenos, necivilizat şi barbar…” Aşa ne trebuie! Nu am auzit nici un fel de reacţie concretă, eficientă din partea celor îndreptăţiţi să demareze măsura de declarare ca „persona non grata” a tuturor celor care încalcă dreptul internaţional şi insultă naţiunea Română, fie ei cine-or fi la ei acasă. Până şi printre mai marii „Înaltei Porţi” de la Bruxelles s-au găsit câţiva dispuşi să dea „indicaţii preţioase”, oferindu-mi prilejul să meditez la zicerile mereu actuale ale Luceafărului din debaraua lui HoRoPa: „Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,/ Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”[1]

O confirmare a celor relatate anterior: „Referendumul de duminică, 29 iulie 2012, are două rezultate. Primul, cel evident, se referă la Traian Băsescu şi este incert. Al doilea, cel mai puţin evident, se referă faptul că România nu mai este condusă de la Bucureşti. Premierul ungar, Viktor Orban a devenit persoana-cheie în politica românească şi pare a deţine controlul asupra votului unui număr impresionant de cetăţeni români, notează postul de radio Vocea Rusiei, într-un comentariu privind rezultatele referendumului din România privind demiterea preşedintelui Traian Băsescu.”[2] (Adevărul.ro)

„O explicaţie alternativă şi mult mai credibilă este că Viktor Orban a obţinut de la Traian Băsescu nişte promisiuni atât de importante, încât liderul maghiar a considerat necesar să-i ofere tot sprijinul posibil. Cine nu crede în posibilitatea unui asemenea aranjament cinic, ar trebui să-şi amintească întreaga biografie politică a U.D.M.R. care întotdeauna s-a ghidat după principii extrem de pragmatice în relaţie cu politicienii de la Bucureşti şi a sprijinit orice putere politică dispusă să ofere „ceva în schimb”.[3]

Chiar dacă a creat controverse, nici părerea prof. univ. dr. Ion Coja nu poate fi ignorată: „Indiferent de rezultatul referendumului, Parlamentul trebuie să decidă refacerea listelor electorale. Aceste liste au fost întocmite cu ani în urmă și, după cum zic unii, cuprind numele multor persoane decedate. Acest lucru trebuie verificat: cât este de mare numărul persoanelor al căror nume nu trebuia să mai figureze pe listele electorale? După refacerea acestor liste se poate valida sau invalida și referendumul, raportând numărul celor care s-au prezentat la vot la numărul real al celor cu drept de vot. Parlamentul trebuie să intervină!” (30 iulie 2012)

Precum în fabulele lui Gr. Alexandrescu, Constituţia României şi legislaţia statului român sunt, făcute doar „pentru căţei, nu şi pentru dulăi!”, adică pentru „prostime”, nu şi pentru ciocoii, baronii, mogulii, talibanii şi celelalte bipede umanoide din „Grădina Zoo” a României. Am intrat în postul Sfintei Mării, cu… pălăria ei cu tot şi nu mai este decât un bob zăbavă pân-la toamnă. Nici n-am avut vreme să ne tragem sufletul că începe alt circ, „Alţi bani, altă distracţie!”, iar la „orizont” nu se arată nici o speranţă, nici un OM care să reprezinte Ţara. Întreb şi eu pe mai marii neluminaţi ai Neamului Românesc: precum „cetăţeanul turmentat” al lui Nenea Iancu „Eu, care va să zică…, cu cine-o să votez?”

Păzea! Vine „aviara” H3N8

După perioada de acalmie impusă de scandalul „gripelor” criminale „fabricate” în anii trecuţi, o trompetă solitară anunţă, deocamdatădiscret, apariţia unei noi tulpini virale, adică o nouă „aviară”: „O echipă de cercetători raportează că au descoperit pe o porţiune de coastă din regiunea New England, 162 de pui de focă ucişi de o nouă tulpină virală.” Analizele ar fi indicat că virusul iniţial deşi aparţinea tipului gripei aviare, a dobândit abilitatea de a se răspândi la foci. După afirmaţiile experţilor, păsările de apă sunt purtătoare de virusuri gripale şi, în urma analizelor efectuate, s-a descoperit o tulpină virală nouă, aparţinând unui subtip denumit H3N8 cunoscut încă din anul 1960. H1N1 a murit! Trăiască H3N8!”. Se aşteaptă ca în luna septembrie să izbucnească o noua epidemie virală. „Toate-s vechi şi nouă, toate…”: odată cu toamna, marile concerne farmaceutice şi-au planificat creşterea profiturilor. Cum s-o fi chemând vaccinul? Au omis să ne anunţe, dar mai este vreme.

Mă mănâncă palmele şi tare mă simt tentat să pun mâna pe măturoi – precum în reconstituirea lui Caragiale – şi să exersez „democraţia” aplicată. Ar fi o soluţie!… riscantă, ce-i drept.

——————————————————————–
[1] Mihai Eminescu, Scrisoarea a III-a
[2] Vocea Rusiei http://www.adevarul.ro/international/Vocea_Rusiei
[3] Vocea Rusiei http://romanian.ruvr.ru/2012_07_31/83492768/

Sursa: Revista ART – EMIS

 „Nu uita niciodată că unii te pot urî, dar cei care te urăsc nu te înving decât dacă îi urăşti şi tu. Şi când o faci, te distrugi.”

 R.M. Nixon

Am găsit pe internet scris despre ură: „Eu zic că vine din educaţie. Cel puţin eu până la vârsta de 18 ani nu am făcut altceva decât să învăţ cum să urăsc cu adevărat… iar acum sunt un guru la treaba asta, pot purta ură pentru orice… şi nu oricum.. acum o fac cu profesionalism.” Poate a glumit, m-am gândit pentru o clipă! Dar dacă a vorbit serios? Într-un ziar citesc titlul: „Vremea răzbunărilor”. Aşa să fie oare? Asta ne dorim?

Ura fiind un sentiment al vieţii neîmplinite, după cum spunea un psiholog, filozof umanist german, născut la începutul secolului XX-lea, poate duce chiar la moarte şi aceasta deoarece stările sufleteşti sunt cele care ne îmbolnăvesc trupul. De ce să nu ne trăim viaţa în iubire, în dăruire desăvârşită, aşa cum ne învaţă Hristos? De ce nu-i urmăm sfaturile şi de ce lăsăm ca răul să ne distrugă încetul cu încetul; de ce ne alegem drumul spre o moarte veşnică? Religia cuprinde aceste învățături, dar pe bună dreptate se întreba Benjamin Franklin: „Dacă oamenii sunt atât de răi având o religie, cum ar fi dacă nu ar avea-o?” Răul trebuie evitat în viață, nicidecum „învățat”, întrucât el se opune binelui; natura noastră umană intră în contradicție cu răul care nu face altceva decât să ne provoace o stare de inconfort, putând ajunge la disperare, revoltă și chiar moarte.

Carl Gustav Jung, în cartea sa „Puterea sufletului”, ne avertizează asupra faptului că priveliştea urâtului suscită urâtul în suflet: „E netăgăduit faptul că răutatea celuilalt devine neîntârziat propria ta răutate, căci răul trezeşte răul din propriul tău suflet”. Dar, este tot atât de adevărat că ura îşi găseşte uneori motivaţii, așa zise raţionale, fără să ne dăm seama că ea ajunge în „imediata vecinătate a răului”.

Adusă problema în vremurile pe care le trăim, ura a cuprins cu fervoare societatea românească încă de pe vremea comunismului; cei care am trăit în acea perioadă am cunoscut „ura de clasă”, considerată de comuniști „combustibilul motorului progresului”. Ura ne-a fost inoculată și de atunci sufletele unora a fost schilodite. Prin diferite metode sadice a fost ucisă intelectualitatea românească, au fost uciși oamenii deveniți incomozi societății instaurate; se spălau creiere, se dorea un om nou care, de fapt, a apărut ceva mai târziu, în vremurile post-comuniste, născut din ură și răzbunare, moștenitor al certificatului de om al urii și al răzbunării. Nimic nu-i mai face plăcere, îl deranjează totul, i se pare că toți se opun idealurilor sale de pură materialitate, pentru el voința înseamnă în primul rând dorința de putere și luptă cu arme care rănesc și ucid oamenii corecți, blânzi, sensibili, nevinovați. Lev Tolstoi considera că răul vine din faptul că oamenii își închipuie că sunt împrejurări în care se pot purta cu semenii lor fără iubire. Foarte adevărat!

Întrebat Părintele Galeriu în ce constă mai precis răul?, acesta a răspuns: „S-a spus că este o stare și nu un principiu sau substanță. O stare a voinței pervertite. Sfântul Vasile cel Mare definește răul ca o înstrăinare de Dumnezeu. Cum s-a produs înstrăinarea? Prin ispita adorării de sine, prin strălucirea eului. Fiecare când gândim acum parcă intuim ceva din această conștiință de sine a existenței proprii, un fel de a fi al încântării. Deci Lucifer cade în această adorare de sine, făcând din eul lui o realitate existentă prin sine…” Înțelegem cum ideologia marxistă, străină de Dumnezeu a dorit să producă acel om nou!

Cred că lumea de astăzi, are nevoie de un idealism care să-i redeştepte conştiinţa legăturilor sale profunde cu universul, cu Lumea superioară a spiritelor, cea care conduce destinele realităţii văzute şi nevăzute. Prea ne-am obişnuit a privi numai pe orizontală şi a nu ridica ochii spre cer! Materialismul a ignorat viaţa spirituală, a aruncat, după spusele lui Alexis Carrel – chirurg şi biolog francez –, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină în 1912, o „cortină” între fenomenele materiale şi cele spirituale, între vizibil şi invizibil, între om şi Dumnezeu. Căci, știut este, că tot ce se petrece în minţile noastre vine din sufletele noastre, de aceea trebuie să îngrijim de suflet, dacă vrem să ne fie în bună stare trupul.

Aparținem cu toții societății în care trăim, dar gândim diferit și ne manifestăm diferit, fiecare după pornirile naturale ale sufletului său, și atunci este normal să existe și oameni cărora orice nedreptate să le trezească în suflete nemulțumirea, revolta, să fie înclinaţi spre a lua o atitudine morală sau imorală. Sinele lor nu se află în deplin acord cu ceva, cu cineva, încep să urască pentru că acesta este impulsul inimii, un impuls puternic și care poate fi la fel de puternic ca cel pe care-l pot avea pentru iubire. Ura poate începe lent cu blazare, dispreţ, judecată strâmbă, bârfă, invidie, gelozie sau chiar discriminare. Uneori toate aceste stări trec neobservate, ca „boli mai uşoare, dar netratate” (spune frumos cineva), cu timpul ele se agravează, se cronicizează şi omul nu mai poate fi vindecat; el este stăpânit de orgoliu, lăcomie, de răutate și ură, contaminând pe cei din jurul său. Iată de ce aceste „mici păcate” nu trebuie trecute cu vederea, ci trebuie luate în seamă dintr-un început și aflată cauza care le provoacă. Efect-cauză, cauză-efect!

Marcu Ascetul, admirator al Sfântului Ioan Gură de Aur, ne  îndemnă: „Luptă-te cu răul în prima fază, şi nu-ţi zice: el nu va birui în mine! Pe măsură ce tu te antrenezi, eşti deja învins.”

Începi să urăști de cele mai multe ori atunci când ți se face o nedreptate, pentru că ura este produsul unei vieţi rănite. Când ne sunt trădate speranţele, începem să urâm trădarea şi trădătorii. Iar când se face dreptate din timp, ura dispare. Este binele care îi ia locul și odată cu dreptatea dobândită, iubirea și speranţa luminează sufletul nostru, întunericul dispare. Dar pentru a se face dreptate, este nevoie de curaj, de luptă. Această luptă se dă în interiorul nostru, apoi în exterior. Cel mai nobil mijloc de luptă în exterior este cel al dialogului dus cu bun simţ, găsirea unui factor comun al discuției, raţiunea în felul acesta stăpânind pornirile sălbatice, animalice. La ce ne poate folosi agresivitatea animalică? Socrate spunea: „Între a face rău cuiva şi a-i face o nedreptate, nu e nici o deosebire. Nu trebuie să răspunzi la o nedreptate cu alta, nici la rău cu rău, orice ţi-ar face cineva.” Da, dar pe cel care a greşit nu trebuie să-l ajutăm să vadă greşeala? Oare nu trebuie să căutăm rădăcina greşelii lui care ne afectează și pe noi, pentru a aplana o nedreptate, un rău? Pentru ca răul să nu continue a exista, ar trebui să se țină seamă de legile dumnezeiești și cele omenești, adică de cele morale și cele juridice, iar acestea din urmă ar trebui bine întocmite, bine cunoscute și respectate, pentru ca societatea să funcţioneze pe principii sănătoase. Pentru filozoful Spinoza, a avea acces la ele, trebuie folosită rațiunea, care „ne conduce inevitabil la perceperea adevărului și a greșelii”.

În legile bisericești sunt cuprinse Poruncile, iar Porunca dragostei cere creștinului să dezrădăcineze din suflet său orice urmă de mânie și de ură față de semen și să răsplătească răul cu binele. Apostolul Pavel spunea că legea morală e înscrisă în inima omului; Dumnezeu ne-a înzestrat cu conştiinţă, lăsându-ne libertatea învățării cunoaşterii a ceea ce-i bine şi a ceea ce este rău. Psihologii merg pe căile lor de investigare: Carl Gustav Jung ajunge la concluzia că anumite categorii ale gândirii ne sunt date aprioric, adică înaintea oricărei experiențe de viață, ele ivindu-se simultan cu primul act de gândire.

Ca în orice activitate din această viață, este necesar a se acţiona cu curaj şi demnitate în căutarea greșelilor și îndepărtarea răului. Lipsa curajului duce la suferinţă și la întreţinerea ei; se știe doar că oamenii lipsiţi de curaj, oamenii laşi, se târăsc toată viaţa, ca viermii pe pământ; iar când acţionăm, să ne ferim de a ne folosi de legea Talionului (dinte pentru dinte) care este, cu siguranță, dreptatea celor nedrepţi, răzbunarea care fericește doar pentru o clipă. Unii spun că suntem oameni şi trebuie să admitem că suntem imperfecţi, deci ar trebui să fim toleranți… Da, dar cât de imperfecţi suntem şi cum ne afectează aceste imperfecţiuni, contează! Chiar dacă nu am făcut nici o faptă rea, ne putem simţi responsabili de răul din jurul nostru. Şi cu cât suntem mai indiferenţi în faţa răului, cu atât suntem mai departe de prezenţa binelui în viaţa noastră.

De multe ori tergiversăm intervențiile, deciziile, lamentăm sau chiar nu luăm în seamă oamenii care aduc nepăsarea, golănia, mârlănia, necinstea în viaţa noastră de toate zilele și nu luăm în seamă nici pericolul declinului societăţii în care trăim sau, începem să-i judecăm târziu, de multe ori în lipsă, atunci când ei nu mai sunt printre noi, spre a ne aduce argumentele lor, a-și ispăși păcatele. Şi resemnaţi, spunem: „Dumnezeu să-i ierte!” Este bine că invocăm această iertare creştinească pentru cei care ne-au făcut și ne fac viaţa un iad, dar de ce să nu luăm atitudine atunci când ei sunt printre noi şi când se mai pot mântui, iar noi să îndreptăm lucrurile, să putem răsufla uşuraţi că s-a făcut dreptate la timp şi să mergem cu curaj şi speranţă înainte în această viaţă? Unii cred că sentimentul acesta al urii apără uneori societatea de distrugere prin exacerbarea anumitor instincte, ura fiind considerată în acest caz, ca o luptă pentru dreptate, pentru apărarea celor „sfinte” dobândite de-a lungul generaţiilor. Poate au dreptate!? Dar această luptă nu o putem duce cu armele binelui? Cu siguranță nu avem dreptul să dormim! „Deşteaptă-te române!” să ne fie mereu în minte.

În cartea: „România încotro” Gheorghe Popa ne vorbeşte despre inegalităţi, contradicţii şi nedreptăţi, sugerându-ne a le limita prin dreptate socială, prin legi bine stabilite. Dar pentru aceasta  trebuie să existe, ne spune, „un anumit nivel general de spirit civic şi responsabilitate socială”, adică să existe procesul educativ, şi propune ca „în fruntea organismelor sociale centrale de decizie, acţiune şi comandă, să fie oameni de calitate din punct de vedere moral, profesional şi politic”, în mod contrar, deteriorarea socială poate să înceapă şi să se dezvolte „de la cap” şi dă exemplu corupţia. Heinrich Heine spunea clar și fără echivoc: „O naţiune nu poate fi regenerată dacă regimul ei nu dovedeşte o înaltă forţă morală”.

Și ne mai întrebăm cum a ajuns omenirea la atâta ură? De ce ura pare să domine astăzi societatea românească? Trebuie să remarcăm că Alegerile recente din România şi Criza economică au la bază criza morală prin care trece Romania şi motivul principal este acela că nu am judecat suficient, nu ne-am limpezit mințile şi am neglijat trecutul. Unora le-a fost teamă că îşi pierd posturile, alţii averile dobândite ilicit şi astfel au făcut tot posibilul să ignore sau chiar să îngroape trecutul. Noroc de scriitorii, istoricii şi jurnaliştii care nu s-au lăsat intimidaţi şi cu mult curaj au făcut dezvăluiri (dar nu suficiente!), pentru a lăsa o frescă a vieţii în comunism, şi a celei post comuniste. Și în al doilea rând, ne-am obișnuit să dăm în cap elitelor, de la care am putea învăța ce fel de atitudine să adoptăm în fața unor situații, de criză morală.

Este tot atât de adevărat că pentru unii, ura constituie o adevărată plăcere, o hrană a sufletului. Romanticul poet englez George Gordon Byron spunea că „oamenii iubesc în pripă, dar urăsc liniştit până la moarte”. Și-atunci, să fim buni, iubitori sau să urâm? Să alegem a trăi cu iubire, sau cu ură şi răzbunare? Pitagora, considerat unul dintre cei mai mari legiuitori ai antichității grecești spunea de pe atunci că viața cumpătată, în slujba binelui și a dreptății, trebuie să stea la baza alcătuirii politice a unui stat.

Din Scriptură aflăm că Dumnezeu este plin de bunătate, Dumnezeu este iubire! El fiind sursa bunătăţii, bunătatea Lui ajunge la noi prin rodirea Duhului, prin comunicarea şi împărtăşirea caracterului lui Hristos în noi, pe care o face Duhul Sfânt. „Cine se scăldă în sfera bunătăţii, a iubirii măcar pentru câteva clipe, simte o stare de fericire, de mulţumire, de liniştire…” Cu toţii am simţit bunătatea, iubirea, am simţit cum aceste stări înalţă spiritul uman. Dar pentru a atinge acest punct, este necesar să ducem o luptă cu noi înşine şi cu cei care ne violează comportamentul moral cu un tupeu nemaipomenit şi cu ignorarea normelor religios-morale dar și a celor juridice; să avem în vedere totodată armonia care există între bunătate, iubire şi dreptate, din gesturile lui Iisus Hristos care a plâns pentru oameni, a murit pentru noi, dar tot El a luat biciul în Templu şi nu a ezitat să-i numească pe unii ,,morminte văruite”. Şi… să acceptăm lipsa contradicţiei între bunătate şi pedepsirea onestă a răului, pentru că ,,Domnul este bun şi drept”, iar acestea două se găsesc într-o perfectă armonie în natura divină: ,,Dreptatea şi pacea se sărută” (Psalm 85.10b).

Pr. Prof. dr. Nicolae V. Dură vorbind despre Normele juridice și Normele religios-morale într-o carte a sa, arată că „legătura osmotică între drept și morală, între ce este drept și ce este bine (bun), între drept și religie etc. este adeverită nu numai de realitatea istorică a vieții umane, de ieri și de azi, cât și de unii teoreticieni ai dreptului, de unde deci și concluzia firească: nu trebuie să existe drept fără morală, fără afirmarea principiilor unei morale umaniste, sănătoase, care să aibă întotdeauna în vedere binele, dreptatea și echitatea, valori scumpe umanismului…”

Îmi amintesc, da, mergeam pe drum… Fusese ultimul drum făcut în țara mea… Era seara unui anotimp care-și dezbrăcase frumusețea, arătându-și goliciunea stranie… Strada avea trotuarele înguste, mașinile parcate înghesuit, nereglementar, îngustând și mai mult aspectul străzii, arborii desfrunziți, cu crengile ciunge, trunchiurile răsucite, totul dând impresia de boală, de sfârșit de viață… Și fulgii albi cădeau din cer ca o compensație a urâtului din preajmă… Ningea în acea lună a iernii… Era haosul ninsorii, asemeni haosului din inimile semenilor, iar după acest haos se poate aşterne un strat minunat, unitar de zăpadă, îmi spuneam… Comuniunea fulgilor, a inimilor noastre… Dreptatea, binele, armonia în care trebuie să ajungem să trăim, căci știut este că numai ea adună, pe când discordia, ura, nu fac altceva decât să dezbine. O lumină se aprindea în mintea mea obosită: Un creştin nu trebuie să-şi piardă speranţa… Emil Cioran o numea „astrul inimii”! În „Jurnalul de idei”, Constantin Noica exprima poematic: „În mitul Pandorei rămâne speranţa, ca ultim demers uman, cel mai adânc. În fundul cutiei Pandorei este tresărirea la viaţă, o pâlpâire, o palpitaţie.” Și-n fața ochilor îmi apărea figura severă și totodată blândă, privirea pătrunzătoare a lui Octavian Paler, rostind convingător: „Speranța se organizează, nu se așteaptă!”

  Din cartea „Articole și eseuri” – vol I, publicată în 2010.

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord.

Convorbiri – Vavila Popovici SUA