Cuvânt și iubire

„Exilul Românesc la mijloc de secol XX” oferă un foarte interesant periplu în lumea celor care au ales să trăiască într-o altă ţară decât cea natală. Şi eu fac parte din această categorie, şi eu m-am simţit exilată din România, ceea ce bineînţeles că mi-a trezit un interes imediat faţă de această lectură. Dar cartea lui Octavian Curpaş m-a făcut să văd cât de diferite în formă, dar asemănătoare în esenţă sunt majoritatea acestor experienţe. Un prânz cu Nea Mitică declanşează o avalanşă de povestiri emoţionante prin felul în care suntem lăsaţi să pătrundem în viaţa unor oameni care au avut curajul sau poate doar nevoia de a-şi căuta fericirea în afara graniţelor între care s-au născut. M-am simţit cuprinsă de nostalgie citind poveştile lor, devenind mai conştientă şi de povestea mea. Când te muţi într-o altă ţară, oricât de mare e bagajul cu care pleci (şi, de cele mai multe ori, aceasta nu este o opţiune), tot nu ai cum să iei totul cu tine. Îţi lipseşte mereu ceva. Dar acesta este până la urmă şi motivul pentru care pleci. „Trăieşte clipa” devine mai mult decât un clişeu auzit de o mie de ori. Rişti să rămâi între două lumi dacă nu o faci. Şi cu toată ştiinţa mea că Pământul ne aparţine tuturor în egală măsură, dezrădăcinarea fizică de un teritoriu creează confuzie. Dar numai uitând cine suntem, ne putem reinventa.

Eu cred că orice om ar trebui să locuiască măcar un an într-o altă cultură decât cea în care s-a format. Procesul de adaptare creează o altă dimensiune, în care individul suferă o expansiune a sufletului şi a minţii. Dar suferă… în Statele Unite şi o expansiune a corpului, uneori… Umorul este în orice caz cel mai sigur colac de salvare. Şi umorul romanului „Exilul […]” este esenţial în temperarea afectivităţii cititorului sensibilizat de empatia cu aceste personaje complexe şi pline de o viaţă grea, dar trăită din plin. Cartea este fascinantă pentru că prezintă destinele unor oameni care au fost nevoiţi să lase în urmă tot ce agonisiseră până când au luat decizia de relocare. Şi, când te afli în această situaţie, te agăţi mult mai puternic de orice amintire. Orice sentiment devine mai pregnant şi fiecare experienţă mai importantă. Mulţi dintre cei care pleacă ajung să-şi aprecieze ţara mai mult decât cei care rămân. Poate şi dintr-un ciudat sentiment de vină. Dar înveţi să te bucuri de ceea ce îţi creezi acolo unde trăieşti.

Aşa cum mă bucur eu că l-am cunoscut pe Octavian Curpaş şi că am avut onoarea să citesc această carte cu suflet şi să vă împărtăşesc modul profund în care m-a atins şi a rezonat cu mine, sperând să vă trezesc şi dumneavoastră interesul de a călători alături de aceste personaje, indiferent de locul de unde veţi porni în această aventură.

Maria ROMAN – actress

New York, USA

Volumul de poeme “Cartea nerostirii”, aparţinând poetei nemţene Maria Rugină (“MARU” –cum semnează poeta), apărut la Editura “Muşatinia”, 2012, într-o formă grafică excelentă, poartă cititorul spre „APA CUNOAŞTERII”, spre poezie.

       Preocupată de sine, de a descoperi pe treptele tăcerii o lume ,,fără mal a nerostirii,, (Zorica Laţcu) pătrunde cu fineţe ,,Spre Lumea Lumilor Lumii” .

 ,,Visul metaforic” mereu prezent, ,,Tu, OM-DEFINITIV – MINUNE,, un strigăt înfometat de a se cunoaşte, de a pătrunde sensul vieţii. Dorinţa de adevăr, “tahionic…seva gândului/ în fagurele minţii …rebele/ …Neavând/ cuvinte fertile…/am ivit CARTEA NEROSTIRII,/ sperând/ ca tăcerea Marelui Punct/ să preia, când şi când,/ neputeria Cuvântului – Gând…”(vezi Sunt, pag.10)Întrebări, nedumeriri, ,,a şti că nu ştii nimic,,… omu-şi caută esenţa/…Substanţa, Viul, Misterul/ Se ating şi de-ntretaie…,,(vezi poezia – Apa cunoaşterii, pag.77)

 Poeta Maria Rugină se eliberează prin CUVÂNT. Iubirea, trăirile interioare au ,,ca unitate / dorinţa şi împlinirea.,, (In logica firii, pag.120)

 Citind poemele poetei nemţene, cu multe conotaţii filozofice şi religioase, confesiunile nude, scrise dintr-un prea plin sufletesc, mă duce la gândul că suntem cu toţii ,, bolnavi de …cele ce sunt,,(pag.108)

 Conceptul filozofic ce răzbate din vers, ne propune o interpretare a Existenţei.

Prin “condiția umana” – ne avertizează D.D.Roşca – trebuie să înţelegem “nu numai condiţia unei fiinţe economice şi politice care luptă alături de semenii săi pentru libertatea sa socială şi politică şi pentru apărarea demnităţii sale, ci înţelegem mai cu seamă condiţia omului fiinţa spirituală, creator de valori spirituale şi capabil să transforme cu ajutorul acestora realitatea ce-l priveşte, s-o umanizeze, transfigurând-o“. Nu este întâmplător faptul că acest gânditor situează în centrul reflecţiei filosofice “caracterul absolut problematic al vieții spirituale“, “caracterul de aventură şi miracol pe care-l arată civilizaţia şi valorile ei“, “sentimentul de constanţă şi iremediabila nesiguranţă în ce priveşte destinul nostru ca fiinţe cu anumite nevoi spirituale“.

 Poezia ca ,,fir  de nisip descătuşat/ de gravitaţia terrană/ se deplasează, în unghi drept,/ spre Marea Rugă suverană.,, (pag.101)

 Preocupată de ,,gramatica iubirii” …”în apa sufletului…” poeta se întreabă: “încerc botezul minţii mele,/ ca Taină Sfântă  Durerii/ în lunga noapte fără stele…/ Răstorn clepsidra nerăbdării/ în vastul timpului real/ şi scotocesc hermeneutic/ în plumbul nesupus de val/ CE CAUT ştiu că-i ne-nceput, Este FĂRÂMA MEA DE CER”/ …(Ce caut? , pag.75).

 Poeta Maria Rugină, o fiinţă puternică, ce aduce ofrandă iubirii, încrezătoare în timp şi spaţiu, lăsând lumina şi toate stările să se topească în ea, definindu-i starea. Ştie să se bucure de fiecare clipă sublimă percepând-o ca parte a veşniciei, făcându-și din ea icoană. (Întoarcere, pag.69) 

 ,,Cunoaşterea este Taina…/ Zborul zămisleşte Cerul…IUBIREA fiind voinţa, conectarea existenţei, la esenţa de a fi “ (Zbor şi cer, pag.39)       

 „La urma urmei, ce este omul în natură? Nimic în raport cu infinitul, tot în comparaţie cu neantul, un lucru de mijloc între nimic şi tot. El este infinit de îndepărtat de ambele extreme; iar fiinţa lui nu stă mai aproape de nimicnicia din care este scoasă decât de infinitul în care-i înghiţită. Puterea sa de înţelegere păstrează, în ordinea lucrurilor inteligibile, acelaşi rang ca şi corpul în imensitatea naturii. Tot ce poate face ea este de a descifra ceva din ceea ce aparţine lucrurilor de mijloc, veşnic disperată că nu le poate cunoaşte nici principiul de bază, nici finalitatea.”

„Iată adevărata noastră stare. Este ceva ce limitează cunoştinţele noastre într-un fel de margini peste care nu trecem, incapabili de a şti totul şi de a ignora totul în mod absolut.” (Blaise Pascal)

CARTEA NEROSTIRII, un titlu incitant al poetei Maria Rugină. Poemele ei dau căldură minţii făcând-o să tresară în ea ,, muguri – astre, / ce sorb lumină absolută / din FLACĂRA voinţei noastre.”(Trief major, pag. 5)

Pentru poeta Maria Rugină, “poezia” ramâne apa “cunoaşterii”, primind forța de a merge mai departe. Versurile ei învăluite în “taină”  își pun amprenta cu sfințenie pe meleaguri nemțene și nu numai.

O luptătoare ce respiră prin vers, mereu în căutarea “luminii absolute” sub “fărâma sa de cer”.

Mariana Gurza

Timișoara

2012

Visuri şi amintiri, spuse cu nostalgie, şi aşternute cu dibăcie, într-un testament de suflet-recenzie la „EXILUL ROMÂNESC LA SFÂRŞIT DE SECOL XX – Paşoptiştii români în Franţa Canada şi Statele Unite”, autor Octavian Curpaş. Editura Anthem, Arizona, 2011

Dibăcia unui scriitor se „simte” din primele pagini ale unei cărţi. Nu-i vezi „sudoarea frunţii”, dar îi simţi dăruirea. Pătrunzi în adâncul ei, asemenea  unui ocean de cuvinte şi citeşti cu nesaţ frumoasele buchii aşternute acolo. Lumea lor se află în faţa ta, a scriitorului şi a personajelor. Trăieşti odată cu ele evenimentele din perioada parcursă,  „vizitezi” locurile bătute de paşii lui Dumitru Sinu, în cazul nostru, şi respiri aerul american. Da, ai pătruns pe „Pământul făgăduinţei”, aşa cum a făcut odinioară personajul. Dar, înainte de a-l cunoaşte pe veritabilul personaj Dumitru Sinu, trebuie sa-ţi îndrepţi atenţia  asupra scriitorului.

Distinsul domn Octavian D. Curpaş este autorul acestui „testament de amintiri”. Aşa cum spuneam la început, numai dăruirea, pasiunea, dorul de locul natal, şi binenţeles oportunitatea cunoaşterii lui Dumitru Sinu, l-a făcut să scrie această minunată carte.  Profesionalismul şi-a spus cuvântul şi astfel într-un timp relativ scurt, cartea a văzut lumina tiparului. Munca sa de jurnalist înfocat al diasporei româneşti din America, a contribuit la  frumuseţea  cărţii. Atunci când ai în faţa ta, o astfel de „comoară”, nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să o citeşti cu nesaţ. Aş putea spune că cei doi domni, Octavian Curpaş, autorul şi personajul Dumitru Sinu, se aseamănă, deoarece mâna destinului i-a făcut să se cunoască departe de ţară, însă amândoi provin din acelaşi „leagăn” strămoşesc, minunatul Ardeal.

Nu pot trece mai departe fără a spune că scriitorul, i-a ascultat poveştile spuse cu atâta farmec, notându-le ca într-un fel de jurnal şi apoi mai târziu să prindă contur intr-o carte. Nu degeaba am numit-o eu „testament de suflet”, acolo nu ai voie să intri în grabă, ci mai degrabă cu sfială, pentru a respecta tot ce a dăruit autorul „din prea plinul său”, iar personajul din „oceanul de amintiri”. Aşadar, tu, cititorule deschide-ţi sufletul şi savurează din dulceaţa cărţii, vei constata ca am avut dreptate, că te-am ghidat către un munte de visuri trăite, visate, uitate apoi reînnodate şi dictate pentru a fi cunoscute de mine, de tine, de toţi cei care visează la o clipă înălţătore.

Viaţa ne surprinde uneori, cu „lecţiile” ei. Indiferent cât ne este de greu, apelăm la ajutorul divinităţii aşa cum domnul Dumitru Sinu, a apelat de multe ori, în copilărie, când a rămas orfan, la 3 ani. Mama cea mai minunată fiinţă de pe pământ, a trecut în lumea cea veşnică, la cei 27 de ani. Copilăria, nu i-a  fost darnică, însă cei doi bunici Ioan Stănilă şi nenea Niculiţă cum era numit se săteni, bunicul din partea mamei, i-au făcut să accepte mai uşor vitregiile vieţii. O amintire impregnată în adâncul sufletului este aceea a „bocetului” cântat la moartea fiicei fostului primar Ioan Vulc. Apoi mai târziu când a trebuit să parcurgă atâta drum, prin atâtea ţări, să se împrietenească cu oameni străini, să suporte dorul de ţară visând la o viaţă mai bună. Nu i-a fost uşor nici când ajuns în Iugoslavia ajutat de legionari, în vremea lui Iosip Broz Tito. Numai protecţia divină l-a ajutat să îndure totul, să meargă mai departe, să înfrunte cu tot curajul. În faţa unui astfel de om, îţi scoţi pălăria, şi te întrebi dacă este real sau nu? Certitudinea autorului te asigură că personajul este real şi nu ficţiune! Drumul a fost continuat mai departe, parcă nu era destul, cu Triest-Cinecitta-Torino-Paris. Ajunsese la destinaţie? Aflaţi că nu! Încă mai avea să străbată alte drumuri, alte greutăţi, marcându-l pentru totdeauna.

Stimate cititorule, dacă în colţul ochiului tău va apare o lacrimă, să nu-mi porţi pică deoarece eu am să-ti împărtăşesc în câteva cuvinte, frumoasa poveste de dragoste a lui Dumitru Sinu, ajuns acum pe pământ canadian. Restul, te voi lăsa pe tine, să descoperi! Da, ajuns în Canada, soarta i-a scos în cale o frumoasă domnişoară franţuzoaică, Nicole, care îi va deveni soţie. Chiar dacă au existat „voci” împotriva lor, ei au spus „da” vieţii împreună, făcând să rodească din exemplarul lor mariaj doi copii  minunaţi. Acum când se privesc în ochi, simt acelaşi fior al tinereţii, ştiut doar de ei, chiar dacă diferenţa de vârstă a fost destul de mare, când s-au întâlnit. El 37, ea 19. Surprinzător, nu? Indiferent ce vor spune unii despre monotonia vieţii in doi, viaţa pentru ei a fost oază de fericire din care au gustat, fericiţi, iar astăzi sunt doi bunici minunaţi. „Viaţa le-a brăzdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea străluceşte şi a acum la fel de puternic, precum în ziua când s-au cunoscut.”

Nu pot să trec nepăsătoare peste încă un aspect, pe care l-am remarcat, dragostea doamnei Nicole pentru muzica românească şi de asemenea râvna dumneaei de a şti limba română, pe care şi-a însuşit-o în şase luni, învăţând simple propoziţii si apoi trecând la fraze mai complicate. Ceva care l-a amuzat pe domnul Sinu o perioadă mare de timp, a fost confuzia pe care o făcea tânăra lui soţie între: „Drum bun!” şi „Noapte bună!”, aceste două urări fiind folosite invers.

Oamenii întâlniţi de acest domn, în drumurile lui sunt mulţi, n-am să-i enumăr eu, a făcut-o scriitorul cu multă pricepere, povestind toate întâmplările lor cu bune şi rele, dar eu voi preciza că oportunităţile vieţii l-au făcut să se bucure mai mult de viaţă, să o preţuiască în adevărata ei valoare şi să privească cu nostalgie peste umăr. Bagajul de cunoştinţe l-a transformat într-un om de afaceri, şi prin acestea a învăţat să cunoască oamenii şi sufletele lor, poate şi caractere. Sunt situaţii în care ai parte de dezamăgiri din partea celor apropiaţi, dar la fel sunt situaţii când legi prietenii pe viaţă, şi tu, te miri de împrejurări! Astfel s-a întâmplat şi în cazul lui nea Mitică, a legat prietenii ce au ţinut o viaţă. Viaţa lui care poate fi, după umila mea părere, un scenariu de film. Aş vrea să mai adaug că în sufletul acestui om există  o mare pasiune pentru carte. Mărturie stau volumele din living-ul acestui domn, aşa cum povesteşte autorul. Ele sunt ordonate frumos şi ai ocazia să spui că, preţioasa carte este hotarul dintre întuneric şi lumină, este poate puntea care duce spre alte tărâmuri imaginare sau reale aşa cum trăieşti experienţa de aici. Visezi, speri… şi apoi închizi în tainicul tău suflet, un gând, o amintire, a lui Dumitru Sinu, aşternute în paginile acestei cărţi de domnul scriitor Curpaş.

Prof. Carmen MARIN

16 august 2012

Buzău  

Motto

„Lacrimile sunt roua de pe fruntea

îngerilor care păcătuiesc în cer…”

(Luminiţa Amarie) 

Luminiţa Amarie este o poetă care încearcă cu talent şi demnitate să se facă  cunoscută în lumea literară contemporană. S-a născut în data de 20 ianuarie 1987 în oraşul Dorohoi, Judeţul Botoşani. La o vârsta fragedă a părăsit ţara, stabilindu-se pentru un an în Italia, apoi în Franţa, unde frecventează o serie de cursuri şi specializări, printre care liceul şi studii preuniversitare. Încă din şcoală a fost remarcată pentru talentul său poetic, literar şi artistic. Călătoreşte în Europa, Africa, America de Sud şi Orient. În prezent locuieşte în Marea Britanie, la  Londra, dar se reîntoarce foarte des la Parisul copilăriei şi din ce în ce mai mult în România, unde pământul o cheamă şi-i dă puterea de a scrie.

Luminiţa Amarie iubeşte copiii, muzica, teatrul şi natura. Prima sa carte urmează să fie publicată în curând la Editura „Mihai Eminescu” din Bucureşti. Cu acest volum „Lacrimile, dinţii albi ai durerii”, Autoarea este convinsă că un scriitor care doreşte să fie recunoscut ca poet, trebuie să-şi demonstreze în primul rând vocaţia în acest domeniu, perfecţionându-şi mereu stilul şi construcţia versului.

Cartea începe precum un text din lirica norvegiană („Învaţă de la toate”): „Din rădăcini adânci, pământ cu jar şi iz/ Iubeşte-mă în mai cât poţi tu să cuprinzi./ Adâncul meu eşti tu, eşti floarea mea de colţ,/ Iubeşte – mă în mai şi du-mă către bolţi (…) Iubeşte-mă în Mai în toată măreţia/ Iubeşte-mă când tac să-ţi fiu împărăţia/  Iubeşte-mă în Mai aşa cum mă doreşti/ S-apună şi apoi răsară-n noi toţi mugurii dumnezeieşti/ Iubeşte-mă în Mai, fii umbra mea, furia/ Iubeşte-mă în cer caci eu îţi sunt simbria/ Respira-mă si-apoi îmbrăca-te cu mine/ Într-o pădure cu salcâmi şi flori printre ruine/ Iubeşte-mă în Mai, nu mă lăsa pe mâini’/ Iubeşte-mă în Mai şi – îmbată-te cu mierea de salcâmi/ Iubeşte-mă în noapte-n calde lumini de lună/ Când soarele ne-atinge şi ţine împreună/ Iubeşte-mă-n albastru în mov şi străveziu/ Iubeşte-mă acum şi iar într-un târziu/ Iubeşte-mă în galben cum te iubesc şi eu/ Iubeşte-mă în alb, până la Dumnezeu.”

Volumul de poeme al Luminiţei Amarie trebuie imaginat ca o poveste de dragoste, o carte a tensiunilor sufleteşti în care efortul poetei este de apreciat: „M-ai ajutat  să zbor deasupra sufletului tău/ şi în culori să mă topesc să îţi fiu curcubeu (…) Mi-ai spus că vrei să-ţi fiu mireasă, tu mirele din vis/ M-ai învăţat să-ţi fiu imperiu şi un ocean nescris…”

Rostirea lexemelor în poezia Luminiţei Amarie cutreieră tema unui ideal, dar şi pe cel al iluziei: iubirea. Scriitura prinde idealitatea de dinaintea diegezei iubirii, precum în versurile: „Mi-ai spus că vrei să fiu terestră şi-n nopţile târzii/ Mi-ai spus c-o să mă ţii în braţe şi scut tu o să-mi fii/ Mi-ai spus că vrei să-mi fii un fir de floare sfântă/ Să-mi fii inel de flori şi mireasmă de nuntă…”

Influenţele poeziei lui Ion Minulescu înfrumuseţează povestea de iubire şi jurământul, ca în poezia „Sunt”: „… Sunt tot ce vrei şi ce aş vrea sa-ţi fiu/ Sunt o vioară ce te cântă în târziu/ Sunt o fântână şi tu mă bei cu dor/ Sunt eu, sunt doar un suflet călător…”

Povestea se resfiră cu puternice pasiuni pe care le simte poeta: „Ne îmbătăm în gustul de păcat/ Lanul de maci ne este tainic pat…” sau: „Să te sărut, să te descânt cum doar buzele-mi ştiu/ Să-ţi fac culcuş în lut, tu mie vizitiu/ Să mă respiri încet, nebun ca un păgân/ Iar eu să de ademenesc cu floarea de salcâm…”

Cu siguranţă că, prin intermediul freneticei pasiuni pentru poezie, Luminiţa Amarie se va înscrie cu aplomb pe orbita lumii literare.

Octavian CURPAŞ

Phoenix, Arizona, SUA

august 2012

               Motto:

                    “Despre viață nu se poate scrie

                         decât cu un toc înmuiat în lacrimi”.  Emil Cioran

În data de 10 august 2012, la doar 49 de ani Angelia Pupăzan a plecat la Domnul. Voia Celui de Sus mai presus de voia noastră, viața fiind o călătorie spre veşnicie.

Numele Angelia este un diminutiv latinesc al numelui Angela, femininul latinescului Angelus (înger), derivat de la grecescul angelos (mesager).

Într-adevar, Angelia avea ceva angelic. Veselă, iubitoare devotată. Un model de virtute ca mamă soție, prietenă, colegă. Un “mesager” pentru toți care au cunoscut-o.

Radia din toată ființa sa. Nu ne lăsa să-i vedem durerea, mereu ascunsă după un zâmbet. Absolventă a Facultătii de Psihologie Timișoara, lucrase în Armata Româna, apoi a devenit un model de funcționar public al A.J.O.F.M. Timiș. Preocupată mereu de problemele celorlalți, se apleca cu naturalețe asupra omului de rând. Adusese un suflu nou instituției prin disciplină și corectitudine.

O femeie frumoasă, elegantă, plină de farmec. O adolescentă dacă nu o cunoșteai suficient. Și-a venerat familia, pe soțul Vasile, pe cei doi copii Nicușor și Suzana. Plecase în lumea veșniciei după ce își văzuse fata cu studiile terminate.

Pentru ea ultima parte a vieții a fost o luptă cu boala, cu neputința dar mereu a avut nădejde în puterea divina. A fost o luptătoare ! Un model de credință și virtute.

Acum câțiva ani suferise o intervenție chirugicală. Înțelegeam situația, eu însămi trecând prin momente dificile. Purtată de dorința de a-i fi aproape am încercat să o văd la spital. Nu a dorit să fie văzută în suferință…Buchetul de trandafiri îl lăsasem medicului de gardă. Desi, ascunsă am surprin-o ghemuită pe un pat de spital…Pentru mine a fost suficient…

Când revenise printre noi, îmi arătase petalele trandafirilor păstrate cu sfințenie într-un șervețel…

În volumul de versuri “Ultimul strigăt” îi dedicasen un poem, dorind prin acest gest să o fac mai puternică, să depășească momentele grele,  arătându-i prețuirea mea.

*

MĂ UIT SPRE CER

                                                              Doamnei Angeliei Pupăzan

Născându-mă din nou,

Iată-mă!

Am trecut prin furcile unui vis urât.

Neştiută de nimeni,

m-am împresurat în suferinţa-mi mută,

Dar acum, Doamne, mă desfăt

cu darul tău de viaţă nouă,

să pot râde, să pot plânge,

să pot lupta, să trăiesc,

precum în neclintirea lor stâncile…

                                      (18 martie 2006)

(Ultimul strigăt – poeme, Ed. Eubeea, Timişoara, 2006, pag. 8 )

Da, așa a fost Angelia Pupăzan, neclintită, demnă și iubitoare. Lumina casei, îngerul bun ce aducea veselie în juru-i. Credința ei, a soțului i-a mângaiat suferința. Dumnezeu a întărit-o de fiecare dată…Și-a purtat povara durerii cu demnitate, mulțumind Domnului pentru fiecare clipă. Știa să prețuiască clipa…”Știa că veșnicia stă ascunsă într-o clipă’.

Pentru ea eram mereu “madame Gurza”, niciodată nu a dorit să-mi spună simplu Mariana. Era o oarecare diferență de vârstă, dar între mine și “Angeluș” cum îi spuneam eu, exista o relație specială bazată pe respect și dragoste.

Deși în ultima perioada drumurile noastre au fost diferite, eram interesată de Angeluș.

Primirea vestii m-a bulversat. Pierdusem un prieten drag. Cu ochii minții mi-am amintit toate momentele petrecute în preajma ei. Acolo, la capelă ceva s-a frânt în mine. Îmi făcusem reproșuri că nu i-am stat aproape, știind totuși că nu și-ar fi dorit. Familia ei avea prioritate; alaturi de Vasile, Nicusor, Suzana, era fericită.

Răvășită am încercat să caut răspunsuri. Să mă întreb pentru a nu știu câta oară : Ce este VIAȚA?

De ce pleacă oamenii buni?

Nu am putut să o conduc pe ultimul drum așa cum mi-aș fi dorit. Cu lumânarea aprinsă , refugiindu-mă , am încercat să-i fiu aproape prin blânda rugăciune.

Iartă-mă Angeluș!

Avem de învățat în fiecare zi. Creștini ortodocși, „pelerini în drumul către cer”. Tu ai fost una dintre persoanele de la care avem ce învăța…Dârzenia și modul tău de a ne arăta cum putem să fim mai aproape de mântuire. Nu prin vorbe, ci prin dăruire totală cu dragoste pentru Hristos.

 „Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3;16)

Iată ce ne spune Sfânta Scriptură: „Că nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutam pe aceea ce va să fie” (Evrei 13;14). Aşadar, casa în care locuim nu este casa noastră pe vecie, ci este vremelnică. Din ea s-a mutat Angelia, asa cum i-a fost randuit. „Cugetă că eşti calator în lumea acesta; nu te Iăsa amăgit de ceea ce vezi, ci priveşte şi mergi mai departe şi caută de-ţi agoniseşte locuinţă acolo unde vei rămâne pentru totdeauna – în veşnicie”. (Fericitul Augustin)

Cuvintele Mântuitorului din convorbirea cu femeia samarineancă exprimă clar acest lucru: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu… se face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4;14). Aşadar veşnicia (eternitatea) este timpul nelimitat, fără început şi fără de sfârşit. Dumnezeu este infinit, veşnic şi necreat. Dumnezeu este veşnic, veşnicia este atributul dumnezeirii. Iată un cuvânt la care foarte puţini oameni se gândesc: VEŞNICIE, dar, veşnicia este un fapt cu care mai curând sau mai târziu, fiecare ne vom întâlni.

Cu siguranta ne vom întâlni, Angelia !

Vremea vieţii noastre pe acest pământ este foarte scurtă; fiecare zi, fiecare asfinţit de soare ne scurtează sorocul vieţii noastre. Şi astfel, iute, pe tăcute, dar hotărât, mergem toţi spre VEŞNICIE. Noi, oamenii, suntem „pelerini în drumul către cer”. Azi, picioarele noastre stau pe „nisipul vremii” celei şubrede, mâine, urmele picioarelor noastre vor rămâne, dar noi vom fi duşi în VEŞNICIE. Azi, mâinile noastre lucrează de zor, ochii privesc, mintea gândeşte, face planuri pentru viitor.

Trăim oare viaţa noastră în ascultarea poruncilor dumnezeieşti şi suntem hrăniţi oare cu acel cuvânt sfânt din Evanghelia Mântuitorului, încât să putem spune în orice clipă „Sunt gata!”?

Tu ai fost pregatită Angelia!

 Astăzi, este vremea să ne alegem locul unde vom petrece Veşnicia: în locul de odihnă şi fericire (în rai), sau în locul de suferinţă şi tânguire amarnică (în iad). Să avem grijă, căci viaţa omului pe pământ oricât de lungă ar fi ea, faţă de veşnicie, nu este decât o clipă.

Ştiind că: „Pe pământ suntem străini şi călători” (Evrei 11;13), suntem oaspeţi iar pământul ne este gazdă, viaţa noastră este de o foarte mare importanţă, fiindcă este vreme de pregătire pentru veşnicia de care ne apropiem. Ea va hotărî UNDE ŞI CUM NE VOM PETRECE VEŞNICIA.

Iată de ce, pe drept cuvânt, Sfântul Ambrozie ne zice, că noi nu putem spune că bunurile pământeşti sunt ale noastre, pentru că nu le putem lua cu noi. Dincolo, în cealaltă lume putem duce cu noi doar virtuţile. Chiar Domnul Iisus Hristos ne pune întrebarea cea mare: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă iar sufletul său îl va pierde” (Matei 16;26). 

Aşa zice profetul: „Şi va merge omul la locaşul său de veci” (Eccleziast 12;5), spre a arăta, că fiecare merge în casa în care vrea să meargă; el nu va fi dus, ci va merge acolo după voia sa liberă. Este ştiut că Dumnezeu voieşte ca noi oamenii, să ne mântuim, toţi să fim fericiţi, dar El nu vrea să ne silească, nici chiar la fericire.

Înaintea omului este viața şi moartea.

Sfinţii Părinţii spun că pomenirea celor plecati este o anume stare a duhului nostru, cu totul deosebită de obişnuitul fapt de a şti că într-o zi vom muri. Minunata pomenire despre care este vorba, scoate duhul nostru din gravitaţia pământului. Fiind o putere ce se pogoară de sus, ea ne ridică mai presus de patimile pământeşti, ne slobozeşte de stăpânirea şi legătura pe care poftele o au asupra noastră.

„Filosofia cea adevărată este aducerea aminte de moarte”. (Sfântul Vasile cel Mare)

Să preţuim aşa cum se cuvine cele două daruri de la Dumnezeu: TIMPUL şi VIAŢA. Ele au o valoare covârşitoare pentru noi. Seneca spunea că „Timpul nu se poate preţui”. Cei care au cunoscut cel mai bine valoarea timpului, au fost sfinţii. Ei spuneau că „Timpul este o comoară a vieţii pământeşti de care depinde veşnicia omului…”.

Fiecăruia dintre noi i s-a dat un oarecare „timp al său”- scurt dar suficient – pentru câştigarea mântuirii şi Împărăţiei lui Dumnezeu.

Timpul tau a venit Angelia Pupazan ! Te vom păstra mereu în ruga noastră !

                               O, OM!

                                                               De Sf. Ioan Iacob Hozevitul

O, om! ce mari răspunderi ai, de tot ce faci pe lume,

de tot ce spui în scris sau grai, de pilda ce la alţii dai,

căci ea, mereu, spre iad sau rai

pe mulţi o să-i îndrume.

Ai spus un cântec, viersul tău, rămâne după tine,

îndemn spre bine sau spre rău, spre curăţire sau desfrâu,

lăsând în inimi rodul său,

de har sau de ruşine.

Ce grijă trebuie să pui, în viaţa ta, în toată,

căci gândul care-l scrii sau spui, s-a dus…

în veci nu-l mai aduni, şi vei culege roada lui,

ori viu, ori mort, odată.

Arăţi o cale, calea ta,în urma ta nu piere,

e calea bună sau e rea, va prăbuşi sau va-nălţa,

vor merge suflete pe ea,

spre cer sau spre durere.

Ai spus o vorbă, vorba ta, mergând din gură-n gură,

va-nveseli sau va-ntrista, va curăţi sau va-ntina,

rodind sămânţa pusă-n ea,

de dragoste sau ură.

Trăieşti o viaţă… viaţa ta, e una, numai una,

oricum ar fi tu nu uita, cum ţi-o trăieşti vei câştiga,

ori fericire pe vecie,

ori chin pe totdeauna.

Scrii un cuvânt… cuvântul scris e-un leac sau e otravă,

tu vei muri dar tot ce-ai scris, rămâne-n urmă drum deschis,

spre moarte sau spre paradis,

spre-ocară sau spre slavă.

O om! Ce mari răspunderi ai, tu vei pleca din lume,

dar ce ai spus prin scris sau grai, sau laşi prin pilda care-o dai,

pe mulţi; pe mulţi spre iad sau rai,

mereu o să-i îndrume.

Deci nu uita…! Fii ortodox, cu grijă fii, cu teamă,

să laşi în urmă un folos,

un semn, un gând, un drum frumos,

căci pentru toate, neîndoios, la urmă vei da seamă.

Prietenia noastră adunată într-un poem va dăinui. Faptele tale ziditoare, iubirea revărsată, îți vor lumina drumul în Veșnicie. Ai lăsat “în urma ta un folos, un semn, un gând, un drum frumos”.

Dumnezeu  să te odihnească în pace, suflet de înger, Angelia Pupăzan !

Mariana Gurza

16.08.2012

Prof. Dimitrie Spilca

Ziua de 13 august mă duce de fiecare dată cu gândul la personalitatea și integritatea profesorului Dimitrie Spilca.

Un model de demnitate și corectitudine pentru cei care l-au cunoscut.

Își începuse viața ca învățător, apoi după terminarea faculății de filozofie a funcționat ca profesor de filozofie într-un liceu timișorean de unde a fost scos din sistem în timpul concediului de odihnă…O măsura pe care nu am înțeles-o niciodată, dar se pare că, a fi corect azi , respectându-ți profesia, deranjând în același timp, te poti trezi încolțit doar pentru că nu admiți mizeriile altora.

Un Om brav, un bun român, ce nu a știut niciodată să facă concesii. Demnitatea domniei sale a fost mai presus decât jocurile meschine ale altora.

Iubit de elevii silitori, blamat de chiulangii. Ocolit uneori de colegi pentru că obișnuia să spună lucrurilor pe nume, pentru binele instituției, pledând mereu pentru formarea sănătoasă a tinerei generații.

Alături de soția sa , Doinița Constanța Spilca și-a găsit echilibrul de-a lungul vieții într-o armonie perfectă.

Fiind un luptător, încă așteaptă dreptatea din justiție, fiind convins că anii în care nu mai avusese nici un venit, îi vor reda drepturile pierdute abuziv.

Acum, la ceas aniversar, ca părinte, în numele generațiilor pe care le-a îndrumat să-și găsească drumul în viață, îi doresc tradiționala urare : LA MULȚI ANI !

Vă mulțumim Domnule Profesor Dimitrie Spilca !

13 AUGUST 2012

Mariana Gurza

“Am colapsat precum un rob

(Cacofonia e intentionata)”

                              Prof. Dimitrie Spilca