Cuvânt și iubire

Ed. Dacoromână, Bucureşti 2009, pag. 916 ISBN 973-7782-42-9
,,Printre ultimii nemţeni apăruţi în arenă, trebuie menţionată neapărat şi Emilia Ţuţuianu (n.12 iulie 1961, Rîşca, Suceava) absolventă a facultăţii de filozofie din Iaşi, fondatoarea Editurii Muşatinia din Roman (2002) cu două cărţi de poezie: Flori de măr şi În amurg (editura Timpul, 2002).
Cum era de aşteptat (v. Finalul secţiunii de faţă, unde apare întrebare: „Poezia – încotro?”) este o poetă liberă de orice veleităţi- prejudecăţi post- trans- ultra etc. moderniste, nu caută originalitatea cu orice preţ.
Emilia Ţuţuianu este ea însăşi în tot ce a scris, nu mult mai originală decât toţi ceilalţi din generaţia sa.
Printr-o intuiţie artistică absolut normală, pe potriva temperamentului său şi talentului firesc, e o… neoeminesciană sau mai bine am zice, pioniera unui fel de nou dulce stil clasic retro şi totodată… romantic, aproape unic în câmpul liric de azi. Se lasă captată în curata anarhie a firescului, a naturii, în chiar sensul schillerian şi totodată, repetăm, (neo) eminescian din celebrul eseu din Uber naive und sentimentalische Dichtung (1796-96).
Cu asta vrem a spune că poezia ei, poezie adevărată, liberă de orice „mode”, rezidă într-o fericită fuziune dintre Natură şi Ideal, totodată eliberată de idealismul filosofic livresc, dar şi de realismul vulgar, prin definiţie banal, artificial, contrafăcut.
Ca atare, poeta de la Roman cântă Casa bunicilor, Bunica, Bunicul, frumuseţea, în spirit, a Agapiei, totul interpretat printr-o permanentă fuziune sentimentală în sensul unui Ionel Teodoreanu sau Ibrăileanu şi ceilalţi nostalgici ieşeni şi moldoveni „middle class” de pe la începutul secolului XX:

„Pereţii casei bunicilor
sunt prăfuiţi cu dureri,
Pereţii casei bunicilor
sunt văruiţi cu lacrimi…
Icoanele de pe pereţi,
Vorbesc despre IUBIRE!” etc.
„în celesta lumină sidefată,
Cu stiraxe pleoape de fum
în Agapia tainic s-arată,
Al reginei nopţii parfum”.

Anticul adagiu, fugit irreparabile tempus, filtrat prin proustianism, este de rigoare:

„Vreau să retrăiesc totul…
pentru că timpul devine un hoţ
al vârstelor şi fuge… fuge… fuge”. (Pioşenie).

De astă dată „Inima”, „petic de cer”, protejat de un pumn de pământ, ţine loc de turn de fildeş al eului liric:

„în inima mea
sălăşluieşte un petic de cer
şi un pumn de pământ…
Pentru a-mi proteja inima,
de buruieni omeneşti,
desţelenesc pământul
cu eclata carului mic,
pentru a afla în adâncuri
Misterele Eleusiene,
le ascund fericită,
în al meu petic de cer” (Inima mea).

Vântul „se plimbă” prin părul poetei, „timid”, în chip de suav Sburător – „Zefir” care o urmăreşte „cu pasu-i uşor” şi-i şopteşte:

„Cui vrei să te dărui
Cu atâta iubire şi dor?”.

Ninsoare cu flori de măr, un laitmotiv în poezia Emiliei Ţuţuianu, sugerează interpenetrarea elementelor, trăiri inefabile acute ale erosului adolescentin etern: „De câte ori ninge (sintagmă nichitiană, v. p. 740 şi urmat nota de subsol, supra) cu flori de măr,/ simt că trăiesc miracolul devenirii…/ Le iau în palme, le sărut dar ele se metamorfozează/ în lacrimi, ce cad una câte una…/ pentru a îmbrăţişa pământul/ cu flacăra iubirii…” (Secvenţe).
Unda satirică la adresa stricării frumosului sentimental-impresionistic abia se simte, discret în ,,Iubire prin Internet”. Piesa datează violent momentul când tehnica ultramodernă urâţeşte iubirea:

„S-au cunoscut pe Internet
Ea brunetă – El blond,
El brunet – Iar ea blondă –
ei blonzi amândoi…
sau amândoi bruneţi”

Ea numai o… jucărie care denotă compunerea calculată, automatismele de rând, radotajul în gol nefiind în stilul poetei de la Roman, repet, o cunoscătoare a „clasicilor”, de la Eminescu încoace, mai ales cu tot cu simboliştii.
Stilul frumos retro, cât se poate de nimerit în contextul volumului intitulat ,,În amurg” se poate vedea bine şi în… pantumul din Viaţa şi Moartea, reluare cu mare demnitate epigonică, la vedere, după baudelaire-iana Harmonie du Soir, secvenţa a XLVII-a din Les fleurs du mal, parcă anume ţinându-se seamă de Bolileau care îndeamnă imitatoarea (creatoare!) a marilor maeştri. Exoticile ritmuri malayeze sună şi în româneşte cât se poate de exact, denunţând cultura şi meşteşugul:

„În zori, când soarele cu şoapte se răsfrânge,
Lumina cu steliţe piteşte-n ea ivirea…
Suav parfum de roze mărturisesc iubirea,
Şi în tăcute vise,chemarea lor se frânge…
Lumina cu steliţe piteşte-n ea ivirea…
Clipa străvezie ca amintire trece,
Şi-n tăcute vise, chemarea lor se frânge,
Pământul reînvie ca dintr-o lume rece.
Clipa străvezie ca amintirea trece,
Cu gânduri grele, crengi de cais s-apleacă,
Pământul reînvie ca dintr-o lume rece,
Să le adune-n vise ce vin, trăiesc şi pleacă.
Cu gânduri grele, crengi de cais s-apleacă,
Îmbrăţişând pământul cu amăgiri deşarte
Să le adune-n vise ce vin, trăiesc şi pleacă.
Tot ce a fost viaţă şi neatins de moarte.”

Ion Rotaru – ,,O Istorie a literaturii române de la origini până în prezent” p. 915-916

Fiecare ţară îşi are obiceiurile ei, asta e ştiut. Orice turist este curios să le cunoască pe toate, dar în primul rând cele care îi sunt la îndemână. Deci, mai întâi, obiceiurile gastronomice care şi acestea fac parte integrantă din cultura unui popor. Este unul din motivele pentru care turiştii se înghesuie prin restaurantele ieftine atunci când vizitează un loc nou. Dorinţa de a gusta din bucatele localnicilor ţine de necesitatea de a înţelege oamenii pe care îi vizitează pentru câteva zile. Mâncare „gourmee” se poate găsi în orice local de lux, în schimb în oricare birt se găsesc preparatele pe care bucătarii le-au învăţat de la mama lor, de la bunica şi tot aşa înapoi din generaţie în generaţie. În felul acesta „plimbăreţii” îşi alcătuiesc meniul zilnic în toate colţişoarele pitoreşti ale oraşelor lumii, primind adevărate lecţii de folclor o dată cu bucatele specifice locurilor vizitate, ca şi cu ospitalitatea gazdelor. Şi aşa ei  află că specialităţile culinare în Italia se bazează pe aluaturi care dau naştere unor paste săţioase, piţe înecate în brânzeturi grase sau ravioli apetisante cu o gamă variată de umpluturi; Germania abundă în toate felurile de mâncăruri preparate din cartofi, de la supele cele mai simple până la garnituri rafinate servite într-o formă artistică demnă de mese regale.

Atât în Austria, cât şi în Germania, pâinea ocupă un loc secundar, fiind oricând înlocuită de cartofi dintr-o obişnuinţă venită din vechime. Cu un adaus de cărnăciori şi o bere se completează un festin adevărat german. În Rusia se preferă pâinea neagră, sățioasă, cu borş, – amestec sănătos de legume diferite – și o fiertură de crupe cu grăsime, castraveţi muraţi, însoțind un păhărel de vodkă. Nu mai vorbesc de ţările americane, unde consumul de carne multă ocupă primul loc în hrana populaţiei, adăugându-se un plus de condimente foarte iuţi mai ales în America Latină.

Ce să mai spunem despre conţinutul şi aspectul alimentaţiei  din Asia toată, până în Orientul Îndepărtat, unde s-a creat  o arta culinară în adevăratul sens al cuvântului ţinându-se cont de toate regulile de igienă şi sănătate, ceea ce atrage mase de turiști din Europa și America. La acestea se adaugă toate formele de manifestare şi obiceiuri ale vieţii orientalilor care s-au transformat deasemenea în artă de-a-lungul miilor de ani de existenţă. La chinezi şi japonezi orice se face într-un mod special: preparatul ceaiului, ornarea grădinilor, aranjamentele florale, arhitectura caselor şi a interioarelor…;  până  şi fardul de pe faţa doamnelor se aplică într-un mod deosebit, chiar mişcarea picioarelor înaintează cu paşi mici şi ritmici. Toate acestea fiind rezultatul culturii vechi de mii de ani,care a format o populaţie educată în spiritul unei vieţi ordonate şi civilizate.

Nu pot să trec peste obiceiurile gastronomice din România, mai ales din Bucovina mea natală. De foarte mult timp acest ținut pitoresc a devenit un loc de afluență turistică datorită frumuseții locurilor, dar și datorită bucatelor gustoase,oferite nu numai în restaurante luxoase din marile orașe. Cred că în ultimii ani cei care vizitează meleagurile bucoviniene sunt atrași mai mult de casele țărănești pentru arhitectura lor specială și unică în peisajul european. Dar tot așa oaspeții veniți din străinătățuri sunt atrași și de bunătățile făcute de gospodinele experte în prepararea unor sarmale cu mămăliguță, cârnați și salam de casă incomparabile cu cele produse în fabrici, plăcinte cu brânză (ex. „poalele-n brâu”), și mai ales cozonacii rumeni ,care nu s-au mai văzut în alte locuri.

În ţara noastră, în Israel, cred că nu se poate vorbi încă despre o artă culinară specific israeliană. Poate o „pita” umplută cu humus şi falafel ar constitui o primă atracţie pentru turiştii care ne calcă pragul. Dar și acestea își au originile din Syria și Liban. În rest mâncărurile sunt la fel de de diferite ca şi oamenii care populează Israelul. Ca orice ţară tânără, am absorbit în numai 70 de ani milioane de evrei veniţi din toate colţurile lumii. S-au întors în patria străbunilor, cu dorinţa sinceră de a trăi aici împreună și întotdeauna. Dar calea omogenizării este grea şi de lungă durată. Dacă deja vorbim aceeaşi limbă ebraică, cel puţin la locurile de muncă, sau în alte locuri publice, dacă vedem programele T.V., fiind interesaţi de problemele cotidiene, dacă ieşim împreună la o demonstraţie având interese comune, sau ne conducem copiii la incorporare unde îşi încep serviciul militar, în schimb acasă, în familie, între patru pereţi, continuăm să trăim după obiceiurile aduse cu noi din ţările de baştină.

Originarii din România se mai delectează cu o sărmăluţă şi cu o mămăliguţă, cei din Polonia nu concep un Şabat fără „ciulendt”, cei din Ungaria continuă să se bucure cu o supă gulaş, la fel cum marocanii se mândresc cu prăjiturile lor pentru sărbătoarea  Mimuna sau cu toate felurile de „cube” învăţate de la bunica. Evident că în felul acesta este greu de stabilit care este mâncarea naţională a israelianului. Dar, fie ca alte necazuri să nu avem niciodată! Generaţia prezentă nu este încă coaptă pentru schimbări în acest sens. Dar următoarele generaţii vor tăia cordonul ombilical cu „galutul” bunicilor lor, ei vor fi adevăraţii israelieni din toate punctele de vedere. Numai atunci alimentaţia se va transforma în artă culinară specific israeleană, devenind parte integrantă din cultura poporului nostru.

——————

Heidi SIMON

Tel Aviv, Israel

mai 2018

Autor de texte umoristice, şarje pe o gamă largă de tonalităţi, de la ironia cordială la aceea demola­toare şi de la gingaşe atingeri la sarcasm, animator al Academiei Li­bere de la Iaşi şi din toată lumea, editor al revistei „Booklook”, latifundiar al umorului şi proprietar al unui simţ critic ascuţit, de care nu scapă nimic din strîmbele alcătuiri ale lumii de azi, Mihai Batog-Bujeniţă a tipărit recent un roman, „În vîrful acului”, unde textele scurte, acide, în fulgerarea unui blitz, lasă loc unei vas­te construcţii narative. „În vîrful acului” este, pe unul din planurile sale, ceea ce se cheamă un Bildungsroman, urmărind (de)formarea unui specialist, medic chirurg, a unui individ care creşte, după ce va fi aruncat în aer „tichia ridicolă cu fund pătrat şi canaf de culoare galbenă, semnul distinctiv al absolvenţilor de medicină”, într-o societate care îi oferă tot felul de provocări, de la profilul celor apropiaţi – prietenul descurcăreţ, Mircea, pe care îl ascultă, dar nu-l poate imita, Leia şi întîlnirile cu ea pentru „probleme hormonale”, Sisi, cu serile de amor pătimaş, urmînd lecţiile din Kama Sutra, pigmentate cu versuri -, pînă la transformarea ireversibilă – şi nu în bine! – a oamenilor şi oraşului copilăriei şi adolescenței.

Fin cunoscător al lumii medicale (probabil, şi cu ajutorul soţiei căreia îi mulţumeşte, în stil propriu, într-o Autoprefaţă: „Soţiei mele de profesiune medic, pentru efortu­rile susţinute şi îndelungi în strădania ei de a mă învăţa unele cuvin­te precum: sternocleidomastoidian, antropoihtiomorf, balneofiziokinetoterapie, dar şi multe altele de acelaşi calibru. Nu te teme însă! Nu pot rosti şi nici reţine aceşti termeni, prin urmare, nu-i vei găsi în text deoarece am o vîrstă şi nu mai vreau să-mi fac duşmani!”), Mihai Batog-Bujeniţă scrie în cartea sa şi un roman al tranziţiei, urmărind mişcările acesteia în mărirea, decăderea şi, iarăşi, mărirea unui spital de elită, „instituția fanion a sistemului sanitar din partea aceasta de ţară”; ce se ascunde, însă, după cortina organizării ire­proşabile ne spune Mircea, „raisonneur-ul” de serviciu, omul caracteristic în împrejurări caracteristice, descurcăreţul care ştie tot: „Într-o zi, mă gîndeam la tine şi iau din rafturile secţiei organi­zare dosarul spitalului în care lucrezi. Primul lucru pe care l-am privit era schema organizatorică. Adică acela care spune cam tot despre o instituţie. Am citit cu atenţie şi mi-am dat seama că era un fel de operă de artă. Cei care făcuseră organigrama şi angajările erau nişte mari cunoscători ai modului în care se porneşte o afacere dacă vrei să reuşească. Să-ţi explic pe scurt! O schemă minimală pen­tru a fi uşor monitorizată, cu personalităţi la vîrf, pentru a crea încredere şi competitivitate, cu profesionişti de primă mînă în plan secund şi cu o perspectivă excelentă în asigurarea cadrelor viitoare. Un element comun al tuturor este cel pe care l-ai observat şi tu, oameni fără obligaţii familiale! Tăticu’, păi asta-i formula de cons­tituire a unui grup de comando care trebuie să îndeplinească o misiu­ne importantă. Elimini din start posibilităţile de sifonare a infor­maţiilor şi lipsa nevestelor este cel mai bun drum pentru aşa ceva, totodată mai anulezi şi temerile fireşti ale omului însurat că are copii şi tremură pentru viitorul lor. Boon! Dar ne întrebăm acum ca­re o fi misiunea aceea importantă pe care aceşti oameni o îndepli­nesc!? Mai ales că şi cînd vorbim de personalul medical mediu sau de cel de la servicii, cam tot aşa se prezintă situaţia… Ca să nu mai spun despre echipa managerială, una recunoscută pentru fermitatea şi eficienţa ei… Să nu-mi reciţi prostia aia precum că scopul princi­pal al acestei construcţii este binele pacienţilor şi grija faţă de sănătatea poporului că mă bufneşte rîsul. Asta e valabilă numai pen­tru palavrele politicienilor şi sunt sătul pînă peste cap de ele”.

Vînzoleală, o lume (aproape) în anomie, diferenţe salariale, curvăsăreală, „ca pe timpul fanarioţilor”, în sistemul unde intră tînărul medic Dan Bunea, faţă cu spitalul care îl angajează, organizat „la standarde aproape de neînchipuit pen­tru zona din Europa în care ne aflăm”: din (i)realitatea imediată a clădirilor ruinate ale celorlalte „unităţi sanitare”, în paradisul unui spital „ca afară”.

Pe Mihai Batog-Bujeniţă îl preocupă, mai ales, ceea ce e dincolo de actul medical ca atare; psihologia pacientului şi importanţa diagnosticului, de exemplu: „A diagnostica un pacient cît mai corect are o importanţă capitală deoarece dacă pui un diagnos­tic eronat întreaga procedură ulterioară devine nu numai inutilă ci şi, de regulă, foarte periculoasă. Gîndeşte-te la cei care au intrat în sala de operaţii pentru amputarea unui picior, iar la ieşire au constatat că li se amputase celălalt picior. Deşi pare o glumă maca­bră, din păcate, este un fapt real şi nici măcar singular. Sigur, ve­deta spectacolului în cazul nostru, a intervenţiei, este chirurgul, însă el fiind supus unui mare stres, dacă nu este perfect informat asupra cazului poate da greş. Iar la noi asta înseamnă, aproape întotdeauna, o pierdere irecuperabilă. Și să nu uităm că în faţa celui care analizează un caz nu vine un om liniştit care poate spune ce boală are, ci vine un om înspăimîntat, cu un nivel de cultură, în general, scăzut, cu emoţiile sale, cu inerenta sa ignoranţă şi de cele mai multe ori predispus la a-ți ascunde adevărul şi care, doar dacă-l întrebi in­sistent, îţi va răspunde unde, cum şi cînd doare, ce simte, ce i s-a mai întîmplat, sau dacă are antecedente în familie. Asta cu antece­dentele fiind o formulare pe care trebuie, mai mereu, să o explici fiecăruia. Iar tu, om la rîndul tău, cu nevoile, înţelegerile şi po­sibilele tale scăderi de performanţă, sau ca să spunem pe şleau, zi­le proaste, trebuie să te obiectivizezi, să fii atent şi calm, un bun psiholog, dar să şi ştii o mulţime de lucruri pe care nu ai avut cum să le înveţi la şcoală şi le vei învăţa pe parcurs prin practică. Adică după ce vei și greşi de multe ori, mai ales spre disperarea ta!”.

Pe traiectul Bildungsromanului, al devenirii personajului său, pro­zatorul face o radiografie crudă, dar exactă, a lumii problematice din tranziţia noastră care nu se mai sfîrşeşte, o lume măcinată nu atît de bolile somatice, cît de cele psihice; „filmul destul de înfricoșător al unei lumi debusolate” restituie condiţia umană însăşi într-o societate controlată de „sisteme” – „ne naştem şi murim sclavi”, spune un personaj -, cinică, unde doar banuI contează “chiar dacă el func­ţionează de multe ori precum funia din jurul gîtului unui sinucigaş”. În rutina subordonării faţă de sistem, viaţa individului, constată doctorul, „se termină în numai o pagină”, iar (im)probabilul moment de glorie se regăseşte în grotesca vînătoare de pe domeniul baronului local Gligore, repetînd altă celebră vînătoare, de mistreţi, anuală, de la Balc…

„În vîrful acului” e o carte veselă şi tristă, asemeni existenţei în cenuşiul urît mirositor, dar cu sclipici, al cotidianului, iar Mihai Batog-Bujeniţă e un cronicar credibil al lumii în care trăim.

—————–

Ioan HOLBAN

Iași, iulie 2018

Între miile și miile de pagini dedicate razboiului care-a dus la Marea Unire, ce și câtă însemnătate poate avea o amintire? Și totuși, voi începe cu aceasta, întrucât, istoricii și cărțile de istorie sunt publice, iar eu risc o notă de evocare a marelui eveniment, cu inserție emoțională. În toate secvențele care urmează.

Mai atârnă încă în memoria mea, imaginea unui document înrămat. Medalia ORDINUL MILITAR „nu mai știu clasa, dar continua cu precizarea: Acordat Sergentului Victor Filimon, în luptele de la MĂRĂȘTI, MĂRĂȘEȘTI. Rama tabloului, pentru că devenise un tablou, între celelate din camera cu iz de vetustețe, mă gândeam în sinea mea că trebuie să fi fost tăiată din lemnul puștii pe care o purtase înaintașul meu ca pe o a treia sa mână. Era în ton cu maroniul cernelii. Alăturat, într-o icoană veche, Sfântul Gheorghe, cu sabia în mână, apăra parcă această amintire devenită document de viață. Medalia am văzut-o de zeci și zeci de ori. În copilărie îmi imaginam că fusese zidită acolo, în stânga peretelui, din camera cu birou și hârtii vechi ale bunicului din partea mamei. Medalia era păstrată ca o moștenire de valoare a bunicului meu, pe care nu mi-l puteam închipui decât cu o pușcă în mână, plin de noroi, într-o tranșee, frânt de oboseală, cu frica morții în spate, purtată ca pe o gamelă plină ochi cu un lichid otrăvitor, turnat de hoașca în negru și din care, vai de bietul soldat, dacă s-ar fi vărsat asupră-i vreun strop.

În mrejele vârstei dintru început, cuvântul Marăști ÎNSEMNA CEVA FOARTE MARE. Mărășești însemna ceva și mai mare. Fără contur exact. Îmi strecurase însă un sentiment de teamă dar și de mândrie că eu moștenesc un tablou important, foarte important din moment ce fusese plasat lângă icoana Sfântului Gheorghe și  nu era niciodată mutat în altă parte a casei. Pentru că nu am avut prilejul să mi se fi povestit despre acele momente trăite de străbunicul meu, apelez la câteva mărturii scrise în vremea respectivă:

PLECAREA  PE  FRONT

Mărturia ofițerului de rezervă, C. Sandu Aldea, publicată în Luceafărul, Revista pentru literatură și artă, București, 1919  pag 28 și următ.: „Mobilizații își iau cu urale năprasnice rămas bun” Sunt mii de oameni care stau tescuiți prin vagoane și pe platforme, înghesuiți pe acoperișurile vagoanelor, încleștați roi pe scări, călări pe tampoane, cocoțați pe cușcile frânarilor, spânzurați de cine știe ce belciug. Și totuși, sute de mobilizați rămân în gară obidiți că trenul pleacă fără ei”. Din fiecare gară se urcă în tren alți mobilizați. Te miri unde mai încap. Unii au venit cu căruțele până la gară. Mă uit bine la ei. Sunt dârji, cu fețele întunecate, își iau rămas bun de la cei dragi, dau mâna cu fiecare dar fără nici o lacrimă.

Apoi, peste o vreme, martorul ocular notează: „După amiază vine la grupul nostru un vechi prieten al meu, locotentul Atanasiu din Reg. 38 infanterie”. Până la venirea ordinului care să hotărască odată și cu noi într-un fel, facem instrucție și la tunuri și cu arma. Printre soldații vărsați aici, sunt unii care au servit la cavalerie, alții la artilerie de câmp, alții la pompieri” Toți aceștia trebuiesc deprinși să se servească și de armă și de gurile de foc”.

„Piciorul drept mi s-a umflat și nu mai pot încălța cizma. Merg cu piciorul stâng în cizmă și cu dreptul în pantof. Sunt bun de fotografiat. Pe la orele unu din noapte au sosit niște telegrame cifrate extraurgente din pricina cărora au venit la batalion prin fierul nopții, dl. lt. colonel Lupașcu și căpitanul Iliescu. Medicii Rosman și Crețu vin la baterie spre a inocula oamenii cu ser mixt. Apoi „cei inoculați stau la repaus 48 de ore. S-au împrăștiat prin șanțul interior, pe glacis, pe șanțul exterior și unii din ei gem avan. Pe seară, sergentul Preda se plânge de durere de cap și amețeală. „Trimit în sat după lapte. Spre dimineață, flăcăul meu se înviorează.”

Mărăști, până la 11 iulie când poziția inamică a fost ruptă de armata noastră. „Nemții  credeau că, aicea au să hălăduiască până la încheierea păcii”. pag. 90, mărturisea un gospopdar din Câmpurile, sat din apropierea Marăștilor. Pentru oștenii germani se organizau serbări, se bea vin aduseseră și o instalație pentru fabricarea de limonadă. Voie bună și siguranță. „Satul Mărăști așezat deasupra unor râpe oable DOMINA LINIILE FRONTULUI NOSTRU. Sătenii fuseseră evacuați. Germanii amenajaseră locuri pentru muniții cu totă priceperea „Legate prin rețele telefonice puteau fi izolate prin uși de sârmă ghimpată care cădeau de sus în jos ca niște capcane”. „În stânga satului, privind spre liniile noastre, „. erau, {subl.n.}, o serie de redute tari, cu adăposturi blindate și șanțuri întortocheate. Înaintea redutelor și între ele, regiuni de rețele de sârmă ghimpată dispuse ca un labirint din care nu puteau ieși decât cei care le cunosc. Toate rovinele și vălugile erua flancate de mitraliere cu dibăcie așezate. Ei spuneau că, <poate să vina și dracul, că ei nu se tem>. ”

Citat din Cartea Unirii, Edit. Luceafărul, Soc. Anonimă București, 1918-1928, pag. 91. „Încă din timpul pregătirilor, aeroplanele noastre căutaseră să decopere și să fixeze pe hartă locul bateriilor inamice. În recunoașteri necontenite și îndrăznețe se strecurau foarte des în timpul nopții până la rețelele de sârmă și chiar până în șanțuri . Încet, încet, POZIȚIA  FU BINE CUNOSCUTĂ ȘI PE HARTĂ  FURĂ  NOTATE PRECIS  POZIȚIILE BATERIILOR.

În ziua de 9 iulie, la vremea prânzului, când soarele ardea dogoritor și ei, {germanii}, se trăseseră la umbră, tunuri din pozițiile românești începură să bubuie. Nemții zâmbiră, spunând, fleacuri! Se cutremura pământul și gemea văzduhul. Noaptea se părea că sute de guri de vulcan scuipă foc înspre stele. Și muzica fioroasă a proiectilelor sfâșia atmosfera cu acorduri felurite.

Pe-aici nu se trece!

„Două zile și două nopți a ținut acest iad. În noaptea de luni spre marți, artileria a desăvârșit opera”, scrie rememorând căpitanul „Unde era valea mai oablă, își faceau scări cu lopata și se cățărau. Marți, în zori de ziuă, la ora 4, „coloanele de infanterie porniră. Nemții nu mai răspunseră cu tir, crezând că e vorba iarăși de o păcăleală”. {pag 94].

Nu-i mai putea opri nimic pe soldații noștri.

„Unul dintre primii noștri răniți, maiorul Bereșteanu, fiind adus la dr. francez, Champoniere, era palid și slăbit dar tot mai bolborosea ceva: „Ce spune? Ce spune? întreba medicul. ” Zice că de-acu poate muri liniștit. Batalionul lui s-a purtat vrednnic”.

Alte cuvinte grele cât neuitarea:

Generalul comandant al diviziei: „Ce-ai pățit măi, Stănică? N-am pățit nimic, dom general ! E bine. Am căzut pentru țară”.

– Aloo! Ce este locotenent… Hancea? Te-atacă două compănii? Țin-te bine, băiete! Să nu dai un pas înapoi! Citat din același volum, pag. 101.

Căpitanul G. din Regimentul 8 infanterie, este somat să se retraga, batalionul său fiind atacat din spate. „Consemnul meu e să lupt pe această poziție până la ultimul om”, răspunde el. „Nu mă retrag fără un ordin scris!”. Se întoarse către soldați: „Băeți! Fraților! Murim aici până la ultimu!. Pentru țara noastră!”.

În arșița nemilostivă a soarelui, în pulberea și fumul înnecăcios, soldații își lepădară bocancii, zvârliră coifurile păstrară asupra lor doar armătura și muniția. „Hai, domle Maior, că nu mai putem aștepta!” pag. 105.

O altă mărturie semnată G. Cornea:

Adăpostiți după coroana unui copac, sergentul Poiană Gheorghe, observă mișcare în cele 3 căpițe de fân din preajma lor.” Din căpițe trag, domle sublocotenent!” „Adica, de după căpițe!”. ” Nuu, din căpițe!” insistă Poiană. „Veni lîngă mine cu caporalul Vodă, un soldat înalt, om plin de vervă iubitor de vin și chefuri. Ne-am gândit să le luăm armele zise acesta!. „Va curățați ca fraierii” e de părere agentul de legatură, Mihalache… „Măi Poiană, vă curăță, că sunteți chiar în fața lor!!” „Apăi, nu plecăm?”, întrebă soldatul de legătură”. O poriniră. Au capturat nemți și muniții și căpițele au luat foc.

Drept răspuns, nemții au pornit un atac în serie, dudia pământul din nou, ai noștri s-au năpustit dar nemții izvorau nu alta, „Înapoi! Toată lumea înapoi!” zbier la soldați din răsputeri dar zadarnic. Abia pe la jumătatea văii se opriră””  Învălmășeala dintre ai noștri și ostașii nemți preface valea într-un iad. Ne putem imagina corpuri secerate, urlete, îndârjire După o vreme, același combatant notează: „Ce plângi?! Ți-e frică?!” mă întrebă căpitanul Dumitrecu aflat lângă mine. Nu de asta!! Dar l-am pierdut pe Poiană!” răspunsei plângând. {pag 113}.

Plutonierul P. Blidaru, din Chevereșul Mare, localitate aflată la câțiva kilometri de Timișoara, care și-a pierdut un camarad in lupte scria într-o poezie: „A primit un soldat carte/ Scrisă dintr-un alt sat/ Adresată la alt frate/ Care a picat”./ Cartea fost-a scrisă de-o fată/ Ce trăgea nădejde/ Că războiul de se gată/ Mireasă va fi pe dată/ Soldatu care-a citit/ Și jalea îl cuprinse/ Căci prietenul a murit/ O, sărmană fată/ Nu știi că a ta nădejde/, Este îngropată/. (Citat din ALMANAHUL BANATULUI, 1929, pag. 93) sau,

Cântec de războiu/ Ah, de cumva aș pica/ Pe frontu de la Volina,/ Ar fi cineva să scrie/ Pe o cruce să se știe/ Că odihnesc în pământ/ Pentru țară am murit.// (Soldat, Avram Adam, din com. Șipet, Banat, aflător pe câmpul de luptă – Publ în Plugarul român, Timișoara, 1917, nr 18, pag 2)

***

În tot acest timp al înfruntărilor și încleștării dramatice, Regele Ferdinand și Regina Maria, și-au ARĂTAT DEVOȚIUNEA NEÂNTRERUPTĂ PENTRU CAUZA CEA MARE. Iată un fragment din cele notate de către Camil Petrescu, scriitorul care a luptat înrolat pe front: „Regele a fost atunci numai printre noi, îl simțeam că  trăiește numai pentru noi, veșnic prezent să  primească în inimă loviturile care ne dureau pe noi”. „Ceia ce fusese folosit numai ca un vag punct de program în manifestările ocazionale ale partidelor și ceia ce amenința să rămână etern subiect de agitație în preajma campaniilor electorale, a luat ființă  prin voința regală”. Căci n-a fost răsplată, ci credință” (Cartea Unirii, Pag 144)

ALTFEL DE MĂRTURII

Expoziția de obiecte salvate de pe front, deschisă la Bastionul Cetății, în Timișoara, este un alt fragment dintr-un  rimember emoționant. Sunt obiecte de pe frontul San Martino del Corso, regiunea Friulli, Veneția, unde au murit peste 800.000 de soldați de mai multe nații.

E o mărturie cu semnificații mereu deschise. Aproape insondabile atâta vreme cât fiecare vizitator își poate liber imagina o scenă, o stare a celui care a folosit unul dintre obiectele expuse. Sunt recipiente de tip militar desigur: din metal, unde s-a păstrat apa care i-o fi ogoit setea vreunui soldat rănit, sau, o fi trecut apoi în mâna altuia, după ce, celălat și-a încheiat misiunea pământească. Apoi, recipientul a fost părăsit în tranșee, moartea nu-l putea folosi. Luase doar viața soldatului necunoscut nouă ca identitate lăsând însă acest semn care, printr-o simplă emoție pe care ne-o declanșează, se înscrie în țesătura unei vremi simbol și stindard. Nu era timp de jelanie decât, poate noaptea într-un moment de răgaz cînd amintirile-i năpădeau până ce se pornea din nou la luptă.

Sunt și felurite recipiente din sticlă in care s-au păstrat soluții medicamentoase, ori foste  lichioruri sau, mai interesant pentru noi, o cutie de bere pe care scrie Timișoreana, berea din Timișoara ajunsă în tranșeele străine odată cu vreun soldat care sorbea lichidul acidulat împreună cu speranța reântoarcerii acasă. O sticluță cu eticheta „DIANA”, probabil o frecție, de ce să fi fost abandonată oare? Din graba plecării îndeplinirii unui ordin de luptă sau „poate utilizată până la ultima picătură, fără efectul dorit și lăsată în țărână”.

Drumul fiecărui soldat din războiul acesta ar putea fi o carte de istorie sau, de ce nu, un roman plin de trăiri speciale, irepetabile. Deși n-au rezistat decât frânturi din lungul șir de vieți dăruite unui ideal național, acestea pot contura cu prisosință o emblemă –mărturie a identității unui popor.

———————-

Veronica BALAJ

Timișoara, mai 2018

Această carte apare la Editura ,,Cuget Românesc”-Bârda, 2018, fiind în întregime o scriere de sorginte autobiografică, de aniversare, în care autorul cărții, Preot Al.Stănciulescu-Bârda, o scrie sub acest titlu, Popas Aniversar-65, tocmai cu ocazia ajungerii domniei-sale la vârsta de pensionare.

Cele 500 de pagini scrise prevestesc o carte de o apreciabilă valoare, a cărei prezentare, probabil, oricât m-aș strădui eu, adevărata  apreciere o va da cu siguranță cititorul însuși!

Pe prima pagină, cu o adresare de recunoștință drept Motto, autorul scrie: ,,Râvna Casei Tale, Doamne, m-a-nălțat!”

Într-o frumoasă ordine se desfășoară textele celor 23 capitole ale cărții, în care vom găsi viața unui om între oameni, vom observa calea trudnică și cu de toate, bucurii, suferințe, realizări, care au dus spre înălțarea  personalității sale într-o profesie pe care a iubit-o din copilărie, cum ne spune autorul.

Mai doresc să adaug ceva într-adevăr real, cum însuși cititorul va avea multe de învățat, fiindcă zice o vorbă din popor: ,,Înțelept este omul care știe a lua exemple de conduită din viețile altora”.

Mai încerc să cred că acele critici obișnuite, fie și de specialitate, sunt mai puțin efective, atunci când ne apropiem de un asemenea gen de carte, autobiografică. Dar, eu nu sunt un critic de profesie, deci nu încerc să mă ridic în sfera teoretizărilor, ci doar, fiind un simplu cititor, îmi exprim simțământul meu, felul în care m-a atras această carte, această experiență de o viață a unui om ajuns la pensionare. Ca Preot, excelent familist, scriitor și publicist, profesor de religie creștină, cercetător și iubitor de istoria neamului său românesc, prin gândirea sa riguros organizată, iată, a reușit să le îmbine armonios și să se prezinte la linia de aur a pensionării domniei-sale; dar tot atât de dornic, ne spune Preotul Al. Stănciulescu-Bârda, în a-și continua misiunea sa apostolică, în același ritm, servind educației și moralei creștine ortodoxe românești!

Deci, să-i dorim din tot dragul încă noi aniversări și noi cărți!

La Editura ,,Cuget Românesc”- Bârda, mi-au fost publicate și mie mai multe cărți, din care amintesc cartea Cuvinte de Minte, din care citez acum o zicere adecvată: ,,Cartea este viața unui om, iar omul este o carte în scriere!”; exact ceea ce prezenta recenzie încearcă să demonstreze!

La Capitolul I, autorul face o privire în urmă, mulțumind cu sinceritate lui Dumnezeu, Căruia i-a slujit cu credință și după putință o viață întreagă: ,,Doamne, înainte de a spune altceva, Ție Îți mulțumesc din tot sufletul și din toată ființa mea pentru tot și pentru toate!”Apoi continuă în destăinuirea sa: ,,Privesc cu uimire câteva acte personale și tot nu-mi vine să cred că despre mine este vorba”. Se întreabă în continuare: ,,Chiar e posibil ca eu să am această vârstă?!” În final găsește răspunsul la întrebările sale: ,,Și, totuși, asta este realitatea! Îmi place sau nu, acesta este adevărul!”  Observăm astfel consolarea, acceptarea și împăcarea cu realitățile vieții noastre de ființe omenești, suntem totuși trecători prin această viață, dar sfinția-sa are grijă să ne spună despre responsabilitățile față de Dumnezeu și de oameni, de ceea ce lăsăm în urma noastră! O vorbă cu adevărat hristică!

Observăm cum la acest popas aniversar, Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, dovedind iubirea sa pentru Biserică, pentru enoriașii parohiei sale, a familiei sale, a dascălilor și prietenilor săi prezenți sau plecați la cele veșnice, nu uită să le aducă  tuturor, cele mai sincere și înduioșătoare mulțumiri!

Cartea Popas Aniversar – 65, se dovedește a fi un izvor de bune învățăminte și înțelepciuni, cu care Îngerul cel bun al autorului, i-a îmbogățit zilele vieții, dar și cu sănătate, ajungând cu bine la anii de

pensionare! Deosebit de afectuoase și sincere sunt mulțumirile aduse familiei sale, soției, copiilor, ,,pentru suficienta lor înțelegere și răbdare” de-a lungul anilor! Toate acestea, așezate frumos în cartea sa, vin, așa cum ziceam mai sus, vin ca valoroase și demne de urmat învățături  pentru oricare

cititor al acestei cărți.

La Capitolul al II-lea, autorul  prezintă foarte detaliat creanga genealogică a familiei sale, începând cu bunicii, cu neamurile sale, după tată și mamă, până la proprii săi copii. Într-adevăr, o frumoasă și

credincioasă familie de români! Demnă pentru un adevărat Preot.

La Capitolul al III-lea, Treptele, autorul cărții propriei sale vieți descrie cu multă nostalgie etapele devenirii sale, începând cu venirea sa pe lume, ,,într-o luni, pe 23 februarie, 1953, la ora 9 dimineața, zi cu soare”. Aceasta, desigur, avea să le știe mai apoi din povestirile părinților săi, despre care fiul are să noteze numai amintiri elogioase. Din acest moment, autorul își adună și notează anii, funcție de avansarea sa în cele ale studiului școlar elementar, cel teologic și apoi universitar, locurile sale de muncă, bisericile la care a funcționat, școlile și liceele la care a predat, toate acestea constituind adevărate amintiri, cu ușoare ecouri din Ion Creangă, cleric fiind și marele povestitor și prieten cu Mihai Eminescu. Cunoaște bine folclorul românesc, adunând și din acest areal de cultură și tradiție românească în frumoase cărți! Bucuriile misiunii sale apostolice, precum și eforturile continui, uneori trecând prin reale suferințe, cu timp nelimitat în profesie, toate le găsim

în acest popas aniversar, fiindcă nu e o meserie oarecare aceea de a sluji lui Dumnezeu și oamenilor. Dumnezeu este calea, adevărul și viața, iar Preotul, Păstorul, care trebuie să se îngrijească de fiecare ființă omenească, de la botez până la ziua plecării spre mormânt, spre Judecata Celui ce ne-a dat viața. Iată dar ce carte avem în fața noastră, prin care autorul ne întâmpină și prin care cu atâta dragoste își aniversează vârsta și munca!

Din capitolele IV și V vom cunoaște  despre funcția de ,,Profesor de religie” și despre care ne spune cinstit: ,,După 1989, în viața mea a început o nouă perioadă. Am fost solicitat și eu să predau religia în școală. Era lucru de necrezut înainte!”Aceasta cerea în continuare studii și eforturi, recunoaște domnia-sa!

La capitolul al VI-lea  îl găsim pe autor un harnic  ,,Plămăditor de cărți”, cu o bogată activitate dovedită prin numărul impresionant de cărți scoase la Editura ,,Cuget Românesc”- Bârda. Și aceasta este rodul iubirii sale pentru promovarea cărții, a culturii și educației creștine române.  Dar nimic însă, ne mărturisește editorul, nu se face fără trudă, fără transpirație, până a veni bucuria împlinirii ideilor în fapte!

La fiecare pas preotul, editorul, profesorul de religie, istoricul și cercetătorul asiduu,  se considera un ,,Semănător în ogorul Domnului”. I-a plăcut să scrie teologie practică, expusă pe înțelesul oamenilor de rând, într-un cadru perfect sfânt și canonic, precum: Nevoia de Dumnezeu, Sfintele Taine reflectate în proverbele românești, Povestea Vorbelor de Duh, Dicționare cu proverbele religioase românești,  cartea Teologia și Proverbul românesc, culminând cu acele volume  din Viețile Sfinților, Bibliografia Revistei ”Biserica Ortodoxă Română”(1874-2004) în trei volume, și la care are alături sprijinul fiului său Cristian Stănciulescu-Bârda.

În capitolele următoare descoperim activități care l-au atras pe autor, precum studiul istoriei, bibliografia, studiile biblice, dovedindu-se un adevărat hermeneut, cercetând  multe domenii ale științei, istoriei biblice și celei naționale!

Cartea ne mai vorbește de  acea largă corespondență avută de autor în lumea românească (Capitolul XIII), însuși autorul considerându-se un Badea Cârțan, prin mulțimea cărților trimise peste tot unde românii și familiile lor trăiesc, precum în: Italia, Germania, Franța, Belgia, Olanda, Anglia, Austria, Israel, Grecia, Cipru, Moldova, Canada, SUA, Australia, etc. O asemenea carte de aniversare la timp de pensionare, precum ne prezintă Preot Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, vine mai rar pentru iubitorul de cultură, credință și iubire de tradiția noastră românească!

Urmărind capitolele XIX și XXII, ni se face din nou o prezentare a două ramuri ale aceluiași pom, metaforic vorbind, adică două direcții de activități oarecum telegrafic prezentate: a) Scurt Rezumat – al studiilor autorului, al datelor și bisericilor la care a slujit de-a lungul vieții, apoi publicațiile la care i-au fost publicate scrierile sale, studiile și eseurile, Scrisorile Pastorale, conferințe, emisiuni, referințe și recenzii.

În final, la capitolul XXIII, autorul are bucuria a reda și câteva(nu puține) fotografii de familie, intime! Tot în încheierea cărții sunt expuse fotografiile coperților de cărți proprii scrise și editate de preotul ajuns la acest Popas Aniversar – 65. Cred că aici cititorul va găsi o mini-bibliotecă de familie, dar și despre dăruirile făcute din aceste cărți  românilor de pretutindeni, așa cum ne mărturisește însăși cartea prezentă!

Din tot sufletul recomand această carte cititorilor români!

———————————–

Ioan Miclău-Gepianul

Australia

10 iulie, 2018

Video şi sunet:

Luca Achim, Teodora Toader

Muzeul Național de Artă al României vă invită luni 9 iulie, ora 19:00 la Sala Auditorium, la spectacolul realizat după romanul autobiografic „Trăiesc din nou”. Dramatizat de Edith Negulici, spectacolul este realizat și pus în scenă de către LIANA CETERCHI – Asociația Femeilor din Teatru IF…/ …Dacă pentru femei.

Cu ocazia Centenarului Marii Uniri, Asociația Femeilor din Teatru IF…/…DACĂ PENTRU FEMEI, în parteneriat cu UNITER, Muzeul Național de Artă al României, Arhivele Naționale ale Statului, Asociația România Culturală și Mânăstirea “Schimbarea la Față” din Ellwood City, Pennsylvania, S.U.A., a creat un  spectacol care omagiază memoria celei care a fost Principesa Ileana a României, Arhiducesa de Austria, un destin care s-a desfășurat între palat și mânăstire, pe fundalul celor două războaie mondiale, într-o perioadă de mari frământări din istoria Europei. Spectacolul Ileana, Principesa de România aduce la lumină o parte esențială din istoria Bucureștiului și a României.

Spectacolul despre viața principesei Ileana este o evocare plină de farmec si dramatism a principalelor momente din viata autoarei si a istoriei traite.

„Da, să trăiesc din nou, pentru că după ce am plecat de acasă, care pentru mine a fost intotdeauna România, am fost ca și moartă. Nu imprejurarile au fost greu de suportat, ci însăși nevoia de a trai. Nu m-am îndoit  nicio clipă  de necesitatea  fizică a prezenței mele pentru cei șase copii ai mei…Dar în interior, „eul” care exista independent de mama, soția, prietena care eram – „eul” esențial, pe care tot restul era construit – a suferit un șoc mortal când am fost indepartata de poporul meu.” (Principesa Ileana).

Privit prin prisma celor 100 de ani de la nașterea sa, destinul Principesei Ileana se distinge ca fiind emblematic pentru cursul istoriei contemporane. El stă  sub zodia refugiului, începând cu frageda copilărie, ce i-a fost marcată de refugiului la Iași, în timpul Primului  Război Mondial, apoi refugiată într-un exil impus de fratele ei Carol II, care nu i-a permis să se reîntoarcă în România, nici măcar pentru a-și îngriji mama, nu ca fiică iubitoare, ci ca infirmieră de meserie. Urmează refugiul impus de nou instauratul regim prosovietic, și deci anti-german, ceea ce o afectează fiind căsătorită cu Arhiducele Anton de Habsburg, considerat inamic. Odată cu abdicarea Regelui Mihai, urmează refugiul impus tuturor membrilor Casei Regale, mai apoi, neacordarea azilului în Elveția, Argentina, deloc prietenoasă sub Peron și în final Statele Unite ale Americii, care o primesc. Iar la 52 de ani, autorefugiul său la mânăstire, pe calea deschisă ei de Domnul, cum singură mărturisește: ,,Aceasta este unica și singura cale deschisă pentru mine…răspunsul la orice fel de îndoiala stă în chiar cuvintele Domnului Nostru Isus Christos: „Ce-i aceasta pentru tine? Urmează-mă!”. „Așa voi face! Asa să mă ajute Dumnezeu! Faca-se voia Ta!”

Dar tot acest parcurs a fost unul exemplar, a fost traiectoria unei luptătoare, Principesa Ileana s-a luptat pentru alții, a fost în slujba poporului ei, în slujba celor în nevoie… A realizat spitale, cantine, școli de infirmiere, tot felul de modalități de a strânge fonduri pentru răniți, orfani, bolnavi, săraci, cei mai puțin norocoși decât ea, care era fiica unui Rege important, Ferdinand Integratorul și a unei Regine de excepție, Regina Maria a României.

Viața Principesei Ileana, devenită Maica Alexandra, o impune ca model demn de urmat și o legitimează în fața posterității.

————————————————————–

* MUZEUL NAȚIONAL DE ARTĂ AL ROMÂNIEI

(Sala Auditorium)

Calea Victoriei 49-53, Sector 1, București

Intrarea este liberă

Galeria Sector 1 continuă seria expozițiilor personale ale artiștilor clujeni cu o expoziție eveniment ce aniversează împlinirea a 70 de ani a unuia dintre cei mai cunoscuți artişti şi pedagogi din spaţiul artistic contemporan românesc: Ioan Sbârciu. Expoziția, îngrijită de Mihai Pop, co-fondator al Galeriei Plan B din Cluj și Berlin, este realizată în parteneriat cu Banca Transilvania, poate fi vizitată până la data de 14 iulie 2018.

Expoziția artistului Ioan Sbârciu este o metaforă a călătoriei în propria practică picturală. Un traseu încă neepuizat spre eliberarea picturii de toate convențiile sale.

Peisajul, una dintre temele majore ale istoriei artelor, implică observație, analiză, dar și posibilitatea abandonului, a pierderii de sine în labirintul repetitiv, obsedant al naturii. Atelierul este, la rândul său, un spațiu al obsesiei și al repetiției. De fiecare dată când pictorul intră în atelier, lasă în urmă peisajul, mirosul și textura naturii, înlocuindu-le cu materia picturală prin care se transfigurează realitatea pe pânză. Așa cum explica criticul de artă James Elkins acest proces, efectul este cel al apei care atinge punctul de fierbere și apoi dispare, „o apariție care plutește în spațiul fictiv din spatele planului pictural”. Atelierul este laboratorul alchimistului care transformă materia și caută muchia imposibilă dintre iluzie și realitate.

La cei 70 de ani ai săi, artistul Ioan Sbârciu este angajat din plin în călătoria din propriul atelier, în explorarea, mai mult ca niciodată, a mijloacelor picturale și a ceea ce pictura are de spus astăzi. Expoziția de față nu este o concluzie, o sinteză a realizărilor de până acum, ci este legată de curajul – pe care în cazul lui Ioan Sbârciu l-a adus chiar vârsta / experiența acumulată și prin munca de profesor – de a te aventura tot mai adânc în peisajul labirintic al propriei practici, pe drumuri ce duc uneori spre cele mai obscure locuri ale hărții personale, învăluite într-o lumină crepusculară, dar de cele mai multe ori spre locuri luminoase, marcate de tensiunile și paradoxuri picturale.

Despre Ioan Sbârciu

– Pictor, profesor universitar doctor în cadrul Departamentului Pictură al Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca, unul dintre cei mai cunoscuți artiști și pedagogi din spațiul artistic contemporan românesc;

– Artist cu o activitate expozițională remarcabilă în galerii și muzee din țară și străinătate. Dintre temele sale amintim “Pădurea de cenușă”, dedicate pădurii transilvanene, “Don Quijote”, “Peisajul labirint”, atelierul artistului. Lucrările sale se regăsesc în colecții de stat și private din România, Germania, Franța, Elveția, Olanda, Belgia, Grecia, Italia, Spania, Ungaria, Polonia, Japonia, Canada, Argentina și SUA, fiind apreciat si recunoscut atât de către critici, cât și de către publicul iubitor de artă.

– Implicat de-a lungul anilor în restructurarea învățământului de artă, profesor al pictorilor clujeni cunoscuți pe scena internațională ca fiind Școala de Pictură de la Cluj.

Despre expoziția “Peisajul Labirint”

–  Expoziție personală aniversară la împlinirea a 70 de ani a artistului Ioan Sbârciu;

–  O prezentare într-o manieră unică în peisajul galeriilor de artă contemporană din București, specifică muzeelor de artă contemporană din lume;

– Expoziție îngrijită de Mihai Pop, co-fondator al Galeriei Plan B din Cluj și Berlin;

– O demonstrație a faptului că Ioan Sbârciu este un artist la apogeu, total dedicat atelierului, expoziția reprezentând o selecție de lucrări noi și nefiind o retrospectivă.

Despre Galeria Sector 1

Sector 1 este o galerie de artă contemporană, care funcționează ca un spațiu ce își dorește să contribuie la evoluția elitei artistice contemporane, punând pe primul loc ideile artistului, a cărui misiune este de a crea în mod liber, fără constrângeri.

Galeria găzduiește pe de-o parte operele creatorilor de conținut, iar pe de altă parte vine în întâmpinara iubitorilor de artă și de frumos care sprijină inițiativele creative.

http://sector1gallery.com/

https://www.facebook.com/sector1gallery/

https://www.instagram.com/sector1gallery/

Adresa:

Strada Băiculești nr. 29, Sector 1, București

(în curtea Combinatului Fondului Plastic)

Program:

Marți – Sâmbătă: 14.00 – 19.00

EXTENDED BIO / IOAN SBÂRCIU / n. 9.04.1948/

Locuiește și lucrează în Cluj-Napoca / Studii și activitate profesională: 2005 Profesor doctor în Arte Vizuale în cadrul Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca / 1973 Absolvent al Departamentului de Pictură al Institutului de Arte Plastice “Ioan Andreescu”, Cluj-Napoca (actuala Universitate de Artă și Design din Cluj-Napoca)/ Selecție /Expoziții personale în Romania 2015 „Răpirea Europei”, Jecza Gallery, Timişoara; 2014 „Semn (di) Segni” – Ioan Sbârciu în dialog cu Maestrii Artei Moderne (A. Boetti, A. Rainer, H. Nitsch, E. Scanavino, AR Penck, B. Munari, E. Vedova and César), Galeria IAGA, Cluj-Napoca; 2013 „Pădurea de Cenușă”, Muzeul de Arta Cluj-Napoca; 2009 „Syo/Studio”, Muzeul de Arta Cluj-Napoca (cu Tarohei Nakagawa); 2007 – “Peisaj, Om și Lucru. Arta care stabilește reguli” (cu Markus Lüpertz), Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Brukenthal, Sibiu; 2007 – „Pădurea de Cenușă”, Galeria Anaid, București; 2006 – “Sbârciu / Pictura / 2006” Centrul Cultural Palatele Brancovenești Mogoșoaia; “Misterul prieteniei” împreună cu renumitul pictor german Markus Lupertz, Muzeul de Arta Cluj-Napoca / Expoziții personale internaționale 2017 Illato Lumine, Fondazionne Menna, Roma (Italia), 2016 – “Reflections of the Transylvanian Forest”, MB-XL Contemporary & Modern Gallery, Bruxelles (Belgia), 2015 – “Transylvanian Lights”, Centrul de Arta Hugo Voeten, Herentals (Belgia), 2015 – “Rapirea Europei”, Accademia di Romania, Roma (Italia), 2010 – “Strada Fericirii No. 1”, Galeria Tarohei Nakagawa, Tokyo (Japonia), 2006  – “Toscana / Transilvania”, Centrul Cultural Roman Venetia (Italia), 2004 – Muzeul de Arta Contemporana Murlo (Italia) / Expoziții internaționale de grup: 2017 RIVAA Gallery New York (SUA), 2017 NEON Gallery, Wroclaw (Polonia), 2017 Pecsi Galeria, Pecs (Ungaria), 2017 Richard Taittinger Gallery New York (SUA), 2016 Galeriaza Szklem, Academia de Arta Wroclaw (Polonia), 2014 Fortino Sant’antonio Bari Vecchia, Bari (Italia), 2011 Fondazione Maimeri Milano (Italia) 2009, Lethaby Gallery, Londra, (Marea Britanie); 2008 MODEM Debrecen, (Ungaria); 2007 MKM Duisburg (Germania), 2007, ICR Veneția, Veneția (Italia) 2005 International Biennial of Contemporary Art Prague (Cehia), 2004, Museum of Contemporary Art Murlo (Italia), 2003, Etruscan Museum in Murlo (Italia); 2003, Accademia di Romania, Roma (Italia); 2003 Kunsthalle Cologne (Germania); 2001 Museum of Contermporary Art “Dino Scalabrino” in Montecatini (Italia) / În present este Profesor dr. în cadrul departamentului de Pictură din cadrul UAD Cluj-Napoca, președinte al Senatului UAD, membru al UAP Romania și a I.A.A. – A.I.A.P.