Cuvânt și iubire

Sub titlul „Însemnări din celulă”, rândurile scrise de Mareşal sub imperiul cumplitelor realităţi ale zilei de 23 august 1944 trebuiesc cunoscute de întregul popor român şi de către toţi istoricii oneşti. Însemnările au fost scrise pe filele unei agende ce aparţinuse Regelui Carol al II-lea, găsită de către Mareşalul Ion Antonescu în încăperea-seif unde fusese închis.

După cum se poate constata, Textul Mareşalului Antonescu, semnat şi datat – 23 august 1944 – cu menţiunea „scris în celulă”, constituie un important document pentru clipa când „Trecutul va fi chemat la judecata dreaptă a Istoriei”. În ziua următoare (24 august 1944), urmare a bombardamentului aerian german asupra Palatului Regal din Bucureşti, ordonat de Adolf Hitler ca reacţie la arestarea Mareşalului, agenda s-a rătăcit, fiind descoperită de către căpitanul Gheorghe Teodorescu, din Corpul de Gardă al Palatului Regal. Ascunsă vreme de decenii, la 20 mai 1980, ofiţerul a prezentat agenda lui Nicolae Ceauşescu, solicitându-i să aprecieze „asupra valorii politice şi istorice”.  Acesta nu a distrus-o, ci a dispus să fie depusă la arhivă şi păstrată în siguranţă. (Ion Măldărescu)

„Funcţionând primatul incontestabil al poziţiei şi calităţii „sursei”! – la capitolul probitate, valoarea remarcabilă a „sursei”, va înfrunta în mod sigur, cu succes ,scurgerea nemiloasă a timpului, ceea ce ne oferă un nou şi temeinic argument pentru situarea Mareşalului Antonescu nu atât între actorii de primă mărime ai Istoriei, ci deopotrivă între observatorii ei exemplari şi care, în privinţa faptelor la care au participat ori le-a provocat, au ştiut să „vadă” şi să „transmită”! (Prof.univ.dr. Gheorghe Buzatu)

„Astăzi, 23 august 1944. Am venit în audienţă la Rege la ora 15,30 pentru a-I face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinsă pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte. Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă. La expunerea mea a asistat la audienţă Dl. Mihai Antonescu. I-am arătat Regelui că de aproape doi ani Dl. Mihai Antonescu a căutat să obţină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.

În continuare, i-am arătat conversaţia avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu D-nii Clodius şi Mihalache şi în dimineaţa zilei [de 23 august 1944] cu Dl. G. Brătianu. D-lui Clodius i-am vorbit în faţa D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat şi i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât şi în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menţine pe linia Tg. Neamţ-Nord Iaşi-Nord Chişinău-Nistru, România va căuta soluţia politică pentru terminarea războiului. I-am arătat D-lui Clodius că nici o ţară, şi nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat şi ţara total la discreţia Ruşilor. I-am cerut ca şi Dl. M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să roage să înţeleagă poziţia Ţării noastre în faţa cataclismului ce o ameninţă şi a mea în faţa Istoriei şi a Ţării şi să-mi dea dezlegarea a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Ţara şi pe conducătorii ei. Dl. Clodius a promis că va arăta exact dorinţa noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viaţa viitoare a neamului. Relativ la conversaţia cu Dl. Mihalache, deşi ea a durat câteva ceasuri, totuşi i-ai arătat numai esenţialul.

Dl. Mihalache mi-a cerut să mă sacrific şi să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condiţiile puse. I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluţii care m-a adus, fără a [o] fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc graniţele Ţării, să restabilesc ordinea morală şi să pedepsesc aducându-i în faţa tribunalului poporului pe acei care… catastrofa graniţelor şi prăbuşirea Dinastiei. Cum Ţara îmi impusese şi pe legionari şi mai târziu şi războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Ţării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale şi pentru că intrasem în război în aclamaţiile şi, cu asentimentul întregii naţiuni, trecusem, forţat de operaţiuni, şi Nistrul. Ţara, prin câte trei milioane de voturi, mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

a. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov. I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele „să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.

b. – să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, Ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus D-lui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului?

c. – a treia clauză, şi cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei. Cine, am arătat D-lui Mihalache…, poate să-şi ia răspunderea consecinţelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieşim din război oricând dorim. Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate şi i-am afirmat că dacă… de Dl. Maniu, pe care l-am lăsat şi i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl. Mihai Antonescu, care a tratat cu ştiinţa mea, eu nu m-aş da la o parte şi aş da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul şi răspunderea să spun Führerului în faţă că România se retrage din război.

d. – a patra condiţie cerută de Molotov şi de Anglo-Americani este să dau ordin soldaţilor să se predea Ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu Ruşii, să alungăm pe Nemţi din Ţară.[1] Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a Ruşilor şi Germanilor? Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică.
Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist. Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.

e. – În sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiunea Rusească cu toate consecinţele ei. Reamintind toate acestea D-lui Mihalache, D[umnealui] mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că D[umnea]lor, adică naţional-ţărăniştii, s-au înşelat; au crezut în sprijinul Anglo-Americanilor, însă şi-au făcut convingerea definitivă că aceştia sunt total nepregătiţi pentru a indispune pe Ruşi şi că suntem lăsaţi la totala lor discreţie, ca şi Polonia şi, poate, alte ţări. În consecinţă, trebuie să ne considerăm o generaţie sacrificată, să ne resemnăm şi să aşteptăm. I-am răspuns D-lui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte. Dl. Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistiţiul şi să semnez pacea, fiindcă condiţiile puse sunt condiţii de pace, nu de armistiţiu (este sublinierea D-sale). Bineînţeles, am declinat (refuzat) aceasta. În dimineaţa zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniştri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl. Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre D-nii Maniu şi Dinu Brătianu şi că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord şi că îşi iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace. I-am răspuns că accept cu condiţia să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă şi pentru ca străinătatea, aliaţii şi inamicii, să nu mai poată…, prin dezbinarea noastră.

Dl. Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audienţa mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audienţă cu hotărârea luată, adică să-I pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuţii de două ori şi şi-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulţumit. Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl. Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu Ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că „această Ţară va fi curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cu Ruşii. Acest „mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl. Mihai Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele. Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea D-lui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe. În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a D-lor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoale în mână. Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: „D-le Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu”. M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţe şi I-am spus ca să ia mâna de pe mine şi, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: „Să-ţi fie ruşine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui şi I-am repetat de mai multe ori apostrofa. După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofiţer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl. Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră „Safe” Fichet şi încuiaţi cu cheile. Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră şi fără ventilaţie. După 2 ore s-a deschis uşa şi ni s-au oferit scaune aduse din afară. Nu s-a avut nici o dorinţă de a se da acestei camere-celulă cel puţin aspectul curat. Este plină de praf şi într-o dezordine organizată. Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de patru ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei. Istoria să judece. Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi şi în prezenţa D-lui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier”.

Mareşal Antonescu

————————————————-
[1] S-a realizat ca urmare a capitulării necondiţionate – Proclamaţia regelui Mihai I din seara zilei de 23 august 1944. Ignorând-o, în perioada 23 august – 12 septembrie 1944, Armata Roşie a luat între 135.000 şi 170.000 de prizonieri români (situaţie prezentată în Raportul M.St. M. din 1946), care s-au predat fără luptă, la ordin regal.

Sursa: Revista ART – EMIS

Dacă ai fost nedreptăţit de aproapele tău, adu-ţi aminte de David. Gândeşte-te la blândeţea şi la lipsa de răutate a acestui prooroc şi mânia care îţi arde sufletul va dispărea.

Spune-mi: din ce pricină ţi-e duşman fratele tău? Poate te-a înjurat? Poate a furat de la tine? Poate te-a nedreptăţit? Orice ţi-ar fi făcut, să nu întârzii să tai frânghia care te ţine legat de duşmănie. Dacă nu faci lucrul acesta astăzi, mâine va fi mai greu. Poimâine, şi mai greu. Cu fiecare zi ce trece, ruşinea ta va creşte şi odată cu ea, duşmănia va prinde rădăcini puternice în inima ta.

Umple-mă de bucurie spunându-mi că ai fost la duşmanul tău, l-ai prins în braţe, l-ai strâns cu iubire şi l-ai sărutat cu lacrimi în ochi. Chiar şi fiară dacă ar fi, purtarea ta îi va muia inima şi se va îmblânzi. În felul acesta, scapi de păcat, iar pe el îl câştigi, făcându-l să-şi prefacă ura în prietenie şi dragoste.

Să nu-mi zici: „Este un om sucit, rău şi de neîndreptat şi de aceea nu aş putea niciodată să mi-l fac prieten”. Oricum ar fi, nu poate fi mai rău decât Saul, care deşi a fost salvat de multe ori de la moarte de David, s-a întors împotriva acestuia. Dar cu toate că Saul s-a purtat astfel, David l-a ajutat din nou, însă Saul nu s-a potolit şi a căutat să-l omoare iar şi iar.

Ce poţi să mai zici despre duşmanul tău? Că ţi-a intrat fără drept pe ogor? Că ţi-a furat animalele? Că şi-a bătut joc de tine? Că te-a înşelat? Cu toate acestea, nu a încercat să-ţi ia viaţa, aşa cum a încercat în repetate rânduri Saul cu David. Şi chiar dacă ar încerca să-ţi ia viaţa, tot David este mai presus de tine, căci cu toate că a trăit în vremea legii mozaice, care nu era desăvârşită şi care învăţa: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte (Ieş. 21, 24), a ajuns la înălţimea înţelepciunii legii evanghelice: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi (Luca 6, 27). Pe când tu, de multe ori, te umfli de răutate, înfuriat de ceea ce ţi-a făcut duşmanul tău în trecut, David, neţinând cont de ce avea să-i facă Saul în viitor, nu înceta să-l ajute şi să-l salveze din orice primejdie. Pe cine salva mereu? Pe cel care căuta cu tot dinadinsul să-l omoare!

Spune-mi, aşadar, cu ce anume te-a supărat vrăjmaşul tău? Ce ţi-a făcut de nu vrei să te împaci cu el? Ţi-a furat bani? Dar dacă tu înduri cu răbdare nedreptatea făcută, vei fi răsplătit de Dumnezeu foarte mult, ca şi cum ai fi împărţit acei bani la săraci. Pentru că fie dai milostenie săracilor, fie înduri nedreptatea, săvârşeşti aceeaşi faptă bună. A încercat, oare, să te omoare? Dacă tu te vei ruga pentru acel om ca Dumnezeu să-i ierte păcatele şi îl socoteşti binefăcătorul tău pentru păcatele pe care tu însuţi le-ai săvârşit, atunci vei fi socotit de Dumnezeu mucenic.

Ca şi în cazul tău, nici pe David nu a îngăduit Dumnezeu ca Saul să-l omoare. Astfel, pe capul său au fost puse mai multe cununi muceniceşti, pentru că deşi era urmărit de cel care voia să-i ia viaţa, el l-a salvat. Şi pe cine a salvat? Pe cel care atâta vreme cât a trăit, nu a încetat să-l prigonească şi să încerce să îi ia viaţa. Este vădit că în ceea ce priveşte intenţia de a fi ucis, David a fost ucis de mii de ori. Şi pentru că a fost omorât pentru Dumnezeu de mii de ori, i se cuvin mii de cununi muceniceşti, Ar fi putut şi el spune la fel ca Apostolul Pavel: Mor în fiecare zi! (1 Cor. 15, 31). Iată virtutea lui David: deşi i s-a dat în repetate rânduri ocazia să scape de urmăritorul său, nu a vrut să-şi mânjească mâinile de sânge. A preferat să înfrunte în fiecare zi primejdie de moarte, decât să facă ceva împotriva voii lui Dumnezeu. Ce înţelegem, aşadar, din pilda lui David? Că nu trebuie să ne răzbunăm nici măcar pe cei care voiesc să ne ia viaţa, cu atât mai puţin pe cei care ne pricinuiesc alte supărări.

Dar pentru că socoteşti că nu este cu putinţă ca vrăşmaşul tău să-şi schimbe gândul rău ce îl are asupra ta, îţi voi spune doar atât: există vreun animal mai sălbatic decât leul? Cu toate acestea, şi pe el îl îmblânzesc oamenii. Dacă folosesc mijloacele potrivite, ei pot schimba chiar şi firea leului, transformându-l în-tr-un animal liniştit şi blând ca o oaie. Crezi că tu, care ai puternicele arme ale iubirii şi smereniei, nu vei putea îmblânzi un om care, oricât de rău ar fi, este totuşi o fiinţă raţională, făcută de Dumnezeu după chipul Său?

Ce răspuns vom da atunci când vom îmblânzi animale, dar nu şi oameni, chiar dacă blândeţea este împotriva firii animalului, iar sălbăticia împotriva firii omului? Dacă putem transforma firea, cum de nu putem schimba un gând rău? Cu cât duşmanul tău este mai sălbatic, cu atât mai mare va fi răsplata cuvenită ţie, dacă vei reuşi, cu răbdare şi insistenţă, să-l vindeci de răutatea sa.

„Dar a spus atâtea despre mine”, te plângi tu. Şi ce e cu asta? Dacă are dreptate, să te îndreptezi. Iar dacă nu are dreptate, să râzi şi să priveşti spusele lui cu dispreţ. Dar mai bine să nu râzi, nici să nu dispreţuieşti cuvintele sale, ci să te bucuri, aducându-ţi aminte de spusele Domnului: Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în cer (Luca 6, 22-23). Sau poate duşmanul tău are dreptate în ceea ce zice? Atunci vei dobândi aceeaşi răsplată, dacă rabzi cu smerenie cuvintele lui, dacă nu-l înjuri şi nu-l jigneşti, ci oftezi cu amărăciune şi te pocăieşti din toată inima pentru păcatele tale. Căci de multe ori, mai mult bine ne fac duşmanii cu vorbele lor grele, decât prietenii noştri cu laudele lor. Căci prietenii, fie din dragoste, fie ca să ne linguşească, nu ne spun adevărul şi în felul acesta, defectele noastre
sporesc. Pe când duşmanii, deşi sunt îndemnaţi de răutatea lor, atunci când ne acuză pentru greşelile noastre, ne obligă să ne îndreptăm – bine-în-ţeles, dacă avem bunăvoinţă –, şi în felul acesta duşmănia lor se face pricina binelui nostru.

Să nu zicem: „Cutare m-a enervat” sau „Cutare m-a făcut să spun cuvinte grele”. În toate cazurile, noi suntem vinovaţi pentru păcatele noastre. Căci dacă am fi oameni smeriţi, nu numai oamenii, dar nici măcar diavolii nu ar putea să ne înfurie. Despre aceasta aflăm tot din povestea vieţii lui David:

Saul îl urmărea cu trei mii de bărbaţi, ca să-l omoare. În regiunea Enghedi, în apropierea unei stâne de oi, regele Saul a intrat singur într-o peşteră ca să se odihnească. Acolo, l-a furat somnul. Însă în fundul peşterii, s-a întâmplat să fie David, împreună cu ostaşii săi. Atunci, David ar fi putut să-l omoare cu uşurinţă pe Saul. Cu toate acestea, în ciuda îndemnurilor înso-ţitorilor săi, nu a vrut să-i facă nici un rău neînduplecatului său vrăjmaş. S-a apropiat numai şi a tăiat o bucată din haina lui Saul, fără ca acesta să-şi dea seama. Peste puţină vreme, Saul s-a sculat şi a plecat. Atunci, David a ieşit din peşteră şi i-a strigat lui Saul: „Domnul meu, rege!” Saul s-a uitat înapoi, iar David  s-a aruncat cu faţa la pământ şi i s-a închinat. Apoi a zis David către Saul: „De ce asculţi de vorbele oamenilor care zic: Iată David unelteşte rele împotriva ta? Iată, astăzi văd ochii tăi că Domnul te-a dat acum în mâinile mele, aici în peşteră, şi mie mi s-a zis să te ucid; eu însă te-am cruţat şi am zis: Nu
voi ridica mâna asupra domnului meu, pentru că este unsul Domnului. Priveşte, părintele meu, poala hainei tale în mâinile mele; ţi-am tăiat poala hainei, dar de ucis nu te-am ucis. Află dar şi te încredinţează că nu este rău în mâna mea, nici vicleşug şi n-am greşit cu nimic împotriva ta; tu însă cauţi sufletul meu ca să-l iei”. Acestea şi altele ca acestea a spus David lui Saul. Iar Saul a întrebat: Al tău e oare glasul acesta, fiul meu David?, şi atunci a izbucnit în plâns (1 Regi 24, 1-17).

Iată cum s-a muiat inima sălbaticului Saul atunci când a auzit cuvintele pline de respect, de bunătate şi de smerenie ale lui David! Celui care mai înainte nu suferea să audă nici numele lui David, de astă dată sufletul i s-a umplut de dragoste părintească faţă de acesta, numindu-l fiu al său. Duşmănia i-a dispărut din inimă, lăsând loc bunătăţii şi dragostei. Cu adevărat, mare a fost David! Pe ucigaş l-a făcut părinte iubitor, pe lup l-a făcut oaie blândă şi a stins cuptorul mâniei cu răcoarea iubirii.

Să fim cu băgare de seamă ca nu numai să nu păţim nici un rău din partea duşmanilor noştri, dar nici noi să nu le pricinuim lor vreun rău. În felul acesta, Dumnezeu ne va binecuvânta şi ne va apăra, aşa cum l-a apărat pe David, atunci când viaţa sa era în primejdie. Numai aşa vom arăta că suntem mai buni, mai înţelepţi şi mai vrednici de cinstire decât vrăşmaşii noştri. Dacă facem astfel, câştigăm iubirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Oare omul acela sfânt, care a tras atâtea de pe urma hainului Saul, a păţit ceva rău de pe urma bunătăţii sale? Bineînţeles că nu! Dimpotrivă, până astăzi este lăudat şi cinstit, atât pe pământ, cât şi în ceruri, unde se bucură acum de bunătăţile vieţii veşnice, necuprinse cu mintea noastră. Pe când nefericitul Saul, ce a câştigat de pe urma răutăţii sale? Nimic. A murit cu moarte urâtă şi a pierdut Împărăţia cerurilor, în vreme ce pe pământ şi astăzi este urât.

Iată de ce, atunci când îl vezi pe vrăşmaşul tău sau îţi aduci aminte de el, nu trebuie să spui „Mi-a făcut asta şi asta” sau „A spus despre mine cutare şi cutare lucru”. Pentru că în felul acesta, aprinzi şi mai tare în tine flacăra mâniei. Uită orice lucru urât pe care acela   l-a făcut sau l-a zis. Iar atunci când relele îţi vin în minte fără să vrei, supără-te pe diavol, nu pe semenul tău.    Să-ţi aduci aminte numai de binele pe care ţi l-a făcut sau ţi l-a spus vreodată. În felul acesta, vei scăpa repede de mânia pe care o ai împotriva lui. Iar dacă este nevoie să-l chemi ca să-i vorbeşti, înainte de aceasta, alungă din inima ta toată mânia, şi abia după aceea să discuţi cu el. Pentru că dacă vei fi mânios, nu vei putea nici spune, nici asculta vreun lucru drept. Dar dacă eşti liniştit, nici tu nu vei scoate din gura ta vreun cuvânt rău, nici pe ceilalţi nu îi vei auzi spunându-ţi asemenea cuvinte. De obicei, nu ne înfurie atât cuvintele pe care le auzim de la celălalt, cât duşmănia pe care o simţim faţ
ă de el. În timpul nopţii, nu putem să recunoaştem un prieten de-al nostru din cauza întunericului, pe când în timpul zilei, îl recunoaştem de departe. În acelaşi fel, din cauza mâniei, nu recunoaştem în semenul nostru chipul lui Hristos, şi ne purtăm cu el cu răutate, pe când dacă alungăm mânia, atunci chipul său ne pare prietenos şi cuvintele sale plăcute.

Să vedem acum cazul cel mai des întâlnit, când duşmanul tău te provoacă pentru un neajuns adevărat pe care îl ai sau pentru un păcat pe care l-ai săvârşit cu adevărat. Dacă în loc să-l înjuri şi să-l provoci şi tu, oftezi cu amărăciune şi Îl rogi pe Dumnezeu să te ierte, scapi de păcatul tău. Şi o să-ţi dovedesc acest lucru printr-un exemplu din Sfânta Scriptură:

Doi oameni, un fariseu şi un vameş, s-au urcat într-o zi la templu să se roage. Fariseul, stând mândru în mijlocul templului, zicea: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş (Luca 18, 11). Vameşul, care stătea cu smerenie undeva în spate, a auzit cuvintele fariseului, dar nu s-a mâniat şi nu l-a înjurat pe fariseu. Dar ce a făcut? Stând cu ochii în pământ, îşi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, vameşul a plecat de la templu îndreptat şi cu păcatele iertate.

Vezi cât de repede a primit iertare? Printr-o nedreptate care i s-a făcut, i s-a iertat nedreptatea pe care a făcut-o el însuşi. Astfel, duşmanul său, fără ca el să vrea lucrul acesta, a devenit binefăcătorul său. Spu-ne-mi, există vreo modalitate de a scăpa mai uşor de păcate? Ca să se izbăvească de păcatele sale, câte milostenii, posturi, privegheri şi nevoinţe nu trebuia să împlinească vameşul? Dar în felul acesta, printr-un simplu cuvânt, a scăpat de toată răutatea sa. Fariseul credea că îl slăbeşte pe vameş prin cuvintele sale, dar i-a oferit acestuia pricină să primească cunună cerească.

De aceea, Dumnezeu ne spune: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri (Luca 6, 27-28). Aşadar, nu este de ajuns să-i iertăm pe vrăşmaşi pentru ceea ce ne-au făcut, ci trebuie să-i socotim ca pe prietenii noştri. Cu alte cuvinte, dacă nu îl nedreptăţeşti pe vrăşmaşul tău, dar ţii în inima ta duşmănie şi ură faţă de el, încă nu ai împlinit porunca Domnului. Şi cum vrei ca Dumnezeu să Se milostivească asupra ta, dacă tu nu arăţi prin fapte că îi iubeşti pe cei care ţi-au greşit?

Poate îmi vei spune: „Vrăşmaşul meu este atât de rău, încât dacă îi arăt dragoste şi bunătate, nu numai că nu se îndreaptă, dar se umflă şi mai mult în pene”. Tu ţine porunca Domnului, iar dacă duşmanul tău se va înrăi şi mai mult ca urmare a bunătăţii tale, Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, nu îl va ierta. O să-ţi dau un exemplu din Vechiul Testament.

Cândva, proorociţa Mariam i-a vorbit urât lui Moise. Blândul şi bunul Moise nu s-a supărat pe Mariam. Dar ca să o cuminţească, Dumnezeu a trimis asupra ei lepra. Iar atunci când însuşi cel nedreptăţit L-a rugat pe Domnul să o tămăduiască, răspunsul pe care l-a primit a fost: Dacă tatăl ei ar fi scuipat-o în obraz, oare n-ar fi trebuit să se ruşineze şapte zile? Aşadar să fie închisă şapte zile afară din tabără, după aceea să intre (Num. 12, 14). Şi aşa, abia după şapte zile a fost Mariam vindecată de lepră.

Pedeapsa educativă primită de Mariam a fost de scurtă durată. Însă – vai! – veşnică va fi osânda păcătoşilor care nu se pocăiesc. Înfricoşătoare este lepra, dar fără asemănare mai înfricoşător este iadul nesfârşit, unde vor pleca cei care mor purtând în inima lor ură, răutate şi duşmănie.

Gândeşte-te la înfricoşătoarea Judecată ce va să vie. Atunci vei fi judecat de dreptul şi marele Judecător. Dacă tu ierţi păcatele aproapelui tău, şi păcatele tale vor fi iertate încă din această viaţă şi nu le vei mai purta cu tine spre veşnicie. Dumnezeu nu ţi le va mai socoti atunci când te va judeca.

Aşa cum poate ai înţeles, când îl ierţi pe vrăşmaşul tău, primeşti mult mai mult decât dai. De multe ori săvârşeşti păcate departe de ochii celorlalţi. Dar gândeşte-te că în ziua Judecăţii, toate acestea vor ieşi la lumină dinaintea întregii omeniri şi atunci, suferinţa ta va fi fără margini, căci conştiinţa te va arde. Dar dacă îl ierţi pe aproapele tău, poţi scăpa de această durere şi ruşine fără sfârşit. Ne încredinţează de aceasta Însuşi Dumnezeu: Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre (Matei 6, 14-15).

Ca să înţelegi puterea acestor cuvinte dumnezeieşti, află ce i-a spus Dumnezeu proorocului Ieremia, atunci când acesta s-a rugat pentru izbăvirea poporului israelit: Chiar Moise şi Samuel de ar sta înaintea Mea, tot nu s-ar îndupleca spre poporul acesta (Ier. 15, 1). Auzi? Nici rugăciunile lui Moise sau ale lui Samuel nu ar putea să aducă mila lui Dumnezeu asupra poporului evreu! Şi gândiţi-vă cât de bun, de milostiv şi de iertător este Dumnezeu! De aceea, Dumnezeu, prin gura proorocului Zaharia, le-a spus israeliţilor, dar ne spune şi nouă: Faceţi dreptate adevărată şi purtaţi-vă fiecare cu bunătate şi îndurare fată de fratele său (Zah. 7, 9). Să nu cugetaţi fărădelege unul împotriva altuia (Zah. 8, 17).

Ce să mai spunem despre oamenii care urăsc şi fac rău celor care nu le-au pricinuit nici un rău? „Nu-l pot suferi pe cutare”, zic ei. Sau: „Pe cutare nu-l pot înghiţi”. Şi dacă îi întreb de ce, nu prea au ce să-mi răspundă. Unde vor ajunge aceşti oameni? În ce stare se vor arăta dinaintea lui Dumnezeu, la Judecată? Cum se vor izbăvi de iadul cel veşnic, când sunt mai răi şi decât idolatrii? Şi uite, idolatrii, de multe ori, chiar dacă nu aşteaptă nici o răsplată, propovăduiesc iubirea şi bunătatea. Iar noi, creştinii, îi urâm pe cei pentru care Hristos S-a răstignit, pe cei cu care avem aceeaşi credinţă şi nădejde, pe cei împreună cu care alcătuim un singur trup – trupul teantropic al lui Hristos, adică Biserica.

Iată de ce suntem din ce în ce mai slabi, pe când vrăşmaşul nostru, diavolul, este din ce în ce mai puternic. În loc să lucrăm împreună cu dragoste frăţească împotriva răului, luptăm unul cu celălalt. Să dea bunul Dumnezeu ca prin harul Său, să alungăm din inimile noastre ura drăcească şi să dobândim dragostea cea binecuvântată. Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 7-8).

www.ioanguradeaur.ro