„… Putea-voi duce austeritatea persoanei mele după pilda Prototipului nostru, măcar până la drumul arzător al apostolatului zilnic, cu resemnare la auzirea vorbelor de ocară şi chiar la primirea de lovituri şi scuipări pentruînvăţătura Evangheliei ?…Căci de o încoronare de spini şi de întinsul mâinilor pe cruce… e prea greu să mai vorbim noi, muritorii de astăzi !…”
(Episcopul Grigorie Leu)
„… A venit timpul când arhiereii trebuie să-şi scoată mitrele aurite- semnul slavei lui Hristos, şi să-şi pună cununi de spini, căci mai mult se huleşte astăzi în popor numele Domnului decât se slăveşte”.
(Ieromonahul Tihon)
Primirea binecuvântării dumnezeieşti de a păstori sufletele şi conştiinţele credincioşilor, cercetându-le, îndrumându-le, curăţindu-le, ajutându-le, vindecându-le, întărindu-le şi călăuzindu-le spre Lăcaşul cel de sus, la Supremul Arhiereu Iisus Hristos, este cea mai înaltă demnitate la care poate să aspire dreptmăritorul sau muritorul creştin. Fiind o demnitate divină prin misiunea ei dumnezeiască este mai presus de toate celelalte demnităţi, fie ele chiar regale sau imperiale, întrucât permanenta împlinire şi desăvârşire îşi are menirea în destinul Crucii: al bucuriei şi al suferinţei, al jertfirii şi al biruinţei.
Arhiereul, păstorul în genere, odată chemat şi ales la slujirea lui Dumnezeu şi a Naţiei sale, nu-şi mai aparţine sieşi decât ca bunăvoinţă a dăruirii totale lui Dumnezeu, Neamului său şi întregii creaţii a Ziditorului.
Istoria primului mileniu creştin atât pe plan naţional cât şi universal a avut cinstea de a se încununa cu frumuseţea cununilor martirice ale credincioşilor şi deopotrivă ale Păstorilor lor.
În acest sens ne stau mărturiile Istoriei Bisericii Ortodoxe Române şi cele ale Istoriei Bisericii Universale.
Lângă cununile Arhiereilor martiri s-au aşezat curajul şi onoarea multor Vlădici (sec. XV- XVII), care la momentul potrivit ales de ei, s-au retras cu cinste din Scaunul păstoresc, lăsând locul ucenicilor pe care i-au format în acest sens frumos al slujirii dumnezeieşti.
Trebuie,spunea marele Pavel, ca episcopul să fie desăvârşit în toate.
Să ne oprim la celebrul dicton,formulă de consacrare, care confirmă investirea candidatului la demnitatea păstorului de suflete: – Vrednic este ?/ – Vrednic este !, vrednicie care întruchipa dincolo de mintea sănătoasă în trup sănătos, cununa unei depline maturităţi spirituale.
Puterea,spunea Sf. Ierarh Nectarie de Eghina, te face să-ţi pierzi deseori capul. Onorurile sunt greu de purtat, iar smerenia, atunci când nu este adevărată şi adânc înrădăcinată, cedează în faţa vanităţii, a orgoliului.
Iar Sfântul Nicodim Aghioritul adaugă:”Episcopul trebuie să fie ales fie de către Dumnezeu, Care prin harurile dăruite Îşi arată voia Sa, fie de către oameni”. (Sf. Nectarie din Eghina, Schiţă biografică, de Preot Ambroise Fontrier. Trad. din lb. fr. de prof. Paul Bălan. Ed. Agapis- Bucureşti, 2004, p.48).
În epoca modernă târzie, sec. XX – XXI, locul diademei spirituale şi al slujirii divino-umane în Biserica Ortodoxă Română a fost înlocuit cu fidelitatea slugărniciei oculte,pe plan extern, şi a meschinelor interese politico-democratice,în plan intern.
Astfel, Ierarhii moderni, cosmopoliţi, ecumenişti şi managero-comunitari au schimbat sensul slujirii celei alese a lui Dumnezeu şi a poporului cu o dublă şi inversată slujire: cea a împăunării lor de a fi slujiţi, deopotrivă de Dumnezeu şi de popor, precum şi cu datoria de a-i slugărnici pe puternicii zilei, care le-au înlesnit ascensiunea chiriarhală.
Aproape permanent în istoria noastră,dar mai ales în ani prelungiţi de criza economică şi politică, în desele persecuţii şi prigoane, interne şi externe, poporul îşi afla alinarea, ajutorul şi vindecarea în sânul solidarităţii spirituale. Cu cât criza politico-economică ori socială era mai adâncă, cu atît înălţarea religioasă era mai înaltă şi tendinţa de salvare a Neamului prin rugăciune devenea tot mai profundă.
-Unde sunt Ierarhii noştri ?-se întrebau tinerii revoluţionari în zilele însângerate ale lui Decembrie 1989.
Iar Vlădicii, din spatele perdelelor grele de catifea aurie, care le camufla mitrele zgâlţâite de cutremurul revoluţionar, răspundeau :
–Închideţi uşile Catedralelor să nu ne pângărească mojicii ăştia anarhişti. ( a ne reaminti de Catedrala din Timişoara în zilele acelui decembrie însângerat).
Şi uşile grele se închideau, în timp ce „ mojicii” cădeau împuşcaţi rând pe rând, înroşind treptele reci cu sângele lor fierbinte şi neprihănit.
Dar şi acum milioane de creştini români deznădăjduiţi de greaua apăsare şi împilare economică, socială, politică şi religioasă prin care trec de atâta amar de vreme, suferă, se ofilesc, se rătăcesc, se usucă şi se prăpădesc întrebându-se printre lacrimile amare şi suspinele convulsive:
-Unde sunt Ierarhii noştri ?
Unii, puţini la număr, ar putea răspunde că sunt într-o şedinţă permanentă a Sinodului B.O. R., preocupaţi tocmai de această stare a norodului.
Alţii, poate cei mai mulţi, sunt convinşi că surzenia şi muţenia ierarhilor se datorează lucrării de taină a strângerii de cât mai multe fonduri pentru Catedrala lor (pardon, a Neamului, cică…).
-Unde sunt Ierarhii noştri ?
Se întreabă milioane de suflete vitregite de năpasta îmbogăţirii fără scrupule a aleşilor lor, cu şi fără mitră.
Unii, poate dintre cei naivi, ar putea crede că Vlădicii sunt în genunchi la rugăciune, ca Daniil Sihastrul, duhovnicul Marelui Ştefan, în vremurile de bejenie ale Moldovei.
Destui, dintre cei realişti, îi văd mai degrabă preocupaţi de revendicarea fără număr a moşiilor secularizate de Cuza dar şi de obţinerea altora, de la vânzătorii actuali de ţară.
-Unde sunt Ierarhii noştri ?
Întreabă noile doine de jale, profund tânguite de piepturile bătrânilor, care stând în uliţe proţăpiţi, îşi aşteptă copii plecaţi „ afară” după oarece căpătuială pentru că acasă nu mai au unde muncii.
Câţiva din anturajul bisericii, cu capul plecat, răspund că ar putea fi la sfinţirea unui nou Lăcaş, care- de ce nu?- va prisosi cu oarece foloase .
Majoritatea însă, îi compătimesc că suferă sleiţi de puteri pe canicula aceasta de cuptor, înveşmântaţi în porfiră şi trene kilometrice din mătăsuri scumpe, ca la celebrele carnavale chinezeşti, sau că stau înrămaţi în zecile de kilograme de aur şi argint, ce-i apasă cu marea povară a smereniei poleite.
-Unde sunt Ierarhii noştri ?
Se întreabă în bocete bunicile împovărate de ani, cu feţele brăzdate de suferinţele bolilor şi ale neputinţelor, sărăcite de pensiile micşorate, deznădăjduite de spitalele desfinţate sau de lipsa medicamentelor compensate.
În prag de iarnă, la gândul că frigul nu o să aibă cu cel încălzii, nu îndrăznesc să se întrebe ce fac Ierarhii noştrii cu sutele de mii de hectare de pădure tăiate şi vândute fără nici un drept.
Şi dacă cineva le-ar spune că statul a dat fiecărei Parohii şi 30 de hectare de pădure, tocmai pentru a ajuta familiile nevoiaşe, iar în timpul slujbelor, iarna, în biserici singura căldură este cea izvorâtă din firava flacără a lumânărilor pentru că aceste păduri sunt date Ocoalelor Silvice Bisericeşti spre eficientă exploatare,( a se citi vânzare), poate că ar pune un ban în plus în cutia milei pentru ca Ierarhii noştri să poată să-şi plătescă, unii altora, slujba de pocăinţă şi de iertare a păcatelor.
Câteva din cele mai cucernice se roagă însă Domnului pentru ei, pentru jugul cel greu al grijilor ce le apasă umerii laţi, puternici şi auriţi.
Restul însă, plâng şi fac mătănii adânci în faţa crucilor celor fără de morminte sau a mormintelor fără de cruci.
-Unde sunt Ierarhii noştri ?
Suspină bolnavii, şchiopii, orbii, cerşetorii, calicii, beţivii, vii şi morţii, râzând sau plângând, rotindu-se într-o imensă plagă ce se revărsa ameninţător deasupra răbdării.
Unii, aninaţi între cârje oblojite, rânjesc schimonosiţi de durere dar resemnaţi că poate toaca sau clopotele de vifor făcute să urle durerea îi vor trezi într-o bună zi pe marii Păstori.
-Unde sunt Ierarhii noştri ?
Am surprins recent mărturia a două evlavioase creştine ce poartă numele Fecioarei,care ridicaseră împreună cu Stareţului lor venerat, iubit şi ajutat de toată obştea creştină, un minunat complex mănăstiresc. Spre grea încercare, Stareţul a primit de la ierarhii locului prigoană şi Bunul Dumnezeu l-a ridicat la ceruri mult prea devreme, spre marea mâhnire a celor care îl aveau duhovnic şi mare sprijin în lupta cu vremurile acestea pline doar de nedreptate.
Amărăciunea şi mâhnirea lor avea să se reverse abia când, Înalţii prelaţi au adus în mănăstirea ctitorită de ei, un şofer de-al lor călugărit peste noapte, bine pregătit însă la şcoala sudalmelor unsuroase şi a bădărăniilor groteşti. Revolta lor cerea o Înaltă explicaţie şi motivaţie. S-au hotărât şi umplând un autocar, au plecat la Mitropolie. Binenţeles că n-au fost primiţi de Altaţa Sa Păstorul. Creştinii s-au aşezat atunci liniştiţi pe treptele Catedralei şi au început să se roage. După ore de aşteptare şi impertinenţă a venit un interimar focos şi plin de vijelie, apostrofându-i:
–Nu vă e ruşine! Nu vă e frică! Cum îndrăzniţi să-l deranjaţi pe Înaltul Arhiepiscop… şi Mitropolit al… ?
Toţi credincioşii sosiţi cu autocarul şi alţii care se aflau prin preajmă au rămas consternaţi.
Din rândul celor osteniţi însă, s-a ridicat o cuvioasă bătrânică, cu trăsături încă frumoase şi demnă a răspuns întrebând:
-Da ce, Înaltul e diavolul ca să ne fie frică ?
Răspunsul Ierarhului nostru i-a liniştit însă pe deplin, un pic mai târziu când a acceptat să primescă << o delegaţie>> : De ce trebuie să vă legaţi de un duhovnic anume ?!! Ctitorind o mănăstire v-aţi zidit Biserică în ceruri ! Ce contează unde vă rugaţi acum !
Doamnele mele,când mi-au povestit acest dureros recent episod din viaţa lor de credincioase moderne, m-au întrebat dacă în acest context în care au primit asigurări că au Biserica în ceruri, nu ar putea să plătescă slujba de mărturisire prin virament bancar, dacă tot nu mai contează duhovnicul ?!
-Unde sunt Ierarhii noştri ?
Se întreabă astăzi toţi deţinuţii politici cocoţaţi pe scara nonagenară, preacucernică şi preacuvioasă a trăirii lor jertfelnice.
Unul mai hâtru răspunde:
–Poate sunt în pelerinaje de pocăinţă pe la vestitele închisori, care au ofilit, încarcerat şi decimat aproape toată Floarea tinerimii ortodoxe, între 1938-1964 şi după…
-Vezi-ţi de treabă, răspunde unul dintre cei care a lăsat un sfert de veac din tinereţea sa în temniţă. În toţi aceşti ani petrecuţi, de altfel de foarte mulţi dintre camarazii dragi prin mai toate închisorile, n-a venit un singur ierarh de Sfintele Sărbători să ne aline durerile şi suferinţele, în timp ce confraţii noştri de chin, dar de alte confesiuni au avut deseori privilegiul de a fi binecuvântaţi direct de ierarhii lor. Nu mai vorbesc de rabinii evreilor care veneau aproape lunar cu ajutoare şi mângâieri…
-Unde sunt Ierarhii noştri ?
Dau năvală gândurile nărăvaşe ale tinerilor debusolaţi sau neîmpliniţi spiritual din toate categoriile sociale.
Unii,umanişti, consideră că tăcerea ierarhilor se datorează neputinţelor lor spirituale, dar mai ales lâncezărilor fastuoase şi bahice din grandioasele lor palate princiare.
-Cum să stea de vorbă un ditamai Vlădică, cu o puturoasă de opincă ?
Alţii, cinici, cred că grija de căpătâi a păstorilor este chiar aceasta: de a se căpătui boiereşte, nu glumă.
Majoritatea ierarhilor cred că îşi fac totuşi un fin şi uşor examen de conştiinţă:
–Ce dacă ne tragem din ţărani cu două sau trei ierni de şcoală sau că am fost ocrotiţi de Dascălii Doctori pentru diversele servicii neînsemnate, fie pe la piaţă, fie pe sub maşină, fie la gospodar acasă… Noi ne-am spăşit râvnind la Cârja din care odrăsleşte arhibunăstarea.
Îmi aduc aminte de unul, cu care am fost coleg la Sibiu, şi care era ingineraş la bază (dar fără să practice meseria) hotărât să devină popă, după ce aducea ditamai porcul sacrificat de la ţară şi-l împărţea( ştiu şi cui…), cum lua o notă mare şi pupa carnetul.
Eu, care sunt oltean şi am primit în leagăn umorul (chiar făcând şi haz de necaz) îi spuneam:
–Pupă bă mai bine porcul în cur-ând…, că datorită lui râgâi acum satisfăcut.
Alţi păstori mai cu stare, mai în stare să asculte Internaţionala, mai ghiftuiţi în iniţiere, mai săritori la avantaje imanente, privesc transcendent de sus, de deasupra norilor, la opincarii, ţopârlanii şi mămăligarii nevoiaşi, rânjind vicarilor pe deasupra engolpionului:
–Spune netrebnicilor acelora telurici, să pupe ţărâna pe unde călcăm noi. Atât şi nimic mai mult !
Cei din categoria cea mai înaltă, care şi ei fac parte din cele două stări, dar de, le-a surâs norocul mai mult, cu studii în Apus, pe la Bossey sau Oxford, par mai aplecaţi la suferinţele celor din ţărână, şi înclinându-şi mitrele cu condescendenţă, poate gândesc:
Aici şi Acolo, chiar peste tot unde la suspinele voastre înlăcrimate, nu mai răspunde nici cerul, când vi se fură ţara, religia, cultura, moşia, trecutul, prezentul, chiar şi viitorul, când minciuna stă cu regele la masă, când sub îmbuibarea lui Lae Chiorul poporul orbecăieşte în neputinţă, când aurul şi petrolul, munţii şi pădurile, apele şi pâinea de la gură v-au fost vândute, ce am mai putea face noi, Ierarhii voştri dragi?
–Unde sunt Ierarhii noştri ?
Astăzi, liftele de miliţeni şi procuraşi,plătiţi tot dintr-o cutie a milei alimentată de contribuabilul umil, tulbură, hăituiesc şi profanează Bisericile, Sfânta Liturghie şi marea Sărbătoare a Maicii Domnului, scoţând credincioşii din timpul comuniunii Slujbei religioase, pentru a jura pe Biblia pusă pe capota maşinii, Biblie pe care ei n-au deschis-o cu siguranţă niciodată sau doar când au verificat numărul de inventar, că doar recuzita bâlciului nu se încredinţează oricum!
Şi chiar dacă s-a auzit în eter întrebarea mea, rostită de un creştin român cu multă carte şi iubire de Neam, cu nume de Chiriac, fără a fi Ierarh însă, NIMENI nu s-a obosit (sinchisit)să răspundă !
A răspuns de mult Păstorel Teodoreanu, Patriarhul recunoscut al vinului :
-Sunt cu preotul Burducea/când cu steaua/când cu crucea.
(* Pr. Constantin Burducea- popă comunist, ministrul cultelor sub Guvernul Groza.)
În loc de concluzie: păcat, că cei aproape o mână de Înalţi slujitori, n-au curajul de a lupta împotriva celor atât de mulţi şi atât de nepăsători pentru Naţia noastră.
Păcat, că au uitat atât de repede chemarea la slujirea hristică imperioasă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos:
Tot ceea ce faceţi unuia dintre aceştia prea mici slujitori ai Mei, Mie îmi faceţi.
Şi totuşi, unde suntem noi dreptmăritorii creştini, temelia şi stâlpul Bisericii lui Hristos, noi Biserica luptătoare, noi Biserica mărturisitoare, noi Biserica jertfitoare, când sfinţiţii şi prea înalt prea sfinţiţii şi de tot felul prea, prea, prea, ne batjocoresc, ne sfidează, ne afurisesc, ne împing în braţele răufăcătorilor, apoi ne întorc spatele, dar nu înainte însă de a lua şi obolul văduvei ?
Unde suntem ? Unde suntem ? Unde suntem ?
25 August, 2012.
Cobiliţarul-Teolog, GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
http://nistoroiu.blogspot.ro/
Cartea Georgetei Resteman, „Rătăcite anotimpuri”, apărută recent (august, 2012), la editura „Armonii culturale” din Adjud are filele strânse într-o copertă sugestivă şi o prefaţată într-un scrisă în mod deosebit de Mihai Batog-Bujeniţă, care-i atribuie poetei rangul de „prinţesă în regatul poeziei”! Este un volum de versuri nou apărut, după „descătuşările” şi „fărâmele de azimă” ce ni le dăruise la începutul acestui an (volumul „Descătuşări – Fărâme de azimă”, ianuarie 2012).
Georgeta Minodora Resteman este născută pe 24 august 1960 „în sublime miresme de fân cosit şi-n murmur de codrii plini de legendă” cum îi place să spună, în sătucul plin de lumină de la poalele Carpaţilor de Apus, Săcuieu, judeţul Cluj. Inginer chimist de profesie, a îmbrăţişat taina scrisului, refugiu al lacrimii sale ascunse, nu cu mult timp înainte de a pleca acolo unde se află acum, la Limassol, Cipru.
