Cuvânt și iubire

“Sfantul Antim Ivireanul s-a nascut la 1650 in Georgia, sau Iviria, numindu-se din botez Andrei. A cazut de tanar rob la turci si, dupa eliberare, a trait ca monah pe langa Patriarhia Ecumenica, invatand carte si arta sculpturii in lemn, a picturii, broderiei si caligrafiei.

Domnitorul Constantin Brancoveanu l-a adus in Muntenia in 1690, in scopul realizarii planurilor sale culturale. Aici a invatat limba romana si a inceput opera de tipograf, ca ucenic al lui Mitrofan, fost episcop de Husi.

In 1691 ia conducerea tipografiei bucurestene, prima carte tiparita fiind “Invataturile lui Vasile Macedoneanul catre fiul sau Leon”. Au urmat “Slujba Sfintei Paraschiva si a Sfantului Grigore Decapolitul” (1692) si “Psaltirea romaneasca” (1694).

Intre 1696 si 1704 este egumen la Snagov, unde – in primii cinci ani – va tiparii 15 lucrari : sapte in greceste, cinci in romana, una in slavona, una in slovo-romana si una in greco-araba. Dintre cele romanesti amintim : “Evanghelia” (1697), “Acatistul Nascatoarei de Dumnezeu” (1698), “Invataturi crestinesti” (1700), “Floarea darurilor” (1701), cunoscuta pentru continutul ei moralizator etc. Si-a creat ucenici, cei mai importanti fiind Mihail Stefan si Gheorghe Radovici.

Cea mai fecunda perioada ca tipograf o are la Bucuresti intre anii 1701-1705, imprimand tot 15 carti: doua in romana – “Noul Testament” (dupa editia de la Alba Iulia din 1648) si “Acatistul Maicii Domnului” (1703) – una in slavo-romana, una in greco-araba si 11 in greceste.

EPISCOP AL RAMNICULUI. In 1705, egumenul Antim de Snagov este ales Episcop de Ramnic, fiind hirotonit de Mitroplitul Teodosie al Ungrovlahiei. Aici si-a dovedit aceleasi bune calitati organizatorice si culturale, infiintand prima tipografie din oras si tiparind – in numai trei ani – noua carti : trei in greceste, trei in slavo-romana si trei romanesti, prin care incepe seria tipariturilor romanesti menite sa duca la triumful definitiv al limbii romane in biserica. Amintim “Evhologhion” sau “Molitvelnic” (1706) in doua volume, primul un “Liturghier” – intaiul tiparit in Muntenia – iar al doilea un “Molitvelnic” sau carte de rugaciuni. Tot la Ramnic s’a ingrijit de sporirea bunurilor Episcopiei si la restaurarea manastirilor Cozia si Govora.

MITROPOLIT AL UNGROVLAHIEI. In anul 1708 este ales Mitropolit al Ungrovalahiei in locul lui Teodosie, pastrandu-se frumoasa cuvantare de inscaunare in care se angaja sa-l slujeasca pe Dumnezeu cu daruire iar pe credinciosi cu jertfelnicie.

A mutat tipografia de la Ramnic la Targoviste, tiparind 18 carti, dintre care 11 romanesti, cea mai importanta fiind “Capete de porunca” (1714), precizand principalele indatoriri ale preotilor. Ultima carte tiparita la manastirea Antim, in 1716, “Istoria lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul”, urca la 63 cartile tiparite de el intr’un sfert de veac – dintre care 22 in romaneste – fiind alaturi de Coresi, cel mai de seama tipograf din cultura veche romaneasca. Patrunderea limbii romane in biserica a necesitat timp. Primele incercari facute de Coresi, urmat de Mitropolitul Stefan, care tipareste in romaneste randuielile tipiconale, de Mitropolitul Teodosie, care introduce lecturile biblice in romaneste si, in sfarsit, de Antim pentru textul slujbei preotului si cantarea. In plus, Antim a tiparit in romaneste Liturghierul si Molitvelnicul, prin care “datina straina a primit o lovitura de moarte” – cum scria Nicolae Iorga.

OPERA LITERARA a Mitropolitului Antim consta din trei lucrari tiparite pentru nevoile preotilor : “!Invatatura despre taina pocaintei” (1705), un mic “Catehism” (1710) si “Capete de porunca” (1714), precum si unele manuscrise. Dintre acestea amintim : “Chipurile Vechiului si Noului Testament” (azi la Kiev) si, mai ales, “Didahiile” sau “Predicile” sale (ed. Gabriel Strempel, 1962), alcatuite din 28 predici si 7 cuvantari ocazionale, citand din Sfanta Scriptura si din Sfintii Parinti sau amintind filozofi si poeti din Antichitate. Ele arata “hotarirea mitropolitului de a curati o Biserica decazuta in moravuri” (Nicolae Iorga), aminteste de asuprirea sociala si nationala a poporului din partea marilor boieri si a turcilor, afirmand in cuvatarea de inscaunare “suntem incongiurati de atatea nevoi si scarbe ce vin totdeauna neincetat de la cei ce stapanesc pamantul acesta”, sau in cuvantarea la Schimbarea la fata “suntem supusi supt jugul paganului si avem nevoi multe si suparari din toate partile”. Cat priveste limba si stilul, G. Strempel scria : “Opera lui Antim Ivireanul este un pretios monument de limba romaneasca, ce se citeste cu placere si astazi, dupa un sfert de mileniu de la data cand a fost elaborata”.

ANTIM-CTITOR. Intre 1713 si 1715 a zidit manastirea cu hramul Tuturor Sfintilor din Bucuresti, cunoscuta ca manastirea Antim, dupa planurile sale. Biserica a fost impodobita in exterior si in interior, dotata cu odoare, carti si obiecte de cult si avand chilii pentru calugari. A inzestrat-o cu mosii si alte venituri, din cheltuiala proprie, pentru monahi dar si pentru saraci, cum reiese din Testamentul sau, un model de opera sociala a Bisericii.

SPRIJINITOR AL BISERICII ORTODOXE. Nu si-a uitat neamul din care s’a nascut si a donat la Tbilisi o tipografie cu caractere georgiene, trimitand acolo pe cel mai important ucenic al sau, Mihail Stefan. De asemenea, a pus bazele primei tipografii cu caractere arabe instalata la Alep, in 1706. Pentru credinciosii greci din Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei si Ierusalimului a tiparit numeroase carti de slujba si teologice in greceste.

Mitropolitul Antim s’a ingrijit si de credinciosii din Ardeal, tiparind lucrarea intitulata “Lumina”, pentru combaterea prozelitismului catolic al vremii si a trimis la Alba Iulia pe Mihail Stefan, care a tiparit aici o “Bucoavna” (Abecedar) si un “Chiriacodromion”, ambele in 1699.

ANTIM-PATRIOT. Pe langa interesele Bisericii, Mitropolitul Antim s’a dovedit si un patriot iluminat. El a aparat drepturile sale, ca Mitropolit al Ungrovlahiei, asupra manastirilor inchinate Sfantului Mormant, conduse de calugari greci, care nu mai pomeneau la slujbe pe mitropolitul locului. In plus, a luptat impotriva opresiunii turcesti, militand pentru apropierea de Rusia lui Petru cel Mare. Cand Constantin Brancoveanu a vrut sa-l inlature din scaunul mitropolitan, el s’a aparat in scris – in doua randuri in 1712 -, ramanand ca ierarh pana la moartea mertirica a lui Brancoveanu (1714) si sub Stefan Cantacuzino (1714-1715).

MOARTEA MARTIRICA. Un destin tragic a unit pe domnitorul Constantin Brancoveanu cu Mitropolitul Antim – martiriul. Dupa ce pe tronul muntean a ajuns, in Decembrie 1715, Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot, au inceput zile negre pentru Antim. In 1716, cu ocazia razboiului ruso-austriac, domnul – impus de turci – a parasit Capitala, plecand spre Dunare. La 18 August 1716, dupa o discutie aprinsa, la Calugareni, Antim s’a intors la Bucuresti, la credinciosii sai. Aici a continuat lupta pentru inlaturarea fanariotului, alegand domn pe Patrascu Brezoianu. Reintoarcerea lui Nicolae Mavrocordat pe tron, in Septembrie 1716, a insemnat si pedepsirea lui. Mai intai pe linie bisericeasca, domnitorul cerand Patriarhiei Ecumenice caterisirea. Aceasta sentinta injusta a fost corectata, la cererea Patriarhiei Romane, de catre Patriarhul Athenagoras I, abia la 8 Martie 1966. A urmat exilul, spre Sinai, unde – din nefericire – n’a mai ajuns. Pe drum a fost ucis de turci prin inecare in raul Tingea, langa Adrianopol ; era 27 Septembrie 1716, data la care a intrat in calendarul Bisericii noastre. Asa a sfarsit Mitropolitul Antim Ivireanul, martirizat de turci, ca si marele sau binefacator, domnitorul martir Constantin Brancoveanu.

In concluzie, putem spune ca Mitropolitul-martir Antim Ivireanul, desi nascut pe alte meleaguri, s’a identificat cu poporul pe care l-a slujit, pentru care a tiparit atatea carti, contribuind la desavarsirea procesului de romanizare al slujbelor bisericesti.
Ca pastor de suflete – Episcop si Mitropolit – a slujit lui Dumnezeu si credinciosilor prin pilda vietii, prin indemnurile spiritual-morale si, mai ales, prin Testamentul sau, prin care a lasat intreaga sa avere pentru opere de caritate.
Patriot luminat si aparator al crestinilor din Patriarhiile rasaritene, Mitropolitul Antim a platit cu viata indrazneala de a se fi ridicat impotriva turcilor si a primului domn fanariot.
Toate aceste considerente au determinat Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane sa-l canonizeze, alaturi de alte personalitati religioase romanesti, in vara anului 1992.”

Preot Dr. Cezar Vasiliu

Sursa: Crestin ortodox

In memoriam  Părintelui  Adrian Făgețeanu

(16. 11. 1912 – 27.09. 2011)

“…Asadar, din seara zilei de marti, 27 septembrie anul 2011, am mai castigat un rugator in ceruri, langa Scaunul Preasfintei Treimi. Fiindca Parintele Adrian Fageteanu, vietuitor la Schitul Locurele si Manastirea Lainici, din Defileul Jiului, a trecut la Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos – pe care l-a ascultat, urmat si slujit intreaga lui viata, cu toata dragostea, devotamentul, fidelitatea, credinciosia si loialitatea…

Despre valoarea personalitatii sale, Parintele Arhimandrit Ioachim Parvulescu, Staretul Manastirii Lainici, din judetul Gorj, a afirmat urmatoarele: “Este foarte interesant ca mutarea la ceruri a parintelui s-a produs chiar in ziua de praznuire a Sfantului Antim Ivireanul. Nu este intamplator acest lucru, pentru ca parintele a fost vietuitor la Manastirea Sfantul Antim din Bucuresti, facand parte din Miscarea “Rugul Aprins”, alaturi de staretul nostru, Preacuviosul Parinte Calinic Caravan. Mai mult decat atat, Parintele Adrian Fageteanu va fi prohodit la Manastirea Lainici, chiar in ziua praznuirii Sfantului Acoperamant al Maicii Domnului – 01 Octombrie. Pentru noi, plecarea parintelui la ceruri este o mare pierdere si in acelasi timp un mare castig. Este o pierdere pentru ca a plecat dintre noi un mare stalp al Ortodoxiei si un castig pentru ca am dobandit un mare rugator in ceruri. Viata lui intreaga a fost o suferinta, murind si inviind de mai multe ori. De data aceasta a inviat in ceruri. Mormantul sau va fi asezat langa cel al Parintelui Calinic Caravan, Staretul sau iubit“.

In alta ordine de idei, Parintele Adrian Fageteanu a fost un traitor profund al adevarurilor de credinta si a (mai) avut si calitatea de a fi un om de o sinceritate, discretie si modestie iesite din comun, care mi-au inspirat foarte multa incredere, confort sufletesc si dragoste fata de valorile perene ale spiritualitatii si culturii noastre autentice!… Si, totodata sfintia sa realiza faptul ca pastorul duhovnicesc trebuie sa arate in toate buna-randuiala. Fiindca in buna-cuviinta stau toate chipurile unei purtari frumoase. Pastorul duhovnicesc isi pazeste buna cuviinta in relatiile sale cand: – nu isi neglijeaza indatoririle sfinte si apostolia sa; – cand isi aminteste ca trebuie sa fie, oriunde si oricand, un model crestin, cand vorbeste si cand tace; – cand se conformeaza el insusi responsabilitatilor care decurg din grija pentru constiinta turmei sale. Pastorul duhovnicesc care nu (se) neglijeaza si isi aminteste cele ce se cuvin lui, aflandu-se intr-o adunare, nicidecum nu se va lepada caracterul cuviincios, fiindca acesta este cu neputinta de indepartat de la el, deoarece nu ii ingaduie aceasta insasi vrednicia preoteasca, care este nedespartita de cuviosie.

Chipul preotesc de neschimbat il constrange pe preot sa se armonizeze cu multa luare aminte si atentie cu relatiile din obstea lui si sa isi faca aceste relatii cu multa prevedere. Mai intai si mai presus de toate, se armonizeaza caracterului sfant ce i se impune. Trebuie sa nu se arate in adunari fara vreo pricina impusa de slujirea lui, ori sa le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau sa se faca placut acestora. Trebuie sa isi faca relatiile cu mula chibzuinta si dupa o indelunga si atenta cercetare a petrecerii si caracterului si a cugetului persoanelor cu care urmeaza sa aiba relatii. Daca acestea sunt in asa fel incat prietenia si relatia cu ele sa ii aduca lui cinste si bun renume, atunci poate sa se imprieteneasca si sa intre in relatie cu ele. Dar daca, dimpotriva, reputatia acestora nu este buna ori sunt socotite de o moralitate indoielnica, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere si vietuire rau famate, atunci prietenia fata de acestea si relatia cu ele cu cat este mai apropiata, cu atat este mai vatamatoare si mai insultatoare. Aceasta ne invata pe noi Sfantul Apostol Pavel cand zice: „Nu va inselati, caci vorbirile rele strica obiceiurile bune” . Asemenea relatii il vatama foarte mult mai ales pe preot, fiindca, in impreuna-petrecerea cu persoanele prost vazute din punct de vedere moral, pe nesimtite, se departeaza cuviosia lui si este pradata putin cate putin bogatia bunei-cuviinte preotesti, si la urma se va afla si el gol de toata cinstea si respectul din parte celor pastoriti de el. Despre acest preot se poate spune, in chip foarte potrivit, cuvantul profetului Osea: „Si altii au mancat puterea lui, iar el nu a stiut” . Prin urmare prietenia si filiatia duhovniceasca se constituie a fi un criteriu indispensabil in vederea realizarii si desavarsirii unei relatii duhovnicesti, bazata pe incredere, deschidere si dragoste reciproca, ziditoare si mult folositoare!…

Intr-o alta ordine de idei, Parintele Adrian Fageteanu a primt cu multa dragoste pe foarte multi oameni, credinciosi de toate varstele si tineri, la sfat, atat la Manastirea Antim din Bucuresti cat si la Schitul Locurele – Gorj, incurajandu-i si ajutandu-i pe multi dintre studentii teologi, de pilda, sa se pregateasca pentru apararea si promovarea credintei ortodoxe in anii grei ai dictaturii comuniste. A fost in acelasi timp un bun pastrator al Traditiei si un pastor receptiv la noile probleme aparute in societate. Era elegant si ordonat, ospitalier si erudit. Un preot distins al cultului ortodox si un om al culturii intelepte, un slujitor al Bisericii si al poporului roman.

Preacuviosul Parinte Adrian Fageteanu a fost un om al bucuriei, al seriozitatii si discretiei, un om care si-a propus sa inmulteasca seriozitatea si constiinciozitatea si credem ca a reusit cu prisosinta. Darul deosebit al Parintelui Adrian de a vorbi si mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii si in special ale Noului Testament, precum si a dogmelor, ale Sfintilor Parinti si a sfintelor canoane, preocuparea pentru cartile fundamentale ale spiritualitatii ortodoxe, cum ar fi Psaltirea, Ceaslovul, Patericul, Podalionul si Filocalia, dar si pentru textele liturgice cuprinse in cartile de slujba, l-au facut sa fie iubit si in acelasi timp sa fie un parinte duhovnicesc cu autoritate si discernamant.

Revenind putin, vom spune ca Parintele Adrian Fageteanu s-a nascut la data de 16 noiembrie anul 1912 in localitatea Deleni, foarte aproape de Cernauti, tatal sau fiind preot. Dragostea pentru invatatura a dobandit-o din familie, pasii fiindu-i calauziti spre cele mai de seama scoli ale Basarabiei strabune: Liceul “Aron Pumnul” si Facultatea de Drept din Cernauti (1931-1937) fiind doar inceputul. Dupa finalizarea stagiului de avocatura, a functionat o vreme ca avocat la Falticeni si Bacau. Traitor profund al adevarurilor de credinta si ancorat temeinic in viata Bisericii, tanarul comisar a lasat deoparte cele ale lumii si s-a inrolat definitiv in armata lui Iisus Hristos, inchinoviindu-se ca frate la Manastirea Putna – Suceava, in anul 1943. In acelasi an a inceput si cursurile Facultatii de Teologie din Suceava pe care le-a finalizat in anul 1947. Cercetator neobosit, Parintele Adrian a ajuns in Bucuresti pentru a se inscrie la cursurile Facultatii de Filosofie (1947). Facea cunostinta cu o cu totul alta dimensiune duhovniceasca, implicandu-se in Miscarea “Rugul Aprins” alaturi de Parintele Sandu Tudor, Mitropolitul Tit Simedra, Monahul carturar Benedict Ghius sau Profesorul Alexandru Mironescu. In consecinta, a fost rasplatit cu sase ani de temnita grea pe care i-a ispasit la Aiud, intre anii 1950-1956. Dupa eliberare a batut la portile mai multor manastiri, insa nu a fost primit nicaieri. Bolnav de o tuberculoza avansata, Parintele Adrian Fageteanu s-a indreptat catre Lavra Lainiciului unde a gasit ajutor si alinare, sub mantia Preacuviosului Parinte Calinic Caravan. Aici Parintele Adrian s-a ocupat de scolirea fratilor din manastire, multi dintre ei fiind nestiotori de carte. A doua oara a fost ridicat la 8 noiembrie anul 1958 si condamnat la “doua zeci de ani de munca zilnica, zece ani de degradare civila si confiscarea totala a averii personale”. A fost eliberat in anul 1964 reluandu-si activitatea misionara, trecand prin mai multe parohii, pe la Manastirea Viforata – Dambovita si mai apoi stabilindu-se la Manastirea Antim din centrul capitalei, povatuind duhovniceste multa lume, alaturi de un alt mare duhovnic – Parintele Arhimandrit si Staret Sofian Boghiu. Din anul 2000, Parintele Adrian Fageteanu s-a reintors din nou la Sfanta Manastire Lainici, cautand de data aceasta linistea isihiei pe Muntele Gropu, la Schitul Locurele.

Referindu-ne acum, la cateva dintre cuvintele de invatatura ale Parintelui Adrian Fageteanu, pe langa cele deja enumerate si mentionate mai sus, vom remarca si retine ca infranarea si puterea rugaciunii le sunt date tuturor oamenilor. Daca vrem sa ne infranam trupul de la cele necurate si daca vrem sa ne rugam, nu exista “nu pot”. Oamenii il cauta pe Dumnezeu numai la necaz, greutati si suferinte. Dumnezeu ne-a spus: “Nu va puneti nadejdea in oameni” si noi ne aducem aminte de aceasta la nevoie. Ii sfatuiesc pe toti crestinii sa nu uite de rugaciune nici cand le sta bine. Si sa nu puna pe altii sa se roage pentru ei. Sa se roage pentru ei insisi. Cel mai greu vot este de indeplinit ascultarea in manastire, iar in lume, tot ascultarea de Dumnezeu este cel mai greu de facut. Ascultarea si implinirea cuvantului Lui. Sa urmam pilda Maicii Domnului, care a spus: “Fie mie dupa cuvantul tau!”Dumnezeu iti da mai mult decat meriti ca sa te intoarca apoi catre El. Dumnezeu are doua brate, iubirea si mila, si cu amandoua ne poate salva. Intai avem nevoie de mila, caci noi, pacatosii, nu putem pretinde iubire.”

Prin urmare, cuvintele noastre sunt putine si neputincoase pentru a putea spune cat bine a facut Preacuviosul nostru Parinte Adrian Fageteanu, datorita tinutei sale morale si preotesti, a echilibrului, seriozitatii, sinceritatii, profunzimii si intelepciunii sale, a preocuparilor sale teologice si carturaresti, a dragostei sale fata de Dumnezeu si (de) oamneni, a atasamentului sau fata de tara aceasta si de Biserica stramoseasca!…

Parcurgand viata si biografia acestui parinte duhovnicesc constat, cu uimire si admiratie, taria lui de caracter si verticalitatea cu care a fost inzestrat acest contemporan al nostru in fata caruia noi nu suntem altceva decat niste oameni supusi vremurilor acestui veac!… Se cuvine asadar, sa-i aducem prinos de cinstire si de recunostinta rugandu-ne lui Dumnezeu sa-l rasplateasca cu harul si cu dragostea sa cea nemarginita acolo, in locasurile cele ceresti, in lumina cea neinserata a Slavei Sale!

In incheiere, deci, voi sustine cu toata taria ca eu personal, ma simt foarte implinit si onorat pentru faptul ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-l intalni si (de) a-l cunoaste pe Parintele Ieromonah Adrian Fageteanu – mare personalitate a culturii si spiritualitatii noastre monahale romanesti, autentice si marturisitoare din aceste razvratite vremuri, avand convingerea si nadejdea ca vom sti cu totii pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii, potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia, cu toate ca in aceste vremuri, pretuim mai mult pe altii de oriunde si de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali!… Insa, ramanem convinsi de faptul ca ce este nobil ramane iar ce este ieftin, apune!…

Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Aceasta personalitate duhovniceasca si benucuvantata, cu alte cuvinte, este una de referinta in cadrul Bisericii si spiritualitatii noastre autentice, care ar trebui sa fie cunoscuta, recunoscuta si apreciata pentru totdeauna, de catre toti cei ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”!…

Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca!
Vesnica sa-i fie pomenirea! Amin!

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/diverse/parintele-adrian-fageteanu-duhovnic-misionar-126260.html

Non hic librorum, pre quos inviter alarque,
Copia: pro libris arcus et arma sonant.
Nullus in hac terra, recitem si carmina, cuius
Intellecturis auribus utar, adest.
Non quo secedam, locus est: custodia muri
Summovet infestos clausaque porta Getas.
Saepe aliquod quaero verbum nomenque locumque,
Nec quisquam est, a quo certior esse queam.
Dicere saepe aliquid conanti – turpe fateri? –
Verba mihi desunt, dedidicique loqui.
Threicio Scythicoque fere circumsonor ore,
Et videor Geticis scribere posse modis:
Crede mihi, timeo, ne sint inmixta Latinis
Inque meis scriptis Pontica verba legas.

„Aici nu-i belșug de cărți care să mă atragă și din care să-mi hrănesc
Mintea; în locul cărților răsună arcul și armele
Nu-i nimeni ale cărui urechi ar putea să-mi înțeleagă poeziile,
Daca i le-aș citi.
Nici n-am un loc potrivit unde să mă retrag. Paznicii de la zid
Și poarta închisă depărtează pe dușmănoșii geți.
Adesea întreb despre vreo vorbă, de un nume sau loc,
Dar nu-i nimeni care să mă poată lămuri.
Când încerc să spun ceva, deseori îmi lipsesc cuvintele;
mi-e rușine s-o mărturisesc – m-am dezvățat să vorbesc.
În jurul meu glăsuiesc aproape numai guri tracice și scitice.
Îmi pare că aș putea scrie în versuri getice.
Crede-mă, mi-e teamă că s-au strecurat printre cele latinești
Și că în scrierile mele vei citi cuvinte pontice.”

Sed neque, cui recitem, quisquam est, mea carmine, nec qui
Auribus accipiat verba Latina suis.
Ipse mihi – quid enim faciam? – scriboque legoque,
Tutaque iudicio littera nostra suo est.
Saepe tamen dixi „Cui nunc haec cura laborat?
An mea Sauromatae scripta Getaeque legent?”
Saepe etiam lacrimae me sunt scribente profusae,
Umidaque est fletu littera facta meo.

„Nu e însă nimeni pe aici căruia să-i recit poeziile mele;
Nimeni care să asculte cu urechile lui vorbe latinești.
Scriu și-mi citesc mie însumi ; căci ce să fac?
Scrisul meu este deci asigurat că are cine să-l judece.
Adesea mi-am zis: de ce să mă chinuiesc cu această grijă?
Citi-vor oare poeziile mele sarmații sau geții?
Deseori am vărsat lacrimi când am scris
Și am udat scrisul cu plânsul meu.”

Arva relegatum iussisti visere Ponti,
Et Scythicum profuga scindere puppe fretum.
Iussum ad Euxini deformia litora veni
Aequoris, – haec gelido terra sub axe iacet – 
Nec me tam cruciat nunquam sine frigore caelum,
Glebaque canenti semper obusta gelu
Nesciaque est vocis quod barbara lingua Latinae,
Graecaque quod Getico victa loquella sono est;
Quam quod finitimo cinctus premor undique Marte,
Vixque brevis tutos murus ab hoste facit.

„Surgiunindu-mă, mi-ai poruncit să văd regiunile Pontului
Și să despic cu nava marea scitică.
Supunându-mă poruncii am venit pe țărmurile urâte ale Euxinului.
Ținutul acesta se află sub polul cel înghețat.
Nu mă chinuiește atât clima mereu friguroasă
Și pământul veșnic ars din pricina gerului alb,
Nici faptul că barbarii nu cunosc limba latină,
Iar limba greacă a fost învinsă de limba getică,
Dar mă îngrozește faptul că sunt amenințat din toate părțile
De Marte, care se află foarte aproape de mine,
Iar zidul mic cu greu ne poate apăra de dușman.”

Quid potius faciam desertis solus in oris,
Quamve malis aliam quaerere coner opem?
Sive locum specto , locus est inamabilis et quo
Esse nihil toto tristius orbe potest,
Sive homines , vix sunt homines hoc nomine digni,
Quamque lupi saevae plus feritatis habent.
Non metuunt leges, sed cedit viribus aequum,
Victaque pugnaci iura sub ense iacent.
Pellibus et laxis arcent mala frigora bracis,
Oraque sunt longis horrida tecta comis.
In paucis extant Graecae vestigia linguae,
Haec quoque iam Getico barbara facta sono.
Unus in hoc nemo est populo , qui forte Latine
Quaelibet e medio reddere verba queat.
Ille ego Romanus vates – ignoscite, Musae! –
Sarmatico cogor plurima more loqui.
En pudet et fateor, iam desuetudine longa
Vix subeunt ipsi verba Latina mihi.
Nec dubito , quin sint et in hoc non pauca libello
Barbara: non hominis culpa sed ista loci.

„Ce-aș putea face mai bun eu, care sunt părăsit aici pe țărmuri singuratice?
Ce leac să încerc pentru a-mi ușura necazurile?
Dacă privesc acest loc, el îmi apare neprietenos și nicăieri,
În toată lumea, nu poate fi altul mai trist.
Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,
Văd la ei mult mai multă cumplită sălbăticie decât la lupi.
Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în fața forței
Și zace la pământ învinsă de sabia cu care se duc luptele.
Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale și cu pantaloni largi,
Iar fețele lor aspre sunt acoperite cu păr lung.
La puțini dintre ei se mai păstrează urme ale limbii grecești,
Iar aceasta a devenit și ea barbară din pricina accentului ei getic.
În această mulțime nu-i nimeni care întâmplător să știe latinește
Și care să poată rosti măcat câteva cuvinte.
Chiar eu, poet roman – iertați-mă Muzelor! –
Sunt silit să vorbesc de cele mai multe ori după obiceiul sarmatic.
Iată, mi-e rușine, dar mărturisesc: din cauza dezobișnuinței îndelungate,
Chiar mie îmi vin cu greu în minte cuvintele latine.
Nu mă îndoiesc că în astă cărțulie s-au strecurat multe
Din limba barbarilor: nu-i vina omului, ci a locului.”

Vix ope castelli defendimur et tamen intus
Mixta facit Graecis barbara turba metum.
Quippe simul nobis habitat discrimine nullo
Barbarus et tecti plus quoque parte tenet.
Quorum ut non timeas, possis odisse videndo
Pellibus et longa corpora tecta coma.
Hos quoque, qui geniti Graia creduntur ab urbe,
Pro patrio cultu Persica braca tegit.
Exercent illi sociae commercia linguae:
Per gestum res est significanda mihi.
Barbarus his ego sum, qui non intellegor ulli,
Et rident stolidi verba Latina Getae;
Merque palam de me tuto male saepe loquuntur
Forsitan obiciunt exiliumque mihi,
Utque fit, in me aliquid, si quid dicentibus illis
Abnuerim quotiens adnuerimque, putant.

„De-abia suntem apărați de întăritura făcută și chiar înăuntrul cetății
Gloata barbarilor, amestecată cu greci, provoacă teama;
Căci ei locuiesc împreună cu noi, fără deosebire,
Și ocupă cea mai mare parte din case.
Chiar dacă nu ți-ar fi frică de ei, i-ai putea urî, văzându-le
Trupurile acoperite cu piei și părul lung.
Și acei pe care îi crezi că se trag din orașe grecești
Se îmbracă cu pantaloni persani, în loc de portul străbun.
Ei vorbesc între ei o limbă pe care o înțeleg;
Dar eu trebuie să mă înțeleg prin semne.
Eu sunt aici barbarul, căci nu sunt înțeles de nimeni:
Când aud cuvinte latinești, geții râd prostește;
Cu siguranță că deseori vorbesc rău despre mine pe față;
Poate îmi reproșează că sunt surghiunit;
Și dacă, așa cum se întâmplă, eu fac vreun gest de dezaprobare sau aprobare,
Când vorbesc ei ceva, îl răstălmăcesc împotriva mea.”

Non liber hic ullus, non, qui mihi commodet aurem,
Verbaque significent quid mea, norit, adest.
Omnia barbariae loca sunt vocisque ferinae,
Omniaque hostilis plena timore soni.
Ipse mihi videor iam dedidicisse Latine:
Nam didici Getice Sarmaticeque loqui.
Nec tamen, ut verum fatear tibi, nostra teneri
A componendo carmine Musa potest.
Scribimus et scriptos absumimus igne libellos:
Exitus est studii parva favilla mei.

„Nu-i nici o carte pe aici, nu-i cine să-și plece urechea
Și să înțeleagă cuvintele mele.
Peste tot, numai barbari cu glasul lor sălbatic,
Toate locurile sunt pline de teama glasului dușman.
Eu însumi am impresia că m-am dezvățat de limba latină;
Căci am învățat să vorbesc limba getică și sarmatică.
Totuși, ca să-ți mărturisesc adevărul,
Muza mea nu se poate abține de a nu mai compune versuri,
Scriu și ard în foc cărțile pe care le scriu:
Rezultatul muncii mele este un pic de cenușă.”

Nec te mirari, si sint vitiosa, decebit
Carmina, quae faciam paene poetica Getes.
A! pudet, et Getico scripsi sermone libellum,
Structaque sunt nostris barbara verba modis,
Et placui, – gratare mihi – coepique poetae
Inter inhumanos nomen habere Getas.
Materiam quaeris? Laudes de Caesare dixi.

„Nu trebuie să te miri, dacă versurile mele sunt cumva rele:
Eu care le scriu am devenit aproape un poet get.
Ah! Mi-e rușine: am scris o cărțulie în limba getică,
În care cuvintele barbare au fost așezate după ritmul versurilor noastre.
Le-au plăcut – felicită-mă – și am început să am
Faimă de poet printre neomenoșii geți barbari.
Mă întrebi de subiect? Am adus laude împăratului…”

Sursa imaginilor: P. Ovidii Nasonis, Tristium Libri V. Et Epistolarum Ex Ponto Libri IV, Coburgi, 1712 (Biblioteca Digitală din Dresden)

Sursa traducerii: Izvoare privind Istoria României (Fontes ad Historiam Dacoromaniae pertinentes). vol. I. De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, București, 1964 (pewww.dacoromanica.ro)

tiparituriromanesti

MIHAI CIMPOI – 70

Calator frenetic pe întinsurile românitatii, basarabeanul Mihai Cimpoi nu este doar ilustrul ambasador al unei Provincii. Nume de referinta în câmpul criticii, eminescologul de la Chisinau reprezinta, se stie, o autoritate, privind cu ochi avizat peisajul literar. Critic necomplexat, M. Cimpoi convinge prin detenta problematica si anvergura demonstratiilor, spulberând ipoteza decalajului (de care, nu fara argumente, se face mare taraboi). Barbat viguros, un munte de om cercetând cu aviditate bibliotecile, academicianul impresioneaza si prin rezistenta. El n-a cazut prizonierul seducatoarei boeme si trupu-i falnic n-a fost naruit de întrecerile bahice la care, cu sârg, participa guralivii congeneri.
Cum literatura româna, dupa spusa calinesciana, „este una si indivizibila“, Cimpoi refuza basarabenismului conditia de mediu diasporic. Cine a rasfoit densa „Istorie deschisa“, consacrata tocmai literaturii basarabene, s-a putut convinge ca doar o reconstituire „pompeiana“, dând seama de „succesiunea de reînvieri“, îngaduie priza la „fenomenul basarabean“, aflat la ceasul fericit al regasirii de sine. Provincia nu e „stearpa pe ogorul literaturii“ (cum se încapatâna a crede, chiar în 1992, un St. Ciobanu). E drept, conditia tragica, teroarea Istoriei, miscarea circulara ca forma mentis ar explica sacrificiul esteticului si puseele mesianice. Cercul, potrivit demonstratiei lui M. Cimpoi, ramâne figura emblematica a spiritului basarabean. Doctrina basarabenismului a fost si este necesara având în vedere circumstantele istorice si culturale, opunându-se tavalugului rusificarii si opacitatii centriste. Dar ea se varsa în albia larga a românitatii, recuperarea culturala excluzând derogarile valorice. Chiar „friabila“ fiind, literatura s-a dezvoltat rizomic si a dovedit, în timp, o rezistenta subterana, salvatoare, oferind un eticism ardent si o esteticitate, uneori, rudimentara. Dar speranta regasirii în interiorul aceleasi culturi, fara a folosi doua cântare critice, ramâne întreaga. Liantul invincibil al reîntregirii este, indiscutabil, cel cultural.
Desfasurarile sale exegetice, deloc îndatorate unui regionalism tâfnos vizeaza întreaga cuprindere a spiritului românesc. Aventura literaturii basarabene se poarta în numele unui orgoliu stimabil (ar fi zis Perpessicius), dar practicând „reducerea la scara“; având, asadar, sansa insertiei si evitând delirul zonal. Iata, de pilda, Cimpoi scria cu „îngaduita mândrie“ (vezi „Caiete critice“, nr. 3-4/1997, pp. 99-102) despre primul roman anonim basarabean (numit conventional „Aglaia“ si anticipând „cu o ora“ romanul lui Filimon); dar si despre descoperitorul manuscrisului, istoricul Ion Varta. Cine va fi fost autorul? Supozitiile criticului întretin o spumoasa broderie speculativa. Sfinxul – suntem avertizati – tace desi exista speranta ca vor fi smulse si alte manuscrise din mapele pecetluite. Iar elanul detectivistic, din fericire, n-a obosit.
Cartea despre Blaga era, de fapt, o reînnoita pledoarie pentru unitatea spatiului mioritic. Dincolo de fatalitatea etnica a categoriilor stilistice, dincolo de viziunea arcadica, adapostita în orizontul misterului, M. Cimpoi, pe urmele lui Noica, vorbeste de rationalitatea acestei filosofii, interesata de „fiinta întrebatoare de fiintare“. Autoritatea filosofiei blagiene a stârnit discutii firesti în Basarabia. Sa ne amintim ca N. Crainic descoperea un „fluviu de orientalism“ sorbit de matca sufletului ancestral ori de „masura româneasca“ (pentru care pleda Al. Al. Leontescu). Iar devenirea fiintei, eul scindat, sedus de revelatii contrarii, în fine, cunoasterea problematizata (Lucifericul), schitând un „model pre-ontologic“ întretineau ambiguitatea blagiana pendulând între aratatul si ascunsul. De aici pleaca si dificultatile receptiei. Iar în cazul Basarabiei chestiunea se pune în termeni lipsiti de echivoc. „Pasareasca“ unor exegeti, manevrând un lexic lemnos ori încarcat de pretiozitati sfârseste prin a-l opaciza pe marele poet-filosof.
În fond, Blaga, cercetând „fenomenul basarabean“, aprofunda matricea româneasca si fortifica spiritul national (în sensul disocierilor de mai târziu ale lui Nichita Stanescu). Dar M. Cimpoi, bun cunoscator al realitatilor basarabene sesizeaza ca „trei Blaga“ au fecundat spiritul Provinciei. Ar fi, întâi, generatia ’30 (pe linia Costenco-Meniuc-Magda Isanos), atrasa de paradisiac si dezmarginire, cutreierata de „înfiorarea panteista“ si dezvoltând perspectiva sofianica. Atingând, astfel, linistea mioritica (cazul George Meniuc). Si am mai putea vorbi de episodul Crainic, profesor de teologie la Chisinau. Urmeaza generatia lui Gr. Vieru, preluând si prelucrând principiul matern al Universului si nebuloasa Satului-idee. Invocând, securizant, faptura mamei, Gr. Vieru o întelege ca fiinta axiala („Eine Urmutter“) si se reîntoarce la acea deplinatate vitala a primordialului, masiv dar rascolit de fragezimi, care ne atrage în sorbul unei boli cosmice. Si, în fine, dupa blagienii E. Coseriu (cu începuturi poeticesti) si Al. Lungu, ultima promotie, ivita sub semnul coagulant al Renasterii (demonstrând unitatea spatiului mioritic, idee atât de draga lui M. Cimpoi) dar si al Postmodernismului centrifug, întretinând atâtea polemici, cu sau fara miza, împinse însa în pragul canibalismului transprutean. Se uita, pagubos, ca valorile coexista. Ca furia contestarilor nu îngaduie o receptie calma. Acea alta poezie, visând a se desparti de „mioritismul ancestral“ (Eugen Lungu) flutura zgomotos si artagos steagul sincronismului. Iconoclastia optzecista este una recuperatoare, blamati fiind poetastrii refugiati în „bastionul traditiei“. Dar Mihai Cimpoi e convins ca deasupra acestor inflamari poetice, a repetatelor încaierari, exista o continuitate organica: „marea tema basarabeana a înstrainarii“, ontologizata la extrem (vezi „Basarabia“, nr. 2-3/1994). Ca factor de echilibru, ca arbitru al elegantei, criticul de la Chisinau, dominând suveran „olimpul republico-moldovenesc“ (N. Negru) încearca sa stinga excesele.
„Cumpana cu doua ciuturi“ (Ed. Augusta, 2000) se înscria aceleiasi tendinte. Scris într-o vreme descumpanita, larmuitoare, atâtând rafuiala cu valorile, eseul (o colectie de eseuri, pentru a fi exacti) vrea sa surprinda si sa cuprinda relatia sufletului românesc cu Istoria. Centrul de greutate al demonstratiei ramâne, negresit, fiinta cumpanitoare eminesciana. Or, la Eminescu, a cunoaste înseamna a cumpani si creierul ramâne „cântarul întelesului“. Sfatul de a ne desparti de marele poet nu poate fi urmat de criticul de la Chisinau. Atent la „dialecticitatea“ verbului a cumpani si la modulatiile fiintiale, M. Cimpoi nu se pripeste; deplânge, negresit, fiinta neîmplinita si afla în câstigul noician întru „o vocabula fericita“, împacând – sub cer românesc – întelepciunea cu filosofia. Efortul revelarii Fiintei nu ocoleste popasul exegetic pe latura ei negativa: zadarnicia, autodispretul, molima complexelor, reactia întârziata la provocarile istoriei, definind un neam fara constiinta istorica (cum, nemilos, se pronuntase Cioran). Temperamental, M. Cimpoi respinge excesele. Va elogia fara rezerve o întreaga traditie culturala fecundata de eminescianism, vede în marele poet (cel care se marturisea: „în mine bate inima lumii“) modelul cultural cu adevarat demn si deplânge, repetat, nepasarea româneasca. Adica o tara care, lasata în voia valurilor, traieste cu fata la trecut, dezinteresata parca de propriu-i destin. Dar sa nu uitam, M. Cimpoi are încredere în rolul coagulant al marginii. Lumea basarabeana, brusc precipitata sub „logica istoriei“, dovedeste o îmbucuratoare redesteptare nationala. Scriitorii – observa faimosul eminescolog – au fost cei care au lansat „strigatul existential“. În pofida eliticidului, în pofida românofobiei (cultivata metodic), reintegrarea în context românesc se anunta victorioasa. Chiar daca în lungul sir al mistificarilor, chestiunea Basarabiei a devenit un caz monstruos.
Efortul lui Mihai Cimpoi, truditor pe solul culturii, evita frazele sforaitoare si hei-rup-ismul conjunctural. Încrederea sa e tonica. Ins cumpanit, academicianul de la Chisinau crede în politica pasilor marunti. Spirit asezat, exegetul priveste încrezator si e convins ca invocata logica a Istoriei va face dreptate unui neam rabduriu, greu încercat. „Stâlp“ al vietii culturale basarabene (cum, nimerit, l-a vazut Eugen Simion), el priveste cu întelegere, chiar plusând, relieful axiologic (inevitabil accidentat) si, prin umoarea sa „egala“, este – indiscutabil – o voce credibila. Dar, sa recunoastem, are în spate o opera impunatoare, scrisa cu talent si chibzuinta. Si, desigur, cu multa stiinta de carte. Înainte de orice, Mihai Cimpoi este un insatiabil cititor. Istoria sa, fatalmente, este o istorie culturala si da seama despre o tragedie colectiva, încercând sa înlature fragmentarismul, mistificarile si manipularile, pecetea proletcultismului sovietizant, violentând „caracterul fiintial“. Examenul supraistoric ar fi totalmente nepotrivit pentru un neam disperat, aflat „la raspântie“; iar rezistenta basarabeana, pendulând „de la un exil la altul“, cu inevitabile compromisuri, si-a aflat reazemul în limba si traditie, renascând spectaculos si miraculos. Sedus de limbajul noician, criticul nu vrea sa fie prea sever si judeca faptele si oamenii (estompând, totusi, biografiile) contextual, cu vadita întelegere pentru unda traditionalist-mesianica. Vocea lui Mihai Cimpoi nu poate fi ignorata chiar daca nu încape în Istoria manolesciana. El este Ambasadorul unei Provincii, pe care – harnic si inspirat – o cerceteaza la scara întregului fenomen românesc. Si un infatigabil constructor, asezând temeinic – nevizitat de bolnaviciosii demoni ai orgoliului – „vorba lânga vorba si foaie peste foaie“.
Seria olteneasca de „Critice“, de izbitoare inspiratie maioresciana, dezvolta un evantai tematic de mare diversitate si bogatie ideatica, pornind de la porunca mentorului Junimii, cel care – reamintim – avertiza ca demersul critic este „o lucrare necesara în viata publica a unui popor“. Cu deosebire azi când timpul crizist, descumpanit întretine o stare belicoasa, producând vacarm, babilonie, intoleranta si, inevitabil, ceata axiologica / confuzia valorilor. Când, deseori, în aceasta necurmata gâlceava, valorile sunt maculate, „insultate“ decretate ca fiind „expirate“; or, M. Cimpoi, convins ca „avem noroc de valori“, stie prea bine ca aceste valori trebuie respectate, ca un popor „asezat“ îsi cinsteste scriitorii exponentiali. Si acest masiv si blajin basarabean, traind cu rost, trudeste de o viata în acest scop; fie ca vorbeste despre complexele literaturii române (pendulând între orizontul mioritic si cel european) sau despre schizofrenia moldoveneasca si obsesia identitara, fie ca ataca relatia dintre Centru si margine si discuta aplicat despre metehnele exilului românesc, fie ca – îmboldit de „demonul recitirilor“ – coboara în po(i)etica arhetipala (vezi paralela Bacovia-Vieru) sau ne dezvaluie „abisurile receptarii“ în povestea eminescologiei (dupa modelul Bohr); în toate, asadar, se marturiseste cu umoare egala, risipind idei si încercând a ne calauzi în drumul spre Centru (centrul Fiintei, se întelege). Te si întrebi când scrie acest maratonist al lecturilor, un neobosit calator, ubicuitar, de mare productivism; si care, observam fara efort, tine la tavaleala si nu lipseste nici de la întrecerile bahice, surclasându-si comesenii. Ceea ce face merita însa toata lauda. Încât, invocând norocul ca destin, pornit din Larga natala, Mihai Cimpoi este un spirit permeabil, de larga cuprindere si, negresit, un pilon al românismului.
Un titlu precum „Cumpana cu doua ciuturi“ (Carte despre fiinta româneasca) dezvaluie tocmai temperamentul sau critic: un om cumpanit, vadind seninatate si echilibru, descoperind trudnic acele „întelesuri alunecatoare“, punând la lucru – în filiatie eminesciana – „recea cumpana-a gândirii“. Încât, în plin haosmos, glorificând descentrarea (o capcana existentiala, ne previne M. Cimpoi), nefixarea, vârtejul relativist – criticul fiinteaza ca reper; iar truda sa, sisifica, în raspar cu nestatornicia, zeflemeaua, trancaneala ori voluptatea autodenigrarii, devenind Opera, probeaza ca avem în academicianul de la Chisinau un neobosit constructor, un nume greu al spiritualitatii noastre.
Ca dovada, si ultima sa „provocare“. Sarbatorit recent, cu fast, la Chisinau, în cadrul unui prim Congres al eminescologilor, academicianul Mihai Cimpoi a lansat un impozant „Dictionar enciclopedic Eminescu“ (Editura Gunivas, 2012), o initiativa „primejdios de vasta“, cum sublinia, în „Cuvântul înainte“, acad. Eugen Simion. Dar despre acest h(op) si, îndeosebi, despre volumul lui Theodor Codreanu, tot acolo lansat („Mihai Cimpoi: de la mitopo(i)etica la critica ontologica“), într-un numar viitor al revistei. Precizam doar ca titlul propus aici apartine neastâmparatului Ion Filipciuc, un împatimit scotocitor de arhive.

ADRIAN DINU RACHIERU

Sursa: http://revistacultura.ro/nou/

În 21 septembrie a.c. în Sala Bibliotecii “Stroe S. Belloescu” din Bârlad a avut loc lansarea cărţii “Mecena medic şi misionar Teodorescu” autor Gh. A. M. Ciobanu volum editat la Editura Muşatinia din Roman. Au fost prezenţi la manifestare autorul cărţii eseistul Gh. A. M. Ciobanu, criticul de artă Valentin Ciucă, care semnează prefaţa cărţii, dna. Emilia Ţuţuianu, editorul cărţii, profesorul bârlădean Gruia Novac şi un numeros public. Evenimentul a avut ca amfitrion pe pictorul Nelu Grădeanu.

Stimaţi invitaţi, Evenimentul acesta, demonstrează că viaţa culturală a oraşului Bîrlad, cunoaşte un ritm ascendent şi benefic pentru transmiterea tezaurului spiritual al  acestei urbe, tezaur adunat de oamenii trecutului dar şi de cei ai prezentului. Editura Muşatinia are onoarea de a poposi pentru prima dată  în acest lăcaş al spiritualităţii moldave… Misiunea noastră este de a lansa, în această ambianţă oferită de Biblioteca municipală Stroe S. Belloescu din Bârlad, cartea de suflet, cartea document,  semnată de  scriitorul Gheorghe A.M.Ciobanu: Mecena, Medic şi Misionar  Teodorescu.

De ce este o carte de suflet?- pentru că autorul aduce un omagiu unui bun prieten, plecat mult prea devreme dintre noi:  dr. Constantin Teodorescu. Şi de ce cartea este o carte document?- pentru că în paginile ei veţi cunoaşte testamentul de suflet lăsat bârlădenilor de către dr. Constantin Teodorescu. Coincidenţa face ca, odată cu editarea acestui volum, să apară la Editura Muşatinia şi volumul Portrete printre rame, tot sub semnătura celui pe care noi îl numim : părintele culturii romaşcane – publicistul Gheorghe A.M.Ciobanu.

Cartea se constituie practic in istoria unei vieţi – istorie din care face parte şi dr. Constantin Teodorescu. Probabil că aşa a vrut destinul,  pentru că Constantin Teodorescu  a fost   legat sufleteşte de cele două aşezări, Roman  şi Bârlad –  locul în care şi-a desfăşurat însă cea mai mare parte activitatea sa  mesianică.

Cartea pe care o avem în faţă: Mecena, Medic şi Misionar esteo carte despre o viaţă pusă în slujba semenilor.

Ne bucurăm sincer că s-a putut organiza această întâlnire, la Bârlad, ca un omagiu adus doctorului Constantin Teodorescu care a iubit mult acest oraş. Pentru această dăruire a celor ce au dorit apariţia acestui volum, pentru strădania depusă de cei care au sponsorizat volumul,  editura a transferat dorinţa acestora printr-o prezentare grafică cât mai relevantă unicităţii momentului de acum. Sper că am reuşit.

Transmit felicitări iniţiatorilor  ce s-au implicat la apariţia acestei cărţi ce va face parte cu siguranţă din tezaurul culturii bârlădene. (Emilia Ţuţuianu).

Sursa: Revista Melidonium

„1812-2012, 200 de ani de la răpirea Basarabiei de către Imperiul Țarist”.

Ca în fiecare an în preajma sărbătorii naţionale a Naşterii Maicii Domnului, Sfânta Maria, la Maia, unde se află rămășițele pământești ale primului prim-ministru al României moderne, Barbu Catargiu, s-a desfășurat, timp de două zile, (7 și 8 septembrie), la Așezământul de Artă și Cultură Maia-Catargiu, o noua ediție a sesiunilor de comunicări științifice iniţiată de energicul istoric, Comandor (r) prof univ dr Rotaru Jipa, fost director al Muzeului Militar Central şi al Muzeului Marinei de la Constanţa, actual secretar al Consiliului parohial al Bisericii din Maia, unde se află îngropat marele român, Barbu Catargiu, (foto). Cea de a VIII-a ediţie a manifestării a fost organizată anul acesta de Primăria Maia, secțiunea de istorie și arheologie a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din Romania și Institutul de Istorie Naţională Maia Catargiu având ca temă „1812-2012, 200 de ani de la răpirea Basarabiei de către Imperiul Țarist”. De asemenea s-au comemorat 205 ani de la naștere și 150 de ani de la asasinarea politicianului conservator Barbu Catargiu, autorul devizei „Totul pentru Ţară, nimic pentru noi”. Cunoscutul comentator militar Ion Petrescu notează că tenacele istoric Jipa Rotaru adună, în fiecare an cel puţin 40 de istorici, ziarişti, experţi militari şi de informaţii sub mentoratul distinsului profesor Gheorghe Buzatu. Tot Ion Petrescu a făcut şi cronica manifestării de anul trecut: „1941/2011 – 70 de ani de la intrarea României în războiul de reîntregire naţională”.

„Totul pentru Ţară, nimic pentru noi”

Acum, de Sfânta Maria, au fost lansate la Maia-Catargiu – alături de alte lucrări – volumele al XI-lea, al XII-lea şi al XIII-lea din lucrarea publicată la Editura Tipo Moldova, cu sprijinul C.N.S.A.S. şi al Civic Media, „Documente din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu”, editate sub coordonarea prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, membru A.O.Ş.R. şi fondator al Centrului De Istorie şi Civilizaţie Europeană – Iaşi. Primele zece volume au intrat recent şi in Biblioteca Mânăstirii Petru Vodă, graţie profesorului Gheorge Buzatu care semnează şi prefaţa volumului al XI-lea, privind „Procesul” urmat de asasinarea Căpitanului Mişcării Legionare, de la a cărui naştere se împlinesc anul acesta 113 ani.

Sursa: Revista ART – EMIS

Conform teoriilor lui Gaetano Mosca despre clasa politică și despre putere, toate formele de Stat tind spre ceea ce astăzi este cunoscut ca autoritarism. În toate formele de Stat se observă tendința de justificare a puterii în virtutea unei oarecare alegeri ereditare sau elective. Ultima formă de legitimare din partea puterii este, fără nici un dubiu, cea mai eficientă: cel mai bun mod pentru a comanda poporul și/sau masele este să îi faci pe cei conduși să creadă că ei comandă. Societatea contemporană pare să ne demonstreze ceea ce părintele contractului social, Rousseau, afirma despre sclavie: nu există supunere mai perfectă decât aceia în care este jucată cartea libertății aparente, căci astfel până și voința este supusă. Omul contemporan, crede a fi liber și nu realizează rolul său de pion anonim în cadrul unui joc mai mare teleghidat, nu realizează rolul său de instrument pasiv în mâinile oligarhiilor. Această impresionantă „realizare” se datorează terorismului ideologic propagat de mass-media, metodă care îi distruge omului capacitatea de a gândi. În urma acestui proces de o eficiență înspăimântătoare, omul „gândește” că posedă o opinie proprie, dar de fapt, el exprimă opinia celor care au avut și au influență asupra modului său de a vedea realitatea.

Filosoful francez Foucault ne învață că adevărata față a puterii stă într-un exercițiu continuu, realizat prin intermediul unor aparate impersonale – birocrație, armată, școală, știință, mijloace tehnice – prin care suntem costrânși în mod incoștient și continuu să fim, să gândim și să acționăm într-un anumit fel. Rolul individului, cetățeanului, este cel de spectator, dimensiunea participativă care l-ar transforma în protagonist fiind doar un vis. Individul nu este decât un element pasiv în interiorul masei care trebuie să fie dirijată, făcut să creadă că are rol decizional și pus să accepte variante și decizii cu convingerea că acționează autonom. În realitate individul este dirijat de un adevărat bombardament de stimuli și sugestii impuse de alții. Edward Louis Bernays încă din 1928 accentua importanța unei manipulări inteligente a opiniilor și obiceiurilor maselor, pentru o mai buna funcționare a unei societăți democratice. Conform lui Bernays rezultatul este acela de a oferi maselor idei stereotip, sub pretenția autonomiei intelectuale ascunzându-se de fapt un deliberat proiect de orientare a imaginarului și gândirii colective; ceea ce noi știm, sau credem că știm, ne face să acceptăm realitatea în mod acritic.

Dorința de a fi liber se mișcă în mod paralel cu exigența de afirmare a propriei personalități. Dar ținând cont de faptul că afirmarea propriei personalități poate fi realizată posedând un minim de inteligență, în mod natural esența liberatății nu este percepută de toți; concluzia este că puțini sunt cei care pot pretinde a fi liberi: eliberarea de idei preconcepute, de ignoranță, de mediocritate, de indiferență, căci libertate înseamnă a gândi, a căuta, acționa, a compara, și nu a accepta fără a pune întrebări ceea ce alții îți oferă drept realitate. În zilele noastre televiziunea în special și media în general „ajută” omul să fie liber, să descopere, să pună întrebările juste; întrebări de genul: ce se va purta anul acesta?, ce cluburi/discoteci pot fi frecventate în seara aceasta?, unde mergem mâine să facem shopping?, oare x-ulescu are amantă?, oare respectivul actor de film (actorii de teatru nu au căutare) este vegetarian sau nu?, rețin atenția opiniei publice, distrag atenția de la lucrurile cu adevărat importante. Știrile despre lumea mondenă sunt cele promovate de media, astfel încât pentru un individ oarecare să fie mai important dacă știe în care scandal sexual a fost implicat un oarecare politician decât dacă află informații despre averea personală a respectivului politician sau dacă afla opinia aceluiași politician în legatură cu Tratatul de la Lisabona. Cei ce lucrează în media ar putea argumenta fluxul ridicat al știrilor despre lumea mondenă si a transmisiunilor de prost gust, precizând că oamenii asta cer, iar ei nu fac decât să ofere ceea ce se cere. Exact ca în economie, piața cere iar producătorii oferă. Dar ceea ce trebuie știut este că exact ca și în economie, cererea poate fi influențată, astfel încât profitul producătorilor să fie mai ridicat; iar producatorii/deținătorii de trusturi media sunt implicați până peste cap în politică, deci profitul lor este dublu. Concubinajului dintre putere şi organismele creatoare de informaţie, adică între sistemul democratic şi mass-media pervertește conceptul de libertate, libertatea contemporanilor nefiind altceva decât o iluzie.

Un alt aspect contemporan care se confundă cu libertatea este consumismul. Libertatea de astăzi este înainte de toate libertatea de a poseda. Aceasta nu are nici o legatură cu „a fi” ci cu „a avea”. Omul este considerat liber în măsura în care este proprietar. Condiționat încă din copilărie să asocieze posesia de mărfuri cu libertatea, omul contemporan a ajuns să se identifice cu marfa, ajungând la rândul lui o marfă. Prin intermediul reclamelor publicitare “homo sapiens” din zilele noastre este „convins” să cumpere mai mult decât ar avea nevoie în speranța că va fi fericit, în speranța viitorului idilic proiectat de artizanii ideologiei profitului.

Dacă a fi liber înseamnă doar a munci pentru a consuma și „a gândi” la comanda atunci nu există nici o diferență între societatea așa-zis democratică și cel mai teribil totalitarism. Atunci când o singură percepție a realității și un singur mod de viață sunt prezentate drept esența libertății supreme întrebarea firească este de când libertatea presupune lipsa de alternative? Atunci când doar acele valori utile puterii oligarhice sunt promovate și acceptate, iar orice idee non-conformă cu logica utilitarist-consumistă a centrelor de putere politico-economice este stigmatizată și exclusă din circuitul social, ne face să ne îndoim profund asupra sincerității și asupra bunelor intenții ale actualului sistem de guvernare din Europa.

Remus Tanasă

Sursa: Revista ART – EMIS