Guvernul, Parlamentul şi guvernatorul B.N.R. se prefac a nu înţelege că noi sîntem cei care achităm opera jafului naţional comis de ei, inclusiv împrumuturile F.M.I.. În loc să-i protejeze pe români de abuzurile băncilor, au mare grijă să ajungă în incapacitate de plată şi să-i execute silit. Asta este strategia lor, iar ceea ce se li se întîmplă acum românilor este de toata jena. În cei patru ani de criză n-a existat nicio iniţiativă de protejare a cetăţeanului faţă de hienele bancare, faţă de cămătarii care au cumpărat creditele restanţierilor. Românii sînt storşi pe orice cale de tot felul de taxe şi comisioane, iar B.N.R şi A.N.P.C. favorizează cele 40 de bănci prezente în România, care au făcut şi fac profituri uriaşe pe spinarea clienţilor, pe care i-a atras cu publicitate agresivă şi înşelătoare. Tot mai mulţi români disperaţi ne scriu în redacţie, acuzînd sistemul bancar, asemuindu-l cu unul mafiot, căruia i s-a facilitat un cadru legal. Dar, „cine dracu’ vă credeţi voi?” a întrebat Nigel Farage în plenul Parlamentului European, adresându-se conducerii Uniunii Europene. Chiar aşa, cine se cred bancherii, recuperatorii şi guvernatorul? Pentru cei care nu ştiu sau nu-şi mai aduc aminte, prin anii 94 – 96 băncile practicau dobînzi şi de 270% la credite, dar despre acest lucru guvernatorul refuză să vorbească. Cu ce bani şi-au făcut, nu sedii, ci palate, băncile în toată ţara? Cu dobînzi ilegale, comisioane şi clauze abuzive, scrise cu litere aproape invizibile în contractele încheiate cu bieţii români. Guvernatorul tace şi emite reguli pentru băncile străine, cu împuternicire să facă orice fel de măgărie doresc la noi acasă.

Băncile din ţările civilizate practică dobînzi de cîteva procente, iar comisioanele sînt aproape simbolice. La noi, hoţia băncilor din buzunarul cetăţeanului este susţinută tacit, de cine credeţi? De B.N.R.. Furtul este o infracţiune penală şi mi se pare normal şi legal ca cel care guvernează banii furaţi de la români să fie luat la întrebări, anchetat şi obligat să înapoieze pînă la ultimul cent banii poporului. Ţara noastră a avut parte din ’90 încoace de un singur băiat versat la casa de bani, care s-a jucat cu visteria ţării şi cu bruma de bani a românilor. Cele 40 de bănci – nişte rechini prădători – prezente în România, au avut mînă liberă de la guvernator şi au momit oamenii cu tot felul de oferte gen „credit doar cu buletinul”, mergînd pe ideea să-l îndatoreze pe românul necăjit, ca să aibă de unde culege pe termen lung. Conform declaraţiei sale de avere, zestrea sa este modestă, pentru că valuta e la purtător. În plus, nu a precizat băncile la care şi-a depus mărunţişul. În mod sigur băncile alea nu vor da faliment. Ce poate fi mai moral decît să manevrezi cum vrei visteria, să rîzi în nas poporului şi să fii apreciat şi decorat pentru asta? Un „lup paznic” la stînă! Este voinţa puterilor mondiale, că el, doar voia lor o face. Ar cam fi vremea să facă de paza la butucii de viţă de vie de pe moşie, decît să tragă sforile valutele, funcţie de împrejurări. Măgării, nu?

Alexandra Popa, o jurnalistă aflată, probabil, sub aripa vreunei bănci încearcă să bage spaima în români cu articol: „Pierzi casa pentru o restanţă de 600 lei! O restanţă la un credit, cît de mică, poate duce automat la executarea silită”. Să-ţi fie ruşine „fată-hăi”! Cămătăria bancară, căci despre asta vorbim, nu e sancţionată de statul de drept, iar bancherii fac tot ceea ce le „poftesc” buzunarele, plătind bine pe unii ziarişti care îşi ameninţă public conaţionalii. De ce acum bate vîntul prin cele mai multe dintre bănci din România? Pentru că băncile-cămătare au avut grijă să rămână fără clienţi prin raportări aberante la Biroul de Credite şi prin aceste executări abuzive, la limita legalităţii. N-am văzut un ziarist de bună credinţă, care să scrie despre modul în care băncile „ţepuiesc” clienţii. Şi că ar fi timpul să iasă afară din România. Nu. N-are voie să spună adevărul. I se pune pumnul în gură, îşi poate pierde slujba, e catalogat drept extremist, dacă se revoltă împotriva birurilor, a jafului şi nedreptăţilor. În România, toţi bancherii venetici, toţi cămătarii fură, înşeală şi mint şi iau cu japca… Ne guvernează cei care, dacă la facultate tot au fost prezenţi la cursuri doar în condică, iar diplomele lor sînt cumpărate ca în piaţă, inventează legi şi ordonanţe potrivit lăcomiei şi egoismului lor.

De la început mi s-a părut suspect faptul că toate băncile ofereau în 2005-2008, credite cu buletinul, de fapt ofereau bani virtuali. Era perioada în care criza se cocea premeditat în cuptoarele Americii, astfel ca băncile lor şi alţi cămătari fără legitimaţii să poată confisca pe mai nimic bunurile oamenilor. Cum altfel s-ar mai fi putut îmbogăţi aşa de repede şi uşor? A lua cu japca este cea mai bună afacere. Ecuaţia este simplă, iar cei inteligenţi o rezolva uşor: în toată ingineria financiară numită credit sînt următoarele personaje: cămătarii „legali”, adică băncile, căpuşele sau firmele de recuperare, societăţile de asigurări, păgubitul (împrumutatul) şi, cu voia dumneavoastră, cel mai tare, guvernatorul. Odată ce împrumutatul nu-şi mai poate plăti datoriile, cămătarul îşi încasează banii de la societatea de asigurări (din acest motiv păgubitul mai plăteşte pe lînga rată o dobîndă uriaşă şi o asigurare). Ca atare, cămătarul îşi recuperează pierderea şi normal ar fi ca hoţia financiară să se termine aici; dar, în acest moment pentru cîteva firimituri, cămătarul vinde creanţa căpuşelor care, în situaţia în care semnezi hîrtiile trimise de ei, devin noii tăi creditori pe viaţă. De ce nu avem legea falimentului personal, ci doar al companiilor şi societăţilor comerciale? Guvernatorul ştie!, de aceea a recapitalizat băncile, deşi de folos ar fi românilor falimentul acestor instituţii parazitare, care practică ilegal cămătăria după sistemul mafiot. Băncile fac bani din tastatură. Lumea trebuie să priceapă, banii nu prea mai au formă fizică. Sînt doar o convenţie bazată pe profit, care se întemeiază pe un click de mouse, pentru că banii sînt virtuali de ceva timp.

Maria Diana Popescu

Sursa: Revista ART – EMIS

Constanta Doina Spilca

2 octombrie 2012

Situat in mijlocul desertului, in marea metropola Phoenix, la numai 20 minute de aeroportul Sky Harbor,  orasul Chandler este nu doar un refugiu in fata iernilor grele, ci si un loc placut de relaxare.Chandler, un amestec modern de tinerete si traditie, un oras in care valoarea face diferenta, reprezinta o destinatie cu rezonanta in pitoreasca Arizona. Cu o populatie de aproximativ 250.000 de locuitori si peste noua sute de noi rezidenti lunar, Chandler inregistreaza o permanenta crestere in sectorul industrial si educational. Cu un venit pe cap de locuitor de 73.000 $ pe an, printe cele mai mari din Arizona, datorat in special companiilor de high-tech (Intel, Motorola, Orbital) care sustin economia, comunitatea de aici dispune ca putere de cumparare, de trei miliarde de dolari. Chandler, oraselul agricol de altadata, a devenit in timp record “High Tech Oasis in the Silicon Desert” sau locul “unde se afla toti inginerii”, si aceasta pentru ca peste 75% din job-urile de aici sunt in domeniul inaltei tehnologii, cu o medie pe tara de doar 15%.

 Cu peste 85% din populatie sub 55 de ani, 75% albi si doar 11% hispanici, locuitorii din Chandler ocupa si in 2009, pentru al treilea an consecutiv, un loc pe lista celor mai bune comunitati pentru tineri, publicata de “America’s Promise Alliance”.  Politia si pompierii din acest oras se bucura de recunoastere internationala, iar serviciile publice sunt de calitate.

La capitolul evenimente specifice, ar fi de amintit festivalul de jazz, cand downtown-ul din Chandler este practic, reinventat, iar vedetele din bransa se produc in concerte gratuite sau Ostrich festival, o veche traditie pastrata in amintirea Dr. Chandler, intemeietorul orasului si proprietarul unor ferme de struti. Nu sunt de ignorat nici cei peste doua milioane de vizitatori ce au trecut pragul centrului de arta din Chandler, din 1989, cand a fost inaugurat si pana in prezent sau cei mai mult de doua mii de cactusi si alte 11.500 plante adunate la un loc, intr-un unic Fashion Center, deschis in 2001. Chiar la acest sfarsit de saptamana, cu ocazia super Bowl weekend, rapper-ul Snoop Dogg va concerta in Chandler.

Investitorii din Chandler se implica in probleme de mediu, schimbarea climei, drepturile omului, relatii publice, performanta financiara si nu se abtin nici de la acte filantropice – Intel de exemplu, s-a clasat pe primul loc in “best corporate citizens”.  Desi pe plan national, Arizona nu este foarte bine cotata la capitolul “green energy” si protectia mediului, Chandler a pus in miscare programe deosebite pentru solar energy, ca sa nu mai vorbim   de faptul ca o serie de mari firme industriale din acest oras acopera necesarul de apa pentru toate lacurile din Ocotillo.

Asadar, in conditiile in care economia lancezeste, traversand un moment de criza, Chandler ramane pe pozitie, cu un numar de locuri de munca si un buget stabile si chiar cu o prognoza optimista pentru urmatorii cinci ani.  Printre proiectele de viitor se numara si Park Ocotillo, dezvoltarea LGE si a Elevation Chandler Tower, ridicarea a trei sute de noi locuinte, a unui hotel cu 170 de locuri si nu in ultimul rand, conform CUSD, districtul de scoli din Chandler, a noi edificii de invatamant.

In Chandler ai parte de sosele largi, de o viata activa, de zi si de noapte, de locuri de shopping inedite, de o varietate de hoteluri, de istorie si cultura, de festivaluri, totul facand din acest oras un loc perfect de relaxare si stimulare. Vino sa arunci o privire in trecut si sa iti rezervi un loc special in viitor in Chandler, Arizona.

Mircea Buzilă

Chandler, Arizona

Februarie 2009

În volumul de versuri « Călătoria gândului », publicat în antologia “Spiralele vieţii”,  Victoriţa Duţu, semnând cu pseudonimul Ilinca Nathanael, pictează folosind cuvinte. Aici, Victoriţa Duţu nu este doar poetă, ci şi artist plastic, astfel că versurile cărora le dă viaţă devin cântece ale atmosferei, culorii şi luminii. Expresia este concentrată şi concisă şi totul stă sub semnul metaforei şi al epitetului cromatic evocator: « Cu mâinile muiate în apele cerului/ Ca în florile lacului meu,/ Dacă aş putea să cânt/ Cu privirile-n soare… » (“Dacă m-ai lăsa”)

Victoriţa Duţu – matematician, filosof, poet şi artist plastic

Poeta şi prozatoarea Victoriţa Duţu este cunoscută iubitorilor de artă prin cărţile “Spaţii”, “Vreau o altă lume”, “Călătoria gândului”, “Cea care aş fi”, etc. Deţinătoare a Premiului Internaţional de poezie “NAJI NAAMAN”, obţinut în anul 2009, Victoriţa Duţu debutează în august 2003, cu placheta de versuri “Spaţii”. Poeta este absolventă a Facultăţii de Matematică şi a Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi are un masterat în logică şi hermeneutică. În prezent, Victoriţa Duţu este profesor titluar de matematică la un colegiu din Bucureşti. În paralel, aceasta realizează la TVRM Cultural şi Educaţional, emisiunea “Gândeşti, deci exişti”.

“Ce faci lumină în visul meu”

În „Visul meu”, lumina devine un topos edenic, aducând cu sine efluvii olfactive persistente. Poezia se detaşează printr-o prezenţă puternică a eului liric in peisaj, precum şi prin sublimarea elementelor acestuia în stări de suflet bazate pe ambiguitate şi sugestie: “Ce faci lumină în visul meu/ Mã chinui sã te privesc,/ Să-ţi privesc mâinile/ Picioarele sărutate de ape,/ Dar tu te asemeni cu mine/ Foarte mult,/ Eşti la fel de singură/ Ca atunci când te caut.”

“Zgomotul ce striveşte ninsori”

Rememorarea afectivă, spaţiul amintirii unei trecute iubiri se concretizează la Victoriţa Duţu într-o comuniune cu natura, pe care eul liric o transfigurează poetic printr-o imagistică bogată. Poeta descrie senzaţii şi simboluri ale solarităţii, redate sugestiv prin filtrarea luminii în clipe nesfârşite de linişte. Forţa cosmică a energiilor vitale este evocată prin elementul acvatic, fie că este vorba de lacrimă, apă sau ninsoare. Stării de linişte de la început îi ia locul, în final, zgomotul care ucide. “Într-un cântec sublim/ Izvoarele săltau/ La visul tău albastru/ Şi florile plângeau/ Odată cu tine./ De după zări mă priveai/ Cu lacrima ta de soare/ Şi cânta inima mea/ Împreună cu lacrima ta nebună/ Te iubeam, te iubeam/ Dar acum a sfârşit această iubire/ Apa nu există decât la un preţ foarte/ Scump/ Şi e mereu cãlcată în surdină/ De zgomotul ce striveşte ninsori.” (“Cântec”)

“Zãpezile…ah, zãpezile”

În “Asfinţit”, poeta creează un tablou de o cromatică intensă, textul cumulând cu figuri de stil extrem de expresive: ” Soarele era uneori la asfinţit/ Valea suna a pustiu/ Deşi era primăvara,/ Se topeau zãpezile/ Zãpezile…ah, zãpezile…/ Atâta fum de aburi/ Se-nalţã din florile/ Ce urmau sã înfloreascã/ Dar unde înfloriserã,/ Unde era adâncul neştiut/ Nevãzut încã de oameni,/ Plutitor dincolo de cuvinte?” Plinătatea luminii, fecunditatea cosmică revarsată în plan terestru vor transforma toate elementele în principii vegetale, redate prin florile ce urmează să se deschidă. Poeta conservă în aceste versuri o lume fixată într-o aură de eternitate, într-un orizont al sevelor reunite, cosmice şi telurice.

Secunde

În “Scrisoare” – “Am primit o scrisoare./ De la cine e ?/ E de la tine la mine” – rememorarea afectivă a unei poveşti de dragoste schimbă perspectiva poetică. Versul pendulează între un plan al prezentului şi unul al trecutului, între “secunda aceasta,/ Şi secunda aceea”.  Atmosfera erotică este tipic romantică, de basm, de  ritualitate a momentelor si a gesturilor dintre cei doi iubiţi. Sentimentul de reverie  rezultă şi din cele două secvenţe temporale, trecutul şi prezentul, ce se întâlnesc într-o simetrie perfectă. “Mã voi întoarce din drum cândva”, afirmă poeta, amplificând astfel atmosfera de melancolie în care se înscrie întreaga poezie.

“Trebuie sã fie şi altceva!!!!”

În “Masca”, reflecţia asupra trecerii timpului, uşor mirată, stă sub semnul cugetării filosofice: “Aceeaşi masã pe care scriu,/ Aceeaşi copaci care-şi leagãnã frunza,/ Oamenii ce seamãnã între ei,/ Trec pe stradã agale,/ Aceleaşi maşini , cu acelaşi zgomot,/ Trec prin faţa blocului meu./ Privesc în gol/ Şi totul dispare în trecut/ Într-o lume lipsitã de valoare./ Trebuie sã fie şi altceva!!!!”

Acest “Trebuie sã fie şi altceva” reflectă starea de nelinişte nedefinită a eului liric, aşa cum se regăseşte şi în afirmaţia poetei din “Puterea de a înţelege”: “Unul din cele mai mari daruri cu care a fost înzestrat omul de către Dumnezeu este acela de a cunoaşte. Care este sensul existenţei umane până la urmă?” Cu alte cuvinte, ce se află dincolo de evident, ce altceva mai există în spatele cortinei? Tot autoarea este cea care ne dă răspunsul: „Deodatã o floare mi-a cãzut în mânã./ Era galbenã, cu raze de soare în ea.” Adevărată valoare, mireasmă de floare şi lumină solară, acest altceva în căutarea căruia poeta a pornit într-o călătorie a gândului, este poezia. Pe care Victoriţa Duţu o plămădeşte şi acum, ca de fiecare dată, cu dăruire, pasiune şi suflet.

Octavian Curpaş

Phoenix, Arizona

Septembrie 2010

Mesa este, după Phoenix şi Tucson, al treilea mare oraş al statului Arizona şi al 38-lea din Statele Unite ale Americii. Oraşul oferă avantajele unei metropole, dar reuşeşte şi să menţină un sentiment de orăşel sau suburbie. La doar 15 mile est de capitala Phoenix, Mesa acoperă, şi ea, o suprafaţă mare – aproximativ 132 Sq. miles.

Că „Mesa este foarte bogată în istorie şi farmec”, o pot spune mulţi locuitori şi oameni de afaceri de aici, pentru că majoritatea consideră Mesa un oraş perfect nu numai pentru întreţinerea unei familii, ci şi pentru derularea unei afaceri.

Istoria acestui oraş are cel puţin două mii de ani, el datând de pe vremea sosirii poporului Hohokam. Astăzi, opt proprietăţi din Mesa sunt incluse în lista registrului naţional de locuri istorice, iar cinci localităţi limitrofe – Evergreen, Glenwood-Wilbur, Robson, Temple, West 2nd – se regăsesc în ambele registre de patrimoniu, atât în cele locale cât şi în cele naţionale. Este uimitor de descoperit bogăţia istorică a oraşului, în care se poate găsi orice stil posibil, începând cu case construite din chirpici (stil adobe), în Evul mediu.

Cu 320 zile însorite, în medie, pe an, Mesa se bucură de mai multe zile cu soare decât San Diego California sau plaja Miami, din Florida. În plus, munţii din jur, lacurile şi parcurile fac ca Mesa să aibă o climă minunată, cu o temperaturi, în timpul verii, în jur de 74 grade F, ideale pentru activităţi în aer liber. Munţii din apropiere şi bazele de schi, oferă oportunităţi şi pentru schi, şi pentru alte sporturi de iarnă. Iubitorii de drumeţii şi bicicliştii de teren pot explora nenumărate poteci, iar amatorii de călărie pot străbate mile întregi prin mijlocul sălbăticiei. Entuziaştii sporturilor acvatice pot parcurge, de jur împrejur, lacurile Saguaro şi Canyon, merge de-a lungul râului sărat Salt River, sau, pur şi simplu, înota într-una din cele douăsprezece piscine publice.

Cu o multitudine de oferte pentru recreaţie, educaţie şi afaceri, Mesa se prezintă ca o mare varietate de amenităţi (incluzând parcuri, posibilităţi de sport pentru toate vârstele, bine dotate terenuri de golf pentru jucători de orice nivel) şi ca o remarcabilă diversitate de evenimente şi festivităţi în cadrul comunităţii. Uşor se poate spune că Mesa este unul dintre cele mai „trăibile” oraşe din ţară prin ceea ce are de oferit locuitorilor, dar şi afacerilor, şi turiştilor. Mesa aduce în prim-plan o creştere dinamică a orientării spre familie şi prietenie, lucru, de regulă, rezervat comunităţilor mici. Mesa, care, acum două mii de ani, a fost populată de indienii Hohokam, este, astăzi, mai mare decât Minneapolis, St. Louis, Pittsburgh sau Miami.

Conform rapoartelor din 2009, Mesa are, astăzi, în jur de 470 de mii de locuitori. Populaţia de aici este relativ tânără, având media de vârstă de 32 de ani; tânără comparativ cu media de vârstă din Stalele Unite, care este de 35.3. La extrema cealaltă, mai puţin de 15 procente din populaţia oraşului depăşeşte vârsta de 65 de ani, comparativ cu media naţională care este de 12.4. Tinerii şi cei mai mulţi absolvenţi de facultate sunt atraşi de Mesa datorită locurilor de muncă din sectorul de înaltă tehnologie (high-tech) şi de calitatea mediului. Pe lângă cei 128 mii de Sq Ft, oraşul tocmai a „achiziţionat” peste cinci mii de acri din proprietatea companiei General Motors, dar, totuşi, Mesa e simţită ca fiind un oraş patriarhal şi mic, fie că eşti în partea de est, sau vest, ori în centru. Această aparenţă dă mult farmec comunităţii, ceea ce se adaugă la nivelul ridicat de viaţă de aici, îmbogăţit prin diverse oportunităţi imobiliar- funciare (în real-estate), beneficiind şi de un sistem de educaţie publică de excepţie sau de perspectivele din sfera afacerilor.

Oraşul este destinaţie pentru nenumăraţi călători încă din 1952, când Mesa a fost gazda ligii de Baseball Cactus, atrăgând, de atunci, mii de iubitori ai sportului din întreaga ţară. Pentru a le veni în întâmpinare, cele şaizeci de hoteluri, resorturi turistice şi moteluri oferă vizitatorilor nenumărate opţiuni de cazare.

O altă bună reputaţie pe care şi-a câştigat-o Mesa derivă din capacitatea oraşului de a atrage forţă de muncă pregătită şi calificată în domeniul sănătăţii. De exemplu, deschiderea Universităţii de medicină osteopatică, înfiinţarea centrului medical Mountain Vista şi a staţionarului pentru copii Children’s Hospital reprezintă noi puncte de focalizare a atenţiei. Se crede că Mesa poate deveni un fel de centru regional de resurse de sănătate pentru întreaga regiune din valea sud-est. Sănătatea este, aici, la loc de cinste şi datorită faptului că, din fericire, Banner Health acoperă aproape orice deziderat în acest domeniu. Desigur, mutarea într-o arie nouă nu trebuie să compromită starea sănătăţii, şi rolul acestor spitale este de a acoperi aproape orice nevoi, punând la dispoziţie cei mai buni profesionişti. Misiunea Banner Hospital este de a face o schimbare în viaţa oamenilor printr-o servire excelentă, şi, în Mesa, e sigur că aceasta se şi întâmplă.

În timp ce se preconizează o nouă organizare regională a traseelor de tramvai, care va îmbunătăţi sistemul de transport urban, Mesa se bucură deja de excepţionale moduri de acces intraurban, datorită autostrăzilor largi şi unui plan stradal în sistem de reţea, foarte practic. O împrejurare importantă este faptul că oraşul se află la doar 15 minute de aeroportul internaţional Sky Harbor Phoenix. Simplu, de la uşa aeroportului, se ajunge până în centrul urbei, oraşul probând eficienţa transportului său şi infrastructura reuşită a autostrăzilor.

Ceea ce este cu adevărat special la Mesa, este mai mult decât combinaţia dintre o puternică economie şi uşurinţa acomodării, după necesităţile oricărui nivel de viaţă, în special în ce priveşte proprietatea (real-estate): este faptul că locuitorii, rămânând conştienţi de rădăcinile lor, sunt hotărâţi să rămână aici – este balanţa perfect echilibrată a celor care trăiesc, muncesc şi se distrează aici.

De menţionat este Mesa Arts Center (MAC) – cel mai mare centru de arte din statul Arizona, de fapt singurul centru care oferă programe de educaţie pentru arte vizuale într-un campus. De la deschiderea lui, în toamna anului 2005, acest centru de arte care a costat aproape 98 milioane de dolari a delectat un public din toată lumea, ca şi pe locuitorii comunităţii. Acum, acest centru serveşte drept un puternic motor de dezvoltare pentru downtown Mesa, unde, de exemplu, impactul economic al activităţilor culturale în 2005 a fost de 47.5 milioane dolari.

Interesant este „furnicarul” Mesa Fiesta District: şase etaje, 430 de unităţi, cu opţiuni pentru una, două sau trei camere – proiectate de renumitul arhitect internaţional Thomas Roszak, ca şi aspectul modern şi luxos al sălilor de fitness, al piscinelor şi al restaurantului din apropiere. Planificat pentru acest Fiesta District, Aquaterra va avea mai mult de 20 de mii de Sq Ft de magazine, restaurant în peste 20 de modele de planuri, toate create în spiritul de spaţiu tridimensional inteligent: sticlă colorată, balcoane etc.

O problemă care nu există în Mesa este plictiseala, pentru că aici se oferă sute de activităţi, atât pentru rezidenţi, cât şi pentru vizitatori. Aproape de pădurea naţională Tonto, şi cu parcul regional Usery Mountain, oraşul oferă unul dintre cele mai pitoreşti locuri de condus: Apache Trail. Parcurile acoperă fiecare colţ al oraşului, sunt zeci de terenuri de joacă: softball, base-ball şi fotbal; baschet, volei şi volei pe nisip. Nu numai pentru toate vârstele – copii şi adulţi -, dar şi pentru persoane cu deficienţe mintale, senzoriale sau motorii sunt oferite programe de recreaţie şi sport.

Muzeul oraşului Mesa duce imaginaţia oricui dincolo de limitele expresiei artistice şi istorice, din preistoric, până în zilele noastre. Cele 8000 de Sq Ft ale muzeului pentru copii invită familiile să vadă lumea prin ochii artiştilor. Acest concept al muzeului pentru copii formulat în anul 1978, s-a concentrat mai mult pe arta originală şi muzeul s-a deschis în 1980, iar, de atunci, familiile cu copii au experimentat arta şi continuă să se bucure de artă într-un mod în care nu au făcut-o înainte.

Muzeul de istorie naţională „Dinosaurs live!” se întinde pe aproape 80 de mii de Sq. Ft. Este cunoscut şi sub numele de Mesa Southwest Museum. Acesta readuce la viaţă originile universului prin renumita experienţă „walk through time” (parcurs al timpului, de la un capăt, la celălalt) şi expune plante, animale şi minerale, din preistorie, până în zilele noastre, existente în Arizona. Dinosaur Hall prezintă locuri preistorice şi tot felul de creaturi, impresionantă fiind replica în formă de robot a unui dinozaur. Copiii pot chiar să vadă cum se colecta, odinioară, nisipul de aur, sau pot intra într-o celulă de închisoare autentică.

Fiesta Mall a avut parte de recente remodelări „cosmetice”, care includ repavări, instalarea unor intrări luminoase şi o vopsire proaspătă în multe locuri publice. S-au sădit mai multe plante, s-au elaborat proiecte de înfrumuseţare şi renovare a Food Court, se vor deschide noi restaurante de-a lungul străzii Alma School. Investiţiile totale sunt estimate la mai mult de 700 milioane pe durata următorilor cinci ani, aceasta creând şi multe locuri de muncă.

Nu se poate trece cu vederea amfiteatrul din Mesa, care a fost gazda multor personalităţi, de la Sting şi Sheryl Crow, la Staind şi Blink 182. Acest amfiteatru este unul din cele mai populare locuri de desfăşurare a concertelor în aer liber şi a fost numit „Best Concert Venue” în Phoenix, 2007. Ca amplasare, este adiacent centrului de convenţii în downtown Mesa, şi are aproape cinci mii de locuri care oferă vedere neobstrucţionată către scena din centru.

Sunt multe locuri uimitoare în Arizona, şi Mesa este, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase aşezări; pitită departe de deşert, înspre munţi, este o echilibrată balanţă naturală de resurse, cu o mulţime de motive de satisfacţii. Mesa este dinamic, vibrant, şi prietenos.

Carmen Tirdea

 Phoenix, Arizona

 Iunie 2009

„Imi place sa dorm sub cerul liber…”

Tabita Chiriac-Merlea

Octavian D. Curpas:  Va rog pentru inceput, sa ne oferiti cateva date biografice despre dvs.

Tabita Chiriac-Merlea: M-am nascut intr-o iarna cu multa zapada, pe 20 ianuarie 1958, in casa parintilor mei, in satul Bragadiru, din judetul Teleorman. In Romania nu am facut decat scoala primara de 8 clase. Cu toate ca eram stralucita la invatatura, mi-a placut sa am banii mei, sa ma descurc singura si la numai 15 ani m-am angajat la un atelier de foto-retus, unde am invatat meseria ca ucenic. Apoi, m-am casatorit si am avut 4 copiii, dintre care am pierdut unul, pe ultimul, o fetita dragalasa, care a trait numai 7 zile. Sotul meu, Marian Chiriac, de origine tot din Teleorman, m-a incurajat sa public.

O.D.C.: Inainte de aceasta prespun ca ati mai scris, cel putin ocazional…

T.C.M.: Eu scriam deja poezii si proza, dar numai pentru mine, pentru prieteni sau pentru unele ocazii: nunti, botezuri… De fapt, inca din clasa a 6-a am fost remarcata de catre profesorul de limba romana, Ghena Stan, ca am talent la literatura, insa mult mai tarziu, la 40 de ani, am publicat primul roman “Floare de dovleac”. Mai tarziu, in Belgia, am facut liceul si scoala de contabilitate, meserie pe care o practic de 8 ani. Asa ca ziua ma joc cu cifrele, si seara cu literele…

O.D.C.: De cat timp sunteti in Belgia si cum v-ati acomodat?

T.C.M.: Sunt in Belgia impreuna cu familia din 1991 si ma simt “ca la mine acasa”. Acum locuiesc in orasul Hotton, din provincia de Luxemburg. In primii ani de casatorie am continuat sa frecventez cenaclul literar din Alexandria, asa cum obisnuiam sa fac de pe vremea cand eram adolescenta, insa odata cu venirea primului copil m-am dedicat cu trup si suflet cresterii lui, dupa care au urmat si ceilalti. La ora actuala sunt mandra de ei  si culeg cu placere roadele anilor in care m-am ocupat de educatia lor. Consider ca am facut o buna investitie. Dar asta nu a impiedicat derularea ideilor, romanelor si poeziilor in mintea mea, fara a le pune insa pe hartie.

O.D.C.: Ne puteti descrie o situatie in care poezia dvs a avut un impact deosebit?

T.C.M.: Imi amintesc un episod din anii tineretii, cand aveam cred, vreo 21 de ani. Lucram la atelierul foto si seful meu a murit de o boala fulgeratoare. Pentru inmormantrea lui, colegele de atelier si familia lui m-au rugat sa scriu o poezie, ceea ce am si facut, apoi a trebuit sa o recit alaturi de sicriu, sus, in carul mortuar. Fara nici un pic de emotie, cu voce grava si mult curaj, intr-o liniste deplina, mi-am derulat strofele una dupa alta, ca pe scena teatrului din Paris. (Poezia aceea nu o mai pastrez, imi pare rau). Cand am incheiat, toata lumea a izbucnit in plans, emotionata probabil de cuvintele auzite, iar eu plangeam de asemenea din cauza complimentelor pe care le primeam: ce poezie frumoasa, ce bine ai recitat, ce talent ai…. Le-as fi strigat la toti in gura mare : “Dati-mi voi timp si mijloace ca sa pot sa continui asa, caci asta e scopul vietii mele”. Au trecut de atunci 30 de ani… si tot in stadiul acela ma gasesc, adica tot cu dorinta neinplinita… In zece ani am publicat numai doua romane si doua volume de poezii.  As fi putut sa am de zece ori pe atata, insa…

O.D.C.: Care sunt titlurile romanelor dvs. si cand anume le-ati publicat?

T.C.M.: Primul roman se intituleaza “Floare de dovleac” si l-am publicat in 1998 la editura „Vremea” din Bucuresti. Apoi, a urmat altul in limba franceza, “Le prix d’un geste”, in anul 2000, pe care l-am publicat la editura „Lux” din Luxemburg, dupa care am publicat un volum de poezii “Un susur bland si subtire” in 2001, la editura „Zappy’s” din Campina, si acum astept sa iasa de sub tipar un al doilea volum de poezii, “Intersectie de timp”, tot la editura „Zappy’s”. Mai am doua romane in lucru, am scris deja cate trei capitole la fiecare si alte doua romane in minte, care nu au facut deocamdata, cunostinta cu foaia de hartie… Si poezii continui sa scriu, ele se aduna in decursul timpului asa, pe nestiute si cand ajung la un numar destul de mare, hotarasc sa le strang intr-un volum.

O.D.C.: Ce inseamna “originalitatea poeziei” din punctul dvs. de vedere?

T.C.M.: Originalitatea poeziei consta in implicarea caracterului poetului in poezie. Insa dupa cum in societate ne imbracam, vorbim, ne comportam si in functie de ce zic altii, nu doar in functie de ce simtim, tot asa si in poezie strecuram cuvintele aranjate de asa maniera ca sa placa cititorului sau sa nu deranjeze sau sa starneasca unele sentimente. Personal, admir poezia cu vers alb, fina  si subtila. Dar avand un temperament realist, scriu poeie practica, care se poate recita in diferite ocazii si pe care sa o inteleaga oricine. Poezia abstracta ma dispera, ma face chiar sa rad…  In general, poetii scriu poezii care sunt intelese numai de alti poeti sau de persoane cu o mare sensibilitate literara. Dar pentru restul lumii, cine sa scrie? O poezie sanatoasa, cu rima sau fara, recitata pe scena sau citita in gand, care sa faca cititorul sa traiasca intens momentul, e mai putin apreciata in lumea poetilor, insa mult mai cautata in randul maselor. Deci, fara sa scuz in vreun fel stilul de poezie pe care il folosesc si avand un temperament realist, am optat pentru poezia dedicata publicului larg.

O.D.C.: Cum vedeti importanta traducerii poeziilor dvs in limba franceza?

T.C.M.: Personal, nu vad nici un interes in traducerea unor versuri. Proza, da, insa cu poezia… nu sunt de acord, deoarece niciodata nu poti atinge sensibilitatea corzii originale intr-o traducere. Consider ca traducerea amputeaza frumusetea versurilor. Iar ca sa scriu poezie direct in limba franceza, eu care am venit in Belgia la 33 de ani, as vedea lucrul acesta ca o insulta adusa poeziei insasi. Niciodata nu poti gasi intr-o limba invatata la varsta adulta, subtilitatea cuvintelor din limba materna. Proza, da !

O.D.C.: Obisnuiti sa mergeti des in Romania? Ce anume va place sa faceti cand vizitati tara natala?

T.C.M.:  Despre Romania? Ah, Romania… Cine nu simte nostalgia locului unde s-a nascut si a copilarit! In primii 15 ani dupa venirea mea in Belgia, mergeam in tara in fiecare vara. Apoi am rarit-o. Prietenii sunt si ei plecati in alte tari, parintii nu mai sunt, rudele sunt prinse cu ocupatiile lor… Peisajul imi lipseste totusi! Mi-e dor de campurile cu porumb si grau de pe marginea soselei, de maracinii de la marginea satului, de iarba uscata de caldura din santuri, de “nea” Sandu si “tusa” Tudora, “tata” Floarea, “mos” Marin… Nu doar “madame, monsieur”. Mi-e dor sa spun : “Mi-e dor!” Cu toate ca Belgia e o tara primitoare si bine organizata, as vrea sa dau fuga in Romania, din cand in cand. Noi, cei din diaspora, suntem ca un miel care suge la doua oi. Castigam un pic mai mult in ce priveste lucrurile materiale, capatam un pic mai multa experienta decat cei ramasi, in schimb pierdem putin din identitate… Cine isi asuma riscul acesta poate sa traiasca in strainatate, cine nu, se intoarce in tara.

O.D.C.: Ce ne puteti spune despre tara dvs de adoptie? Ce parere aveti despre nivelul spiritual al poporului belgian, dar despre gradul lui de cultura?

T.C.M.:  As putea spune despre Belgia ca este vazuta “buricul” Europei, iar Bruxelles-ul, cireasa din mijlocul tortului. Insa nu asa stau lucrurile si in interiorul ei. Dupa parerea mea, seamana cu un elastic intins la maximum si care cum este atins, zbarnaie si scoate un sunet amenintator. Si foarte multi politicieni francofoni si flamanzi se amuza sa-l piste ca sa trepideze si mai tare. Dar cand s-o rupe… are sa faca ravagii! Si va lovi in amandoua partile! Si francofonii si flamanzii vor avea de suferit. Iar noi, cei implantati pe teritoriul acestei micute tari, vom fi scuturati ca niste purici din blana unui caine care iese din apa. Nu vreau sa credeti in ce spun eu acum, ca intr-o profetie, acesta e numai punctul meu de vedere, personal. In ohii mei, poporul belgian este un popor laic in ce priveste religia. Credincios, dar discret. Nu exalteaza in nici un cult si poate, nici in cultura. E un popor pasnic, cu o mare influenta germanica. Sarbatorile de iarna se petrec in familie, copiii sunt foarte respectati, li se acorda titlul de persoana inca de la nastere. Teoretic si la noi in tara este asa, insa pana pe la 18 ani, daca nu si mai tarziu, sun considerati “copii”, adica jumatate de persoana, fara a se tine in seama parerea, sugestiile sau avizul lor.

O.D.C.: Cam cati conationali de-ai nostri locuiesc in capitala Belgiei?

T.C.M.: Nu am nici cea mai mica idee cati romani sunt la Bruxelles, dupa parerea mea sunt foarte multi. Romanii aici sunt vazuti ca niste oameni curajosi, muncitori, inventinvi, cu cea mai rapida putere de adaptare intr-un loc strain. Belgia se mai numeste si “mica America”. In ea gasesti toate nationalitatile. In Bruxelles, de exemplu gasesti biserici din toate religiile si de toate limbile. O diversitate interesanta, care contribuie la frumusetea “capitalei Europei”. Numai romanesti sunt cateva: ortodoxe, penticostale, adventiste si cred ca mai sunt si altele, despre care nu am auzit inca.

O.D.C.: Cum ati descrie capitala Belgiei, privita prin prisma unui roman care traieste acolo de doua decenii?

T.C.M.: Frumosul Bruxelles, cu cladiri seculare si o bogata istorie, in care se afla palatul regelui, real si vizibil, nu ca in povestile cu Feti-Frumosi si Cosanzene, e plin de straini. In piete nu auzi niciodata vorbindu-se frantuzeste sau flamanda, ci araba, romaneste, ruseste, poloneza… Un oras cu peste un milion de locuitori, condensat pe o suprafata mica (165 km²), cochet si mistic, dar suferind de astm… Acesta e Bruxelles-ul in ochii mei, de roman. Eu prefer la tara, pe iarba, cu picioarele desculte, alergand dupa minge cu catelul si nepotii si iesind din cotet cu cosul plin de oua. Imi place sa traiesc in natura aproape de de animale, sa ascult greierii cantand noaptea pe balta, sa dorm sub cerul liber si sa fiu mai aproape de Dumnezeu.

O.D.C.:  Ce planuri de viitor aveti?

T.C.M.: Pentru viitor inca nu mi-am facut planuri, las zilele sa se depene una dupa alta, in ritmul lor. Nu-mi doresc decat o viata linistita, in natura, sa am timp sa-mi ascult gandurile si sa le pun apoi pe hartie. E cea mai mare dorinta a mea.

Octavian D. Curpas

Phoenix, Arizona