Cuvânt și iubire

Intrigat de varietatea receptării, în timp, a operei lui Ion Creangă, Adrian Dinu Rachieru a elaborat un eseu atipic, spumos şi plin de savoare (Ion Creangă, spectacolul disimulării, Timişoara, Editura David Print, 2012), prin care încearcă a stabili un nou echilibru, imponderabil, în perceperea cât mai aproape de realitate a acesteia. Prin realitate, natural, înţelegem, întâi de toate, realitatea literară, universul adânc al ficţionalităţii, apt să strabată vremea pe deasupra tuturor legendelor şi anecdotelor ce s-au tot ţesut, încă din timpul vieţii marelui nostru clasic, pe seama sa şi a operei sale.

Criticul posedă ştiinţa şi harul citării, prin introducerea unor sintagme expresive şi definitorii în propriul discurs, ce devine astfel o proză de cea mai bună calitate. Eseistul ia, practic, în discuţie, tot ce s-a scris despre Ion Creangă, având răbdarea de a găsi pepite chiar şi în vechi monografii, precum cea a lui Savin Bratu. Nicio perspectivă nu este refuzată. Textul său este iluminat prin atenţie concentrată, analitică, orice vână de minereu preţios este aflată şi pusă în valoare printr-o nouă contextualizare. Însuşi autorul, într-o justă autocaracterizare a demersului său, susţine a fi alcătuit o „sinteză critică”, un model, am putea adăuga, de îngăduire a diferenţelor, pledoarie pentru „coexistenţa valorilor şi simultaneismul opiniilor, oferind prin ştafeta generaţiilor, dincolo de încrâncenări şi fulgere polemice, un dialog mirabil în ceea ce s-a numit, îndreptăţit, spectacolul receptării\” (p. 14).

Paradoxul a existat încă de la începutul receptării lui Creangă: ne vor uimi şi azi, poate, interpretările vaste şi îndrăzneţe ale lui Călinescu, ce nu se va sfii să convo

ace „metoda fizionomică” ori hermeneutica zodiacală (p. 18). Mai nou, sintezele esoteric-guénoniste ale lui Vasile Lovinescu pot crea perplexitate, prin insolit, dar şi prin îndepărtarea de literar, în vreme ce perspectiva psihanalitică a lui Dan Grădinaru poate da naştere la interpretări unilaterale.

A.D. Rachieru nu osteneşte să facă, pe tot parcursul cărţii, un portret perpetuu al marelui humuleştean, dintr-o iubire autentică a operei şi personalităţii acestuia, contemplate ca în sclipirea multifaţetată a unui poliedru de cristal. Eugen Simion este considerat a fi autorul celor mai pregnante reinterpretări, îndeosebi pentru lumina proiectată, în cheie postmodernă, asupra caracterului autoficţional, specific Amintirilor din copilărie. Evocarea, la Creangă, nu este atât rememorare, cât recreare a unui paradis pierdut (Mircea Eliade), prin ruperea de spaţiul copilăriei, ce nu va mai fi niciodată regăsit. Ceea ce aduce a scriere senină se revelează, la un examen atent, a fi o lungă lamentaţie şi o autoficţiune, iar nu o reconstituire. Nu există, vai, drum de întoarcere, o spune limpede textul Amintirilor, care consfinţeşte căderea definitivă a inocenţei în lume (p. 50).

Comentariul câştigă în densitate şi datorită viziunii sociologice şi psihologice asupra contextului, carnalităţii cu care se configurează un climat literar: epoca în care a creat Ion Creangă, anturajul său, junimist ori eminescian, sunt (re)desenate în tuşe sigure, din vocabule bine alese, dovedind o cuprindere clară şi vivace a ansamblului: „Duşmănit, cu o viaţă «scandaloasă», «arestuit» chiar, cu o căsnicie ratată (diaconiţa Eliana fiind «smintită» de Isaia Vicol Dioclias), rupând cu diaconia şi dăscălia, trecut prin ani negri, tutungiu pentru o vreme (vânzând iarba dracului)\” (p. 22). Ni se reaminteşte „un Creangă colţos, jălbar, căutând scandalul; despopirea era inevitabilă. Nemaiputând «liturgisi», ex-diaconul se va alina mai apoi cu o turmă de pisici, în frunte cu cotoiul Titu\” (p. 38-39).

Paradoxul este mereu activ pe toate planurile – în scriitură, cât şi în viaţă: deşi ruperea de Humuleşti a fost tragică, oraşul în care ajunge provoacă opera. Junimea, apoi, dobândeşte funcţia de substitut, pe alt plan, intelectual, dar şi afectiv, al satului de baştină. Ea devine un nou „peisaj-cuib\” (Vl. Streinu), un alt „eden regăsit”, ce-i va asigura stabilitatea sufletească tocmai prin mediul său iconoclast: „societate fără statute, adunând boemi şi zeflemişti, potrivnici anchilozării instituţionale\” (p. 58).

Creangă este însă un adevărat scriitor, un profesionist, care ştia ce înseamnă munca pe manuscris şi ne dăruieşte o lume făcută, iar nu una copiată. Deşi faptul a fost observat, A.D. Rachieru nu oboseşte a-l repeta, pentru a elimina persistenţa etichetării lui Creangă ca posesor al unei vechi ştiinţe poporale de factură orală (eticheta junimistă!), prelucrător de folclor, „copist de geniu\” ori simplu scriitor pentru copii, pornograf, „snovar\” sau „povestaş”. Nu înseamnă că nu ar exista aici un sâmbure de adevăr, dar Creangă este un scriitor pe deplin asumat, iar nu unul inerţial, el îşi plăsmuieşte universul cu luciditate scriitoricească, manifestare a detaşării, a impersonalităţii narative (Adrian Marino). „Mare orgolios\”, de o „modestie mimată\”, el „se multiplică” (M.A. Diaconu) la adăpostul măştii alese, asumându-şi toate rolurile (p. 78). Deşi iubea oralitatea, „Creangă nu cade în vorbărie; opera sa e concentrată, vădind organicitate” (p. 58), izbândă stilistică a unuia ce scria cu un „condei de plumb”, iar nu o neproblematică stenografie folclorizantă. Prin Amintiri…, arată convingător Adrian Dinu Rachieru, îşi ia revanşa scriitoricească omul, nefericit în fond, acel „al doilea Creangă (scriitorul), asaltat de privaţiuni, ros de boală, propulsat în legendă\”, autorul, care reinventează raiul humuleştean, deşi – negreşit – „satul lui Creangă nu putea fi o «insulă fericită»\” (p. 13).

Imaginea complexă a lui Creangă pendulează între vizibil şi invizibil, ea defineşte, totodată, ţăranul cultivat, exoteric totuşi, dar şi înduioşătoarea făptură culturală ce şi-a dorit ardent „emanciparea” şi a dobândit-o prin fructificarea geniului scriitoricesc, la flacăra aspiraţiei materne şi a clarvederii eminesciene, un „bufon tragic” ce-şi acceptă rolul cu „prefăcută umilinţă\”, un sceptic care ne face părtaşi la „plânsul fiinţei\”, iubind spectacolul disimulării. Adrian Dinu Rachieru reuşeşte, în această carte captivantă, să schiţeze cu prospeţime profilul unui clasic de multă vreme clasat, în toată urieşenia sa – rabelaisiană nu doar la nivel tematic, ci şi în dimensiunea, mai subtilă, a unui imaginar literar cameleonic uneori, apt a se dilata nestăvilit, în funcţie şi de mentalul auditoriului ori al criticilor săi.

 Simona-Grazia Dima

Luceafărul de dimineaţă, Nr. 9 / septembrie 2012

Prof. univ. dr. Ioan Viorel BOLDUREANU

***

                          Mincea omului

Spuń-acuma şciinţa lumii cum că criélu uman

Źugecă cu opt la sută – noauă, ăla măi pogan,

Masa asta śenuşată stă ascunsă în şcătulă,

Vedz-bińe, să nu să şcie – dacă îi ori nu dăstulă –

Să n-o ploaie, să n-o ningă şî bińe să să scucească,

Caregoge mozomaină să nu o băźocurască,

Sau, măi poţ şci, că vrăunu–nărăvos prăcum un ţap–

Să-mburică şî ce-mburdă, şî rămâń cădzut în cap!…

Dar să vedz menuńa lumii: prîn sălecţîi năturale

Cum ce pomeneşci cu mincea tumna-n lumile astrale;

Dîn criél sărind o doagă ori măi mulce, geala şcie,

Tătă-nţălepśuńa minţî să amestăcă-n prostie,

Omu mic şî omu mare, fie şloampăt ori savant,

Dîntr-odată, biologic, să prăschimbă în mutant.

Ńeuronii să-mbubiţă, dau cu capu dă păreţ,

Iar mutanţî fără voie, culmea, toţ să cred poeţ:

Stând cam prost cu ńeuronii, ori fac versuri şî le cântă,

Ori că dau în gângăveală şî-n politică s-avântă,

Iar lăutaşî,-n loc să cânce, mintunaş înśep să scrie

Dă duşmani, dăspră avere, dă ńevastă-ori dă beţîie.

Măi îs şî mutanţ dîntr-ăia care să cred dă valoare,

Ei în cap nu cad vrodată, doar ca mâţa – în piśoare;

Şî să suc cum bace vântu, că politica-i îngeamnă

Când dă stânga, când dă dreapta, când dă vară, amnă 

…Io, vorbind dă una-alta, sîmt în cap cum ńeuronii

Mi să bicuşă întruna, năstăviţ prăcum strîgonii.

D-aia găt cu tătă graba, că numa dă asta-m pasă:

Să nu-m crepe ńeuronii şî s-aźung bińe acasă,

Că altfel, ca fiecare, pierdzând dzîlnic un proţănt,

Mă pomen mutant dîntr-ăia dă hârcon în Parlament

                                  Poşmândra morţî

                                           Baş dă Pătru Chira

Bace Moarcea la fereastră

Măi să-m spargă şolocatu

Ş-o întrabă pă ńevastă:

„Unge ţî s-o dus bărbatu?!?

Că-l tăt caut d-o lună-ntragă

În zădari – nu-i dă găsît;

L-o ascuns în pod vo babă,

Ori pământu l-o-nghiţît!?…”

„L-ai căutat şî la căfană,

Poace doarme-n şanţ la Gropi,

Ori s-o dus prî la vro nană

Să-l dăscânce dă giochi…”

Ş-o pornit Moarcea urâtă

Să mă cauce măi dăparce

Cu spinarea gârbovită

Şî c-o coasă lungă-n space.

M-o găsît săpând grinţaiu,

Morśelit şî plin dă prau.

M-o pricit: „Gata-i cu traiu,

Spală-ce, c-am să ce iau!”

„Stăi un pic, să-m găt răchia

Care m-o ugit în vas,

Că-i păcat, bat-o pustîia,

Altorá cúmva s-o las!”

„Ia să gust!”–îm dzîsă Moarcea–

Şî i-am dat o dămiźană

Ca să-i fac şî Morţî parcea

Şî să-m fie dă pomană.

„Gust – să-nśapă vesălia!”

Baş aşa cum scrie Carcea,

Când gătat-am cu răchia

Mă-mbătai şî io, şî Moarcea…

Adz – dă ploaie ori dă ninźe –

Cântă dzîlili dîn laută,

Iară Moarcea bea dă stînźe…

Şî d-atunś nu mă măi caută!

                   Dar Moarcea s-o prăntors

Mă-ntâlnii cu Moarcea iară

Cear în câmp – la iarbă verge,

însă ea,-ntorcându-ş capu,

Să făcu niś că mă vege.

O salut – baş ca la carce –

Ca pră hăl măi fain dîn goşci:

„Sărbus, preafrumoasă Moarce,

O’ nu vrei să mă cunoşci?!?

Io mi-s ăl cu vesălia

Dîn grăgina cu poveşci,

Cărui i-ai băut răchia

Ş-ai zuitat să i-o plăceşci…”

Moarcea-atunś ş-o pus ochieţî

Şî-n bucfariu ei ăl gros

M-o căutat prîntră toţ clienţî,

Însă fără dă folos…

„Dzău că nu ce văd pră listă

– Şî baş asta n-ar fi bai –

Dar mă-ntrăb, că mi-s cam tristă,

Cu răchia cum măi stai?”

„Prîntru cińe-ntădăuna

Am o dămiźană-n pod,

Până iar s-o coaśe pruna

(Dă or pringe prunii rod…)

Am în taşcă o uiagă

Śe ţ-o dau iar, ca să scap,

Că io, într-o noapce-ntragă,

Băgai doauă-tri în cap!”

„Uiuiu!” – Moarcea hureadză,

Dau s-o ţuc, dar ea, sfioasă,

Ori dă frică, ori dă groază

S-o pitulat după coasă,

S-o zmâcnit ş-o luă la fugă…

„Sărbus, Moarce, śe să-ţ fac?!?

Ce pofcesc să-m viń la rugă

Dă Sâmpetru… prăst-un veac!”

___________

Glosar: să bicuşă – se hărjonesc; mă bâzgoi – mă holbez; boconś – bocanci; buhari – catastif, registru; bunduzând – tulburând; buragă – ceaţă; să să cănune – să se jeluiască; criel – creier; fras – apoplexie; furtare – sferturi; ghinţari – dentist; grinţai – verdeţuri; hârcon – sforăie; îmbubiţă – întărâta; meduţân – leac; mozomamă – momâie; ochieţ – ochelari; pogan – năprasnic, din belşug; rugă – nedeie; śenuşat – cenuşiu; sloieţ – ţurţur; aş ugi – aş rămâne; să să zbiduie – să se ivească; źinźana – gingia; zârţă – ochelari; s-o zmâcnit – s-a zmucit; źuiesc – izbutesc;

prof. univ. dr. Ioan Viorel BOLDUREANU

Sursa: DEMNITATEA – Periodic de cultură şi educaţie editat de Fundaţia “Ioan Slavici” din Timişoara

Prof. Otilia BREBAN

Sursa: DEMNITATEA – Periodic de cultură şi educaţie editat de Fundaţia “Ioan Slavici” din Timişoara

Prof.univ.dr. Dumitru MNERIE

***

Suntem obişnuiţi să asociem DEMNITATEA unora cu experienţă de legendă, altora ajunşi urcând pe trepte ierarhice într-un vârf, sau chiar celor cu puterea de a rămâne în picioare, mândrii de faptele lor, deşi recunoaşterile lipsesc.

A te limita la cuvant si a-i recunoaste forma inseamna ca omului nu i s-a revelat esenta. Omului ii lipseste constiinta vie care l-ar purta dincolo de cuvant, in afara limitelor formei. Forma implica o intelegere a sensului cuvantului, dar o intelegere filosofica, fara a da stralucire adevarului.

Cuvantul este un simbol. A-l reduce la forma inseamna a-i reduce esenta la o apasatoare finitate. E o imbratisare a unor limite ce precizeaza aspectul formal al gandirii noastre. Este o taina care ascunde sensul unor limite ale esntei. Omul traieste in cadrul unor limite care il impiedica sa devina zeu, care ii demonstreaza ca este creat si nu creator, dar care limite nu sunt cele ale unei finitati. Finita existenta a noastra ar presupune inexistenta sufletului, o moarte definitiva atat trupeasca cat si spirituala. Dar avem o inclinatie spre esenta, pentru ca avem suflet. Destinul nostru este de a creste, de a ne pregati pentru eternitate. De a avea profunzime. Asemeni cuvintelor, omul imbraca o forma, un invelis exterior. Fondul sau, sufletul, este menit sa-l salveze de la degenerare.

V-ati intrebat de ce viata este exil? Ati acceptat o alta interpretare, excluzand din gandirea dvs, avantul, ideea care va face sa va zbuciumati, si anume implinirea materiala? Ca o taina este sufletul omului in valtoarea evenimentelor; cu cat il ignoram, el ne pedepseste daruindu-ne senzatia de neimplinire. Astfel, alergam, abandonandu-ne pe noi insine, spre aspiratia spre fericire, sensul trairii. Aceasta devine obsesie, devine chin. Viata este exil pentru ca-i lasa omului doar posibilitatea de a visa, de a iubi, de a avea idei care nu se implinesc in lumea aceasta.

Propozitie: eu nu iubesc lumea aceasta.

Sa spunem ca ideea nu poate fi decat un ochi de lumina sau o picatura de divinitate, sorbita de sufletul nostru. Ea e departe de un gand ce incearca sa se hraneasca din tarana, ea e straina de prosperitate, pentru ca aceasta e o proiectare in limita: limita care starneste infinita obsesie a nevoii de materie, nevoie de palpabil, de imediat realizabil, obsesie care se destrama pentru a se redescoperi pe sine insasi, limita ce se alungeste, inlantuindu-l pe om in propria neputinta. Aceasta limita este chin, e starea aritmica a firii eului. Viata se scrie cu sange, adica cu jertfa, jertfa constienta este explicatia ideii de desertaciune.

Poate vor trece vieti si nu se va explica ce inseamna aceasta constiinta vie care l-ar face pe om sa tremure cand rosteste un cuvant sau face un gest. Aceasta constiinta vie este o taina pe care banuiesc ca are explicatia in nivelul spiritual pe care sufletul omului prin credinta il poate atinge. A urca pe aceasta treapta, inseamna a dovedi tocmai implinirea sa. Credinta este acel punct care trebuie descoperit si care trebuie acceptat ca mijloc de realizare a extazului divin. Altfel, omul e constiinta moarta, inlantuita intre limitele neputintei,aflat intr-o dubla ipostaza a trairii sale: existenta oficiala, falsa si agonia prelungita dincolo de limitele suferintei. Cand omul nu simte sau nu poate, e semn ca limita absurdului s-a rasfrant asupra spiritului sau, inabusindu-l.

De ce unii oameni prefera tristetea? Starile care nu conduc decat la o inchidere sufleteasca, la un refuz al exteriorului, la o evadare in spirit. Pentru ca tristetea inclina fiinta umana spre profunzime, spre o analiza lucida si sincera a unei vieti, a unei neimpliniri. Un sfant nu va putea spune ca are un suflet implinit decat, poate , in clipa mortii. Dar noi? Firile ce nu comunica cu divinitatea, firile cu adevarat singuratice care nu-si gasesc rostul zilei, fara a mai aduce in discutie rostul vietii… profunzimea acestora este indreptata catre o nestinsa lacrima ce izvoraste din neputinta, din mutismul eului, dintr-o suferinta a sufletului. Sufletul este bolnav pentru ca nu simte. Sufletul este sarac pentru ca este singur. Este fara Dumnezeu. Tristetea este o substanta din care sufletul se hraneste rezistand ispitei de a gusta din amarul materiei. Divinitatea ii da sufletului seninatatea, linistea, iubirea. Atunci sufletul nu este singur. Sufletul singur si lipsit de dumnezeu este acela pentru care tristetea nu e altceva decat o apasatoare stare sau o nefericita toana a firii. Sunt oameni care se inchina unui moment desart sau unui cer mohorat de toamna zdrobindu-si inima si gustand din angoasa. si tocmai asta nu e tristetea. Ci o suferinta, o senzatie de neimplinire pe care omul o simte cand isi da seama de toate desertaciunile vietii sale. Singuratatea omului este masuerata in aceasta suferinta. in rest, omul poate este iubit mai mult decat si-ar dori. Dar un suflet ce doare nu simte decat daca plange. Cu lacrimi de sange.

Gand: o lacrima de sange este expresia celei mai profunde rugaciuni.

Este adevarat ca putini tineri sunt inclinati spre lacrimi. si totusi unii plang.

Gand: oboseala provine din faptul ca omul este singur. Cred ca oboseala se explica prin faptul ca omul cand e trist gandeste, dar nu se roaga. Gandul e o disperata incercare de a descoperi si de a explica o idee, un sens. Rugaciunea – in sensul tinerilor e un vis spre eternitate, idealul insusi pe care fiecare il cauta. A visa insa e o toana ce contravine spusei mele. Omul continua sa-l refuze pe Dumnezeu.

Gand: ideea inseamna constructie, re-creare, ea nu poate fi in nici un caz definitiva, ci neinfinita, de aceea este eterna. Constructie: o comunicare cu divinitatea, o rugaciune continua, aspiratia spre indumnezeire.

Un altfel de gand: sunt mai sarac eu, omul care scriu aceste lucruri decat omul care nu le scrie, nici nu le gandeste, ci le traieste efectiv. Fericit este acela bogat care e bogat in duh, lipsindu-se de averi. As vrea sa ma consider un om care traieste efectiv ceea ce am scris.

Revenind la definirea sufletului – ochi de lumina – neputand sa nu amintesc ca pentru a nu stirbi aceasta metafora, e necesar sa ne ferim de lumina artificiala, falsa a acestei lumi. Poate ca inclinatia spre intuneric si limite exterioare par deprinderi bizare, anormale. Dar sufletul nu s-ar simti mai gol si mai strain de el insusi daca s-ar infrupta din binefacerile progresului omenirii. E, mai bine spus, un fel de a posti si de a se sfinti al sufletului. Sufletul are nevoie de liniste pentru a resimti toate durerile pe care neimplinirile ori greselile ni le provoaca, de intuneric pentru a feri ochii sa vada ceea ce e in lume, adica oroarea neimplinirii, pentru a-si indrepta ochii spre Dumnezeu. Unde se simte omul mai sigur, mai consolat decat in singuratatea unde-si consuma tristetea asemeni bauturii amare, dar izbavitoare. Bogatie mai mare nu se gaseste decat in cel mai stramt si mai mucegaios loc, pentru ca astfel omul isi poate asculta rugaciunea in liniste.

Sunt suflete pentru care apropierea de oameni, de viata, nu se poate realiza in mod desavarsit decat printr-o instrainare exterioara, insingurare menita sa acumuleze energii capabile a da dovezi simple, dar ferme de iubire pentru oamenii unei lumi rascolite de refuzul unui sistem al valorilor spirituale. Exteriorul e aspiratie spre indestulare, viteza care inseamna moarte. indestulare – consecinta a tristului fapt ca omul, in necredinta sa, incearca totul, abandoneaza totul, construind teorii ale fericirii. in fapt, el tinde a afla liniste in resemnare, senzatie de inutilitate si de moarte. si nu exista nimeni care sa nu fuga si de singuratate si de moarte si de tristete.

Dialoguri intre doi oameni, constienti de neputinta si de nimicnicia lor, care vorbesc despre suflet cu speranta ca nu vor spune prostii. Nestiinta lor provine din neputinta mintii de a dezlega taina sufletului. Dar dialogul are un alt scop, ascuns: acela de a apropia, de a uni, de a impartasi din prea plinul sufletelor, din iubire. Trialog. Prezenta nevazuta a lui Hristos, alaturi de noi, sustinandu-ne, dorindu-ne linistea sufleteasca de care avem nevoie. imbogatindu-ne din experienta celuilalat, fara a despica firul in patru, fara a pecetlui un gand, un adevar, o idee. Daca acest dialor ar aduce omului linistea sulfteasca sau bucuria de a sluji celuilalt prin credinta sa, atunci putem spune ca dialogul inseamna crestere.

Conditie: omul pentru a simti o crestere, o sporire sufleteasca, trebuie sa n-aiba atitudini filosofice si sa fie educat. Prima te ajuta sa nu devii un eretic, iar a doua te impiedica sa devii un criminal.

Am tinut sa aduc aceste citate in sprijinul ideii existentei sufletului. Nimic mai convingator, nimic mai bine spus, decat in aceste randuri care sustin originea, necesitatea si fericirea de a-ti descoperi sufletul.

Originea: “N-as putea sa-ti spun cand s-a trezit pentru intaia data in mintea omului constiinta existentei sufletului: probabil insa ca proto-parintii au adus-o din gradina aceea in care au locuit la inceput” (L. Wallace – Ben Hur)

Necesitatea: “Niciodata omul n-a dorit sa cada la pamant, sa moara si sa se stinga cu totul, pentru totdeauna(…) Cel mai mare dintre regii nostri egipteni a poruncit unui artist iscusit sa-i faca o statuie dintr-un bloc mare de piatra(…) in sfarsit lucrul s-a terminat; era cu adevarat o nemuritoare opera de arta(…) Nu ne putem inchipui cum isi zise catre sine insusi, in acea clipa de mandrie:Acum poate veni moartea, ca eu voi continua sa traiesc.

Ce fel de nemurire este insa aceasta? O viata numai in memoria oamenilor, o glorie fara fiinta, ca raza lunii, palida si slaba, luminand fata busturilor de urias, o istorie de piatra si nimic mai mult. Ultima lui respiratie a fost sfarsitul fiintei lui? A raspunde afirmativ la aceasta intrebare inseamna a invinovati pe Dumnezeu.

Vrei sa stii care este scopul urmarit de Dumnezeu? El da fiecarui om, la nastere, un suflet cu simpla lege ca numai sufletul este nemuritor. in aceasta lege consta necesitatea despre care am vorbit.” (L. Wallace – Ben Hur)

Fericirea: “Priveste la mine si vezi ce slab, ce batran si ce obosit sunt, cat e de uscat trupul meu si ce zbarcita imi este fata; uita-te cum mi-a slabit mintea si cum mi-a ragusit glasul si apoi spune-mi, nadejdea ce invie in mine nu ascunde in sine o nesfarsita fericire, nadejdea ca odata – cand se va deschide mormantul ca sa primeasca invelisul acesta rupt – portile nevazute acum ale universului, ale tronului lui Dumnezeu se vor deschide ca sa ma primeasca pe mine – suflet nemuritor, eliberat? Ah, de-as putea sa-ti descriu fericirea care ne asteapta in viata aceea! Sa nu zici ca nu stiu nimic despre ea! imi este de ajuns cat stiu: sufletul are in sine insusiri de natura divina. intr-o asemenea existenta nu este nici o pata, nici un cusur: ea e mai curata decat aerul, mai limpede ca lumina: este o viata de o curatie absoluta.”(L. Wallace – Ben Hur)

In loc de incheiere: “Nu spuneti Am gasit cararea sufletului, ci mai degraba Am gasit sufletul drumetind pe ingusta-mi carare. Pentru ca sufletul alearga pe toate cararile. El nu calatoreste pe o anume linie, nici nu creste asemeni trestiei: Sufletul se desface precum un lotus in petale fara de numar.” (Kahlil Gibran – Profetul)

Traian Calistru

Sursa: Crestin ortodox