Cuvânt și iubire

« Românul » a contractat năravul de-a ne atribui articole pe cari nu noi le-am scris, ci le-am reprodus din alte ziare, şi de-a polemiza apoi cu « Timpul » combătând, ca ale noastre, idei pe cari le împărtăşim poate numai în parte sau cu oarecari rezerve. Astfel se’ntîmplă şi în numărul de sâmbătă, în care vedem că polemizează cu noi pe temeiul unui articol reprodus din « Poşta », privitor la antagonismul dintre moldoveni şi munteni. Nu doar că ne-ar părea rău de-a fi scris acel articol pe care l-am reprodus. Ceea ce însă nu e al nostru, nu e, şi e o apucătură de rea credinţă de-a ne atribui în total şi direct idei pe cari nu le împărtăşim decât în parte sau indirect şi cari au nevoie sau de-o rectificare, sau de tranzi ia printr-un nou punct de vedere.
Noi, de ex., avem în privinţa aşa numitului antagonism dintre moldoveni şi munteni o părere proprie, bazată pe observaţiuni etnologice, care modifică esenţial maniera de-a privi cestiunea.

Nu există, după a noastră părere, nici o deosibire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini. Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s-au ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid care ne-au furnizat generaţia actuală de guvernanţi. Acestea sunt rămăşiţele haimanalelor de sub steagurile lui Pasvanoglu şi Ypsilant şi resturile numeroase ale cavalerilor de industrie din Fanar. Din această seminţie nouă fac parte oameni ca Giani, Carada, C.A. Rosetti, Pherekydis, Serurie ş.al. Toată spuma asta de fanarioţi novisimi, cari s-au pripăşit în ţară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluţiune, demagogia României.

Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii, nici patrie, nici naţionalitate hotărâtă, le vedem punându-se la discreţia străinilor şi votându-le când pe Stroussberg, când răscumpărarea, ba le vedem aliindu-se în Moldova cu evreii ca să paralizeze lupta de emancipare naţională de acolo. Aprinşi de o instinctivă ură contra tuturor elementelor istorice şi autohtone ale acestei ţări, le-am văzut introducând în toate ramurile legi străine neadaptate nici intereselor, nici naturii ei.

Aceste elemente sunt cu mult mai numeroase în Ţara Românească decât în Moldova, dar şi aci ele se află mai cu seamă în centrele şesului, nu prin oraşele de la munte, nici prin ţinuturile de acolo. Pe aceste producte de baltă moldovenii’i confundă apoi cu populaţia istorică a Ţării Româneşti, precum se află în sate în genere şi îndeosebi la Câmpulung, la Tîrgovişte, la Târgu-Jiului ş.a.m.d. Acestor producte de baltă moldovenii le zic din eroare munteni, căci nu sunt munteni. Aşadar: distinguendum est.

Ceea ce sunt pentru Moldova evreii sunt pentru Ţara Românească aceste venituri cari, prin identitatea religiei, au ştiut să se strecure printre români, să-i amăgească şi să ajungă a-i stăpâni; şi, pentru ca lucrul să le succeadă şi mai bine, au precupeţit tocmai instinctele noastre naţionale. Vedem bunăoară pe-un C.A. Rosetti, un grec, şi pe Carada, un alt grec, înfiinţând o gazetă. Ce nume-i dau? “Românul”. Ei, cari n-au fost români neam de neamul lor. De-aceea e destul ca aceşti oameni să lipsească de la guvern, fie oricine altul, şi numaidecât nu se mai simte nici o deosebire între român şi român. Dar cum o fi Carada, Giani, Cariagdi, C.A. Rosetti, Pherekydis ş.a., românul de oriunde începe a se simţi străin în ţara lui proprie şi, precum zice « Poşta », guvernul i se pare tot atât de străin ca cel unguresc ardelenilor, ca cel muscălesc basarabienilor .

E un axiom în mecanică că efectul trebuie să fie egal cu cauza. Domnia fanariotă şi scurgerea sistematică de stârpituri şi faliţi în şesul Ţării Româneşti a ţinut 121 ani. Abia la 1821 avem perspectiva că, prin o lungă reacţiune a spiritului naţional şi a puterii de asimilaţiune a solului şi a rasei, vom fi exterminat până şi urmele acelei domnii odioase. Abia atunci caracterul meschin, lipsit de onoare şi de curaj al acestor venetici se va fi adaptat caracterului inimos al naţiei româneşti şi abia strănepoţii Caradalelor vor putea fi români. Caradalele actuale, chiar să vrea, nu pot să fie români, precum din salcie, oricât ne-am sili, nu putem corci stejar. Lupta Moldovei contra numiţilor munteni nu este deci îndreptată în contra elementelor istorice ale Ţării Româneşti, ci în contra celor neistorice. E o luptă comună, la care tot neamul românesc ia parte în mod instinctiv, cucerind bucată cu bucată bunurile lui naţionale. Azi e limba, pe care aceste stârpituri o prefăcuseră într-o păsărească neînţeleasă, mâni va fi poate organizaţia socială, poimâni biserica şi şcoala, una cîte una. Totul trebuie smuls din mâna acestor oameni c-o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul şi lipsiţi de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte.

Deşi poporul român e numeros, lupta lui e disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini. Aduşi la putere de Rusia, susţinuţi azi de alianţa austro-germană, vedem pârghiile cari-i ridică aşezate în afară, pe când înlăuntru n-avem decât poporul nostru propriu, esploatat cu neomenie, sărăcit, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă.

Naţia românească n-are de gând încă să instituie, pentru regularea acestui soi de stăpânitori, ordinul Sfintei Cânepe spre a ridica la aceleaşi demnităţi pendente şi pe grecul Serurie, şi pe grecul C.A. Rosetti, şi pe bulgarul Mihălescu, şi toată seminţia dominantă.

Dar să nu desperăm. Planta creşte la noi. Ar trebui numai nişte mâni vârtoase, mocăneşti, cari să ştie s-o întrebuinţeze. Apară ele în Moldova, apară peste Olt, ca-n vremea lui Tudor, naţia le-ar primi aşternându-le flori şi covoare pe drumuri, precum i le aşternea lui Matei Basarab la intrarea în Tîrgovişte. Şi Matei Basarab, adormitul întru fericire, făcea un uz îmbelşugat de această plantă, distribuind cordoane la Caradalele din zilele lui. Aşadar, încă o dată, distinguendum est.

Avem de-o parte rasa română, cu trecutul ei, identică în toate ţările pe cari le locuieşte, popor cinstit, inimios , capabil de adevăr şi de patriotism. Avem apoi, deasupra acestui popor, o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism, rasa Caradalelor, pe care moldovenii din eroare o numesc munteni. Această teorie am espus-o în mai multe rânduri, dar “Românul” s-a ferit de-a ne răspunde.

E o cestie foarte neplăcută pentr-un guvern compus în cea mai mare parte din asemenea adunături şi pentru un partid în care, la zece nume, afli abia unul românesc. Cine va face lista funcţionarilor mai cu seamă înalţi, a pensionarilor, a deputaţilor, a arendaşilor bunurilor publice şi private, c-un cuvânt a tot ce reprezintă circulaţiunea şi reglementarea vieţii generale a ţării, va observa cu înlesnire că frânele stăpânirii reale au scăpat din mâna elementului autohton şi istoric şi au încăput pe mâni străine. Dar acest din urmă element, această formaţiune hibridă, se pretinde română? Neapărat se pretinde, căci altmintrelea n-ar avea pretext să stăpânească . Dar nu este încă şi nu are încă nici posibilitatea organică de-a fi română. Nu tăgăduim că foarte numeroase elemente s-au asimilat pe deplin cu rasa română, dar acelea sunt intrate demult, de-o sută, două, ba chiar de două sute cinzeci de ani. Însă nu acestea domină, ci imigranţi proaspeţi, cari sunt abia în generaţia a doua, a căror limbă maternă era încă străină şi cari s-au românizat, în privirea limbei, în şcoalele noastre. Limba singură nu constituie însă naţionalitatea. Calităţile morale şi intelectuale ale rasei au o însemnătate cu mult mai mare.

Dac-am încerca să determinăm exact timpul în care elementul autohton au învins pe cel imigrat, sau a fost învins de el, am zice:

La 1700 învinge elementul imigrat prin domnia fanariotă. La 1821 începe reacţiunea elementului autohton şi merge biruitoare şi asimilând, până la 1866. La 11 fevruarie 1866 învinge din nou elementul imigrat.

Există şi de-atunci o oscilaţiune, o mutare a punctului de gravitaţie, când asupra elementelor instinctiv naţionale, când asupra celor instinctiv străine, dar victoria, precum vedem, e momentan a acestor din urmă. Dar care-i semnul prin care se disting aceşti oameni neasimilaţi, de provenienţă transdanubiană, de populaţiunea de rasă? Cerem a se constata aceasta în toate punctele. Noi zicem prin sterilitate fizică şi intelectuală. Sunt intelectuali şi fizic sterpi, sunt catâri în toată privinţa. Sau nu produc copii defel sau produc stârpituri menite la o degenerare gradată şi la stingere în generaţia a treia ori a patra. Constatăm apoi la ele simptome permanente de slăbiciune intelectuală. La ei mintea e substituită prin viclenie. Viclenia e un semn de slăbiciune, căci mintea omenească veritabilă stă în raport direct cu capacitatea de-a pricepe în mod dezinteresat un adevăr. Ca slăbiciune de caracter e de citat falsitatea. Prietenoşi, lipindu-se şi măgulind pe oricine de care au trebuinţă, ei urăsc în realitate orice putere superioară, fie intelectuală, fie de caracter. Istoria lui Tudor şi a lui Cuza ar ilustra această teorie. Oameni ce linguşeau a împărtăşi ideile acestor spirite cu totul lipsite de viclenie, nu aceia cari ar fi avut curajul de-a li se opune pe faţă, îi trădează. Dacă am cerceta originea ofiţerilor de gardă de la 11 fevruarie, am afla că e străină, începând cu fiul unui făclier grec de la Botoşani şi urmărind toate numele.

Fără îndoială lupta aceasta e purtată în mod instinctiv, fără claritate de vederi, cu tendenţe elementare de atracţiune şi repulsiune . Precum celţii Irlandei, deşi anglificaţi, simt dominaţiunea anglo- saxonă ca pe-o dominaţiune străină de rasa şi înclinaţiunile lor, tot astfel poporul românesc simte instinctiv că e dominat de oameni cari se pretind numai români, fără a fi, şi cari n-au nici milă de el, nici pricepere pentru geniul lui. Geniul neamului românesc e o carte cu şapte peceţi pentru generaţia dominantă.

(Articol publicat în TIMPUL, în 29 Iulie 1881)

“Ceea ce da guvernului rosu aproape caracterul unui guvern  strain, tot atat de vitreg precum ar fi domnia muscalilor sau a turcilor, este atat lipsa de respect pentru traditie si trecut cat si deplina necunoastere a naturii statului si a poporului romanesc, pe cari le privesc, pe amandoua, ca pe niste terene de experimentare .

John Stuart Mill observa deja in scrierea sa asupra guvernului reprezentativ ca sunt spirite, cari privesc arta guvernamantului ca o chestie de afacere”. O masina de vapor sau una de treier , o moara, c- un cuvant orice opera mecanica cu resorturi moarte a carei activitate si repaos se reguleaza dupa legile staticei si ale dinamicei e pentru ei ceva asemanator cu statul; maniera lor de- a privi lumea, societatea, poporul e o maniera mecanica. Formulele si frazele cari umplu programele acestor oameni nu sunt adevaruri in sine, ci numai niste expediente timporare, pe cari e sau nu oportun de- a le aplica.

Traditia ? Nu- i nimic. Vechile datini de drept  ori de cuviinta ale poporului sunt niste prejuditii. Modul de- a exista al statului, forma lui monarhica bunaoara, sunt lucruri despre cari e in sine indiferent de exista sau nu; valoarea lor e numai relativa si are numai atata pret  pe cat contribuie la realizarea ambitiei personale a unui om sau a unui grup de oameni cari vad in stat un mijloc de- a face avere, de – a – si castiga nume, de- a ajunge la ranguri si la demnitati.

Dar se ruineaza poporul? Le e cu totul indiferent. Dar se altereaza dreptatea mostenita a caracterului national, dar se viciaza bunul simt, dar se imprastie ca de vant comoara de intelepciune si de deprinderi pe care neamul a mostenit – o din batrani mai vrednici decat generatia actuala? Ce- i pasa liberalului de toate astea? Toata lumea sa piara numai Manea sa traiasca! Orice idee a priori, rasarita in creierii stramti a unui om curios, orice paradox e bun numai sa aiba puterea de- a aprinde imaginatia multimii si de- a o duce pe calea aceea care n- o conduce pe ea spre bun trai, spre munca si adevar, ci care poate ridica o patura noua de oameni in sus, o patura turbure, despre care sa nu stii bine nici ce voieste, nici ce traditii are, nici daca e capabila a conduce un stat ori nu.

Exista alti logiciani politici continua John Stuart Mill cari privesc stiinta de- a guverna ca o ramura a stiintelor naturale”. Nu pe ales asadar sunt formele de guvern, a s t s nu expediente sunt, nu opera unor intentiuni premeditate, ci un produs organic al naturii, gingas ca toate produsele de soiul acesta; afacerea noastra e de- a cunoaste proprietatile lui naturale si nu dea- i dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari – i sunt innascute.

Genialul Montesquieu  insusi, intemeietorul cercetarii naturaliste in materie de viata publica, zice (in cartea De l`esprit des lois ) ca, inainte de- a exista legi, existau raporturi de  echitate si de justitie.A zice ca nu exista nimic just si nimic injust decat ceea ce ordona sau opresc legile pozitive este a zice, adauga el, ca inainte de- a se fi construit un cerc razele lui nu erau egale”.

Aceasta indoita maniera de- a vedea am gasi- o petrecand istoria tuturor statelor; ea e istoria paralela a ideilor conservatoare pe de- o parte, a celor demagogice pe de alta. Deosebirea patrunde scoala, justitie, administratie, vederi economice, tot.

Pe terenul muncii liberalul, care nu vede decat rezultatele, va zice: scopul economiei politice e productiunea.

Productiunea numeroasa, banoasa , ieftena, iata  singura tinta ce- o urmarim. De aci apoi o imparteala a muncii dupa natiuni; una sa produca numai un lucru si sa fie absolut inepta si incapabila de- a produce altceva; alta alt lucru. In adevar imens, ieften, banos . Fiinta inteligenta a omului, redusa la rolul unui surub de masina, e un produs admirabil al liberalismului in materie de economie politica.

Oare nu are mai multa dreptate  acela carele zice ca obiectul ingrijirii publice e omul care produce, nu lucrul caruia- i da fiinta? E vorba ca toate aptitudinile fizice si morale ale omului sa se dezvolte prin o munca inteligenta si combinata, nu ca sa degenereze si sa se inchirceasca in favorul uneia singure. E vorba apoi ca totalitatea aptitudinilor unui popor sa se dezvolte, nu sa degenereze toate si sa se condamne poporul intreg la un singur soi de munca care sa- l faca unilateral, inept pe toate terenele afara de unul singur.

Natura poporului, instinctele si inclinarile lui mostenite, geniul lui, care adesea, neconstiut, urmareste o idee pe cand tese la razboiul vremii, acestea sa fie determinante in viata unui stat, nu maimutarea legilor si obiceielor straine. Deci, din acest punct de vedere, arta de- a guverna e stiinta de- a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare in care se afla si a- l face sa mearga linistit si cu mai mare siguranta pe calea pe care- a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice , am putea zice, nu in senzul unilateral dat de d- rul Quesnay, ci in toate directiile vietii publice. Demagogia e, din contra, ideologica si urmareste aproape totdauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omeneasca. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte straine, supte din deget, pe cand ele ar trebui sa fie, daca nu codificarea datinei juridice, cel putin dictate si nascute din necesitati reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse in mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfa noua sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n- o cere. Masurile economice ale demagogiei sunt o maimutarie. Ii vezi creand drumuri noua de fier, tot atatea canaluri pentru scurgerea industriei si prisosului de populatie din strainatate, pe cand adevarate masuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt in germene in chiar poporul romanesc.

Caile ce se deschid concurentei absolute, departe de- a dezvolta unul din acei germeni , îi face sa se usuce si sa degenereze, restrangand pe roman numai la acel teren marginit pe care mai poate suporta concurenta, la agricultura. Dar, nefiind toti plugari, ce devine restul? Restul cauta functii si liberalii esploateaza ineptia economica pe care ei au creat – o, deschizand din ce in ce mai multe functii pentru miile de nevolnici economici carora le- a dat nastere tocmai liberalismul in materie de economie politica.

De teapa aceasta sunt toate planurile de reforma si organizare ale d- lui C. A. Rosetti.”

(Articol de fond, fara titlu, aparut in Timpul (VII), in data de 1 aprilie 1882)

Sursa : Timpul, Mihai Eminescu

“Cu cit trec una dupa alta zilele, cu cit se prelungeste fara nici un termen prevazut sesiunea estraordinara, cu atita cestiunea revizuirii se incilceste mai mult, cu atit nelinistea si temerile cresc si cuprind toate mintile, cu atit mai mult toata lumea isi pierde cumpatul si facultatea chibzuirii. O stare de nervozitate acuta domneste in toate cercurile. Judecata rece lipseste de pretutindeni si mai ales de acolo unde ar trebui neaparat sa nu lipseasca.

Trecem prin niste zile in adevar foarte grele si trebuie in sfirsit sa ne dam seama ca aceasta este plata, foarte scumpa poate, a greselilor si ratacirilor noastre politice savirsite de treizeci de ani incoace. De la miscarea din 48 si pina astazi natiunea romaneasca, pe tarimul politic, n- a facut alta decit a se lepada sistematic de orice traditie, a rasturna orice autoritate, a arunca departe orice s- ar fi putut numi original in viata ei nationala, si- n acelasi timp a adopta, cu mai multa ardoare decit cuartalurile de coloni din America de miazanoapte si pe o scara tot atit de inalta, toate reformele, toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internationale, in viata politica si intelectuala, in limba, in moravuri, in tot. Libertate fara margini pentru orice individ, pentru toate necurateniile ce s- ar scurge din cele patru colturi ale lumii, in Romania ca si- n America; fraternitate si egalitate intre om si om; republici mari si mici si prezidenti de republica pe toate ulitele si- n toate cafenelele, in Romania ca si- n America; siretenia, viclesugul si cinismul – virtuti cetatenesti; gheseftul ?scopul; si politica umanitara ?mijlocul. Acestea pe tarimul politic; pe cel economic, nimic, curat nimic; din nenorocire intru aceasta ne deosebim cu totul de America. Rezultatul il vedem, si poate ca asa de tirziu incit il vedem in zadar.

Sintem azi un popor de abia aproape cinci milioane de suflete. Nimic, aproape absolut nimic nu se produce in adevaratul inteles al cuvintului in tara aceasta decit pe tarimul agricol; in cea mai mare parte agricultura noastra se lucreaza intr – un chip cu totul rudimentar si, multumita nestatorniciei de temperatura ce domneste in valea dintre Carpati, Dunare si Marea Neagra, productia noastra atirna mai mult de la bunavointa cerului, de la mila elementelor lui. Doua milioane si jumatate de tarani (cifra exagerata poate), populatie in adevar romaneasca, lucreaza pamintul si dau singura productie reala in aceasta tara, pe cita vreme restul locuitorilor romani, cei din orase, tirguri si tirgusoare, populatie amestecata din curcituri asimilate romanilor, din straini neasimilati inca si din jidani neasimilati si neasimilabili, fac negustorie, specula, camata, ocupa miile de functii publice, traiesc din ghesefturi si din politica .

Populatia rurala in marea ei majoritate, mai ales cea mai departata de tirguri, n- are drept  hrana zilnica decit mamaliga cu otet si cu zarzavaturi, drept bautura spirt amestecat cu apa; foarte rar, la zile mari, si nici chiar atunci in multe cazuri, se invredniceste sa manince carne si sa bea vin; traind sub un regim alimentar asa de mizerabil, taranul a ajuns la un grad de anemie si de slabiciune morala destul de intristatoare. Chipul unui taran roman, om de la tara, trait in aer liber, seamana cu al uvrierului stors de puteri in umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de cimp si de balta, a putut constata ca d- abia din trei in trei case se gaseste o familie  care sa aiba un copil, mult doi, si aceia slabi, galbeni, ligniti si chinuiti de friguri permanente. Aceasta populatie, pe linga toate necazurile ei, mai are unul ce pune virf la toate : administratia. De Dumnezeu nu mai are nici o teama muncitorul de la tara, pentru ca Dumnezeu i- a parasit, pentru cine stie ce pacate, in mina acestei administratii, compusa in cea mai mare parte din haitele de cafenegii, din strengarii si necapatuitii de prin tirguri. Aceasta corporatie  liberala si umanitara nedreptateste, batjocoreste si jefoaie pe taran fara nici o mila; sint membri in aceasta onorabila corporatie  al carora numai numele baga in nabadai sate intregi. Aceasta ca stare normala si constanta, fara sa mai pomenim ca pe la soroace vine si cite o imprejurare mai insemnata, ca de exemplu afacerea Mihlescu- Warszawschy.

In acelasi timp, in orase mari si mici, liberalismul si umanitarismul ne prieste foarte bine: in numele libertatii se face camata fara margine; in numele egalitatii si fraternitatii deschidem braele tutulor elementelor stricate pe care le rejecteaz t a chiar societatile ipercivilizate si, m numele natiunii romane, facem politica radicala, aspirind la o republica, ba chiar si la mai multe.

Toata mizeria noastra publica o imbracam in formele poleite ale unei civilizatii calpe, precipitarea noastra spre fundul raului o numim progres, fierberea unor elemente necurate si lupta lor cu elementele ce au mai ramas inca sanatoase in tara se numeste politica . Acela ce cuteaza a se revolta fata ca aceasta stare de lucruri, acela care indrazneste sa arate ca formele poleite invelesc un trup putred, ca progresul nostru ne duce la pierzare, ca elementele sanatoase trebuie sa se conjure si sa faca o lupta suprema pentru mintuirea acestei tari este denuntat opiniei publice de catre negustorii de principii liberale umanitare are ca barbar, ca antinational, ca reactionar.

Rezultalul unei asemenea viete publice il vedem astazi: primejdia revizuirii art. 7 nu sta atit in insasi cestiunea izraelita cit in starea in care ne aflam cind ni se pune aceasta cestiune. Cu multa greutate, cu destul chin, poate si este speranta ca se va dezlega cestiunea evreilor, si independenta, deja destul de scump platita, ne va fi recunoscuta; va ramine insa de dezlegat o cestiune cu mult mai grava si mai grabitoare, cestiunea vietii noastre publice, cestiunea daca trebuie sa urmam calea pe care ratacim de atita vreme sau daca trebuie sa mai putem apuca pe calea cea adevarata.

Vom fi un stat independent, cum vom face uz de aceasta independenta, aceasta e cestiunea cea mare.”

(Articolul a fost publicat in Timpul (IV), in data de 23 iunie 1879, ca articol de fond fara titlu. A fost reprodus in ed. Opere Complete Iasi 1914.)

Sursa : Timpul, Mihai Eminescu

“Din nou ni se spune bunaoara ca dorim intoarcerea starii de lucruri inainte de 1700, ca ,,vorbim cu deliciu de un Domn roman de sange, inconjurat de- o aristocratie istorica, ba ,,Romanul are chiar aerul de- a ne face o imputare din aceasta. Sa ne- ntelegem: nu dorim nici una, nici alta.

Dar de ce n- am aminti cu iubire trecutul ? Fara indoiala vechii Domni cari si- a intins armele pana- n Dunare si Nistru, ei, ,,scut crestinatatii precum îi numea biserica si evul mediu, n- au existat pentru a face rusine generatiei actuale, si acea aristocratie, cu independenta ei de caracter, cu curajul ei, ale carei privilegii consistau in datorii catra tara mai grele decum altii aveau a le purta, asemenea n- ar fi vro paguba dac ` ar exista si astazi. Dar de la parerea de rau dupa veacuri trecute de neatarnare pana la dorinta nerealizabila de- a restabili trecutul e o mare deosebire.

Daca ne place uneori a cita pe unii din Domnii cei vechi nu zicem cu asta ca vremea lor se mai poate intoarce.

Nu. Precum lumina unor stele ce s- au stins de mult calatoreste inca in univers, incat raza ajunge ochiul nostru intr – un timp in care steaua ce au revarsat – o nu mai exista, astfel din zarea trecutului mai ajunge o raza de glorie pana la noi, pe cand cauza acestei straluciri, taria sufleteasca, credinta, abnegatiunea nu mai sunt. Degeaba pitici moderni ar imbraca zalele lor mancate de rugina daca nu pot umplea sufletele cu smerirea si credinta celor vechi. Ci nu de ei poate fi vorba cand discutam ceea ce se petrece in zilele noastre; nu virtutile lor de eroi si de sfinti pot fi masura virtutilor confiscate ale ilustratiunilor actuale. Nu abnegatiunea, onestitatea vulgara, care e dator s- o aiba orice om de rand, nu eroismul, sentimentul celei mai simple datorii, iata ceea ce cautam in zadar la adversarii politici. Nu restabilirea trecutului; stabilirea unei stari de lucruri oneste si sobre, iata   tinta la care se margineste oricine din noi.

Este sau nu adevarat ca prezidentul acestei Adunari a numit – o compusa din oameni vrednici de puscarie si carantina ? Este sau nu adevarat ca nu exista, intre sefii partidului chiar, nimenea care sa creaza in onestitatea acestui partid ? Daca n- ar fi decat aceasta marturisire, ea ar fi indeajuns pentru a face cu neputinta perpetuarea la guvern a unor asemenea elemente. Stigmatizati de chiar sefii lor cu epitetul de putregaie si de oameni corupti, orice ar pretinde ca vor sa faca de acu- nainte, la ce ne putem astepta de la ei ? Din coada de caine sita de matasa nu se face. Coruptia  dinlauntrul partidului, vanatoarea brutala dupa aur si influenta ar fi motive indeajuns pentru ca toti oamenii de bine, fie chiar deosebiti in principii, sa se uneasca in contra- le , nu pentru a opune reforme la reforme, ci pentru a restabili domnia celei mai vulgare onestitati , celui mai vulgar spirit de echitate . Nu poate o natie sa fie pururea condusa de ne- adevar si de coruptiune. Nu i se poate spune zi cu zi ce progrese enorme face, in acela i timp in care membrii ei sunt sco i in vanzare s s ca vitele la targ. Nu se poate vorbi de sporirea avutiei publice in acelasi timp in care populatiunea decreste peun pamant roditor si inzestrat cu toate de natura. Nu se poate vorbi de progresul luminii cand nici trei la suta nu stiu citi si scrie.

Cand toate concurg pentru a dovedi ca domnia ignorantei si cupiditatii privilegiate e cu neputinta in Romania si ca ceea ce se cere inainte de toate e un guvern onest, ni se spune ca unii din opozitie sunt prea liberali, altii prea reactionari si ca o unire intre ei nu e cu putinta. Noi credem insa ca sunt o suma de lucruri cari n- au a face cu subtilitatile teoretice ale deosebirii intre principii liberale si conservatoare. Asemenea deosebiri nu mai pot exista intre partide de vreme de principiile supreme nici nu sunt in discutie. Nu e in discutie alegerea intre monarhie si republica, nu drepturile sau datoriile cetatenilor, nu Constitutia; o lupta pentru religia politica nu mai e la loc si cu cale de vreme ce problemele ei sunt rezolvate prin legile actuale, prin Constitutia actuala. Toata discutia asupra unor lucruri ce nici nu sunt in cestiune, nici formeaza pentru cineva obiectul vreunei controverse e stearpa, fara solutiune practica, si, dupa cat stim, nu preocupa pe nimeni si nu de ea e vorba.

Ceea ce simtim cu totii insa sunt relele reale cari bantuie tara, rele cari nici au a face macar cu principiile conservatoare sau cu cele liberale si pentru a caror inlaturare nu se cere dialectica si oratorie, ci munca, echitate  si adevar.

Mizeria materiala si morala a populatiunilor, destrabalarea administratiei, risipa banului public, cumulul, pasuirile, coruptia  electorala, toate acestea n- au a face, la dreptul vorbind, cu cutari sau cutari principii de guvernamant. Oricare ar fi guvernul si oricare vederile sale supreme, coruptia  si malonestitatea trebuie sa lipseasca din viata publica; oricare ar fi, pe de alta parte, religia politica a unui guvern, ea nu- i da drept de- a se servi de nulitati venale, de naturi catilinare, de oameni de nimic pentru a guverna. Chiar numai tendenta, clar formulata, ca statul sa fie guvernat de oameni de cea mai elementara probitate si sa `nceteze de- a fi marul de cearta intre cavaleri de indust rie si de facem- treburi, cuprinde un intreg program fata cu aceia cari nu cred in nimic si pentru cari principiile politice n- au fost decat pretexte de- a parveni si de- a se imbogati.”

(Articol de fond, fara titlu, aparut in Timpul (VII), in decembrie 1882)

Sursa : Timpul, Mihai Eminescu

„Naţionalismul este – şi lucrul acesta se ştie, de la Eminescu încoace – un act de creaţie spirituală. Conştiinţa de sine a unei comunităţi omeneşti, conştiinţa la o lungă participare istorică, şi mai ales valorificarea vieţii prin această participare sunt acte de trăire spirituală. Miturile, apocalipsele, misiunile istorice pe care şi le revendică orice naţiune – nu au nimic de-a face cu viaţa biologică sau economică a unei aşezări omeneşti. Ancorată prin însăşi fiinţa ei în spiritualitate, o naţiune nu poate avea decât un singur destin: să creeze valori spirituale ecumenice. Să impună, cu alte cuvinte, tuturor celorlalte popoare universalismul ei. În ierarhia spirituală, ca şi în celelalte ierarhii, un „universalism” nu se face prin sinteza tuturor virtuţilor, printr-un amalgam cât mai complet de valori. Ci, dimpotrivă, universalismul se dobândeşte prin adâncirea până la epuizare a specificului, a localului, a particularului. Actul adevăratei creaţii spirituale este tocmai această valorificare completă a unui act de trăire individuală. Un geniu nu face altceva decât să valorifice anumite stări din viaţă, care rămăseseră până atunci obscure, inerte sau nesemnificative.

Până la Shakespeare, partea aceea din sufletul omului în care tragicul se amestecă cu grotescul, în care nebunia şi somnul se învălmăşeau cu invectiva – nu fusese valorificată, şi deci nu avea nici o semnificatie. Oamenii trăiau aceste stări sufleteşti cu indiferenţă sau cu ruşine. Acest tragic grotesc nu avea până atunci nici o grandoare, nici un sens. Shakespeare izbuteşte să arate tocmai grandoarea şi semnificaţia acestor stări obscure şi groteşti. De-abia când s-a impus conştiinţei europene geniul lui Shakespeare, s-a văzut cât de puţin se cunoscuse „sufletul omului”, până la el, acel „suflet omenesc” viu, mediocru, confuz, însetat de fericire şi corupt. Dostoievski face un act similar de creaţie spirituală: el valorifică părţi şi mai obscure din sufletul omenesc. Gesturi fără nici o semnificaţie morală, experienţe penibile, suferinţe opace, rătăciri sufleteşti şi gângăveli intelectuale – un ocean de fapte mici şi înspăimântătoare, pe care noi le ignoram sau le ascundeam, de care ne era silă şi pe care nu le menţionam niciodată – toate acestea sunt transfigurate prin intervenţia lui Dostoievski, aproape că nu mai rămâne fapt sufletesc uman care nu poate fi valorificat.

Orice nouă valorificare a vieţii – şi noi n-am dat, până acum, decât câteva pilde din istoria literaturii – capătă imediat valenţe universale. Nu există creaţie spirituală care să nu poată fi, dacă nu asimilată, cel puţin contemplată de un considerabil număr de oameni, aparţinând unor popoare şi culturi deosebite. Lucrul acesta este şi mai adevărat, dacă ne amintim de alte specii de creaţie spirituală decât cele literare. Bunăoară, valorile cu care şi-au îmbogăţit viaţa grecii vechi: măsura, melancolia, resemnarea – valori care au putut fi asimilate de popoare foarte diferite (de la sirieni până la romani şi anglo-saxoni). Orice nou „ideal” care este descoperit omenirii întregi de către un singur om – îşi capătă valenţe universale. Acesta este singurul „universalism” pe care l-a acceptat şi l-a asimilat istoria. Dacă spiritul grecesc a modificat structura mentală a întregii lumi europene – creând o unitate continentală – el a făcut-o prin câteva creaţii de geniu, care valorificau viaţa fiecărui om. Creştinismul a izbutit să întunece orizontul spiritual înălţat prin eforturile geniului grec – tocmai pentru că oferea o valorificare a vieţii tot mai rodnică şi mai universală. Nu există, deci, „universalism” viabil în afară de o anumită valorificare a vietii descoperită de un popor, de un om sau de o elită şi impusă celorlalţi într-un mod organic, firesc. Creând o singură valoare spirituală cu valenţe universale – un popor domină firesc o anumită etapă din istorie, mai mare sau mai mică. Acceptând primatul „democraţiei”, un popor se recunoaşte dominat de o valorificare franceză a vieţii. Că acum, în zilele noastre, democraţia pare un bun comun câştigat prin eforturile solidare ale umanitătii – este încă o dovadă de eficienţă universală a acestei creaţii specifice spiritului francez. Căci idealurile democraţiei moderne rezumă soluţiile găsite de spiritul francez, problemei libertăţii – problemă care se pusese din nou conştiinţei europene de după Renaştere şi Reformă, pe care fiecare neam se trudea s-o rezolve în parte, dar pe care numai geniul francez a rezolvat-o în aşa fel încât să poată fi asimilată de toţi. „Asimilată”, este un fel de a vorbi; mai precis, acceptată pentru o bucată de vreme, aşa cum triburile germanice acceptaseră pentru o bucată de vreme noţiunile civile romane…

„Naţionalismul”, aşadar, nu are decât ca un prim scop întărirea, purificarea şi organizarea forţelor naţionale. Lupta naţionalismului contra formelor împrumutate, contra noţiunilor străine, contra creaţiilor false este numai o etapă, şi nu cea mai preţioasă, din funcţia pe care şi-o propune el în viaţa statului. Căci un naţionalism care nu izbuteşte să creeze valori spirituale ecumenice, valori pe care să le impună celorlalte neamuri – nu şi-a atins misiunea. „Lupta contra formelor de viaţă străină” nu se poate opri odată cu instaurarea „formelor de viaţă autohtone”. Lucrul acesta poate avea o mare însemnătate civilă – dar nu şi una în istoria universală. Lupta cea mai grea, şi în care se verifică forţele de creaţie ale unui neam, se dă după victoria naţionalismului. Adică, în ceasul când el încearcă să devină universal. Un naţionalism nu devine universal renunţând la formele lui specifice şi încercând o „înţelegere” cu alte forme – ci devine universal când izbuteşte să valorifice într-un mod propriu viaţa, creând un sens nou al existenţei.

Ceea ce se numeşte „creaţiile spirituale” ale unui neam, acestea sunt: felul său propriu de a valorifica viaţa – printr-un nou model de eroism, sau de dreptate, sau de mântuire, sau poate printr-o creaţie de geniu în domeniul artelor etc. „Naţionalismul” nu tinde numai să facă posibile şi să promoveze asemenea creaţii spirituale în cadrele neamului – el tinde mai ales să provoace valorile ecumenice, prin care să se poată manifesta peste hotare. A se „manifesta”, evident, nu înseamnă numaidecât a crea forme care pot fi împrumutate de alţii – ci a crea forme prin care alţii să ia cunoştinţă efectivă de neamul nostru, luînd cunoştinţă de anumite realităţi pe care acest neam le-a descoperit. Când Dostoievski sau Shakespeare au trecut hotarele ţărilor lor, asta n-a adus după sine o „împrumutare” a acestor creaţii. Ci, în primul rând, o luare de cunoştinţă a unui nou univers spiritual, descoperit de Shakespeare sau Dostoievski. Când doina românească a fost cunoscută peste hotare, n-a fost „imitată”; ea a valorificat, însă, o anumită parte din sufletul omenesc, pe care nu o străbătuse până atunci nici o altă creaţie folclorică. Prin doină, ca şi prin Dostoievski sau Shakespeare – un străin a pătruns în anumite niveluri ale realităţii, necunoscute până atunci, valorificând, totodată, anumite părţi din suflet, inerte, obscure, caduce. Astfel trec hotarele şi „domină” creaţiile spirituale ale unui neam. Creaţii care, încă o dată, nu pornesc niciodată de la „universal”, ci dintr-o experienţă specifică, dintr-o profundă trăire a realităţilor locului, dintr-o epuizare totală a unui sentiment „etnic”; ca să ajungă, prin transfigurarea geniului, o valorificare nouă a vieţii. Este uşor de înţeles, însă, că asemenea eforturi de transfigurare nu pot rodi decât într-un stat organic, naţional, în care omul îşi regăseşte problemele fundamentale; moartea, iubirea, „sensul”, libertatea.

Toată istoria lumii nu este decât istoria miturilor naţionale şi a luptei dintre felurite valorificări ale vieţii. De altfel, însăşi existenţa omului nu e decât un lung şi tragic şir de încercări de a da un sens acestei existenţe. Este paradoxal, este tragic dacă vreţi – dar aşa este. Şi după cum cea mai mare glorie a unui om, şi începutul mântuirii sale este găsirea unui sens rodnic al propiei sale experienţe (act de creaţie spirituală) – tot aşa cea mai mare grijă a unui neam este găsirea unui sens propriu existentei sale istorice, deci de valorificare proprie a vieţii (act de asemenea, de creaţie spirituală). Orice altceva este numai economie, politică sau biologie; istorie care se consumă, iar nu istorie care se face.”

Mircea Eliade, „România în eternitate”, 1937.