Cuvânt și iubire

Articolul a fost publicat in Timpul (V), in data de 8 iulie 1880

“Lumea asta ar mai trece ea daca toate pasurile si toate nenorocirile ti sar intimpla incai sans phrase. Daca ti se- ntimpla fericirea de- a muri, ea e unita cu neplacerea ca unuia din pretinsii amici ii va veni mincarime de limba si- ti va tinea la capatii un discurs cit toate zilele; daca te loveste vreo nenorocire, parerile de rau ale cunoscutilor, dupa cari in genere se ascunde parerea de bine, iti mai ingreuieaza inca sarcina vietii. Nu a fost lipsit de istetie muri torul acela care, pent ru intiia data, a observat ca soarta nu este numai rea, ci si rautacioasa: ca ea n- aduce numai suferinte, ci te ironizeaza totdeodata intr – un chip oarecare pe cind ti le da.

Astfel s- a constatat de catra chiar organele guvernului ca invatamintul merge foarte rau. Numarul celora cari, in anul acesta, au fost in stare a depune bacalaureatul e minim; ministeriul a trebuit sa revoce o masura asupra corigentilor de teama de- a nu depopula clasele superioare; in patru ani de guvernare rosie s- au inchis peste noua sute de scoale rurale, iar deasupra tuturora este a se deplinge ignoran a deplin a personalului t a didactic, de vreme ce exista, institutori, ba profesori de universitate chiar cari nu stiu scrie corect si, cu toate acestea ?d. Hasdau, d. Vasile Boerescu, avind a tinea discursurile funebre ale unui invatamint in asemenea conditii, a gasit ca minunate progrese am facut, ca grozav ne- am luminat. Ba mai mult inca.

Romanul? gaseste ca mari sint progresele facute in invatamintul public  in epoca de regenerare in care am intrat la 1848. Invatamintul, pe atunci privilegiul citorva, astazi este la dispozitiunea oricui in orase si, in citva, raspindit si in sate.

Se- ntelege. Scoalele rurale infiintate de batrinul Grigore Ghica din Tara Romaneasca erau pe atunci privilegiul citorva.

Foaia “Invatatorul satului”, care a inceput a iesi la octomvrie 1843, redijata de Petru Poenaru in colaborare cu Aristia si altii, foaie care se ocupa numai cu scoala sateasca si e mult mai bine scrisa decit gazetele de azi, se datoreste epocei de regenerare de la 1848 incoace. Nu ne- am mira daca cele dintii scoale romanesti, datorite Mariei Teresiei si lui Iosif II, s- ar atribui asemenea fericitei inspiratiuni a d- lui C.A. Rosetti si daca ni s- ar spune ca Sincai, Petru Maior si Lazar a inceput cariera lor prin a fi ciraci la redactia “Romanului”, asemenea d- lor Carada si Costinescu.

D. Hasdeu, in discursul facut, cu ocazia distribuirii premielor, a impartit cultura scolara a romanilor in trei faze: teocratica, aristocratica si… democratica, din care aceasta din urma se datoreste in Moldova lui Asaki si Saulescu, in Tara Romaneasca lui Lazar si Heliade. O impartire frumoasa, dar care spune prea putin. Cumca in manastiri se invata mai mult ori mai putina carte e prea adevarat, insa aceasta cultura numita teocratica era totodata si … democratica. De vreme ce orice crestin, fara deosebire de rang, putea sa invete carte in manastiri de se facea sau nu calugar, scoala nu era monopolul clerului. Cit despre cultura aristocratica, ea asemenea nu merita un nume atit de pompos. In toti timpii clasele mai avute au facut abstractie de la scoalele publice, preferind instructia privata, ca una ce garanteaza cresterea mai buna a copiilor.

Noi nu ne vom sfii a zice ca inaintea invatamintului public  si gratuit, accesibil pentru toti, nu exista in genere invatamint, iar acest invatamint public nu se datoreste initiativei romanilor. Initiativa s- a luat mai intii dincolo de Carpati, mai cu seama sub Maria Teresia si Iosif II. Lazar insusi era un product al epocii iosefine, ca si profesorii pe cari Asaki i- a adus la scoala din Socola. Avem inaintea noastra caietele de studiu, legate la un loc, ale unui fiu de taran; care invata la Socola in anul 1810. Din aceste se vede lamurit influenta scoalelor latinesti ale Apusului.

Aceste caiete incep cu gramatica romaneasca, apoi urmeaza retorica, logica, morala, exegeza Psalmilor, istoria biblica, catehismul crestinesc, in fine istoria generala. Initiativei Curtii din Viena i se datoreste asadar invatamintul democratic atit dincolo de Carpati cit si dincoace, iar daca “Romanul” doreste numaidecit o epoca de regenerare in care am intrat si de la care “mari sint progresele facute”, atunci nu citeze anul 1848, care n- are pentru scoala nici o semnificare, ci Regulamentul Organic, pentru intemeiarea invatamintului, si epoca lui Cuza Voda, pentru inmultirea scoalelor, o inmultire fara tranzitie, facuta, din nenorocire, in detrimentul calitatii lor.

Ca principiu general cata sa admitem ca invatamintul, pre cit a cistigat in estensiune, pe atit a pierdut in intensitate. E nemaipomenit, dar din nenorocire adevarat, ca la acest popor care “cind e vorba de cultura” cata sa- l luam ca intreg, nu exista nici stiinta, nici literatura Cataloagele librarilor sint pline de tiparituri facute cu scopul lucrativ de- a le desface in scoala, cartile de stiinta sau literatura se tiparesc in vederea unui premiu academic, stiinta si literatura, cita se face la noi, se face numai cu paguba  de timp si bani a acelora ce se ocupa cu ea, daca nu sint oameni cu apucaturi destul de dibace de- a da operelor lor un relief pe care nu- l merita si de a le lasa sa fie platite direct sau indirect din . . . bugetul statului. Nu mai vorbim despre efectele sociale ale invatamintului nostru. Ele sint dea dreptul dezastruoase. Arta atit de raspindita a insirarii negramaticale de vorbe pe hirtie deschide celui ce- o poseda toate caile de inaintare in viata publica, incepind de la scriitorul satesc si sfirsind cu consiliarii tronului. Astfel activitatea intelectuala a generatiei actuale pare a se mistui in singura directie  a cistigului fara munca pe acele mii de carari ale influentei morale pe cari le deschide atotputernicia demagogica, in socoteala insa si cu paguba  poporului. O imensa plebe de aspiranti la functiuni, iata  ce au scos la lumina invatamintul democratic.”

După apariția volumului Aripi de gând, pe care poeta Florentina Niţă ni l-a oferit dintr-un prea plin sufletesc de trăiri, emoții şi transformări unice, iată că ne propune acum, un nou volum de poeme: Poezii dintr-un ierbar – un volum ce îşi găseşte  amprenta în fiorul liric, aparținând unui suflet sensibil şi fremătător.

Însuși titlul este sugestiv, poeta situându-se între „pagini de anotimpuri’ şi „insomnii recurente”.

Poeta, nostalgic pătrunsă de mirosul şi strălucirea  din alte ere, simte: „Aroma florilor uscate/ Pe pagini albe de ierbar,/ Crâmpeie de luciri furate/ Pe-al nefiinţelor hotar.” (Aroma florilor uscate)

    Într-o căutare fără istovire aplecându-se să adune, „dintre cioburi amintirea prelinsă”, prinsă în mrejele anotimpurilor, încearcă să desluşească mirajul: „Să desluşesc ce este al meu şi câte/ Vor sângera pe altare altoite”(Vegetală)

Tristețea, clipele de singurătate sună enigmatic în limbajul poetei: „Pe frontispiciul timpului semnând /Protestul scris la trecerea prin clipă,/La trecerea prin veacul mai curând,/ Să înceteze aspra lui risipă.” (Protest)

Preocupată de sine, de ziua ce va veni, poeta „ascunsă-n pânzele de nori/prin aerul neud” așteaptă „refluxul neînşeuat”şi apariția curcubeului.(Mâine)

 Arcuindu-şi „cuvântul spre bolta-mplinirii” trimiţând vântul  în  căutări, dorind  să  regăsească „rostul ascuns în taina firii”, poeta se pierde, se ascunde şi doar „secunde dezinvolte fac semn de bun rămas…”(Elan)

Prin vers poeta se descătuşează, apărându-şi poezia, universul ei tainic prin care îşi strigă neputincios singurătatea: „Şi-aripi largi să îi poarte rotirea înaltă,/ Poezia se cere mai întâi apărată”. (Pledoarie)

Un nucleu erotic e observabil, găsindu-şi liniștea în vers, potolindu-şi setea, „o sete de electroni – lumină /Din norul de comete roind sub cornul lunii.”

„Rând pe rând”, vorbind cu trecutul, îi așteaptă pe cei dragi „la masa tăcerii,/rotundă ca şi legea ce o ţine nemişcată”.

Pentru poeta Florentina Niţă: „fiecare minut înseamnă o lume –/ Neîncăpătoare clipa destinului ardent./ Tărâmuri nemişcate veghind în rugăciune/ Cadranul fără ore îl macină latent.” (Eternitate)

Emilia Ţuţuianu

“Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş.”    – Liviu Rebreanu –

   Uraganele – furtuni tropicale de mare intensitate – iau naștere atunci când o furtună se deplasează deasupra oceanului. În contact cu apa mai caldă, energia furtunii crește, ia naștere un vânt rotativ care, dacă depășește 119 km/h este considerat uragan. Uraganele apar în oceanele Atlantic, Pacific și Indian, la latitudini de 10-30 de grade și au denumiri diferite, în funcție de regiune. De exemplu, în Asia de est uraganul se numește taifun. Uraganele pot dura de la o zi la cca. o lună, după cantitatea de energie înmagazinată. În afara temperaturii apei, un rol important îl are și forța care conferă furtunii mișcarea de rotație specifică.

   În funcție de intensitate, uraganele sunt clasificate pe cinci trepte. Un uragan de categoria 1 are o viteză a vântului cuprinsă între 119 și 153 km/h, unul de nivelul 5 depășește 251 km/h, iar efectele sunt devastatoare: copaci smulși din rădăcină, vehicule și alte corpuri grele ridicate în aer, valuri marine foarte înalte, inundații puternice etc. În momentul în care atinge țărmul, uraganul poate provoca pagube uriașe, afectând suprafețe de ordinul sutelor sau miilor de km pătrați, cum a fost cazul în anul 2005, când uraganul Katrina a afectat sudul SUA, cu un impact maxim asupra orașului New Orleans.

   În Atlanticul de nord, sezonul uraganelor începe în luna iunie și durează până spre sfârșitul lunii noiembrie, când oceanul se răcește și nu mai poate beneficia de energie suficientă. Într-un sezon mediu, se pot produce aproximativ 6 uragane, din care două sunt de categoria a treia sau mai mari (peste 178 km/h). În ultimii ani, în special după 1995, numărul uraganelor puternice s-a mărit. Oamenii de știință pun această intensificare pe seama încălzirii globale. Experți din cadrul Agenției americane pentru studiul oceanelor și condițiilor atmosferice (NOAA) au anunțat din timp că vor fi între 12 și 17 furtuni tropicale în perioada 1 iunie-30 noiembrie. Două au fost uragane, Chris în iunie și Ernesto, care au atins Peninsula Yucatan (în sud-estul Mexicului), unde au fost, din cauza ploilor și intensificării puternice ale rafalelor de vânt, importante pagube materiale. Peste 5 milioane de oameni din Statele Unite au rămas atunci fără curent electric şi mai multe oraşe au fost inundate.

   Un proverb spune că „banii pe care îi aduc vânturile, îi iau apoi uraganele”. Cam așa a fost și acum, cu acest uragan Sandy, abătut asupra părții de N-E a Statelor Unite. Au murit zeci de persoane din cauza rafalelor violente de vânt şi a inundaţiilor provocate de către uragan. Localitățile afectate au fost cele din statele New York, New Jersey, Pennsylvania, Virginia şi Carolina de Nord. Aproximativ 250.000 de locuinţe au rămas fără electricitate în seara zilei de 29 octombrie, în Manhattan, dar şi peste un milion de persoane la nivelul statului New York au rămas în beznă, din cauza unor pene de electricitate provocate de către uragan. 29-30 octombrie 2012 a fost cea mai lungă noapte la New York. Incendiile provocate de scurtcircuite şi penele masive de curent au agravat problemele create de inundaţiile masive care au afectat coasta de nord-est a SUA. Au murit oameni, majoritatea loviţi de copaci în cădere. Foarte mulți au fost salvați de la pieire datorită eforturilor celor care au avut menirea să salveze și să protejeze populația pe cât posibil. La New York, spun unii, mirosul de fum era foarte puternic pe străzile inundate. Zeci de clădiri au ars din temelii în Queens din cauza incendiilor, pompierii luptându-se din greu cu flăcările. În New York generatoarele au fost distruse, iar apa a inundat subsolul unui spital făcând necesară evacuarea unui număr de pacienţi. Vântul a bătut puternic, iar mijlocul Manhattan-ului arăta ca și cum ar fi fost străbătut de un râu. Oraşul Atlantic City, din statul New Jersey, părea o prelungire a Oceanului Atlantic, după cum scria CNN pe website-ul său. Algele şi aluviunile pluteau în apa până la genunchi care acoperea străzile oraşului. Milioane de americani au stat în întuneric (cartierul Manhattan fiind cufundat complet în întuneric) şi în frig în casele lor din cauza lipsei de electricitate. Unele maşini erau complet în apă. Metroul din New York a fost inundat pentru prima oară de când a fost construit, în urmă cu 108 ani.

   Efectele uraganului Sandy s-au făcut simţite nu numai pe întreaga coastă de est, dar şi mult spre vest, până în zona Lacului Michigan. Ploi puternice au afectat statul New England şi parte a Vestului Mijlociu, iar viscolul a adus zăpadă în munţii din Virginia de Vest. Mii de curse aeriene au fost anulate. Un reactor nuclear (unele informații vorbesc de două reactoare) a fost scos din funcţiune în statul New Jersey situat în estul SUA.

   Uraganul a provocat distrugeri pe scară largă pe coasta de est a SUA și Preşedintele Obama a decretat în data de 30 octombrie, stare de „catastrofă majoră” în statele New York şi New Jersey, unde oraşele au fost inundate şi circa 8 milioane de oameni au rămas fără curent.

   Dar, întotdeauna, după furtună, vine vreme bună!

   Și gândul mi-alunecă spre una din reflecțiile lui Gide: „Aveam nevoie de un plămân, mi-a spus copacul; atunci seva mi s-a prefăcut în frunză, ca să pot respira prin ea. Apoi, după ce am respirat, frunza mi-a căzut, iar eu n-am murit… Fructul meu cuprinde întreaga mea concepție despre viață.”

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

Convorbiri – Vavila Popovici

Da, chiar așa se numește noua apariție editorială a cărții celor doi colegi de redacție ziaristică, într-o colecție de buzunar, cu o prefață ge­neroasă a d-lui Ștefan Doru Dăncuș, ilustrații Rely Tarniceri, la Editura Mirador Arad , 2012.

Scrisă în tandem: „Gânduri ciobite”- Hedir Al-chalabi și „De ce luminează licuricii”- Petre Don,  conversația prozo-poetică dintre tată-fiică, bine legată și cursiv contopită una în cealaltă, este o metamorfoză de gânduri împletite și răsucite cu migală și gingășie, pătrunzând în străfundurile finite ale celor doi, udate de lacrimi, dincolo de ping-pongul aparent. Parcă cei doi se știu-nu se știu, trăind dincolo de obstacolul vertical al luminii, căutându-se unul pe celălalt din memorie, „în ziua plină de maci, în noaptea aripilor de îngeri” ce vor să se desprindă din tină și să zboare, asemenea cocorilor toamna, spre casa numai de ei știută.

Și zboară.

Cu dorințele, constatările „arheologilor, care după secole sapă după timp, dar timpul nu are milă, sufocă respirația și zgârie retina”, totuși aprind lumânarea ca povestea să reînceapă, de mână colindă văzduhul, chiar dacă urechile sunt cusute cu șnur, iar murmurul buzelor rostește rugăciunea: nu alunga lumina, căci vei simți povara mai grea.

Chiar cu dorurile „din scrisorile închipuite și niciodată citite, îmbrăcați în cămașă albă cu mânecile lungi, înnodate la spate”, gândurile tatălui, alias Petre Don și gândurile fiicei, Hedir Al-chalabi, se întâlnesc undeva acolo în înaltul cerului, unde se îmbrățișează și formează o inimă: gândurile fiicei copleșită de iubire-gândurile tatălui nebun de durere.
Așa rămân eterni împreună, scăpând de umbrele ce-i bântuie, iar acolo în zbor, ei rămân îmbrățișați când plouă.
Așteptăm odată cu ploile, noile lor volume.

Monica Rodica Iacob

Revanșa unei diariste : Rodica Anca, Jurna Lamar

Cronici din tranziție TIMPUL 9

Citite cu interes pentru calitățile literare și partea lor instructivă și documentară ori cu mefiență pentru subiectivitatea care nu ezită să distorsioneze realitatea avantajos în favoarea autorului, jurnalele scriitorilor sânt texte dependente de personalitatea celor care le semnează. Cu cât autorul este mai important, cu atât interesul public față de ceea ce înseamnă sau a însemnat viața lui cotidiană este mai viu. Acesta este primul argument al editorilor și apoi al cititorilor față de interesul suscitat de un text diaristic și evident că este vorba despre un argument de bun simț inatacabil. Căci trăim dintotdeauna într-o societate în care argumentul de autoritate le precede pe celelalte. ¹Înainte de a analiza conținutul a ce ni se comunică, mintea noastră analizează instantaneu îndreptățirea persoanei de a ne comunica acel conținut. Problema se naște atunci când argumentul de autoritate blochează tot procesul reflexiv și din instanță preliminară, se transformă în instanță finală și supremă care clasează totul fără să examineze.

Ne putem afla în această situație atunci când un diarist lipsit de o dimensiune publică marcantă „iese în lume“ cu un jurnal ce ar trebui să producă o primire generală extrem de pozitivă, dar care trece, practic, neobservat. Mesagerul nu pare să aibă autoritatea necesară pentru a tulbura atenția noastră concentratată doar asupra protagoniștilor zilei.

Cred că acesta este cazul jurnalului semnat de Rodica Anca, Jurna Lamar, lansat în 2011 la târgul de carte Gaudeamus.

Rodica Anca, de profesie designer, face parte, împreună cu soțul ei, poetul George Anca, din cohorta nu foarte numeroasă a celor care, pe urma lui Mircea Eliade, au intrat într-un strâns contact empatic cu cultura Indiei. Contactul acesta este sugerat și de anagrama transparentă a titlului. Care titlu poate fi însă și o deghizare pudică a adevăratului nume Jurnal amar, considerat probabil de autoare prea explicit și întrucîtva descurajant.

Căci jurnalul ei este, în mare parte, într-adevăr trist și amar. În majoritatea paginilor temele predilecte sunt sărăcia, discontinuitatea relațiilor de comunicare cu cei apropiați, complicațiile bătrâneții care se instalează inexorabil, demagogia și prostia politicienilor, depresiile, frustrările, absurdul, lipsa de sens a vieții cotidiene, – abordate pe un ton care trece prin toate registrele: dezabuzare, tandrețe, ironie și autoironie, revoltă, sarcasm, cinism. Această variație conferă jurnalului o autenticitate fără nici o notă falsă, fiindcă vocea diaristei, percepțiile și reflecțiile ei se modulează conform imprevizibilului realității. Nu ne întâlnim, ca în cazul altor autori de jurnale cu aceleași stări umorale de la prima până la ultima pagină. Nu ne întâlnim, de asemenea cu aerul de superioritate atât de cunoscut și de iritant, în fond, față de contemporani, judecați pentru cultura, limitele și frustrările lor precare în raport cu ținuta etică și intelectuală exemplare ale diaristului. Dimpotrivă, autoarea din Jurnal Lamar își iubește prietenii, familia, vecinii, păstrează cu sfințenie amintirile frumoase despre cei cu care i s-a intersectat la un moment dat viața este o dona di casa tot timpul atentă la nevoile domestice ale celor din jurul ei. Este copleșită uneori de oboseală, de gânduri triste, de întrebări fundamentale pentru care nu există, firește, răspunsuri satisfăcătoare și  când se încumetă să-și consemneze reflecțiile o face cu sfială și cu un fel de modestie demnă. Vocea ei, voit frustă, lipsită de orice complezență față de sine, apare de la primele rânduri: „16 septembrie, ora 4. Nu se poate dormi pe tristețea asta! Încă de dimineață, ziua de ieri a început prin a fi de rahat. Mă dureau toate cele, eram amețită și-mi mai era și lene! Nu m-aș fi ridicat din pat. Dar voiam să mă duc să-i cumpăr fetii veiozele alea la care mi-era gândul de aproape un an, de când le-am văzut și n-am avut bani. Dar acum, că se mută la casa ei, trebuia să le cumpăr repede, până nu se terminau banii. Ce dacă ploua! Până văd cele două reviste ale presei, Cazan și Văcaru, până mă dezmeticesc cu trei cești de ness și opt-zece țigări, până mai dau două telefoane și stabilesc cu Lenuș ora 10,35 pentru pornire, se opreste și ploaia“.

Este intrarea în materia primei zile a jurnalului, care poartă numele – fiecare zi are un nume – Homo miserabilis. Urmează câteva ore stresante de alergătură și scotocire feminină prin magazine. Scurta listă a cumpărăturilor realizate sau doar dorite este aproape suprarealistă și anticipează întregul univers al jurnalului: veioze, o perdea de duș cu lebede, carne de vițel sau de porc, pantofi, o față de pernă cu cai, o husă de blană pentru scaunul din mașină, o peniță kaki. După trei ore de peregrinare, diarista este epuizată de

oboseală, o doare spatele. Pentru ea și pentru prietena ei, Lenuș, a fost o zi de târguieli fără nimic lejer sau amuzant. Nu o zi de shopping.

Acesta este tonul jurnalului.

Ceva mai departe, cititorul este introdus fără ezitare și cu naturalețe în cotidianul diaristei.„Toate zilele mele încep la fel: cafeaua rece, făcută de cu seară, revistele presei cu Cheli și Văcărelu, ceva amețeli și amorțeli, care trebuie neglijate, planificarea celor ce trebuie făcute în ziua respectivă (a celor care nu pot fi amânate sau ignorate). Apoi începe o lungă perioadă de «încă o țigară», «asta-i ultima», «iar mi-a băut G aproape toată cafeaua, trebuie să-mi mai fac un ibric, că nu mi-am înghițit gălbenușu’» «of, vai, au», «ia să mai beau una», «ce viață de căcat», «au, mijlocul!», «au, capul!» s.a.m.d.“ După două ore de lălăială, de olecăială, după ce mai văd o dată revistele presei, încă nu mă simt gata să iau taurul de coarne, așa că deschid calculatorul și mă joc niște joculețe stupide și îndobitocitoare, până mi se acrește. După treipatru cești de nes și cel puțin zece țigări, mă simt mai viguroasă și cu psihicul mai țanțos, sun la Popeasca să stabilim traseul la cumpărături, mă extrag dureros din fotoliu și mă echipez de piață“.

Dar o asemenea zi poate sfârși frumos. Diarista află că un dicționar englez-dzongha pe care l-a ilustrat cu mult timp în urmă, când se afla în Bhutan, în anii ’80, circulă și este cunoscut printre călugării budiști din Tibet: „Gata! Nu mai sunt tristă și acră pe viață! Ce contează niște treburi minore pe care le avem cu toții de făcut! Moralul, psihicul, speranța, au sărit până la cer. Sânt fericită. Ieri a fost o zi de aur.“

Momentele de bucurie care alternează cu cele de amărăciune, fără a prevala asupra acestora, sunt totuși relativ numeroase. Sânt bucurii mărunte casnice, legate de familie, de prieteni, de un examen reușit al fiicei, de o aniversare, de o masă festivă de Crăciun, de o revedere a lui G. după o lungă absență și altele de același fel. Evenimentele acestea tipice nu s-ar desprinde de pagină dacă n-ar fi spiritul de observație mereu ascuțit al diaristei sub lentila căruia totul se mărește și devine interesant. O secvență memorabilă de umor negru este descrierea unui drum cu peripeții la Alexandria: „Ăstora cu moarta li se stricase mașina. Moarta trebuia dusă la Alexandria, pentru înmormântare. Apelează la Lili să le dea mașina lui Costică. Acesta fiind în delegație, cade în sarcina lui Andrei, fiul lor, să se ocupe de împrumutul mașinii. Andrei tocmai se întorsese de la slujbă, că lucrase noaptea. Băiatul n-are curaj să dea mașina pe mâna unuia în care nu are încredere: „ori te urci tu, mamă, la volan (maică-sa, Lili, nu șofează), ori el, tot aia e!“ Așa că se duce el la Alexandria. După ce mai întîi încarcă oalele cu mîncare și alte chestii necesare, coliva și moarta! Care începuse deja să miroasă! Acesteia nu i-au scos certificatul de deces, poate din economie, poate pentru a mai scuti din alergătură, așa că au proptit-o pe bancheta din spate, cu picioarele crăcănate peste oala cu salată orientală, familia s-a înghesuit cumva pe lângă decedată și au pornit la drum. „În viața mea nu mai fac salată de-asta, că mi se întoarce stomacul pe dos“, se indignează biata Lili. „Cum, au plecat cu coana mare ca și cînd ar fi fost vie?“ „Da, bine că nu i-a oprit poliția pe drum, poate îl mai și amenda pe Andrei!“ O sunase /pe Lili/ când au ajuns acolo. Unde îi aștepta altă tărășenie: casa, super-blindată contra hoților – care încercaseră mai demult să intre peste babă – cu gratii și ușă de fier, cu lacăte, yale și zăvoare. Dar uitaseră să ia cheile!“.

Jurnalul se încheie cu pagini memorialistice pline de tandrețe despre copilărie asociate cu o revelație morală care o conciliază cu toate frustrările sale – cea a iubirii dezinteresate care este în sine o valoare și o șansă de fericire. „Azi am recitit tot ce am scris în ultimii cinci ani. Și mi-am dat seama unde am greșit. Am iubit oamenii dar, din orgoliu, am așteptat să mă iubească și ei. Nu așa trebuie. Trebuie să dai totul fără să aștepți să te răsplătească iubindu-te, la rândul lor. Trebuie să-ți dăruiești inima fără nici un fel de condiții, fără nici un fel de așteptări, fără nici o rezervă. Să iubești pe fiecare așa cum este, cu bune și cu rele, să-l sprijini când are nevoie, să simtă că are în tine un prieten. Din orgoliu, am așteptat ca relația să fie reciprocă și d-aia m-am simțit neajutorată când m-au dezamăgit, când m-au rănit, când m-au părăsit. Acuma știu.

Bine, descoperirea nu am făcut-o eu prima. Cred că vine din Biblie, de la Domnul Iisus, de la Sfinți, de la filosofi, de la mari învățați /…/ Mă culcasem, aproape că adormisem și mi-am adus aminte că la ora unu, dl. Marcel Petrișor avea un interviu pe TVR. Mi-a fugit somnul și m-am așezat la tv. Îl știam din povestirile lui G, nu l-am întâlnit vreodată. La sfârșit, după ce a povestit multe amintiri triste din anii de închisoare (cu amărăciune, cu rușine și un soi de vină mi-am reamintit că deși eram adolescentă prin l951 – 56, habar n-aveam despre ce suferințe și nelegiuiri se petreceau cu oamenii, de parcă am fi trăit în universuri paralele), la sfîrșitul emisiunii deci, spune exact acest principiu: să iubești oamenii fără să pretinzi să te iubească și ei la rândul lor“.

S-ar zice un fel de happy-end la sfârșitul unui lung și chinuitor examen interior datorat îndoielilor de sine și de ceilalți. Sau o revanșă asupra acestor îndoieli, întărită de o nouă certitudine: scriind cu dragoste despre alții, despre oamenii care i-au luminat copilăria, diarista s-a transformat în memorialistă și a descoperit un sens care-i ordonează viața către un rost ce trece dincolo de pragul cotidianului:„Am întâlnit de-a lungul vieții mele câteva femei pe care le păstrez în suflet ca pe niște icoane sfinte. Nu peste mulți ani nu va mai rămâne nimeni care să-și amintească de ele. Și-atunci vor muri pentru a doua oară și pentru totdeauna. Dacă vor avea un dram de noroc, vor mai trăi un timp prin cartea asta, pe care le-o dedic cu iubire și respect./…/ Și-apoi, dacă eu nu scriu despre acele locuri, timpuri, oameni, cine să-și mai amintească despre tot peste zece ani? E ca o datorie față de mama, de Rina, față de toți acei minunați țărani“.

_________________

¹Să ne reamintim că într-unul dintre dialogurile sale din tinerețe, Ion, Platon, îi contesta lui Homer exact această îndreptățire, autoritatea sa ca sursă de adevăr în raport cu anumite subiecte. Când vorbește despre cursele de cai, despre pescuit, despre război, despre ceea ce stimulează setea etc. nu Homer, observă Platon, este deținătorul adevărului, ci cei care prin natura profesiei lor au o legătură directă cu asemenea situații: conducătorul de cai, pescarul, generalul, medicul. Discursul poetic despre aceste subiecte este datorat unei inspirații divine, un dar al zeilor, nu semnul unor competențe specifice, iar valoarea lui nu este adevărul, ci frumusețea.

 MIRCEA GHEORGHE

www.timpul.ro octombrie 2012

Prof. Univ. Dr. Mircea-Eugen Craioveanu

(1942-2012)

***

“Facultatea de Matematică şi Informatică a Universităţii de Vest din Timişoara anunţă cu durere dispariţia distinsului Prof.univ.dr. Mircea‐Eugen Craioveanu.

Profesorul Mircea-Eugen Craioveanu s-a născut la 20 noiembrie 1942 la Cernăuţi, în Bucovina de Nord, într-o familie de militari de carieră, bunicul său, Eugen Craioveanu fiind general de armată în armata Imperiului Austro-Ungar, iar după Marea Unire din 1918 în cea a României. După primii doi ani petrecuţi la Cernăuţi, familia a trebuit să părăsească Bucovina din cauza războiului, găsind refugiu la Sibiu.

Căldura găsită aici, precum şi amintirea perioadei copilăriei l-au legat de Sibiu, profesorul Mircea Craioveanu amintindu-şi mereu cu plăcere de frumosul oraş din inima ţării. Studiile primare şi gimnaziale le-a făcut aici la şcoala nr.4, iar pe cele liceale la prestigiosul liceu “Gheorghe Lazăr”, pe care l-a absolvit în 1960.

În perioada 1960-1965 a studiat la Facultatea de Matematică-Mecanică din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, absolvind-o ca şef de promoţie, cu diploma de merit cu specificaţia “diplomat universitar cu specialitatea matematică”.

În 1965 domnul Mircea-Eugen Craioveanu a început cariera universitară, fiind preparator la Facultatea de Matematică a Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” până în 1967, când în urma unui concurs naţional devine doctorand cu frecvenţă şi bursier al statului roman. Teza de doctorat, scrisă în domeniul geometrie diferenţiale sub conducerea profesorului Gheorghe Gheorghiev de la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” şi susţinută în 1970, confirm calitatea sa de cercetător deosebit de asiduu şi talentat.

Începând cu 1970, domnul Mircea-Eugen Craioveanu devine cadru didactic al Facultăţii de Matematică a Universităţii din Timişoara, ocupând pe rând în cadrul acesteia poziţii de asistent universitar, în perioada 1970-1971, lector universitar (1971-1981), conferenţiar universitar (1981-1990) şi profesor universitar (începând din 1990). În anul universitar 1971-1972 a efectuat un stagiu de specializare la Universitatea Brandeis(Waltham, Massachusets), ca bursier Fulbright-Hays. După 1990 a mai efectuat o serie de stagii de cercetare şi documentare ştiinţifică, ca invitat al unor instituţii de prestigiu – Institutul Internaţional “Erwin Schrödinger” de Fizică Matematică din Viena, Universitatea “Alexander von Humboldt” din Berlin, Universitatea Tehnică din Berlin, Universitatea “La Sapienza” din Roma, Universitatea din Tsukuba sau Universitatea din Viena. De asemenea, a făcut o serie de vizite în cadrul cărora a susţinut cursuri şi conferinţe legate de cercetările sale matematice la numeroase universităţi – din Berlin, Debrecen, Dortmund, Greifswald, Kazan, Leipzig, Leuven, München, Roma, Salonic, Santander, Santiago de Compostela, Szeged, Tsukuba, Udine, Viena. Profesorul Mircea-Eugen Craioveanu a participat ca invitat la numeroase manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale, dintre care 23 în străinătate, fiind totodată unul dintre principalii organizatori ai unor asemenea manifestări – Conferinţa Naţională de Geometrie şi Topologie, primul Seminarul Româno-Italian de geometrie reală şi complexă, primul Seminar Germano-Român de geometrie, International Workshop on Differential Geometry and Its Applications, Conference of Tensor Society on Differential Geometry and Its Applications, al 6-lea Congres al Matematicienilor Români(membru în comitetul ştiinţific al secţiunii Algebră, Geometrie algebrică, complexă şi diferenţială şi Topologie).

Profesorul şi cercetătorul Mircea-Eugen Craioveanu este autorul a 8 cărţi de cercetare în domeniul geometriei diferenţiale, topologiei diferenţiale, analizei globale şi pe varietăţi, metodelor geometrice în fizica teoretică, apărute la edituri prestigioase din ţară şi străinătate, a peste 100 de articole de cercetare, precum şi a numeroase cursuri şi monografii adresate studenţilor şi profesorilor de matematică. Domnia sa a fost editor asociat al revistei “International Journal of Mathematics and Mathematical Sciences”, membru al colectivului editorial al “Analelor Universităţii de Vest din Timişoara”, seria Matematică-Informatică, recenzor şi referent ştiinţific la “Zentralblatt für Mathematik” şi la “Mathematical Reviews”, precum şi al mai multor altor reviste din ţară şi străinătate.

În cursul celor peste 45 de ani de activitate didactică, profesorul Mircea-Eugen Craioveanu a îndrumat numeroşi studenţi talentaţi la matematică în cadrul cercului ştiinţific studenţesc de geometrie şi al seminarului de cercetare de geometrie diferenţială şi analiză globală. Începând din 1989, domnia sa a fost conducător de doctorat, îndrumând peste 15 doctoranzi în realizarea unor teze de doctorat şi obţinerea titlului de doctor în matematică. De asemenea, a fost membru în peste 50 de comisii de analiză în vederea susţinerii unor teze de doctorat.

Profesorul Mircea-Eugen Craioveanu a fost un soţ şi tată iubitor. Dragostea pentru matematică a reuşit să i-o transmită şi fiicei sale, care a absolvit şi Facultatea de Matematică şi Informatică a Universităţii de Vest. Familia i-a stat alături în toate încercările la care boala necruţătoare l-a supus.

Domnia sa a fost deosebit de stimat de colegi şi iubit de studenţi, îndrăgit de toţi deopotrivă, care au apreciat întotdeauna devotamentul său pentru şcoala şi ştiinţă. Prin dispariţia domnului profesor Mircea-Eugen Craioveanu, Facultatea de Matematică şi Informatică şi Comunitatea academică timişoreană pierd un membru remarcabil, un Dascăl care a slujit cu credinţă şi dăruire Învăţământul matematic românesc.”

Astăzi, la despărţire, colegii şi studenţii îi spunem cu durere

Adio, profesor drag!

Dumnezeu să te odihnească în pace!

Sursa: http://ssmr.ro/files/necrolog/necrolog_Mircea_Craioveanu.pdf

 Nota mea: Azi, 2 noiembrie, Profesorul Mircea-Eugen Craioveanu și-a găsit liniștea la Sibiu.

Dumnezeu să-l odihnească în grădina Sa !