Cuvânt și iubire

Privind spre  orizontul politicii românești a acestor ore pre-electorale, din zare se percepe o agitație și-o fojgăială fără direcție din partea electoratului. Unii, cei care le știu pe toate – pentru că „lasă, că știu eu, nu-mi spune mie” este argumentul lor doborâtor – sunt de partea „poporului” (cam vreo 5 milioane), alte câteva milioane, majoritare, sunt de partea aceluiași popor, dar sunt negați și blamați cu înverșunare chiar de conaționalii cu care ar trebui să re-construiască (pentru a câta oară?) țărișoara parcă mereu în ruină (de când se știe).

Privind in istorie, când n-au fost turcii vinovați, au fost tătarii, când n-au fost tătarii, au fost ungurii, când n-au fost ungurii au apărut rușii – mereu exista un vinovat, un țap ispășitor care i-a ”absolvit” pe români de responsabilitate. Se pare, din nefericire, că aceasta este mentalitatea dominantă a cetățeanului român – căutarea unui vinovat, analiza scurtă, neuronal-imediată a situației (oricare ar fi) pe baza acestei logici simpliste și foarte comode. Și aflați, dragi concetățeni, că exact acest meniu vi se servește de la onorabilul guvern, vi se oferă pe tavă capul lui Moțoc fără să-l mai cereți. Spancioc și Stroici au plecat de mult din țară și încă așteaptă să revină pe un tărâm al onoarei, al cinstei și al promisiunii respectate.

Cum nu urmăresc asiduu discursurile politice ale guvernanților, îmi permit să fiu laconică în amintiri cu date și ore, însă în linii generale observ că domnul președinte Traian Băsescu este vinovat pentru toate. Vinovat ca a menținut țărișoara pe linia de plutire în timp ce alte economii europene mai solide și cu potențial în tradiția activităților private eșuau – personal, consider că este singura vină de care se face responsabil, așadar  îi mulțumesc.

Vocile cele mai stridente cer salarii mărite, și este de înțeles. Nu poate fi nimeni acuzat că își dorește o viață comodă și liniștită. Pentru toate câte le obținem este însă necesar să și muncim, nu doar să dorim, aceste două verbe se conjugă împreună.

Am lucrat mulți ani din cariera mea în învățământul preuniversitar românesc și am observat acolo, la nivelul acestui sistem, cum două personaje cu măști democratice (”corupția” și ”incompetența”) își disputau întâietatea în fața profesionalismului și devotamentului pentru meseria de dascăl. Păcat mare pentru destinul unei națiuni, și se observă în atitudinea indivizilor din societate care uită o regulă elementară de bun simț – brutarul știe să faca pâine, frizerul tunde, medicul te vindecă și profesorul te învață. Nu are ce căuta brutarul în meseria medicului, și nici medicul nu are de ce-i da sfaturi brutarului în meseria lui. Nu stă în firea lucrurilor să obții un titlu științific prin furt, nu se cade, nu e cinstit in fața poporului pe care îl reprezinți să te numești ”doctor în drept”, dar să nu fii capabil legi logic firul promisiunilor cu al faptelor.

La noi stau toate taman pe dos: toată lumea se pricepe la fotbal, învățământ și politică. Nu există respect pentru calificare, pentru pregătire profesională. Toți se pricep la toate și le judecă pe toate. Nu e de ajuns sa fi fost elev în bancă pentru a înțelege meseria de profesor, nu e de ajuns să cumperi pâine pentru a înțelege ce face brutarul și nu e de ajuns să fii cetățean pentru a face politică. România a devenit însă o nesfârșită poiană a lui Iocan, iar Traian Băsescu ținta tuturor caricaturilor și bășcăliilor. A fost chiar inventat cuvântul ”băsist” (cu sens peiorativ), iar pe o pagină dintr-o rețea de socializare se cerea nici mai mult, nici mai puțin, ”moarte băsiștilor”. Românii cer moarte românilor. Nu e trist? Oare suntem în posesia tuturor informațiilor corecte, a capacității de analiză și sinteză pertinentă a faptelor acestui om pentru a-l cataloga cu tot felul de invective?

Nu este important dacă există vreun vinovat pentru toată această ură, pentru ca pedepsirea vinovatului nu vindecă rănile și nu schimbă cuvintele mizere ce abundă pe buzele unora (Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!), nu ne folosește. Marginalizarea este o metodă mult mai eficientă. Dar este însă important să judecăm drept, pe bază de probe corect administrate, să nu dăm crezare niciunui zvon, niciunei declarații făcute în virtutea unui interes politic. Măcar atât discernământ ni se cere din partea conștiinței. Măcar un minim efort de memorie: în 1989 țara avea datorii zero, era și ea pe butuci, sărmana, dar existau câteva puncte economice importante, cu potențial. Unde sunt acum, cine le-a vândut și pe cât? Ce s-a ales din acel ”Nu ne vindem țara!„ ce făcea elanul românismului naționalist de după 1990? V-a fost respectată dorința? Poate tocmai de aceea în anul 1995 începeam să facem aprovizionarea de la ”Metro”, ”Billa” și alte companii.

Să ne pregătim să primim fiecare idee cu gând de pace, să ne pregătim să privim în ochi adevărul ascuns în cuvinte mieroase, să nu mai dăm cu parul în orice ni se prezintă ca rău și opresiv, pentru că în majoritatea cazurilor istoria ne-a demonstrat că însuși opresorul se îmbracă în strai de mielușea. Pentru a te supune cât mai degrabă îți întinde otrava în glazură de ciocolată.

Autor: Gabriela Mocănașu

“Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte, odată pe an, pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil împreună cu soborul tuturor îngerilor. Prin cuvîntul “arhanghel” înţelegem “mai mare peste îngeri” sau “cel dintîi dintre îngeri”. Iar “înger” înseamnă “vestitor”, pentru că îngerii vestesc pe pămînt şi fac cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu. Îngerii sînt “duhuri slujitoare” cum spune proorocul David: Cela ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5). Ei au fost creaţi de Dumnezeu mai înainte de om şi de lumea văzută, dar nu prin cuvînt, ci numai cît a gîndit, Dumnezeu i-a şi creat.

Îngerii sînt împărţiţi, după Sfinţii Părinţi, în nouă cete şi fiecare ceată are o anumită misiune de împlinit în cer şi pe pămînt. Îngerii sînt duhuri, adică au trupuri nemateriale, nemuritoare sau, cum spune Sfîntul Apostol Pavel, au “trupuri cereşti” adică trupuri îngereşti, care sînt deosebite de cele pămînteşti şi sufleteşti ale oamenilor, care sînt muritoare. Scopul principal pentru care au fost creaţi îngerii, care formează lumea nevăzută, este pentru a-L slăvi neîncetat pe Dumnezeu. Apoi pentru a împlini întru toate voia Lui, pentru a face cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu şi pentru a ajuta pe oameni să împlinească poruncile Lui.

Au fost cazuri atît în Legea Veche, cît şi în legea Darului, cînd oamenii au făcut din îngeri idoli şi îi adorau, adică se închinau lor ca lui Dumnezeu (IV Regi 17, 16). Biserica din început a combătut acest eres, învăţînd că îngerii nu sînt creatorii lumii, ci sînt duhuri create de Dumnezeu pentru a împlini voia Lui.

Sfinţii Părinţi au fixat, însă, o zi de cinstire închinată Sfinţilor Îngeri şi Arhangheli pentru că ei ne ajută să cunoaştem voia Domnului şi s-o putem împlini. Această zi este astăzi 8 noiembrie, pentru că numărul 8 este simbolul vieţii veşnice; iar noiembrie este a noua lună de la creaţie, care s-a săvîrşit în luna martie, ca un simbol al celor nouă cete îngereşti.

Dintre toţi Sfinţii Părinţi cel mai bine vorbeşte despre îngeri Sfîntul Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfîntului Apostol Pavel. El spune că îngerii se împart în nouă cete, fiecare avînd numele şi misiunea sa. Cetele îngereşti sînt împărţite în trei ierarhii sau grupe şi anume: ierarhia cea mai de sus, aproape de Preasfînta Treime, este formată din Serafimi, Heruvimi şi Tronuri. Ei stau în jurul tronului lui Dumnezeu înconjuraţi în văpaie de foc şi fac cunoscută voia Lui îngerilor de mai jos. Ierarhia din mijloc este formată din Domnii, Puteri şi Stăpînii, cum îi numeşte şi Sfîntul Apostol Pavel, vasul cel ales al lui Hristos. Ei domnesc peste îngerii de mai jos şi stăpînesc puterile iadului şi întreg universul. Ierarhia cea mai de jos este formată din Începătorii, Arhanghelii şi Îngeri. Aceştia sînt cei mai aproape de oameni, cărora le fac cunoscută voia lui Dumnezeu şi-i ajută să scape de cursele şi atacurile îngerilor răi, adică de ispitele şi amăgirile diavolilor.

Marele Prooroc Isaia spune că serafimii stau împrejurul Lui, avînd cîte şase aripi (Isaia 6, 2). Ei sînt în chipul focului, precum spune proorocul David: Cela ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5). Serafimii aprind pe oameni, cu focul dumnezeieştii dragoste, precum şi numele lor îi arată, că în limba evreiască “Serafim” se tălmăceşte “cel ce aprinde” sau “încălzeşte”.

După Serafimi, stau înaintea lui Dumnezeu înţelepţii Heruvimi, cei cu ochi mulţi, care, mai mult decît alte cete de mai jos, strălucesc neîncetat cu lumina înţelegerii şi a cunoştinţei de Dumnezeu. Heruvimii fiind luminaţi în tainele lui Dumnezeu, ale cunoştinţei adîncului şi înţelepciunii divine, luminează şi pe alţii; căci însuşi numele de “Heruvim”, în aceeaşi limbă evreiască, se tîlcuieşte “multă înţelegere” sau “revărsare de înţelepciune”. Prin Heruvimi se revarsă înţelepciunea cea de sus şi se dă ochilor sufleteşti luminare spre cunoştinţa lui Dumnezeu.

Ceata a treia numită a Tronurilor stă înaintea celui ce şade pe scaun înalt şi preaînălţat (Isaia 6, 1). Se numesc aşa căci pe dînşii, ca pe nişte scaune înţelegătoare, se odihneşte Dumnezeu gînditor, precum scrie Sfîntul Maxim Mărturisitorul; adică nu cu fiinţa, ci cu slujirea şi cu darul.

În ierarhia din mijloc, prima ceată se numeşte ceata Domniilor, pentru că domnesc peste ceilalţi îngeri care sînt sub dînşii. Ei “fiind liberi şi lepădînd toată temerea de rob, de bunăvoie şi cu bucurie slujesc neîncetat Domnului”. Ei revarsă oamenilor, care sînt puşi de Dumnezeu ca stăpînitori, puterea stăpînirii cu bună înţelegere şi a iconomiei celei înţelepte, ca să domnească bine şi cu dreptate peste ţările încredinţate lor. Aceşti îngeri ajută pe oameni să-şi stăpînească simţirile şi să-şi smerească patimile cele fără de rînduială, supunînd pe trup duhului.

Ceata Puterilor cereşti, împlineşte fără odihnă voia cea tare şi puternică a Domnului Savaot, stăpîneşte planetele şi stelele universului; dă oamenilor puterea proorociei şi darul facerii de minuni şi îi ajută pe creştini să rabde cu tărie necazurile vieţii şi să păzească poruncile lui Hristos.

Ceata Stăpîniilor, se numeşte aşa pentru că aceşti îngeri au mare stăpînire peste diavoli. Ei risipesc stăpînirea lor şi izbăvesc pe oameni să nu cadă în ispitele cele cumplite care îi duc la moarte şi la osînda iadului.

În ierarhia cea mai de jos prima ceată este a Începătoriilor. Se numesc aşa pentru că ei stăpînesc pe îngerii care sînt sub ascultarea lor, făcîndu-le cunoscută voia lui Dumnezeu. Ei au misiunea de a îndrepta toată lumea; ei păzesc ţările, tronurile celor ce conduc; ei păzesc hotarele neamurilor, oraşele, cetăţile, satele, limbile, bisericile şi păstorii de suflete. Ei îi ajută pe cei ce conduc popoare şi Biserici să facă voia lui Dumnezeu şi să nu asuprească pe cei de sub ascultarea lor.

Arhanghelii au misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari ale lui Dumnezeu, de a descoperi proorociile cele înalte ale îngerilor şi prin ei oamenilor. Sfîntul Grigorie Dialogul zice despre Arhangheli: “Aceştia sînt cei care înmulţesc sfînta credinţă între oameni luminînd înaintea lor cu lumina Sfintei Evanghelii, descoperindu-le tainele credinţei celei drepte”.

Ultima ceată şi mai apropiată de oameni este ceata Îngerilor. Aceştia vestesc oamenilor tainele lui Dumnezeu şi voinţele Lui cele mai mici chiar, povăţuindu-i să trăiască în dragoste, în fapte bune şi cu dreptate, împlinind întru toate voia Domnului. Îngerii sînt rînduiţi să păzească pe fiecare credincios, căci de la botez, fiecare creştin are un înger păzitor. Pe cei buni îngerii îi ajută să nu cadă, iar pe cei căzuţi îi ridică, prin pocăinţă şi spovedanie şi niciodată nu ne lasă pe noi, deşi uneori greşim. Îngerii sînt gata să ne ajute întotdeauna numai să voim şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu.

Pînă aici am vorbit mai pe larg despre îngeri, împărţirea lor, însuşirile şi chemarea lor, dar întrucît ceata Sfinţilor Arhangheli s-a arătat slujitoarea celor mai mari dumnezeieşti taine, care au înlesnit mîntuirea neamului omenesc prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, vom vorbi în continuare numai despre Sfinţii Arhangheli, a căror pomenire o avem astăzi.

Sfinţii Arhangheli sînt în număr de şapte, care stau înaintea tronului slavei lui Dumnezeu, după cum spune însuşi Sfîntul Ioan Evanghelistul: Ioan, celor şapte Biserici care sînt în Asia … şi de la cele şapte Duhuri care stau înaintea Scaunului Lui (Apocalipsa 1, 4). Şi aceştia sînt: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Gudiil şi Varahiil. Fiecare arhanghel are o anumită misiune divină de îndeplinit.

Mihail, ce se tîlcuieşte “puterea lui Dumnezeu”, este voievodul oştilor cereşti şi cel dintîi din ceata Sfinţilor Arhangheli. El poartă sabie de foc şi are slujba de a păzi legea lui Dumnezeu şi de a birui puterea vrăjmaşilor. Cînd Lucifer a greşit în cer şi au început a cădea mulţime de îngeri, atunci toate puterile cereşti tulburîndu-se, a stat Arhanghelul Mihail în mijloc şi a strigat: Să luăm aminte! Din clipa aceea a încetat căderea îngerilor, căci toţi luînd aminte de glasul lui şi la greşeala îngerilor răi, au căzut înaintea slavei lui Dumnezeu, preamărind numele Lui. Tot Mihail s-a certat cu diavolul în pustiul Arabiei pentru trupul lui Moise, zicînd: Certe-te pe tine Domnul! (Iuda 1, 9). De asemenea, el a însoţit pe poporul ales din Egipt în pămîntul fădăduinţei. El a adus cele zece pedepse peste poporul cel împietrit al lui Faraon. El s-a arătat păzitor oştilor lui Isus Navi, căruia i-a zis: Eu sînt Voievodul oştilor Domnului şi acum am venit (Iosua 5, 14).

El a stins cuptorul celor trei tineri din Babilon. El a păzit pe Daniil cu viaţă, în groapa cu lei. El a adus foc şi pedeapsă peste cetăţile cele desfrînate, Sodoma şi Gomora. El a dat biruinţă lui Ghedeon în luptă. El a scos viu pe Lot din Sodoma. El a făcut multe minuni, precum cea din Colose, minunea din Mînăstirea Dochiarul (Sfîntul Munte) etc. Iar la sfîrşitul veacului, tot el, împreună cu ceata arhanghelilor, va suna din trîmbiţă, va scula pe cei morţi şi va aduna toate limbile la judecată, după mărturia Sfîntului Apostol Pavel care zice: Că Însuşi Domnul, întru poruncă, cu glasul Arhanghelului şi întru trîmbiţa lui Dumnezeu, se va pogorî din cer (I Tesaloniceni 4, 16).

Gavriil, ce se tîlcuieşte “bărbat-Dumnezeu”, este arhanghelul bunelor vestiri de bucurie, care are misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari dumnezeieşti. El nu mai poartă sabie de foc, ci crin de neîntinată bucurie. El este foarte dulce la vedere şi plin de dumnezeiască blîndeţe. Pentru aceasta a şi fost ales şi trimis de Dumnezeu la Fecioara din Nazaret să-i vestească taina cea mare a întrupării Domnului. Tot el a adus vestea zămislirii Maicii Domnului dumnezeieştilor ei părinţi Ioachim şi Ana. El a vestit în templu Sfîntului Zaharia că soţia lui va naşte la bătrîneţe pe Sfîntul Ioan Botezătorul. El a dus vestea cea bună Anei, mama proorocului Samuil.

Sfîntul Arhanghel Gavriil a dus la cer rugăciunea Fecioarei Maria cînd petrecea în templu. El i se arăta adesea şi-i descoperea taine negrăite. Îi aducea hrană îngerească la Sfînta Sfintelor. El a auzit cel dintîi despre taina întrupării lui Hristos, mai înainte decît toţi îngerii. El a rostit cel dintîi numele Preadulcelui Iisus. El a pus nume Sfîntului Ioan Botezătorul. El a vestit păstorilor că în Betleem s-a născut Mesia. El a cîntat cel dintîi Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bunăvoire! (Luca 2, 14). El a învăţat pe păstori să cînte. El a descoperit magilor taina întrupării. El a liniştit pe Iosif cînd voia să lase pe Fecioara Maria. El i-a poruncit să fugă în Egipt cu Pruncul şi iarăşi să se întoarcă în Nazaret.

Sfîntul Gavriil ocroteşte pe fecioare, acoperă pe mame, păzeşte pe prunci, duce rugăciunile cele fierbinţi la Dumnezeu şi aduce înapoi împlinirea cererilor. El slujeşte tainelor celor mari şi ajută la înmulţirea şi mîntuirea neamului omenesc.

Rafail, al treilea arhanghel, este tămăduitor al neputinţelor omeneşti.

Uriil este luminător al celor întunecaţi.

Salatiil este rugător fierbinte pentru neamul omenesc.

Gudiil este slăvitor al lui Dumnezeu şi întăritor al celor ce se nevoiesc la fapte bune.

Varahiil, ultimul arhanghel, este aducător de binecuvîntare dumnezeiască pe pămînt.

Dintre toţi Sfinţii îngeri, cei mai mari binefăcători ai oamenilor s-au arătat Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, din care pricină se şi pomenesc astăzi cu alese prăznuiri şi cîntări de laudă, dimpreună cu toate cetele îngereşti. Se cuvine deci şi nouă păcătoşilor, ce sîntem păziţi de îngeri, să ne adunăm la sfintele biserici şi să lăudăm astăzi soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, cerînd ajutorul lor.

Să nu uităm că Sfinţii Arhangheli sînt cei dintîi îngeri mijlocitori între Dumnezeu şi noi oamenii. Ei au grijă şi milă de creştini şi-i ajută pe calea mîntuirii mai mult decît ceilalţi îngeri. Sfîntul Mihail este protectorul direct al călugărilor, al armatelor creştine, al voievozilor, care purtau cu ei pe cîmpul de luptă icoana Marelui Arhanghel. Sfîntul Gavriil este, mai ales, protectorul fecioarelor creştine, al familiei creştine, protectorul mamelor care nasc copii, ca şi protectorul copiilor şi al călugăriţelor iubitoare de feciorie şi iubitoare de Hristos.

În ţara noastră cultul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil este foarte răspîndit. Numeroase sînt bisericile cu hramul Sfinţilor Arhangheli, numeroşi sînt şi credincioşii români care le poartă numele. În multe case se vede icoana Sfinţilor Arhangheli şi nu puţini din bunii noştri creştini citesc acatistul lor. Părinţii noştri aveau mare evlavie şi pentru îngerii păzitori pe care-i primeau de la botez şi se îngrijeau cu mare atenţie să nu facă vreun păcat ca să nu alunge de la ei pe îngerii buni.

Înaintaşii noştri iubeau rugăciunea, milostenia şi Biserica, ştiind că îngerii păzitori ne numără şi ne scriu paşii noştri spre biserică, spre rugăciune, spre cel sărac şi spre tot lucrul sfînt şi plăcut lui Dumnezeu.

Bun lucru este a lăuda pe îngeri, precum şi ei fără odihnă laudă pe Dumnezeu. Dar mai bun lucru am face dacă le-am urma şi petrecerea, printr-o trăire sfîntă, neîntinată, îngerească. Deci, dacă voim să primim mai mult ajutor de la sfinţii îngeri, să ne silim a-i imita prin fapte bune, după putere.

Sfinţii îngeri neîncetat slăvesc pe Dumnezeu; să ne rugăm şi noi neîncetat, lăudînd ziua şi noaptea pe Preabunul nostru Dumnezeu. Sfinţii îngeri sînt într-o veşnică mişcare, împlinind din dragoste voia lui Dumnezeu. La fel şi noi, să ne trezim din somnul nesimţirii, să alergăm mereu la Biserică, să facem voia lui Dumnezeu cu bucurie, iar nu din silă, nici cu cîrtire sau pentru răsplată. Sfinţii îngeri se iubesc desăvîrşit unii pe alţii. Ei iubesc şi pe sfinţii din cer şi pe noi cei de pe pămînt. La fel şi noi, să ne iubim ca nişte fraţi, lăsînd ura, mînia, bătăile, judecăţile, minciunile.

Sfinţii îngeri ascultă unii de alţii, cei mai de jos de cei mai de sus şi toţi de Dumnezeu. La fel şi noi să ascultăm de mai-marii noştri, de părinţii care ne-au născut, de cei ce ne învaţă şi ne ajută la mîntuire. Să ascultăm şi de glasul conştiinţei cînd ne mustră pentru păcate, cînd ne trimite la biserică, la spovedanie şi la cele bune. Să ascultăm şi de îngerii noştri păzitori. Să nu-i mai întristăm cu tot felul de păcate. Sfinţii îngeri se bucură de mîntuirea noastră (Luca 15, 10), ajută la îndreptarea noastră şi plîng cînd noi păcătuim sau sîntem aruncaţi în gheenă. La fel şi noi să facem. Să ne bucurăm pentru sporul aproapelui şi să plîngem pentru căderea lui. Să dăm sfat celui ce are nevoie de el. Să nu minţim pe nimeni. Să îndemnăm şi pe alţii la pocăinţă, la biserică, la post şi rugăciune.

Sfinţii îngeri nu se bîrfesc, nu se răzvrătesc, nu se mînie, trăiesc în bună rînduială. La fel şi noi, să nu ne mîncăm cinstea unul altuia, să avem răbdare în toate ispitele, să fugim de tulburare, de mînie, de ceartă, de pofte şi patimi trupeşti. Să trăim ca fraţii, în dragoste unii cu alţii, că sîntem fiii Tatălui ceresc.

De vom trăi în armonie, în iubire, în viaţă curată şi în rugăciune, vom imita pe îngeri şi vom deveni creştini adevăraţi, iar Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil ne vor acoperi cu acoperămîntul aripilor lor cele îngereşti de tot răul şi primejdia.

Să rugăm, deci, pe sfinţii îngeri şi Arhangheli să ne fie ajutători în viaţă şi izbăvitori de duhurile cele rele, iar înaintea Tatălui ceresc calzi rugători pentru mîntuirea sufletelor noastre. Amin.”

Părintele Cleopa

Ceea ce mi-am propus în acest demers este realizarea unui recurs la memorie, amintire, istorie, realitate, adevăr. Acţiunea se petrece  în Banatul românesc, în comuna Ciudanoviţa, judeţul Caraş-Severin.

            Comuna Ciudanoviţa se întinde pe o suprafaţă de 3.998 ha, mică în raport cu media pe judeţ şi este situată pe versanţii vestici ai Munţilor Aninei. Satele sunt situate pe cursul mediu al pârâului Jitin, afluent al Caraşului. Comuna se învecinează la nord cu localitatea Secăşeni, iar în partea de vest cu oraşul Anina. La sud se învecinează cu satul Brădişor.

            Comuna Ciudanoviţa este formată din satul Jitin, satul Ciudanoviţa şi colonia minieră care este şi centru de comună. Pe pârâul Jitin în secolul al XX-lea a apărut colonia minieră, ca urmare a exploatării de metale rare.

            Această localitate este aşezată la o distanţă de 21 km de oraşul Oraviţa şi de 72 km faţă de municipiul Reşiţa.

            Principala ramură a economiei care s-a practicat până nu demult în comună este mineritul – extracţia metalelor rare. Silvicultura este o ramură predominantă în peisajul economic al comunei, în care se găsesc cantoane silvice de întreţinere şi o mică bază de exploatare forestieră.

            Pe teritoriul localităţii trece DJ 573, care face legătura între comunele apropiate şi oraşul Oraviţa, acest drum leagă satul Ciudanoviţa de satul Jitin, de asemenea pe teritoriul comunei trece şi calea ferată Oraviţa – Anina, cea mai veche cale ferată din judeţ de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

            Ciudanoviţa este o zonă pitorească deosebită, împresionând prin frumuseţea specifică locului din partea vestică a masivului muntos Anina. Caracteristicile reliefului, dispunerea unităţilor acestuia în trepte, au influenţat vegetaţia naturală, care se compune din păşuni şi fâneţe, păduri de foioase şi conifere, pajişti alpine, vegetaţia cultivată fiind caracterizată de culturile cerealiere şi suprafeţe mari pomicole.

            Datorita reliefului, clima este în general temperată, valoarea medie anuală fiind de 11 grade, fă-ră vânturi puternice şi cu precipitaţii repartizate proporţional pe întregul parcurs al anului.

            Principala ocupaţie a locuitorilor din comună este agricultura, pomicultura şi creşterea animalelor. De asemenea, o ocupatie de bază a localnicilor este şi prelucrarea lemnului, acesta constituind principala re-sursă naturală a zonei. Activitatea de exploatare minieră a constituit până nu demult principala sursă de venituri pentru o mare parte din populaţia activă.

            După douăzeci de ani de Australie, m-am întors în apartamentul în care am crescut împreună cu sora, fratele şi părinţii mei. Blocul A Et. 1, Ap. 24. Am scris multe scrisori la această adresă. Acum locuieşte în el nea Tibi, împreună cu soţia. Familia Andonie Tiberius. Am crescut sub ochii lor. M-am jucat mulţi ani cu cei doi copii, cu Doru şi Clemanta. Am fost vecini. Mi-a deschis uşa şi m-a îmbrăţişat, parcă a fost ieri şi după o masă copioasă, pregătită ca la carte de soţia lui, tanti Valerica care lucrase toată viaţa la cantina minieră, ne-am aşezat la depănat amintiri.

Tiberius Andonie.: Păi aia am vrut să spun  că am tăiat lemne pe-afară şi cineva a programat să fure lemne de foc de la mine şi l-am mirosit.

Ben Todică: Da, da.

T.A.: Am rămas afară că n-am putut să-i manevrez pe toţi, să-i bat. În sfârşit, şi eu cu lampa, fac faza mare, bag fază mică, am patrulat, am făcut de planton, şi ăla cine era? Matei, ăsta, care nu se liniştea de loc. “Mai, mai ai lemne nea Tibi, nu te-ai culcat“? Zic: “Nu, încă nu Domnule, fac de planton în seara asta“, i-am tăiat-o eu. Sting lumina şi s-a culcat. El aştepta să mă culc eu ca să-nceapă ofensiva.

B.T.: Îhî.

T.A.: Asta a fost când lucram la ocnă, la mină.

B.T.: Mişto!

T.A.: Mişto, îî…, sau nu prea.

B.T.: Clasa întâia.

T.A.: Mă Benoni, auzi, dacă ai face tu un bine să-mi trimiţi, contracost, plătesc, nu degeaba. Au venit aicea la mină nişte lămpi din SUA pentru experimentare. Roşii. Ce bec aveau, ce chestii aveau nu ştiu şi cu staţie de încărcare cu tot, cum am eu redresorul ăla, de aici până la stâncă reflecta măi, cu o claritate perfectă şi i-o speriat pe proşti. Eu nu lucram pe-atunci, eram la pensie. Costa un milion şi două sute şi s-au temut să nu cumva să le piardă sau ceva să se întâmple cu ele, ştii? Şi pe urmă le-o luat şefii şi le-o împărţit între ei şi i-am spus lu’ Neluţu: “Băi ce fraier ai fost, eu nu mai dădeam înapoi nimic. Domnule, le-o furat nu ştiu cine. Gata! O plătesc şi cu asta basta. O plăteai în rate. Nu, că doar lucrai“.

Ciau!, îmi zice Tibi închinând paharul cu vin.

B.T.: Ciau, numai bine! Vreau să beau şi eu nişte apă.

T.A.: Da. Mi-am dat seama despre tine că nu vrei să bei datorită faptului că vrei să înţelegi ceva şi să faci treburile pe clar, nu pe băute.

B.T.: Da.

T.A.: Uite apă, de la Izvorul minunilor. Aşa. Şi suc, parcă mai e puţin. Nu, s-a termninat, mă duc să mai cumpăr de la Irina.

            A fost o perioadă când apa care izvora din stâncile munţilor cu zăcământ de uraniu era îmbuteliată şi vândută prin Europa ca tratament împotriva cancerului. Asta a fost înaintea exploatării minereului de uraniu. În cantităţi mici radiaţiile din apă erau binefăcătoare, erau un fel de terapie cu efect de oprire a dezvoltării celulei canceroase din corpul bolnavilor. Se făcea aşa cum se face un fel de chimioterapie astăzi. Acest efect poate fi comfirmat de convingerile celor rămaşi în localitate şi a celor care s-au reîntors în ea motivând că nu se simt bine fizic departe de acest mediu radioactiv. Cica ar avea ceva de a face cu glanda tiroida. Nu mai functioneaza si încep să se deterioreze. Că mulţi care au părăsit localitatea, reîntorcându-se la locurile de unde au plecat, după scurtă vreme mor. Poate fi un mit, însă oamenii sunt convinşi că aşa e.

B.T.: Nu trebuie, eu sunt  numai cu apă, ajunge.

T.A.: Bea Benoni dragă!

B.T.: Mulţumesc  frumos!

T.A.: Bea băiatule!

B.T.: Doamne ajută!

T.A.: Şi pe urmă să răsfoim albumul cu pozele de când eram tineri, cu fetele alea de pe la Timişoara. Mai ţii minte? Cu cârja…, cu problemele… Mda. Doamne ajută!

            O singură dată în viaţă mi-am sărbătorit ziua de naştere şi asta s-a întâmplat datorită sorei mele Mariana la optsprezece ani când ea şi-a adus o prietenă de la Timişoara de care mă îndrăgostisem lulea, vezi tu fată de oraş, rafinată. Tom Jones, Rolling Stones, Beatles, Jimi Hendrix, mâncărică, băuturi, dans, după o întreagă seară de sărutări şi ochiade, undeva după miezul nopţii am coborât cu ea la noi în apartament unde doar mama dormea. Tata lucra schimb de noapte aşa cum o făcea de când mă ştiu, iar sora mea îmi organizase onomastica în apartamentul lui Tibi care avea două camere goale şi lui îi plăceau chefurile. El organiza cele mai grozave întâlniri cu toţi şmecheraşii care poposeau din ţară ca să lucreze la minele de uraniu şi cum mă simpatiza şi-a pus apartamentul la dispoziţie pentru mine. Mama era o femeie severă, nu-i plăcea hărmălaia, în schimb îi plăcea să doarmă, aşa că noi am intrat tiptil pe coridor şi ne-am oprit în bucătărie unde aveam un pat. Eram înfierbântaţi amândoi şi în linişte am început să ne despuiem de haine, că la sfârşitul lui noiembrie era zăpadă deja. Ea era frumoasă foc şi avea şi un corp cu alură sportivă, o piele catifelată, păr castaniu şi ochi albaştri. Buzele mari şi cărnoase, dulci precum căpşuna, sânii fierbinţi, pulpele-i ardeau. Era pentru prima dată în viaţa mea când coapsele-mi erau să fie îmbrăţişate. Tremuram de emoţie când DEODATĂ – uşa se deschide şi lumina se aprinde brusc iar gura mamei grasă cât uşa începe să ţipe: “Nu vă e ruşine dracilor! Ce-i neruşinarea asta?“ Şocaţi, o luăm la fugă amândoi îmbrăcându-ne din mers. Ea cu cârja-n mână după noi pe scări strigând: “Ce-i cu curvăsăreala asta Tibi?“ De atunci nu am mai văzut-o pe Dorina, dar nici eu n-am mai adus vreo fată în bucătărie.

B.T.: Da, Doamne ajută. Hai să-ncercăm să mergem în timp, înapoi. Când ai fost militar?

T.A.: În 1955, în 15 ianuarie am venit cu trenul şi am coborât la gara din Ciudanoviţa şi am fost cazaţi în nişte barăci la GOLGOTA, acolo erau nişte barăci ale  Drumurilor şi podurilor. După aia, după ce am fost cazaţi acolo, ne-am căutat fiecare de meseria lui. Nu? Eu eram şofer, am căutat la garaj de lucru, m-au luat şi mi-a dat o maşină, un IMS-u tip ‘67, cu care atunci când urcam cu el în sus pe Golgota eram tractat de un tractor Kirov. Şi la vale când coboram, tracta 2 maşini buldozerul. La vale când coboram, Kirovul ne lega din spate cu cablul, pentru că era un lucru foarte periculos. Ştii tu, îţi mai aduci aminte de râpa aceea acolo care dădea la gară?

B.T.: Da. Dar ce te-a adus în valea asta?

T.A.: În valea asta am venit de militar la Detaşamentul de muncă, de construcţii pentru că n-am avut voie să fac armata sub armă deoarece eram fiu de chiabur. Nu? Şi-am făcut la construcţii, eu m-am instruit cu o coadă de lopată. La picior arm! La umăr arm! Pentru onor prezentaţi arm! Atunci prezentam coada de lopată, eu nu aveam armă.

B.T.: Aşa, şi când ai ajuns aici?

T.A.: După ce am ajuns aici, am fost repartizat. Mi s-a dat maşină şi am început să circulăm cu maşina încolo, încoace,  fiecare la meseria lui.

B.T.: Deci, locurile astea nu te-au afectat?

T.A.: Nu m-au afectat deloc.

B.T.: Dealurile astea frumoase, sau văgăunile…

T.A.: Nu ne-a afectat nimic, erau locuri goale, fără blocuri, fără case, fără nimic. Primul bloc care s-a construit aici este blocul în care locuiesc eu acuma. Nu? Blocul A.

B.T.: Aşa, şi cât timp ai stat aici ca militar? Cât a durat perioada de armată?

T.A.: Păi, perioada de armată a fost trei ani şi trei luni, dar a venit un decret şi în decembrie ne-a dat drumul la toţi care am fost încorporaţi în 1954.

B.T.: Şi ca militar aici…

T.A.: În 1956 m-am liberat şi în 1954 am fost încorporat şi ca militar am stat aicea eu  din 1955, 15 ianuarie până în 1956 ca militar şi pe urmă am venit la mina  asta.

B.T.: Aşa, şi aici care erau sarcinile,  ce trebuia să faci, care a fost meseria dumitale, ce funcţie ai avut? În anii ăştia ce-ai lucrat?

T.A.: Şofer, şofer.

B.T.: Lucrai, erai şofer, deci cărai, transportai.

T.A.:  Da, cărat, transport oameni… În sfârşit, am lucrat şi pe autobuz şi pe cisternă şi pe basculă. Pe basculă am lucrat la buncăr, la băgarea minereului în buncăr. Am zis: Băi, unde-o fi, muncă să fie, eu vreau să muncesc pentru că eu vreau să trăiesc. Să supravieţuim, nu?

            Ruşii… Ruşilor le-am dat uraniu în contul datoriei de război. Sigur că nemţii, care lucrau deja la bomba atomică aveau interes mare în uraniul din România însă, din nefericire, au pierdut războiul iar ruşii au ajuns “proprietari” în valea Ciudanoviţei. Prin 1950, imediat după victorie au început prospecţiunile şi apoi exploatarea uraniului din 1952 şi să-l care în Uniunea Sovietică concentrat în vagoane speciale pentru prelucrare. Sovieticii aveau la dispoziţie toată ţara. Aşa că s-au creat acele SOVROM-uri (Societăţi Sovieto-Române) care exploatau totul în contul datoriilor de război. Ruşii şi-au adus utilajele lor, tehnologie secretă şi ingineri.  Mâna de lucru era din România.

             ”Tavarişci” plăteau bine, că nu plăteau de la ei, aşa încât cu banii câştigaţi pe câteva luni în front, minerul îşi putea cumpăra cu uşurinţă un apartament la oraş. Tata Stalin plănuia în secret bomba atomică pe bandă rulantă, lucru care i-a făcut pe americani să organizeze o demonstraţie pe viu la Hiroşima şi Nagasaki, vezi doamne să le arate ruşilor că şi ei sunt “băţoşi”. Ruşii au luat timp de nouă ani în direct toată producţia de uraniu concentrată de la Ciudanoviţa, apoi din 1957, de la desfiinţarea sovromurilor românii au continuat să le livreze uraniu până în 1964 când ne achităm datoria. În 1974, Ceauşescu vine la putere, se ceartă cu ei şi închide robinetul livrării de uraniu.

B.T.: În timpul ăsta ai văzut că aici au fost ruşii, ei coordonau tot şi exploatau. Cum i-ai văzut pe ruşi? În funcţie cine erau: ingineri, generali?

T.A.: Da erau civili, ingineri, militarii nu erau ruşi aicea, numai ruşii coordonau această explotare minieră. Înţelegi, uraniu ăsta, era pentru ei, se încărca la vagoane şi se ducea, mai departe, uraniul pur îl făceau în cutii şi-l transportau de aici de la noi din ţară. Tu erai mic atunci.

B.T.: Da. Când dumneata ai sosit aicea, era deja puşcăria făcută pe Golgota?

T.A.: Nuu… când am sosit eu aicea, nu era. După un an de la sosirea mea s-a făcut puşcăria pe Golgota, după un an, în 1956 s-a făcut puşcăria.

B.T.: Dar când ai sosit dumneata aicea cu trenul, exista securitatea în gară şi pe şosele, la bariere, se închidea zona?

T.A.: Da, da… Era barieră şi la blocul unu, la intrarea de către satul Ciudanoviţa şi una deasupra pe Golgota… Dar n-ai apucat şi tu?

B.T.: Da, eu ştiu, dar vreau de la dumneata să aud.

T.A.: Da. Sigur, era. Nu intrai aicea fără acte verificate, nu intrai aşa în zona radioactivă.

            Deci, bariera era pe vârful dealului Golgota. În valea viitorului şantier, comuna şi la un moment dat aproape oraş, nu exista decât albia stâncoasă a râului Jitin împodobită de sporadice luminişuri şi insule de fâneţe. De-a lungul râului şerpuit, pe alocuri ascuns în arce de coroana pădurilor stufoase de fag şi stejar şi din loc în loc  presărate  cu poieniţe bogate în pomi fructiferi, roada muncii ţăranului liber strălucea sătucul Ciudanoviţa prin  frumuseţea şi pitorescul specific, pitit în cheile şi la poalele stâncilor, sătuc de oameni gospodari şi proprietari. Nu de mult timp, acest ţinut văzut de pe înălţimi părea un şirag de mărgele.

            Toate aceste nestemate, păreau mici raiuri când intrai în ele, în fânul necosit, pân’ la brâu, plin de flori şi miresmele fructelor coapte, aduse aici cu sudoare din tată în fiu pe firul Jitinului erau acum proprietatea noastră. Armata de muncitori şi utilaj greu cazaţi pe vârful dealului au coborat peste noapte în valea abruptă parcă intenţionat ca să se apere, aşa cum zicea şi nea Tibi că trebuiau tractoare cu şenile ca să co-boare utilaje şi muncitori în ea, altcum se prăbuşeau. Astfel au transformat zona în şantier minier cu zeci de blocuri şi clădiri industriale de acum văzându-se de sus doar cuburi şi linii drepte de departajare şi infras-tructură industrială. Tot acel sens divin de rai construit de generaţii dispăruse. Oamenii urcau şi coborau cu greu dealul Golgotei cărând în spate cele de trebuinţă până s-au dat în folosinţă locuinţele noii localităţi, Şantierul Ciudanoviţa. Chiar şi după aceea, iarna, de multe ori maşinile nu puteau urca dealul iar de nenumărate ori basculantele au alunecat în vale rostogolindu-se, unii murind, devenind jertfe. Pe vârful dealului s-a construit puşcăria cu barăci şi foişoare păzită de militari. Ca să intri în Ciudanoviţa trebuia să urci dealul foarte abrupt dintr-o parte în alta şi când îl urcai, din amândouă direcţiile, vârful lui tăia cerul cu sârma ghimpată a gardurilor înalte, silueta foişoarelor militare de pază şi a turnului înalt al cantinei puşcăriei creând impresia lagărelor germane de concentrare. Pe şosea, în faţa puşcăriei era şi punctul de control militar la intrare în zona minieră, unde toate maşinile şi oamenii erau opriţi şi verificaţi. Erau sute de puşcăriaşi care în fiecare dimineaţă erau escortaţi de militari spre zonele de lucru de la suprafaţă şi în subteran, pe jos, pe şoseaua de granit care amplifica într-un sunet aparte marşul blachiurilor militare şi al lanţurilor câtorva dintre puşcăriaşii mai nărăvaşi aduşi în urma plutoanelor de muncă. Mersul lor zilnic şi urcuşul către puşcăria din vârful dealului nu-ţi putea aduce aminte, ţie trecătorului decât de urcuşul Mân-tuitorului cărându-şi crucea pe ultimul drum. Oricine ai fi fost tu, nu te-ai fi putut abţine să nu-l numeşti GOLGOTA. Şi aşa i-a rămas numele şi azi când toată fundaţia puşcăriei e acoperită de iarbă şi de pământ şi a dispărut precum Troia. Noua generaţie nu ştie de ce îi zice aşa, însă sunt convins că acolo au curs multe lacrimi, s-au înălţat multe mărturisiri Domnului, de aceea l-aş declara un punct de pelerinaj, un loc de rugăciune şi meditaţie, o poartă spre ceruri.

B.T.: Aşa, deci, când ai ajuns dumneata aicea, erai militar la construcţii, dar erau securişti, era securitatea care păzeau  zona?

T.A.: Da, era lângă baie, securitatea era vis-a-vis de baie.

B.T.: Era securitatea, era armată de pompieri?

T.A.: Da. Armata de pompieri era mai sus, ştii tu unde o fost poşta, unde o fost Mos Somes acolo unde o ars.

B.T.: Acolo era şi poşta, acolo era şi cinematograful ăla vechi, în baraca aia peste râu, vis-a-vis de pompieri?

T.A.: Cinematograful vechi era peste apă, dincolo de cazarma lor, îi zicea 7 Noiembrie.

B.T.: Şi mai sus era un restaurant peste râu, frumos, cu grădină de vară.

T.A.: Da, da, acolo îi spunea „La Oşanu”.

B.T.: „La Oşanu” era orchestră câteodată acolo, cânta.

T.A.: Georgescu era gestionar, era Frosina, era tanti Eva a lu Sandu, era moşu Berivac la bucătărie, puteai să mănânci un grătar de nota 10, făcea moşu, moşu o fost bucătar pe vase, la marină.

B.T.: Era bere la halbă?

T.A.: Da, bere la halbă, da, tot ce vrei. Mese şi-n picioare, ca la expres şi mese şi pe scaune, cine vrea să stea mai mult.

B.T.: Şi era şi o alimenară mai sus şi un fel de magazin universal?

T.A.: Da, alimentara de sus, acolo era şi frizeria.

B.T.: Direcţia, birourile…

T.A.: Da, da, direcţia, birourile, îi spuneam noi acolo Casa Albă şi s-a mutat, cu numele acum la Oraviţa.

B.T.: O infrastructură formată din mai multe instituţii, erau ruşi, erau români, erau militari securişti, militari la construcţii, puşcăriaşi şi pompieri?

T.A.: Da, la întreprindere nu i se spunea IMB (Întreprindere Mineră Banat), îi spunea gvartit, asta era o denumire dată de la ruşi, nu oricine avea dreptul să se angajeze la gvartitul ăsta, erau şi ăia purificaţi.

B.T.: Intrau la uraniu?

T.A.: Păi cum nu? Vii la bomba atomică, faci ce-ţi trece prin minte, faci vreo catastrofă, nu?

            Despre Qvartit şi viaţa din jur: Coproducţia (ca să folosesc un termen din cinema) dintre Uniunea Sovietică şi România se numea SOVROM QWARTIT, şi se ocupa de extracţia resurselor minerale din ţară. Datorită „foamei”, cerinţei mari de energie, „această maşinărie”- qvartitul, a concentrat forţe mari de muncă: orăşeni, ţărani (că tocmai eram în perioada forţată de colectivizare şi mulţi erau pe drumuri), puşcăriaşi, militari în termen şi chiar studenţi au fost aduşi în aceste lagăre ruseşti de muncă. Având caracter secret, zona era înterzisă accesului liber şi era păzită de un batalion de securitate. Avea un pluton de pompieri militari, punct de miliţie, secţie de vânători amatori, echipa de pădurari, militari în rezervă, iar pe Golgota o puşcărie care găzduia câteva sute de puşcăriaşi şi în final să nu-i uit pe soldaţii de la „diribau”, o companie din care facea parte şi nea Tibi, care lucrau la construirea localităţii. Mi-aduc aminte, eram copil, cum de trei ori pe zi trecea patrula militară să schimbe gărzile în punctele de control de la intrarea în zonă, cum defilau plutoanele militare la antrenamente pe şoseaua de granit albastru a Ciudanoviţei, cum se rostogoleau rolele pompierilor când îşi întindeau furtunele în exerciţiile lor şi cum săream noi toţi copiii atunci când le auzeam sirenele acestor maşini roşii şi frumoase de pompieri sau când treceau plutoanele de puşcăriaşi (unii cu lanţuri la picioare) aduşi de militari cu puşti mitralieră (ca-n filmele ruseşti), la construcţii. Albia pârăului Jitin care traversa localitatea a fost betonată de ei de la un cap la altul într-o albie de trei metri adâncă pe alocuri şi ziduri de protecţie. Primăvara când se topeau zăpezile, Jitinul era mare şi vuia cât Caraşul sau Bârzava.

B.T.: Militarii  şi puşcăriaşii cărau, munceau la stradă, la construcţii. Îi băteau, nu-i băteau?

T.A.: Nu. Pe toţi îi ducea acolo la muncă, poate îi bătea în colonie dacă făceau ceva rău, dar aşa între lume, între noi partea civilă nu, nu vorbesc de partea deţinută, de puşcăriaşi. Nu se comportau urât cu ei, pentru că râdea unul ca tine, unul ca mine de ei şi-i spuneam „lasa-l mă, ce-l baţi, ce-o făcut”? Nu, şi se făcea panică în proble-mele astea.

B.T.: Pe urmă s-a făcut casă de cultură, aţi avut spital nou?

T.A.: Pe urmă, pe urmă, acolo unde este clubul acuma şi spitalul, acolo a fost depozitul de carburanţi, de benzină, acolo alimentam maşinile cu găleata, dintr-o cisternă. Nu era măsură, puneam cu găleata. Câte găleţi ai băgat? Şase găleţi, zece găleţi. Să zicem, o sută de litri, că avea o sută, că n-avea o sută, zece găleţi ai băgat.

B.T.: Tot echipamentul din valea asta era sovietic, maşini, scule, roabe?

T.A.: Da, da. Tot, tot, ziluri, zisuri şi molotovuri.

B.T.: Maşini pentru marfă, autobuze pasageri, tot. Deci aveau staţie în Ciudanăviţa aici jos, la blocul A, una la şcoală, alta la garaj. Te ducea până sus la Direcţie cu autobuzul?

T.A.: Da, dar maşinile nu transportau persoane sau călători, era un autobuz pe care am lucrat eu. Cu acest autobuz mergea personalul de aici din Texas, de aici de jos şi până la baie şi mai făceam o cursă de sus, de la direcţie şi iar până la baie, deci aduceam oamenii pentru punctul de lucru.

            Să lămuresc problema cu Texasul. De unde vine acest nume? Mitul!

            Pe internet circulau câteva poveşti cu blugi. Că Texasul s-ar trage de la popularizarea blugilor americani în localitate. Mai degrabă zona era popularizată forţat cu salopete şi pufoaice vătuite pentru iernile grele, cu zăpezi înalte de câte doi metri câteodată. Desigur că şi eu visam, ca şi copil Ciudanoviţa să se numească „Ciudanoviţa City”,  pentru că nu puteai să nu-i iubeşti pe eroii filmului western, însă trebuie să vă spun că blugii au apărut în zona noastră cu mult mai târziu. Abia după ce s-au deschis graniţele cu Iugoslavia pentru micul trafic şi asta după ce au plecat ruşii. Prin ’65-’70 a început să primească localnicii paşapoarte pentru micul trafic şi astfel se umple zona cu blugi texani.

            Când ruşii au simţit că li se închid porţile cu sovromul, au început să accelereze exploatarea uraniului şi au început să aducă sute de familii de prin zona Oaşului şi a Maramureşului, oameni renumiţi pentru muncile grele şi pentru că nu mai aveau locuinţe prin blocuri,  au început să construiască barăci din scândură şi şipci capitonate cu vată de sticlă şi acoperite în carton şi smoală cu cerdacuri în faţă, de tipul celor din tavernele western ale filmului american încât nu te-ai putut abţine să nu-i spui Texas. Zona era construită peste râu de blocuri aşa încât delimitată de aceasta putea forma o localitate în sine. Lumea ieşea seara în aceste cerdacuri stând la poveşti, joc de cărţi, table, şah, femeile lucruri de mână, cântec şi dans sau la câte o bătută oşenească în cuţite, de îngheţa valea – se bat ca-n Texas. În vestul Banatului, uraniul se extrăgea de la Ciudanoviţa, Dobrei, Natra şi alte galerii de coastă împânzite sporadic prin văile dealurilor. Numai în colonia Ciudanoviţa locuiau mai bine de zece mii de locuitori iar cu împrejurimile făceau în jur de peste treizeci de mii. Aceste date sunt doar aproximări calculând că în fiecare locuinţă ar fi zece persoane. Erau şapte şcoli, trei restaurante, vreo zece bufete, trei cinematografe (două în Ciudanoviţa şi unul în Lisava, asta fără să pun la socoteală caravana de film militară care venea cu proiectoarele ei pe trepiezi şi ne prezenta eroismul armatei române şi caravana judeţeană pe 16 milimetri care ne aducea filmul în premieră), un spital cu trei sute de angajaţi, o bibliotecă, casă de cultură şi recreere, trei alimentare, cinci aprozare, magazin mixt şi universal etc.

B.T.: Bine, şi pe urmă mai duceai oamenii cu autobuzul când mergeau la cinematograf sus la film şi pe urmă veneau jos că era departe de la blocuri de aici?

T.A.: Pe jos nu puteai să mergi, doar dacă mergeai pe poala dealului, că era o mocirlă pe drumul ăsta unde-i pavat acuma, o mocirlă de-ţi trecea peste cizma de cau-ciuc.

B.T.: Când a început construirea şoselelor?

T.A.: Construirea blocurilor?

B.T.: Şi construirea şoselei, tot cu militari?

T.A.: Eh, construirea şoselei nu cu militari. A făcut-o IUDP-ul (Întreprinderea de utilaj, drumuri şi poduri). A  început construirea în 1960 şi şef la drumuri şi poduri era Popârţan şi un tehnician Topoianu. Construcţia asta, pavajul ăsta care-l vezi aşa frumos este făcut de bolintinenii din deal şi bolintinenii din vale, regăţeni de-acolo din preajma Bucureştiului. Să fii atent aici la pavajul ăsta din faţa blocului nostru Benoni că este construită o bucată de pavaj în şah, o piatră de granit albă şi una neagră, de tip şah. Ai văzut că şosele dintr-astea nu mai găseşti niciunde în ţară, făcute ca lumea, da, şi ei lucrau cu copiii lor şi cu soţiile, nu angajau pe nimeni, ei luau lucrările în acord. N-ai văzut că şi pe Golgota e făcută, până sub buncăr.

B.T.: Eu mi-aduc aminte că după ce terminau munca pe la ora patru sau cinci, noi copiii ne jucam în nisipul ăla fin care era rămas până a doua zi când veneau ei.

T.A.: Da, da, da, erau nişte maie de metal cu două mânere cu care tasau ei piatra. Asta e meseria lor, pietrar din tată-n fiu. Ai fost să vizitezi Bolintinu vreodată?

B.T.: N-am fost niciodată.

T.A.: Ai de capul meu… Dacă intri acolo în sat la Bolintini zici că ai intrat în Paris. Fiecare casă, care mai de care mai frumoasă, cu extindere mare pentru ca să-şi facă tuburi de beton şi alte lucruri. Toţi lucrează în stră-inătate, sunt case cu un nivel, mai este câte una cu două nivele, dar sunt meseriaşi, din tată-n fiu pietrari.

B.T.: Da, deci în perioada asta cât au fost ruşii aici aţi avut o viaţă bună, ca muncitori?

T.A.: Măi, ce să spun, eu am avut o viaţă bună. Eu eram militar, nu primeam soldă, primeam un salariu, dar din salariu, din munca pe care o efectuam mi-era trasă ca-zarea, masa şi echipamentul. Trăia Gheorghiu-Dej pe-atunci, ce rămânea în plus faţă de ce-am câştigat eu în ca-litate de conducător auto, mi se dădea mie. Mai primeam şi eu 100-200 de lei, soldă aveam 34 de lei, ca militar.

B.T.: Aşa, şi ce te-a făcut totuşi după ce ai terminat armata să rămâi aici? De ce ai rămas în Ciudanoviţa?

T.A.: După ce am terminat armata m-a determinat faptul să rămân aicea pentru că o găsisem pe baba mea, pe Valerica. Nu m-am mai dus la IRTA la Bacău de unde plecasem militar şi am rămas cu baba aci. Baba mea lucra la cantină şi eu şofer şi uite aşa a început viaţa azi, de zi cu zi, se prelungi şi uite ajunserăm la 50 de ani, c-am spus că facem 50 de ani acuma, ne cununăm şi facem nunta de aur.

B.T.: Îţi aduci aminte vreo întâmplare de la posturile astea de control militare când intraţi în mină?

T.A.: Eh, cu posturile de control militare era în sensul următor: cei ce intrau în mină, când ieşeau afară, treceau prin raza unui aparat. Dacă aveai hainele murdare de uraniu, la acest aparat se aprindea becul şi te întorcea înapoi militarul să te dezbraci de haine şi să le scuturi până nu se mai aprindea becul. Deci le scuturi o dată, de două ori, de trei ori, de câte ori era nevoie ca să nu se mai aprindă becul, ca să nu scoţi radonul afară. Nu ştiu  eu pe ce considerente de-ale lor, să nu captezi uraniu sau să nu îmbolnăveşti pe alţii de uraniu, sau, în sfârşit, nu ştiu pentru ce, dar se aprindea becul şi te întorcea înapoi.

B.T.: Vă schimbaţi,vă spălaţi în fiecare zi, plecaţi curat?

T.A.: Daa, hainele se dădeau la spălat, da, dacă nu în fiecare zi dar din două în două zile se dădeau hainele la spălat şi primeai alte haine, alte salopete.

B.T.: Aţi avut aparate de măsurare a radonului la haine?

T.A.: Nu, aparate de măsurare a radonului la haine au venit mai târziu.

B.T.: Târziu. Aveaţi controale medicale regulat?

T.A.: Controalele medicale erau mai neregulat. Acum în ultima vreme a început să vină controale medicale, să vadă cum stai cu plămânii, cum stai cu radiaţia, te punea să te urinezi sau mai ştiu eu ce… treburi dintr-astea, să vadă ei cum stau şobolanii ăştia care lucrează sub pământ, mai trăiesc sau mai mor.

B.T.: Deci, cât au fost ruşii aici n-aţi avut nicio pro-blemă? Aveaţi tot ce vă trebuia: mâncare, băutură, bi-bliotecă?

T.A.: Cât au fost ruşii aici n-am avut nicio problemă cu controale şi cu alimentarea, da, alimente erau din belşug, mâncare, băutură şi bufeturi şi pe coasta dealului.

B.T.: Când au plecat ruşii?

T.A.: Ruşii au plecat cam prin ‘62-‘63.

B.T.: Ce s-a întâmplat atunci cu viaţa?

T.A.: După ce au plecat ruşii a început să vină „îmbunătăţirea” normelor, să micşoreze salariul şi să-ţi mărească norma. Asta ca să nu mai poţi câştiga cât ai câş-tigat până acuma. Cât au fost ruşii nu au fost „îmbunătăţiri” de norme, astfel că un miner care lucra trei luni de zile şi ieşea tot peste plan înseamna că norma nu era bună, şi-atunci, nefiind norma bună, trebuie să fie îmbunătăţită, să se mărească norma să nu mai poată câştiga cât a câştigat. Dacă depăşea înseamna că era pagubă în economia ţării. Nu? Da, şi asta era problema din trei în trei luni.

B.T.: Ce se întâmpla cu alimentele, cu toate bunurile, erau şi ele restructurate? Când au apărut cozile?

T.A.: Nu, alimentările erau destule. Sus la Sandu era alimentară, pe urmă la Ciupa aici, la cantină, tot alimentară.

B.T.: Deci după ce au plecat ruşii şi au venit românii au început cozile la lapte, la ouă şi alte alimente şi bunuri?

T.A.: Pâine şi carne erau pe vremea lui Ceauşescu, iar cât au fost ruşii n-au fost cozi, a fost pâine din abundenţă, nu s-a ţinut cont că e veche sau cutare, iar masa la cantină, bă Benoni, să fie vorba între noi, dacă mâncai la cantină M.K.-ul, era mâncare gratuită dată de ruşi, era masă, masă nu jucării. Era inginerul Cimpoi, îşi lua carnea şi o împacheta, „Auzi, n-ai o hârtie la tine”?„Ba am”. „Nu pot să mănânc tot, îmi iau la pachet pentru mâine dimineaţă”. Deci, îţi dai seama câtă mâncare era: trei feluri de mâncare, felul unu, felul doi şi felul trei dom’le, nu discutai cu probleme dintr-astea. Erau trei  abonamente la cantină. Era aşa, MK-ul, care era gratuit, Porceasca, tot cu trei  feluri de mâncare erau şi la asta, unde savura tot omul şi era şi restaurant, cantina restaurant, unde era ceva un pic mai scump faţă de ailaltă, dar era acolo mâncare, de nu puteai mânca tot. Iar acuma, la ora actuală nu poţi să mănânci astfel. Cu guvernul ăsta de  acuma, cred că  te-ar costă 500.000 de lei. Să mă scuipi în obraz.

B.T.: Cred că se poate şi mai rău.

T.A.: Şi trei feluri, dulciuri şi un pahar de compot, mulţi le lăsam pe masă că nu puteam să le mai mâncăm, dacă erau atâta, nu?

B.T.: Acum poţi să vorbeşti că nu se mai întâmplă nimic.

T.A.: Acum e libertate, da ajungem iar acolo. Ştii că ajungem iar la comunism, nu?

B.T.: Ajungem la feudalism.

T.A.: Trecem în Europa şi ajungem la comunism, trebuie să duci găina să ţi-o taie el, nu? Şi să aranjeze dacă o mă-nânci tu sau o mănâncă el.

B.T.: Da, da, da, păi gripa aviară ce crezi tu că e? La noi te bagă la puşcărie dacă-ţi tai găina sau porcul, nu ai voie, trebuie să ai carnet de conducere ca de maşină să tai găină sau porc, pentru că tu nu ştii cum s-o tai şi  o chinui şi te trimite la puşcărie. Specialiştii au un ciocănel cu un ac, pac după cap şi aşa a murit.

T.A.: Păi le electrocutează.

B.T.: Păi aşa e în Occident. Asta va face, ca să nu mai ai tu porcul tău, să nu-l mai creşti şi să mănânci numai la McDonalds, ca americanii vei mânca. N-o să mai mă-nânci tu de la tine porcii tăi, te bagă la puşcărie, vine şi ţi-l ia, tăticule.  Aoleu, când intraţi în Europa, să vedeţi cum vă halesc ăştia.

T.A.: Păi fii atent aicea. Mi-am luat nişte salam, mă Benoni. Auzi, fii atent aicea, am luat nişte salam acuma şi l-am luat la KG. Fiecare am luat câte un salam mai bu-nişor aşa, am zis să nu luăm orice fleac mai ieftin, am luat unul mai scump. Când citesc eticheta, banderola în care era împachetat salamul, bine sigilat, aranjat, data când expiră, m-am uitat din ce e făcut: pulpe şi piept de pui, slănină de porc şi carne de vită. Păi ce salam e ăsta mă, păi ori e salam de pasăre, ori e de porc, ori e de vită, nu? De la mama de-acasă, sau de la agricultor?

B.T.: Da, da, salam a la „Mama mia”.

 T.A.: Am luat muştar de la magazin. Şi acuma am pungile alea, cutiile alea „Mama mia” arată pe ăla cu pălăria în mână, „Mama mia”. Să mă bată Dumnezeu dacă ai putea să mănânci Benoni, nici un gust n-avea, era acru, şi-atunci? Da ai observat o treabă, indiferent că ai dantură sau nu, dacă mezelul e tăiat fin, subţire, parcă are alt gust. E adevărat?

B.T.: Da, Da.

Oamenii erau tare gospodari, lucrau în mină, câştigau bine şi nu se mulţumeau cu ce le oferea comerţul alimentar, aşa că ei tăiau de Paşti şi de Crăciun miei şi porci din turmele care treceau regulat prin şantier. Ţi-era mai mare dragul iarna să alergi în jurul focului când se pârleau porcii că primeai şorici proaspăt fript, de o dulceaţă incomensurabilă, gust pe care nu-l poţi avea vreodată decât doar dacă eşti sărac şi flămând. Porcul se acoperea cu paie şi când erau aprinse flăcările se ridicau spre cer deasupra oamenilor trimiţând fluturaşi de paie arse şi scântei spre ceruri. Unii îl pârleau cu lampa de benzină, însă cel mai la modă era nenea Giukin de la complexul de sortare care îşi cons-truise o maşină de pârlit porci cu lemne de brad. Umplea toba cu lemne aprinse şi cu o manivelă arunca flăcări afară printr-un horn învârtind o turbină. O avea legată cu o curea în jurul gâtului şi râdea spunându-ne glume alergând în jurul porcului şi noi după el. Unii porci erau mari, aveau şi  200 de kile. Se beia ţuică şi vin fiert şi se frigea carne care era mâncată  cu mămăliguţă. Doamne ce vremuri! Azi până şi carnea-i militarizată. Oamenii îşi preparau alimentele lor pentru iarnă. Tot felul de şunci, cârnăciori şi bucăţi fripte în untură la borcan, tobe, sângerete, caltaboş şi jumări de înnebuneai seara la cină mâncând şi ascultând la poveşti.

T.A.: Păi ce mă, tai felie aşa şi mănânci cu muştar, cu roşii, cu castraveţi, varza murata cu una cu alta. Sus pe Golgota ai apucat când se ţineau serbările artistice, box, zile festive, decoraţii, orchestră, fanfară? Aşa era, Ciudanoviţa era-n sărbătoare! Chişe aducea fanfara de la Jitin cu molotovul cântând de zbârnâiau geamurile la blocuri, iar ferestrele erau toate împodobite cu lozinci în ro-şu şi albastru, scrise cu creta şi steaguri tricolore în balcoane – lume veselă. În orice caz, să ştii că Gheorghi-Dej parcă organiza treaba un pic mai binişor, deci mai dădea apă la moară la românaşi, dar Ceauşescu ăsta când a venit, scurt şi înfipt a hotărât: Pe aici nu se trece! N-ai voie aia, n-ai voie ailaltă.

Uite mă! Eu când mă duc la cumpărături, nu-i place  nimănui să meargă cu mine. Eu cercetez toate magazinele, toate preţurile, toate problemele. Şi m-am gândit: băi, stau în bomba asta atomică aicea, nu? Şi îmi iau alţii banii degeaba, de nu am, cum a zis ăla, bani nici de înmormântare, dacă stai să socoteşti, aştept să-mi dea Casa de Ajutor Social, nu? Să-mi dea bani de-o cruce şi-o groapă, că altceva ce să-ţi mai dea?

B.T.: Hai să discutăm iar de Mihuţ, un pic. Da, că el pedepsea animalele, căţelul ăsta avea pedeapsă şase luni, capra nu ştiu ce-a păţit, stătea pedepsită, priponită de par. De ce trăia el cu atâtea animale?

T.A.: Mihuţ a fost un om care a ţinut animalele în preajma cantinei. Fiind în preajma cantinei, ţinea o droaie de câini, pisici şi capre. Pe capre nu le ocrotea, mergeau pe deal, veneau, mulgea laptele, dădea la câini ş.a.m.d. Venind problemele de sănătate a fost îndepărtat de-acolo şi i s-a pus în vedere să nu mai ţină animalele acolo pentru că el ţinea o baracă întreagă ocupată unde ar fi putut să trăiască treizeci de familii, deşi nu mai locuia nimeni acuma, toată lumea s-a mutat la bloc. Şi atunci şi-a construit la curba aceea, ştii tu, casa aia din piatră, nu ştiu ce, cutare. A acoperit-o, a făcut-o şi pe urmă a lăsat-o în dărăpănare şi căra mâncare de la cantină să le hrănească, oase ce rămâneau, ducea la câini. Avea şi un măgar şi-şi căra cu el lăturile.

Mihuţ trecea în urma căruciorului tras de măgăriţă citind ziarul de trei ori pe zi, scotocind pe la lăzile de gunoi după resturi de alimente, fiare, sticle goale şi cârpe, pe care le aduna în faţa casei şi mai târziu când treceau corturarii le dădea în schimb pe bani şi baloane colorate. El îşi improvizase o capră de tăiat lemne cu contragreutate şi mergea cu joagărul pe la oameni ca să le taie lemne de foc. El nu mai lucra în mină şi aşa îşi câştiga existenţa. Ba vindea ouă, că avea găini, ba lapte de capră şi măgăriţă că „cică” era bun pentru cei suspecţi de TBC, şi chiar vindea ciuperci şi căpşuni sălbatice. Era un om, se spune educat. Mulţi mergeau la el ca să le scrie tot felul de cereri către guvern. I se dusese vestea că  cererile scrise de el erau în majoritate aprobate. Odată când a venit Ceauşescu în vizită la Reşiţa el a ieşit din cordonul de miliţieni şi i-a înmânat o scrisoare. A fost imediat arestat, însă a fost eliberat a doua zi pe motivul că-i nebun.

B.T.: Cum îl chema pe măgar, pe măgăriţă ?

T.A.: Aa, nu ştiu. Din câte am auzit, se spunea că traia cu ea, dar nu ştiu.

B.T.: Trăia cu măgăriţa? Astea sunt două variante: una se auzea că ar fi împuşcat pe cineva în armată.

T.A.:  Da, avea o remuşcare el, ceva de care nu se putea căsători. Nu destăinuia la nimeni nimic, era problema lui personală, n-o ştia nimenea, nici n-o povestea la nimenea. Umbla cu lanţ la brâu şi legat de lanţ avea o cutie făcută la strung cu filet în care montase un geam şi în cutia aia avea un ceas şi la ceasul ăla se uita. Trăgea lanţul şi se uita câtâ-i orologiu. A avut şi hernie şi zic: ”Mă Ioane mă, ce faci mă”. ”Ei domnul Tibi, am eu o hernie”. Şi-i spuneam ”Şi ce faci, nu te duci la operaţie”? ”Nu mă duc la operaţie. Eu mă tratez singur”. ”Cum”, zic? Îşi băga între picioare o cameră de cauciuc, o bucată de cauciuc lungă pe care o lega de o curea şi dincoace de altă curea şi îşi ridica hernia în sus. El trăia aşa…, primitiv, foarte primitiv şi nu făcea cum i-am zis: ”Mă Ioane, du-te la operaţie!”, ”Nu, nu, că dacă mă duc la ăştia la cuţit, ăştia mă omoară şi mie mie frică de moarte că eu ştiu ce-am făcut în viaţă”.

Voce feminină. Aici? Era fiica sa cu soţul şi nepoţii.

B.T.: Îi iau interviu lui socru-tu.

T.A.: Văd că înregistrezi?

B.T.: Da, facem filme sexy. Nu sunt pentru copii.

T.A.: Le dai la telenuvelele-alea sexy?

B.T.: Da, la Hasler, la canalul Hasler.

T.A.: El venea…

B.T.: Da, da, da… El venea pe la Bărbuleasca.

T.A.:  O mai ţii minte pe Bărbuleasca?

B.T.: Daa, cum să nu? Ne făcea bomboane din zahăr, învârtite cu nucă.

T.A.: Mi-aduc aminte că odată i-am pârlit porcul aici cu Iordache în casă de i-au explodat geamurile. Noi nu ne-am dat seama de vaporii de benzină. Ei, mi-am dat eu seama dar n-am gândit că face o asemenea explozie. Pur-celul care fusese la Revelion la tombolă, l-a câştigat ea. Am frecat porcul în baie. L-am frecat cu benzină eu şi Iordache şi-am zis măi, să-l aprindem ca şi-afară, stii? Dar, BUUUM! Au pocnit geamurile la bucătărie imediat, se formaseră gazele. Ei, vai de capul meu, îţi dai tu seama ce-a fost acolo? O nebunie întreagă mă, să explodeze. Până la urmă l-am pârlit, l-am pârlit cu lampa de benzină, i-am tăiat  purcelul  Bărbuleascăi.

B.T.: Bine, hai că-ţi dau pauză, te las un pic. Ia mai pupă-l odată, ia mai pupaţi-vă odată. Deci asta ţi-e nepoata?

T.A.: Nepoata. Nepoţii mei. Cum să nu.

Voce: Unde sunt scrumierele antice?

T.A.: Băi! Fiţi atenţi să nu le stricaţi că…

B.T.: Sunt obiecte din antichitate?

T.A.: Fii atent.

B.T.: Ia uite şi pe Clemanţa. Ciau gagica!

T.A.: Frumoasă e valea Ciudanoviţei! Ondulaţiile de dealuri…

B.T.: Ăsta-i cel mai binecuvântat loc din lume. Întelegi? Natural, cu dealurile astea rotunde.

Ciudanoviţa vine de la sârbescul „ciudesne” care înseamnă „loc minunat”. Dacă ne luăm după statistici, în Ciudanoviţa de azi mai trăiesc în jur de 700-800 de locuitori, pensionari de la minele de uraniu care nu-şi mai pot vedea un alt viitor decât în această vale a viselor tinereţilor lor.

Ben Todică

CONFESIUNI EUHARISTICE CU SCRIITORUL AMERICAN DE ORIGINE ROMÂNĂ PETRU POPOVICI

Ben Todică: De mai bine de 20 de ani, comunitatea creştină din Melbourne se bucură de prezenţa dumnea-voastră aici. V-aţi făcut cunoscută personalitatea, trăirile, viaţa spirituală şi duhovnicească atât prin prezenţa personală cât şi prin cărţile dumneavoastră. Mulţi dintre noi vă cunoaştem prin cărţi şi, în special  eu îmi aduc aminte de momentul în care am fugit din România. În Occident, în lumea asta  nouă, emigrantul încearcă să se apuce de orice şi, prin urmare pot să spun că literatura care circula prin campusurile de refugiaţi cuprindea şi cărţile dumneavoastră pe care le publicaţi despre cu-vântul lui Dumnezeu. Astfel v-am cunoscut şi am dorit întotdeauna să vă întâlnesc. Aţi publicat  31 de titluri şi aţi tradus şapte autori străini, iar ultima lucrare a dumnea-voastră este “Întronarea Voii lui Dumnezeu în viaţa creş-tină”. Ce v-a făcut să alegeţi acest subiect?

            Petru Popovici: Cred că e necesar, în mod deosebit, pentru binele fiecărui individ să întroneze voia lui Dumnezeu. Orice tată doreşte binele copilului său, cu atât mai mult Dumnezeu vrea binele nostru. Omul a fost înşelat de Satana şi în loc să ajungă la bine, a ajuns la nefericire. Ori voia lui Dumnezeu e bună, plăcută şi desăvârşită, e pentru fericirea noastră, şi vremelnică şi veşnică. În cartea aceasta tratez întâi în primul capitol o mai bună cunoaştere a lui Dumnezeu, că omul, câtă vre-me nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, nu e gata să-l asculte. Când Dumnezeu a trimis pe Moise la faraon, în Egipt ca să dea voie robilor, sclavilor evrei să plece, faraonul a spus “nu, eu nu-l cunosc pe Dumnezeu şi nu le dau drumul”, deci, necunoaşterea e cauza tuturor păcatelor,  tot ce e rău provine de la Satana, de la Diavol, nu de la Dumnezeu şi omul, şi creştinii în mod deosebit ar trebui să aplice în totul voia lui Dum-nezeu. Voia lui Dumnezeu o avem specificată în cuvân-tul sfânt, însă Dumnezeu a aşezat chiar în mintea noas-tră, în conştiinţa noastră, ce e bine şi ce e rău. Oamenii analfabeţi, care n-au citit niciodată Biblia ştiau ce e bine şi ce e rău, şi voia lui Dumnezeu  e spre binele nostru, asta m-a determinat să lucrez cartea aceasta.

            B.T.: Folosiţi exemple foarte pământeşti, ca să zic aşa, foarte legate de viaţa noastră de toate zilele şi în mod deosebit vă apropiaţi de familie. Există vreun pericol în ziua de azi cu familia?

            P.P.: Există, şi încă mare pericol, niciodată pe faţa pământului n-au fost atâtea divorţuri ca în vremea noastră.  Dumnezeu prin proorocul Maleahi, în capitolul 2 spune “Urăsc despărţirea în căsătorie”, şi Domnul Iisus spunea ”Ce Dumnezeu a împreunat, omul să nu despartă”, apostolul Pavel în Epistola către romani, la capitolul 7, versetul 2, 3, 4 spune că “femeia e legată de bărbat câtă vre-me trăieşte bărbatul, şi numai prin moarte e dezlegată de legea bărbatului”, ei au devenit una, tribunalul sau orice altceva nu o desparte de legea bărbatului, numai moartea îi desparte. Datorită divorţului, astăzi din două căsătorii una se desparte, aşa că, din cauza asta am văzut pericolul acesta şi am căutat să arăt că voia lui Dumnezeu e să nu se despartă cei doi care s-au despărţit. Domnul Iisus a spus că ajung să trăiască în preacurvie şi nimănui nu-i place să fie numit preacurvar, dar asta e realitatea în faţa lui Dumnezeu  şi în viaţa socială. Când soţul şi soţia se înţeleg e viaţă de armonie, viaţă de pace, viaţă frumoasă, e viaţă de satisfacţie, de împlinire, copiii sunt o pricină de bucurie în familie. Când se petrece ruperea, divorţul, eu am scris o carte în sensul ăsta, ”Căminul, colţul de rai”, Dumnezeu vrea să fim fericiţi în viaţa de cămin, şi nu există motive pentru care cei doi să se certe, că orice problemă mare o pot rezolva la rece, şi orice fleac poate duce la ceartă, să aprindă casa, să se distrugă viaţa frumoasă din cămin, aşa că asta m-a determinat să caut să cer corectare în privinţa aceasta. Am ajuns în viaţă să corectez gândirea multora în privinţa aceasta. Soţi care erau pe pantă de divorţ au ajuns să renunţe la divorţ şi am ajuns de am contribuit la o familie, el era inginer, venise la noi în Los Angeles şi soţia era în Ploieşti, divorţaţi de vreo 7 sau 9 ani, aveau două fete, el într-o parte şi ea în alta. Într-o zi el mi-a spus că ar vrea să se recăsătorească şi i-am spus nu, Biblia nu-ţi dă voie să te recăsătoreşti, vrei soţie, du-te şi te împacă cu soţia. El a fugit şi mi-a spus cum să mă duc, că mă prind comuniştii. Nu-i nimic, du-te şi te împacă cu soţia, că trebuiau să se recunune ca să poată să-şi aducă soţia şi fetele în America. În cele din urmă am stat de vorbă cu senatorii din California şi s-a dus şi s-a cununat cu soţia, a adus soţia şi cele două fete, una e ingineră, una a plecat misionară în Africa şi au mai avut încă un copil după ce au fost îm-preună iarăşi, aşa că am căutat să contribui la fericirea căminului.

            B.T.: Un lucru care m-a intrigat când am ajuns la povestea cu familia, soţul, soţia şi copiii ar trebui să se ducă la picnic singuri şi nu în grupuri cu alte familii, în combinaţii cu alte familii, pentru că asta, este adevărat că poate să genereze conflicte între familii, dar scopul nostru este să ne unim, nu să ne despărţim, deci automat veniţi cu o idee de izolare.

            P.P.: Da, pentru că soţul şi soţia au nevoie în societatea de astăzi să fie şi împreună. Altădată, soţul şi soţia mun-ceau împreună, astăzi soţul lucrează într-o parte, cu alte femei, soţia lucrează în altă parte cu alţi bărbaţi şi în loc să păstreze unitatea care ar trebui în cămin, se face destrămarea, se fură sentimentul, un alt bărbat fură sentimentul soţiei şi soţul se vede la un moment dat că soţia nu-l mai iubeşte şi atunci e necesar ca din când în când soţul, soţia şi copiii să fie împreună undeva izolaţi, să vorbească ei, să se bucure ei unul de altul, să refacă, să întărească legătura căminului. E aşa de binecuvântată o asemenea retragere în doi sau, în unele cazuri, e bine chiar şi copiii să fie lăsaţi acasă şi să plece numai soţul şi soţia. Eu cunosc cazul ăsta îndeaproape, pentru fleacuri de nimic, nu a fost din partea soţului ceva, dar datorită slujbei, şi atunci e necesar ca în asemenea cazuri, din când în când să se realizeze refacerea relaţiilor familiale.

            B.T.: Sigur. Este mai dureroasă şi mai grea decât o puş-cărie, într-o puşcărie ai alţi prizonieri cu care stai de vorbă, dar în singurătate, locuind şi trăind singur este extraordinar de greu. Dumneavoastră călătoriţi în multe ţări, noi australienii trăim cu senzaţia că în societatea noastră este promovată cu uşurinţă dezintegrarea familiei. Sigur, cuvântul este cam dur, dezintegrare, mă refer la încurajarea cu atâta uşurinţă de către guvern a copiilor să-şi părăsească părinţii, a soţiei să-şi părăsească soţul, sau a soţului soţia, guvernul încurajându-i prin în-lesniri sociale sau economice şi în felul ăsta fiecare, fără să-şi dea seama, pierde un lucru extrem de valoros şi care este de fapt fundaţia noastră.

            P.P.: Fundaţia societăţii este celula mică, organizată de Dumnezeu pentru formarea societăţii.

            B.T.: Se-ntâmplă doar la noi aici sau în toată lumea este fenomenul ăsta?

P.P.: Fenomenul, cu durere trebuie să spun, e în toată lumea. Noi trăim vremuri biblice, domnule Benoni, şi prea puţin ne dăm seama, aşa vorbind pe plan general, însă, în Biblie, în a doua Epistolă a apostolului Pavel către Timotei, la capitolul 3, acum 2000 de ani apostolul Pavel îl înştiinţa pe Timotei şi i-a scris: ”Să ştii că în vremurile din urmă vor fi vremuri grele”, şi noi am zice că în vremuri grele  ştiinţa a avansat, când omul… femeia nu mai mătură vatra să ridice praful ci aspiră şi covorul şi toate astea, atâtea îmbunătăţiri, atâtea ustensile lucrate de ştiinţă pentru uşurarea vieţii. Câtă vreme îşi pierdea o femeie după ce venea de la lucru, de la munca câmpului ca să spele, să ia în cârcă, cum zic bănăţenii, coşul cu rufe şi să meargă la râu să bată acolo cu maiul ca să spele rufele. Astăzi sunt atâtea îmbunătăţiri,  le pune în maşină şi gata, dar în ciuda înlesnirilor care s-au făcut noi constatăm că sunt vremuri grele. Altădată România era grânarul nu numai al României, ci al Europei. La tata s-a rupt o grindă din cauza grâului prea mult care l-a avut. Acelaşi pământ e şi astăzi în România, dar e să-răcie, e foamete. De ce? Sunt vremuri grele şi vremurile grele afectează societatea în general. În Epistola lui Pa-vel către Timotei spune că vremurile grele sunt cauzate de faptul că oamenii sunt iubitori de sine, deci egoişti. E-goismul astăzi e cras, a ajuns soţul pentru el, soţia pentru ea, sunt familii în care  banii el şi-i pune în contul lui şi ea într-al ei, deci sunt familie dar nu-s laolaltă cum trebuie. Setele astea sunt arătate pentru vremurile din urmă, spune în versetul 2 “sunt fără dragoste firească”, vor fi vremuri grele pentru că oamenii vor fi egoişti, iubitori de sine şi fără dragoste firească, deci dragostea care trebuie să fie între soţ şi soţie, între părinţi şi copii, lipseşte astăzi, suntem în criză. Criza mare nu-i de bani, criza mare nu-i din lipsă de lucru că există locuri unde să se lucreze, criza mare e în ceea ce priveşte egoismul, fiecare pentru el şi lipsiţi de dragoste, lipsiţi de dragoste firească, şi acolo printre altele se spune că oamenii vor fi mai iubitori de plăcere decât de Dumnezeu. Acum gândiţi-vă la fraza asta, nu sunt azi oamenii mai mult iubitori de plăceri decât de Dumnezeu? Luaţi numai o latură a drogurilor, şi la voi în Australia şi la noi în America şi în România, şi cu toate acestea, o mare parte din tineret aleargă după dro-guri, droguri, droguri şi sunt interzise, şi dacă ajunge să fie găsit e pedepsit de lege, dar în ciuda legilor, fiindcă iubitorii de droguri, şi nu le face bine, că le distruge să-nătatea, distruge puterea de memorie şi atâţia au ajuns nebuni din cauza drogurilor. Luaţi cealaltă latură, a homosexualismului. Biblia vorbeşte la Romani, capitolul I de partea aceasta şi spune că oamenii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii şi au ajuns unul pentru altul, bărbat cu bărbat, ori asta a adus SIDA, boală fără leac. De ce? Pentru că-s iubitori de o plăcere pe care nu au experimentat-o până atunci şi deşi ştiu că le aduce boală şi nu-i scăpare, totuşi sunt iubitori de plăcerile astea.

B.T.: Aventurieri…

P.P.: Dar aventurieri cu mare risc pentru că ştiu, au văzut cazul cutare, cazul cutare şi cu toate astea nu învaţă nimic.

B.T.: Lumea de astăzi e aventurieră pentru că nu mai are lucruri solide ca fundaţie pe care să le iubească şi care să-l facă să fie responsabil şi atunci să se gândească de două ori să se aventureze în lucruri dintr-astea.

P.P.: Lipseşte ghidul în viaţă.  Dumnezeu ne-a dat ghidul în Evanghelie şi oamenii au părăsit Evanghelia şi din cauza asta sunt toate relele acestea. Altădată erau soţi răi care-şi băteau femeile, dar femeia nu pleca de la el, astăzi pentru nimica toată, deci nu i-a dat nicio palmă şi ea e gata să plece sau el e gata să plece să-şi lase soţia şi copiii.

B.T.: Asta e o formulă uşoară pe care o inventează guvernul sau autorităţile de a rezolva anumite probleme, iniţiind încă o lege, repede alcătuiesc o lege pentru a fixa o mică problemă dar în detrimentul tuturor comunităţilor şi societăţii. Sigur că, de multe ori, acum revin şi eu la partea de romantism, îmi aduc aminte cu drag de România, de zilele când eram copil şi abia aşteptam să vină sâmbăta şi duminica să stăm la masă în familie, erau mâncăruri gustoase, veneau mama, tata, vecinii.  Vecinii făceau masa împreună şi stăteam acolo, chestii care nu se mai întâmplă în ziua de azi şi cu atâta durere mă uit că asta ar trebui să fie un lucru ca o lege, familia să se întâlnească o dată pe săptămână şi să aibă un timp numai al lor, esenţialul este unitatea, noi nu explicăm oamenilor ce este unitatea, cuvântul unitate, dacă ne ui-tăm în Biblie, începe chiar din Geneză şi este, cred eu, iubire, iar noi ar trebui să-nvăţăm să iubim, noi nu ştim să iubim, nu înţelegem ce-nseamnă a iubi.

P.P.: Daa, e forţa magnifică care atrage pe unul la celălalt, societatea astăzi e din cauza egoismului fiecare pentru el, românii nu mai sunt gata nici măcar să spună că sunt români, sunt unii aşa de izolaţi de ceilalţi încât nu vor să ştie de nimeni altul, că e român sau că ei sunt ro-mâni. E o stare care nu-i potrivită, nu-i bună, mai ales în diaspora, ar trebui ca românii să fie gata să se unească, să aibă întruniri mai dese, că ceilalţi se înjură şi se blesteamă unul pe altul, aşa că e o deviere de la ceea ce a vrut şi vrea Dumnezeu. Noi mergem spre un globalism, aşa cum aţi pomenit şi despre asta Biblia vorbeşte. În Apocalipsa   se spune că vor ajunge vremurile astea de globalism, când va fi fiara şi profetul mincinos, deci va fi o singură forţă, un singur bărbat conducător şi va fi considerat ca mântuitor al celorlalţi şi va fi primit de ceilalţi, aşa cum Hristos Domn a venit să fie Mântuitor pentru suflet, aşa va veni anticristul şi îl vor primi toate popoarele. Cu ajutorul creierelor electronice vor controla totul, religia va fi una, şi catolici şi ortodocşi şi budişti şi toţi băgaţi într-o oală, cei care nu vor consimţi vor fi măcelăriţi.

B.T.: Născut în America, de ce aţi ales să scrieţi în limba română şi  nu în engleză?

P.P.: Şi trăind în America am scris româneşte.

B.T.: Cum v-a venit ideea, ce v-a determinat să luaţi această decizie, cum, cum aţi scris prima dată româneşte, cum aţi descoperit acest miraj, farmec?

P.P.: Am spus şi o repet. Eu cred că Dumnezeu e cel care conduce viaţa mea, şi el m-a făcut să mă nasc român, din părinţi români, tata Sima Popovici, mama, Zana Popovici au fost români. Consider că Dumnezeu a făcut aşa, că altfel puteam să mă nasc congolez, sau altceva.

B.T.: Noi ne aducem copiii din România, vin aici şi majoritatea uită limba română, uită limba maternă, parcă încearcă să fugă de ea. Ce trebuie făcut?

P.P.: Nu copiii sunt vinovaţi domnule Benoni, părinţii sunt vinovaţi. Am spus aici la fraţii noştri, părinţii trebuie să păstreze limba română în familie, că în afară vorbesc tot engleza, dar în familie pot să vorbească ro-mâna. Statul plăteşte mii de dolari ca un american să înveţe limba română, să facă pe spionul în România, să meargă să-şi facă el lucrarea lui. De ce copiii noştri să nu poată vorbi cu verişorii lor, cu bunicii lor care sunt în România, de ce să nu poată vorbi limba română? Nu-s copiii vinovaţi, părinţii sunt vinovaţi. În biserica noastră din Los Angeles am fost 17 ani, toţi copiii au ştiut româneşte, pentru că am încurajat lucrul ăsta şi consider că pastorii şi preoţii au în mod deosebit datoria să păstreze limba neamului. Dacă un copil, să presupun un copil al meu nu ştie limba română şi merge în ţară, poate să se înţeleagă cu rudeniile lui, nu se poate înţelege, vrea să fie folositor pentru ceva în ţară, poate, nu poate, că nu ştie limba, nu are mijlocul de comunicaţie. Dumnezeu ne-a dat vorbirea clară şi binecuvântată şi limba românească e dulce şi frumoasă, de aceea am scris spre binele popo-rului meu în limba română.

B.T.: Fascinant, fascinant! Dacă iubiţi poporul român atât de mult de ce nu v-aţi întoarce în România?

P.P.: Eu am plecat din România la vârsta de 2 ani şi jumătate şi am rămas în România 46 de ani şi n-aş fi plecat din România, însă am fost împins, pe de o parte de comunişti. Am fost pastor în biserici baptiste din Timişoara, Biserica a I-a şi mi-au luat carnetul de pastor şi 4 ani şi jumătate am fost destituit din funcţie, m-au considerat periculos. Am aşteptat un an, doi, şi când n-am primit de la ei îngăduinţă am spus că plec în ţara mea. Eram cetăţean american, am mers la ambasadă cu grijă, e adevărat că ambasada americană era păzită de comunişti şi de informatori.

B.T.: În ce an era asta?

P.P.: În ’62 mi se pare.

B.T.: Atunci nici nu puteai să zici că eşti pocăit sau ceva de genul acesta, era ca o boală, ciumă pentru comunişti.

P.P.: Însă, pe o parte spun că au fost comuniştii, pe de altă parte Dumnezeu  i-a folosit pe comunişti. Eu n-aş fi plecat din România domnule Benoni, mi-am iubit popo-rul român, biserica din Timişoara a fost cu peste 500 de membri, o forţă spirituală, cor mixt, cor bărbătesc, cor de fete, ansamblu, cor şi orchestră, fanfare, tineret numeros, am avut peste 56 de oameni titraţi cu titluri academice, profesori, doctori, avocaţi, ingineri cu grămada, dar Dumnezeu a vrut să vin în America, era nevoie, comuniştii, ateii, au închis gura multor păstori şi au rămas unii care s-au înclinat aşa şi atunci era nevoie pentru poporul român să aibă predicarea evangheliei pe calea undelor. Am venit în Statele Unite şi ceea ce eu n-am crezut niciodată, Dumnezeu m-a folosit să predic pentru România prin 5 staţii de radio şi prin una, o staţie de radio locală în aria Californiei. N-au avut ortodocşii program de ra-dio, noi am avut program de radio. Cele 5 staţii n-au fost din banii mei, de aceea spun, Dumnezeu a lucrat, m-a împins prin comunişti, e culmea ironiei, Dumnezeu se foloseşte de duşmani ca să-şi facă lucrarea, m-a împins prin comunişti, mi-a închis gura pentru biserica din Ti-mişoara ca să-mi dea o gură pentru toată ţara, pentru toată România, pentru Basarabia şi românii din Israel care auzeau programele noastre de radio şi chiar şi când am venit aici în Australia, unii, mi-ai spus că şi aici au putut să prindă uneori, nu totdeauna, uneori, programele noas-tre de radio. Aşa că Dumnezeu are un plan şi planul Lui e minunat.

B.T.: În Occident aţi luptat încontinuu împotriva ateismului şi a comunismului, deci aţi urmărit comunismul din România. Acum vă adresez întrebare despre Ceauşescu, unde aţi fost în momentul în care aţi aflat despre evenimentele din decembrie 1989?

P.P.: Mi-am adus aminte  Crăciunul  ăla din ’89. Eram în Sacramento, aveam o biserică şi în Sacramento, după ’88 am plecat, trecusem de vârsta de pensie şi biserica n-a vrut să-mi dea voie să plec, dar a fost adus alt pastor la biserică, fratele Liviu Ona şi am mai stat 4 ani împreună ca el să se familiarizeze cu biserica şi după 4 ani, ca să scap, am cumpărat casă în Sacramento, oraş mai mic, pentru pensie, pentru retragere că lucram pentru programele de radio, pentru literatură şi lucrarea pentru biserică era prea mult pentru mine, am îmbătrânit.

B.T.: Aţi fost cumva student în România sau elev la vreo şcoală?

P.P.: Daa, da, am făcut liceul, am făcut seminarul teologic.

B.T.: Probabil ştiţi că pe manualele de limba română era chipul lui Ceauşescu pe prima pagină. Cum aţi reacţionat când aţi auzit că a fost împuşcat?

P.P.: Să vă spun un amănunt.

B.T.: Nuu, aşa sincer.

P.P.: Aşa, cu sinceritate, nu l-am dat publicităţii. În anul 1989, noi am avut Congresul tuturor baptiştilor români, la începutul lui septembrie. În America e ziua muncii şi cu ocazia aceea noi avem congresele noastre. La congresul acela toate bisericile baptiste române au fost prezente şi acolo s-a supus o rezoluţie, ca prima duminică din noiembrie, asta era în septembrie, românii să avem zi de post şi rugăciune în toată America. Am transmis-o prin radio şi pentru cei din România, baptişti, penticostali, creştini cu evanghelie, adventişti, am apelat la toţi, să fie o zi de post şi rugăciune şi am avut o zi de post şi rugăciune pentru România care trăia vremea critică. Ne-am rugat şi după ce s-a întâmplat am fost chemat la Sacra-mento de către cineva din Florida şi mi-a spus “frate, niciodată nu m-aş fi gândit că Dumnezeu răspunde aşa de rapid la rugăciunile noastre”, nimeni n-ar fi gândit că Ceauşescu poate fi dărâmat, şi când Dumnezeu lucrează, el îşi are mâna lui şi ştie cum să lucreze. V-am dat amănuntul ăsta pentru că unii caută cine a făcut, Dumnezeu a făcut totul practic, Dumnezeu.

B.T.: Da, dar faptul că a fost împuşcat, ca şi fapt uman. Pentru că ţineţi cont de chestia asta, eu, de exemplu, am avut o reacţie dureroasă la evenimentul ăsta pentru că eu am văzut-o altfel şi am zis, eu am crescut cu omul ăs-ta pe prima pagină a cărţii mele, noi am crescut cu el ca şi părintele nostru, el a fost părintele nostru, şi dacă un părinte îşi bate copilul nu trebuie să-l împuşcăm, adică dacă el face ceva rău, este pedepsit de lege, dar nicidecum să-l împuşti, şi asta a fost cumva o chestie care mi s-a părut nelalocul ei ca şi maturitate umană.

P.P.: În Biblie, în Vechiul Testament, era scris şi e scris: cine face o crimă, să fie omorât.

B.T.: Da, ochi pentru ochi.

P.P.: Da,… dinte pentru dinte. Pe câţi i-a omorat Ceau-şescu, ştii dumneata?

B.T.: Nu ştiu, sigur că nu ştiu.

P.P.: Nu ştiu nici eu, Dumnezeu e cel care conduce roata istoriei. Ceauşescu a ajuns la punctul culminant când Dumnezeu a spus destul şi s-au găsit oamenii care au dat răsplată, că românii au o zicală, fiecare ce face lui îşi face, şi Ceauşescu ce-a făcut, lui şi-a făcut. El a făcut o nebunie pentru ţară în cadrul comunismului. Mie nu mi-a plăcut să privesc la scena aceea din curte.

B.T.: Cred că era mai bine să-l fi lăsat în viaţă şi să fi fost martorul suferinţelor oamenilor, să sufere şi el ca şi noi.

P.P.: Da, pentru ca în unele locuri, împăratul care a făcut rău era pus într-o cuşcă şi purtat prin satele prin care era sărăcie ca să vadă sărăcia, ar fi fost o tortură cred că prea grea pentru el.

B.T.: Când o să ajungeţi faţă în faţă cu Dumnezeu, ce-o să-I spuneţi?

P.P.: Mă voi închina Lui din tot sufletul şi-I voi mulţumi, Îi voi mulţumi că dintr-un păcătos pierdut, un copil rău cum eram la vârsta de 12 ani, Dumnezeu a avut milă de mine, m-a mântuit, mi-a schimbat viaţa şi mi-a dat atâta har, atâta har încât niciodată nu m-am  gândit sau n-aş fi putut să-mi imaginez, numele Lui fie glorificat. Acum aştept clipa plecării, sper că, sunt de 83 de ani, nu peste mult, voi pleca în veşnicie şi aş vrea să spun şi tuturor românilor să se pregătească pentru clipa plecării în veşnicie. Există o viaţă după viaţa aceasta, există o viaţă după moarte, ferice de cei ce se pregătesc. Domnul Iisus a spus că de aici noi putem să ştim unde ajungem, Domnul Iisus a spus “intraţi pe poarta cea strâmtă” şi pe calea îngustă şi cine merge pe această cale va fi adus la viaţă. A mai spus că există şi o altă cale, o poartă largă şi o cale lată, care duce la pierzanie. Dacă umbli pe calea largă fii sigur că vei ajunge la pierzania iadului, umblă pe calea îngustă, alege calea îndreptării vieţii prin duhul sfânt, aşa cum e descrisă în Evanghelie. Evanghelia e aceeaşi în oricare biserică, noi trebuie să urmăm ghidul Evangheliei şi ajungem în fericire. Dumnezeu să binecuvânteze pe toţi românii şi doresc să-i întâlnesc pe veşnicie. Amin!

B.T.: Ce-aţi vrea să spuneţi comunităţii româneşti de aici din Melbourne? Credeţi că are un caracter specific în Australia faţă de cea din România şi cea din America sau Canada sau Germania?

P.P.: Românii sunt români, puţină diferenţă între unii şi alţii. Am vizitat şi pe românii din Israel, din Iugoslavia, pe cei din Germania şi pe cei din Austria, românii sunt români, toţi au nevoie de acelaşi Dumnezeu şi toţi au ne-voie de mântuirea lui Dumnezeu câştigată de Domnul Iisus pe cruce la Golgota, că mântuirea nu e prin faptele noastre bune, mântuirea nu e prin botez, nu e prin cumi-necătură, e prin jertfa glorioasă a Domnului Iisus de pe Golgota, şi el a săvârşit-o acum 2000 de ani, nouă ne-a rămas doar să acceptăm sau să nu acceptăm mântuirea Lui. Alegerea e a noastră, vrem fericirea sau chinul veş-nic, Dumnezeu a spus “Iată îţi pun înainte calea vieţii şi calea morţii, alege omule”, eu am ales calea vieţii şi în-demn pe toţi românii, viaţa trăită pentru Dumnezeu chiar în lumea asta e frumoasă şi binecuvântată şi mult mai mult va fi binecuvântată dincolo. Sunt glorii ce ne aş-teaptă, fericiri nedescrise, fericiri pentru veci. Dumnezeu să învrednicească pe români să cunoască calea Dom-nului, să o urmeze şi să ajungă în fericire. Amin !

B.T.: Amin! Eu mă simt privilegiat că mi-aţi dat interviul ăsta, să ne confesăm, să ne spovedim, că şi eu m-am spovedit dumneavoastră.

P.P.: Eu vă mulţumesc mult pentru interviul acesta.

B.T: Mulţumesc!

P.P.: Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Interviu de Ben Todică

(Din volumul “În două lumi”, 2012, Timişoara, autor Ben Todică)

                   Din O sută de mii de cântece ale lui

MILAREPA

în româneşte de George Anca

***

        Cuprins:

Visul despărţirii

Către Marpa dormind

Către Lesebum

Cântecul bunilor companioni

În imensul cer albastru

Cântecul împlinirii

Înţelegerea realităţii

Cântecul unui lunatic

Cele opt bucurii minunate

Aievea crez întru douăzeci şi şapte stingeri

Cântecul toiagului alb

Bardarbom către Milarepa

Milarepa către Bardarbom

Dreptul de a practica Yoga

***

Visul despărţirii

Stăpân milos, veac neschimbat,

Trimite-mă-a cerşi în sat

La mine-n Kyagnatsa Korun,

Praf s-a ales de al meu bun.

De iubire gând mi-asculţi –

Să-mi văd cu drag iar prag mi-aminte

Casa cu patru stâlpi opt grinzi

De e-n fiinţă ori morminte

De ploaia strop cu strop tot cade

Peste Comoara de dreptate.

De câmpul Orma în triung

Doar buruienile-l străpung.

Bătrâna-mi mamă trup

S-o văd de-i bine sănătoasă,

Soră-mea Peta scut ferice

De rătăceşte

Şi vrednica-mi Dzesse de ţine

Casa pahar cum se cuvine.

Vecini-mi svastik steag de-nfrânt

De mai fac umbră pe pământ.

Mătuşa-mi dragă mai tigreşte

De a murit, de mai trăieşte.

Tăietor Kion-tchog Lha-bum

De-şi mai face-acolo drum.

Dor mi-e de muma ce-mi născu

Trup suflet de durere-acu.

O dată lasă-mă în sat

Şi vin şi la picioare-ţi cad

Către Marpa dormind

Stăpân milos, veac neschimbat,

Trimite-mă-a cerşi în sat –

Korun-de-iarbă-rea se cheamă,

Rude ne duşmănesc, copii şi mamă,

Trăim de ani în despărţire

Şi nu am viaţă de iubire.

Pe mama s-o mai văd mă lasă

O dată şi fac cale-nroarsă.

Către Lesebum

‘N câmpul marii fericiri

Am păscut eternă turmă;

N-aveam timp, n-aveam ochiri

Către oile din urmă.

Lesebum, ţi-s moştenirii!

Mamă milei mari iubiri

Lam al luminării fiu;

N-auzit-am gânguriri,

Nasul plâns al celui viu,

Lesebum, dă-i îngrijirii!

‘N stei de munte făr’ nisipuri

Tsa Tsa grija-mi se făcu;

Necând lut să-l tai în chipuri.

Lesebum, urcă stâlpare!

Prin bordei de trup de nimeni

Dam gunoi de gând de fum,

Casa n-aveam timp să-ţi primen,

Primeneşte-o, Lesebum!

Printre chipuri vii de toate,

Maya-n joc am contemplat,

Ceşti şi vase nespălate,

Lesebum, ţi le-am lăsat!

Cântecul bunilor companioni

Binecuvântă, Marpa, suprem părinte,

Şi adu-ne dharma în minte.

Ascultaţi, stăpâni, aminte

Acum ale mele cuvinte.

La aleşi nevoie-i dharma,

Altfel vulturi au arama –

Obrăzaţi pe cer de formă

Fără nicio mare noimă.

La de rând nevoie-i dharma,

Altfel tigri au arama –

De-a puterea tari de formă

Fără nicio mare noimă.

La alese-i musai dharma,

Altfel fresce au arama –

Dragi arată-n a lor formă

Însă fără uz ori noimă.

La de rând nevoie-i dharma,

Altfel – şobolănci, arama –

Iuţi la minte hrana-şi formă

Vieţuind măruntă noimă.

La de jos nevoie-i dharma,

Altfel – caţaveici, arama –

Ţipe-le gura şi normă

Fapte mai fără de noimă.

La bătrâni nevoie-i dharma,

Altfel – seci copaci, arama,

Celor juni nevoie-i dharma,

Altfel boi în jug arama.

Junelor nevoie-i dharma

Altfel juninci frez arama.

Tineri toţi, nevoie-i dharma,

De nu, flori le-nchid arama,

Copii toţi, nevoie-i dharma,

De nu, hoţi cu draci  arama.

Fără dharma, mic şi mare,

Nu e rost, nu căutare.

Cei ce vor în viaţă noimă

Practice-a lui Buddha dogmă.

În imensul cer albastru

În imensul cer albastru

Lună, soare învârt nimb.

Cer albastru, s-ai bun astru,

Soare, lună neabsente,

Plec în patru continente.

‘N vârf de mune-i naltă stâncă,

Cerc de vultur uite încă,

Rege-n zbor cu piatra nimb

Dus-întors timpul schimb.

Dragă piatră, rămâi tare

Că vulturu-i o zburare

Spaţiu vast în smulgere.

Nu te strige fulgerele,

Nici pe min’ capcanele.

Ne-o fi dharma binele,

Noi vom întâlni-ne-re

Cu noroc şi ţinere.

La adânc de râul Tsang

Peşti cu ochi de aur torc;

Dus-întors, timpul bang

De se duc de se întorc.

Dragă râu, fii fără-nec

Eu în Gange mă petrec.

Nu te sece iriganţi

Nici pescarii ai mei sfanţi

Ne-o fi dharma binele

Noi vom întâlni-ne-re

Cu noroc şi ţinere.

Floarea Halo din grădină

Persă roţi îi dă albină

Ori săruturi, timp de fluturi.

Dragă floare-nflori cu bine,

Flori de Gange schimb pe tine.

Nu te bagă grindină

Nici pe mine vânt nu mă.

Ne-o fi dharma binele

Noi vom întâlni-ne-re

Cu noroc şi ţinere.

Cântecul împlinirii

Mă plec dinaintea lui Marpa, Tălmăcitorul.

Cât am stat în alte părţi

Mi-am dat seama că nimic nu există;

M-am liberat de dualitatea trecutului şi viitorului;

Am înţeles că nu există cele Şase tărâmuri.

M-am desprins pentru totdeauna de viaţă şi moarte.

Şi-am priceput că toate lucrurile sunt egale.

Nu m-oi mai agăţa de fericire ori suferinţă.

Am realizat iluzia a tot ce percep,

Am fost slobod de a lua ori de a părăsi.

Am realizat adevărul Non-diferenţei,

Am fost liber şi de Samsara  şi de Nirvana.

Am mai realizat a fi iluzii şi Praxisul, Treptele şi Stadiile

Mintea mi-e astfel goală de speranţă şi teamă.

Înţelegerea realităţii

Pe hotarul dintre Tibet şi Nepal

Se-aşterne Diuma-Drin, minune de oraş.

Acolo locuieşte doctoresa Deva, proteguitoarea localnicilor.

Pe splendid Muntele Reginei de Zăpadă, frumuseţea locului acestui

Sălăşluieşte marea doamnă cu noroc de viaţă lungă –

Ea e doamna cu părul cosiţe,

Cu viaţa petrecându-se ca un diamant.

De-a stânga muntelui

Coperit de nori peste an

Vezi pajişti şi coline-nzăpezite

Pe unde curge lin un râu şerpuitor;

Pe-aproape este valea Vindecării

Cu mare ardere io

Yog Milarepa

Singur meditez în acest loc liniştit.

Voi, falnici demoni lumeşti,

Furi vieţilor de yogi –

De venit-aţi şi nainte de-a mă înfrunta ori batjocori

Azi înturnatu-v-aţi.

Oare nu sunteţi acelaşi pâlc

De m-aţi înainte chinuit?

Târziu aseară spre miezul nopţii

Cinci fete frumoase aici veniseră.

Jurară mintea-bodhi a înălţa-o.

Urări dăruind a plinire,

Iar apoi dispărură.

Noaptea

Noaptea asta când limpede lună

Luceşte peste seninul pământ,

Voi, fermecate codane, vesele şi zburdalnice,

Iar aţi venit.

Eşarfe de mătase trupurile fragede

Tremură şi flurutură, juvaerurile

Vă licăresc în lumină.

Dăruite perfecţiei fost-aţi,

Încântătoare şi preafrumoase.

La chemarea zeiţei doamne, mândrii

Devas şi duhuri din cele opt diviziuni

Venit-au cu voi, cerul tot umplându-l.

Toţi îmi întind gustoasă hrană

Şi intonează melodii fermecătoare.

De vreme ce-aţi întrebat de marele adevăr şi învăţăturile de pe urmă,

Luaţi aminte cu toată grija şi ascultaţi.

Fiinţele sensibile din cele trei împărăţii

Au felurite bodhis-patimi.

Printre ele-s multe soiuri de egoism

Şi multe purtări;

În chipuri miriade agăţându-ne de ego.

Pe înţeles celor neştiutori

Spus-a Buddha: „Existente lucrurile toate-s”.

Ci întru tărâmul adevărului absolut

Buddha însuşi nu există;

Nu sunt nevoinţe, nici nevoitori,

Nici cale, nici plinire, nici vămi,

Nici trupuri întru Buddha, nici înţelepţie.

Atunci nu mai există nirvana

Cum astea-s doar nume şi gânduri.

Materie, fiinţe întru univers

Non-existente-s dintru început;

Ele nicicând n-au fost a fi.

Nu-i adevăr, nu e înţelepţie de sine născătoare,

Nu karma, nici urmările-i,

Nu are nume nici samsara.

Aşa e absolutul adevăr.

Dacă nu sunt fiinţe sensibile, cum

Putut-a Buddha a venire în fire trei timpuri?

De nu e foc, nici fum.

Spus-a, dar, Buddha: „în adevărul mundan

Toate lucrurile samsarice şi nirvanice există”.

Întru adevărul ultim, manifestare şi gol,

Existenţă şi nonexistenţă

Una-s, una fiind la „gust”!

Nu-i osebire precum „cesta” şi „cela”.

În măreţie toate dharmas două întru una sunt.

Înţeleasă-i aceasta de iluminaţii aceia

Ce Buddhas văd şi nu fiinţe sensibile.

Ce nu văd forme-dharma, ci dharma esenţă.

Dintr-o dată o mare compasiune

Li se revarsă din inimi.

Puterile, virtuţile nicicând nu le scapătă.

Au meritele toate şi puternicii împlinitoare de dorinţe.

Ei au plinit toate virtuţile şi adevărul.

Oh, voi, duhuri şi devas aici adunaţi,

Voi dharma adâncă n-o auziţi

Ci doar păgâna gălăgie;

Când ajungeţi în ţara Ahbhira

Nu vizitaţi înţelepţi,

Ci la nebuni învăţători vă duceţi.

Rătăcind prin cimitire lupi şi vulpi

Se sperie la urletul leului.

De-o fi vreunul dăruit în astă adunare

Cuvântul ascultă-mi

La timp se libera-va.

Sunt cel mai bucuros acum;

Fiţi veseli, fericiţi şi voi.

Cântecul unui lunatic

Mă plec dinaintea măeştrilor toţi.

Adăpostescu-mă întru cel mlădiu.

Rogu-te, risipeşte-mi piedicile,

Adu-mă pe calea cea dreaptă, te rog.

Lumea zice – „Nu e nebun Milarepa?”

Mă gândesc şi eu, aşa o fi.

Ci ascultaţi la nebunia-mi.

Tatăl şi fiul sunt nebuni

Şi astfel e trecerea

Şi urmarea lui Dorje-Chang.

Nebun era şi stră-străbumul meu, alesul înţelept Tilopa,

Şi străbunul meu, Naropa, marele învăţat.

Nebun a fost şi tatăl meu, Marpa Tălmăcitorul;

Astfel e şi Milarepa.

Demonul lăuntric trupurilor patru

Înnebuneşte urmarea lui Dorje-Chang;

Diavolul de Mahamudra l-a în-

nebunit pe stră-străbunicu-mi Tilopa;

Demonul tainicei trezvii

Înnebunit-a pe străbunu-mi Naropa;

Diavolul celor patru tantras

Înnebunitu-l-a pe tatăl meu Marpa;

Demonii minţii şi prana

Pe mine, Milarepa, mă înnebuniră.

Însăşi înţelegerea imparţială e nebună;

La fel acţiunile libere, de sine liberând,

Nevoirea non-percepţiei luminătoare de sine,

Plinirea fără de speranţă şi teamă

Şi disciplina fără de pretenţie.

Nu numai că însumi nebun mă aflu,

Dar nebuneşte demonii-i chinui.

Cu învăţătura de temei a maeştrilor

Pedepsesc pe toţi demonii,

Cu binecuvântarea de la dakinis

Demoniţele sfârtec;

Cu diavolul minţii fericite

Pătrund nesfârşirea din urmă;

Cu diavoliţa realizării

Instantanee joc toate actele.

Nu numai că pedepsesc demonii,

Dar sufăr şi eu dureri şi boală –

Simbolul cel mare îmi răneşte şalele.

Marea perfecţiune îmi răneşte pieptul.

Pe când nevoiesc vas-respiraţie

Prind boli de tot soiul –

Fierbinţeala înţelepciunii din sus mă îngheară,

Răceala samadhi din jos năvăleşte-mă,

Frigurile fericelui gol mă asaltează în mijloc.

Din gură vărs sângele învăţăturilor de temei,

Leneş mă întind, înfiorat de esenţa dharma.

Boliri multiple am

Şi de multe ori am murit.

Moarte-mi sunt prejudecăţile

În ampla sferă a vederii.

Toate distracţiile şi picoteala

Mi-au murit în oul făpturii.

Pretenţia şi hipocrizia

Mi-au murit în globul facerii.

Moarte mi-s temerile şi sperările

În rotonda plinirii,

Iar încrezările şi fălirile

În cercul preceptelor. Eu, yogi,

Muri-voi în tărâmul Trikaya.

Mâine când muri-va acest yog

N-o să vadă, vadă giulgi uşor –

Abia revelaţii subtile, divine.

Nu i se va încinge cadavrul în frânghie de cânepă,

Ci în coarda canalului central.

Cei ce spre cimitir i-or duce trupul

N-or târî nas bocindu-i fiii

Ci-al său sfinţit fiu al trezviei.

Convoiul va păşi

Nu pe cenuşa cale de glie

Ci pe cărarea bodhi-perfecţie în lung.

Maeştrii obârşirii celei zvonite merge-vor nainte,

Fi-vor dakinis călăuze întru diviziuni patru;

Cadavrul nu va fi purtat

Către masiva roşie colină

ci la colina lui Adi Buddha;

Hoitul nu va fi cărat

La cimitirul unde vulpi se joacă,

Ci-n parcul harului şi-nţelepciunii;

Fi-va îngropat numai

În mormântul lui Dorje-Chang.

Cele opt bucurii minunate

Dinainte-ţi mă plec, rege al regilor,

Nirmanakaya împlinitoare a lui Buddha,

Strălucindă faclă de risipeşti întunericul neştiinţei,

Ţie, tălmăcitorului Marpa, a inimii-mi închisoare.

La roşu stei în nalt ceresc

Zâne dakinis se-ntâlnesc.

Picior de plai cu graţie

Îmbie inspiraţie.

Voi, învăţaţi învăţăcei,

Ia ascultaţi cântarea ce-i

Bătrânului drag obicei.

Pustnicie-n linişti vezi

Fără urmă de crezi,

În samadhi călăuz revezi.

Ştie drum om fericit

Cu trup templu aciuit.

Oh, ştiind, ce minunat:

Fire minţii-i cer curat!

Dreptul credo călăuz

Din samsara te desfunzi.

Are vre-unul călăuz?

Şi samsara  şi nirvana

Minunat de-n sine-i zice

Libereze-te ferice;

Buddha patru trupuri de-are

Într-o minte oarecare.

Printre lucruri, simţuri şase,

Scalda este călăuză

De păcate-n rugi întoarse.

Are vre-unul călăuză?

Oh, gol în zăpezi s-amorţi

Cald ori frig să nu te porţi!

Are vre-unul călăuză?

Oh, gol în zăpezi s-amorţi

Cald ori frig să nu te porţi!

Recunoşti, prefaci, uneşti

Cum te-nvaţă călăuz.

Brici de bardo frângi fireşti.

Are vre-unul călăuz?

Oh, în casă de aieve

Viaţă, moarte nu te-ntrebe.

Drumul har de-obârşie în şoaptă

Mintea de neminte să despartă –

Are vre-unul călăuz?

Oh, să simţi viaţă-suflare

Fulger coloanei spinale!

Să ai minte, trup să ai

De voie bună la rai?

Întru gol şi milă yog-ul

Vorbeor taie pologul –

L-are cine călăuz?

Oh, lumni-fiinţe-arderi

Fii întorşi întru prefaceri?

Cântu-acest de-opt bucurii

A bătrân vi-l măestrii.

Limpezi cugete, copii

La cântări de bucurii

Ţineţi minte inimii!

Aievea crez statornic întru douăzeci şi şapte stingeri

Tainicului Buddha cu trup omenesc,

Tălmăcitorului fără seamăn, Marpa, maestrului meu tată,

Mă plec dinainte-ţi, oh, tu cel blând!

Nu-s cântăreţ, cu dor de-a-şi arăta arta

Ci tu, strigoi, mă-mpingi la cântec, iar la cânt,

Azi o să-ţi cânt de adevărul ultim.

Tunet, fulger şi nori

Răsărind cum se întâmplă din cer

Stingu-se şi cad înapoi.

Miere, rod şi holde răsar din pământ;

Toate se sting şi cad înapoi.

Flori, frunze şi păduri

Răsărind cum se întâmplă din pământ

Se sting şi se reîntorc în sânu-i.

Valul, mareea şi fluxul

Răsărind cum se întâmplă din marea cea mare

Încă se sting şi se reîntorc la sânu-i

Zilnicul gând, ispitirile, dorurile

Răsărind cum se întâmplă din conştiinţa alaya

Toate se sting şi se întorc în Alaya.

Trezvia de sine, luminarea de sine, liberarea de sine

Răsărind cum se întâmplă din mintea de temei,

Toate se sting şi iar topescu-se în minte.

Nerăsărirea, nestingerea, nezugrăvirea

Răsar din Dharmata

Şi se întorc în ea iarăşi.

Cine s-agaţă de realitatea viziunilor

Se va tulbura în nevoinţa-i.

De nu ştie cum toate piedicile

Revelă golul, minţii ipostas,

Fi-va abătut din nevoinţa-i.

La rădăcina tulburării toate

Tot mintea se află.

Cine vede firea acelei minţi

Vede marea iluminare fără dus-întors.

Căutând în firea tuturor formelor de-afară

Adevereşte cum ele-s doar viziuni iluzorii ale minţii.

Mai vede şi identitatea între gol şi formă.

Încă şi a nevoi e un gând iluzoriu,

A nu nevoi e iar iluzoriu.

Tot una e de meditezi ori nu.

Discriminarea lui „doi” este izvorul tuturor vederilor rele.

Dintr-un ultim punct de vedere nu există nicio vedere.

Aceasta e firea minţii.

Învăţătura de a lua aminte la

Firea-dharma se vădeşte prin asemănarea spaţiului.

Tu, Draug Sin Me, ai a căuta întru tâlcul de dincolo de gânduri

Ai a pătrunde tărâm netulburat în meditaţie;

Ai de acţionat firesc şi dintr-odată,

Mereu treaz întru esenţă.

Dincolo de vorbe e plinirea liberă de speranţă şi teamă.

N-am timp să cânt de drag jucând cu vorbe goale.

Oh, duh, gândeşte-te la suspicioasa dharma.

Întreabă puţin, nu ridica atâtea întrebări;

Relaxează-te şi stai de voie!

Cânt după cum cerut-ai;

Acestea-s vorbele-mi nebune –

De le poţi plini-împlini-îndeplini

Te vei hrăni cu marea fericire când flămânzi-vei,

Vei bea nectar când înseta-vei,

De ajutor, atunci, fi-voi yogi-lor cu fapta-ţi.

Cântecul toiagului alb

Iscoditor boier, aminte ia, te rog!

Ştii cine sunt?

Sunt Milarepa yog

Umblând pe drum sfânt;

Tăria şi răbdarea

Mea întrec marea.

Toiagul de mi-e-n mână

Crescu pe stâncă spână.

Secera l-a retezat

Cerbii mi l-au înfiat.

Din Nepal spre sud îmi găsi poiana;

Agăţ în el sutre mahayana;

Îl iau cu mine la târg;

Mi l-a dăruit un nevoitor cu sârg.

Asta e povestirea ciomagului.

De n-o înţelegi cuminte

Mai aminte:

Capătul dinspre rădăcină gros

Se-arată că de samsara tăiat a fost,

Cel subţiindu-se spre înfloriri

Se-arată retezat de îndoială şi nedumeriri.

Lung e de doi coţi să se-asemene

Cu trezvii de buddhist gemene.

Lemn bun e şi ascultător –

Ca miezul minţii de izvor,

Drag rumenindu-şi luciri

Întri izvorul minţii-firi.

Drept îl citeşti

Credinţă fără greş.

Pe crestele-i subţiri

Calea bodhi o deşiri,

Cele patru încheieturi de lemn

Patru nesfârşite oraţii însemn,

Cele trei noduri trupuri

Lui Buddha trei închipui,

Culoarea nicicând alta

Adeverindului temei i-e dalta,

Capătul rotund îndoit nu de jordii

Adevereşte ce-i peste dodii.

Luciul în spume

De dalba dharmakaya spune,

Găurile vădesc firea goală a fiinţelor cu toatele,

Petele simbolizează călcâiul Tig Le.

Punctele negre risipite de-a dura,

Adică yogi şi repas tibetani

Puţine gânduri aiurea.

Lemnul acestui sceptru îmi ţine

Nevoinţa întru dharma cu sine,

De-i arătos – arătoşi acei

Apropiat nedepărtaţi cu inima învăţăcei.

Inelul de fier din vârf scrie

Tăria pustnicilor în pustie,

Plăsele alămite –

Maestre dakinis ademeninde.

Cuiul bătut în capăt –

Bravi yogi fără scapăt,

Cercul bronzului suspendat –

Creşterea sufletescului răsad.

Podoaba atârnând în jos –

Iute-nţeles de yog nepedos,

Funda celor două sfori îndoite

Calea de doi întru unul deschide;

Mamă şi fiu îmbrăţişaţi –

Cele trei trupuri întâlnindu-şi mama-n laţ.

Oasele clinchetând pe lemn

Multe călătorii de yog însemn.

Cremene, foale

Yog-ul întâlneşte în cale

Tot amici dumisale.

Scoică albă pe ciomag ce

Roată, dharma vei întoarce,

Zdreanţa de pile simbol

Yog-ul frici ruşini ocol.

Oglinda sceptrului

Iluminarea pieptului.

Cuţitul ascuţit a

Durerea patimilor tăia.

În pietricica de cristal

Gânduri proaste se prvăl.

Zalele de fildeş fluturând pe ciomag,

Lanţul de suflet între maestru şi drag.

Clopoţeii-n buchet –

Răsunetu-mi de poet;

Fire de lână roşii, albe –

Învăţăceii mi-or curge salbe.

Frumos mi-e sceptrul ce îl port acumă, dă-i

Semn şi simbol izbânzii-asupra celor răi.

Boierule, mă-ntrebi ce-nseamnă toiag de lemn,

Aşa te-arăţi cu inima şi de credinţă demn.

Azi după cum ne-am întâlnit

Din altă viaţă ne-am ursit.

Pentru omenimi şi devas, închipuitori de semne,

Am cântat eu acest cântec de toiagul alb pesemne,

Preacinsteşte-l dar şi prinde-i întru dharma învăţare,

Drag boier, s-ai har de dharma, fericiri fără hotare.

Bardarbom către Milarepa

Oh, jetsun, maestru pe pământ,

Trup din Buddha prefăcut sfânt!

M-am uitat la ceruri cu bine

Până când norii-au venit peste mine,

Cum să mă uit la ei bine?

M-am uitat la munte de munte cu bine

Până ce stele şi planete se depărtau de mine

Cum să mă uit la ei bine?

M-am uitat la mare ocean cu bine

Până ce zburară gânduri de la mine,

Cum să mă uit la ele bine?

Milarepa către Bardarbom

Ascultă, norocoasă fată

De credinţă şi bogată!

Bine te-ai gândit la cer,

La fel norii, sunt de cer,

Fii, dar, dreaptă-n gând în cer!

Stele zbor din soare-lună,

Vezi în stele soare-lună,

Dreaptă-n zare soare-lună!

Tufe, arbori sunt din munţi,

Arbori verzi, gândeşti tot munţi,

Ţine-te piatră în munţi!

Unde-s valuri de ocean,

Unde vezi, gândeşti ocean,

Te dizolvi în ocean!

Gândurile zbor din minte,

Gânduri zbori, gândeşte-minte,

Fii esenţa ta cuminte!

Dreptul de a practica Yoga

Io, Milarepa, yog-ul Tibetului,

Puţină am învăţătură, ci învăţările mari îmi sunt.

Puţin mi-e somnul, mare nevoinţa,

Umilă inima, neostenită voia.

Ştiind un lucru, ştiu tot;

Ştiind tot ştiu că toate-s una.

Sunt expert în adevărul absolut.

Patul mi-e mic dar sunt liber să-mi întind picioarele,

Hainele-mi sunt subţiri, dar cald mi-e trupul,

Mănânc puţin dar mă satur.

Sunt cel de toţi yogii venerat,

La care vin toţi credincioşii, un îndrumător

Pe aspra cale-a vieţii şi a morţii.

Neataşat vreunei case,

N-am locului lăcaş;

Ocolind totul, voia-mi vădesc.

Nu tânjesc după-averi. Între hrană

Curată şi necurată nu fac deosebire.

Puţină mi-e durerea din focul patimii.

Cu mică mândrie, puţine-mi sunt dorinţele;

Nu tânjesc după lucruri obiective şi subiective,

Astfel pot desface noduri din nirvana.

Consolez bătrânii când suferă;

Iubind hazul, sunt prieten al tânărului.

Un yog, rătăcesc prin toate ţinuturile. Urez

Zeilor şi fiinţelor omeneşti a trăi-n fericire.