Cuvânt și iubire

De cum am avut în mână  talonul de înbarcare pentru Tel Aviv, am simţit  o stare  specială  şi  deşi la fiecare călătorie într-un loc nou asta e ceva normal, de data aceasta  era un soi de  tulburare  subţire.  Nu  acută  , nu ascuţită .  Poate să fi fost  taina ca Ţara Sfânta  are ceva  misterios  în chiar   atmosfera  sa.. Purtam la mine o carte de poeme traduse, în ebraica, limba sfântă, de către poetul Menachem    Falek  şi apărută la Editura” Zur Ott “ din Jerusalem…

Volumul îşi  avea deja poevstea lui şi eu trebuia s-o  urmez.  Şi   s-o  desăvârşesc. O poveste care a venit spre mine fără  să o fi căutat sau să mi-o fi imaginat  vreodată. Totul s-a legat  de la sine , pe neaşteptate. Fără ocolişuri, fără meandre amăgitoare.

Era o zi de august  când  împreună  cu partcipanţii  la un Festival Internaţional de Poezie  în Budapesta, scriitori veniţi din Moscova, Hlesinki, Sanct- Petresburg, Podgorita, {Muntenegru},  Bulgaria , Dablin, Israel,  treceam pe  Strada Culturii rezervată  pietonilor unde    nu circulau maşini aşa că, apariţia unui biciclist  păru  insolită. Omul  purta o camaşă în carouri cum avea şi Doni , când era pe pământ.  Un declic   interior   s-a transformat într-un poem ca un strigăt că nu mai puteam învăţa  o vară pe de rost ..că nu mai putem  juca vise  la  ruleta  altor zile  viitoare… Căldura verii prezente şi trecatoare se încolacea  între spiţele bicicletei .  Inutil …

 Doni,dintr-o cometă  străină mie, nu mă  putea  tămădui. Aşa s-a scris poemul. Seara de lectura îl avea deja   inclus în program , în  manuscris cum  era. L-am citit.

Atunci a început de fapt, fără să banuiesc  , drumul meu spre Jerusalem.Colegul de  ..festival, Menachem Falek, plecat din România  de peste o jumatate de secol, a  perceput  singurul  cele ce spuneam în limba  română care mai vibra încă în  sufletul sau   cu toate că   o  exersa  mai rar.  Oricum, faptul i-a trezt   poate amintirea  glasului de mamă  cu care vorbise   româneşte  în copilarie    de aceea mi-a  propus  cred, sa fiu de acord  cu traducerea  versurilor în  ebraica. Am  luat-o ca pe o surpriză.   Drept mulţumire , i-am dăruit a doua  zi  un volum în româna- franceză şi volumul în limba maghiară care  urma să-l   lansez chiar acolo, la    Budapesta . Surpriza era să fie   şi mai şi când mi-a spus că i-ar face plăcere daca aş accepta să  traducă  din  fiecare  carte  poeziile pe care  le considera  pe  placul său şi să  alcatuiască un volum în ebraică. Desigur că am fost încântată . Trebuia doar să dau explicaţii unde nu era în clar cu  termenii folosiţi.

Iată aşadar, duc  în  bagaj  acum, volumul proiectat atunci , “Scut  iluzoriu”, în română şi ebraică, iar numele meu  în aceasta limbă chiar  pare  un  desen  indescifrabil.

Trecând peste emoţia  primelor impresii, că tot era nopate   şi se vedeau  din Tel Aviv doar  luminile  asemănătoare  fiecărei metropole, mai port o clipă în auz  cântecul  cu refrenul “salom, salom” iniţiat de câţiva tineri în avion  în momnetul când  s-a făcut aterizarea   şi mă opresc  direct   la   momnetul  primei impresii de a doua zi.

Oraşul este  construit  doar din piatră albă, fără  brizbrizuri. O sobrietate cu care trebuie să te  obişnuieşti. Nu semăna deloc dar absolut  nu semăna cu cel pe care   mi l-am imaginat   eu. Este foarte mare , cu străzi care urca şi coboară , muntele Măslinilor   străjuind  şi emanând  o misterioasă  tăcere .” Oraşul alb “ i-am spus  în gând nevăzând  nici  o reclamă colorată  ,ba nici   firmele magazinelor nu sunt marcate strident vizual .Muzee, cam şapte la numar, clădiri  de o  sobrietate   fidelă unui anume stil impus de primăria care , ani de-a rândul chiar daca  s-au schimbat  edilii,  nu a schimbat legea conform căreia,  în oraş   este permisă  construirea  clădirilor doar din piatra albă şi marmură .Ziduri  înalte  cât  până   la etajul trei de la noi  înconjoară  uneori chiar casele particulare, ca nişte fortăreţe  . Îţi trebuie  ceva timp să te obişnuieşti cu  imaginea  total diferită decât  ceea ce vezi în   alte părţi  ale lumii.Şi este firesc.Jerusalimul este  unic.Nu   mai vorbesc despre   magia care  o emana..

Prima lansare de carte  a avut loc la Muzeul  Hartar Haisuv, cel mai vechi muzeu din Ierusalem.

Invitaţii sunt aşteptaţi la  poarta care  duce spre intrarea în oraşul vechi, eu  între timp sunt condusă să  vizitez  exponatele din  incintă.

Este o  imagine  a vechiului mod de viaţă  din zona şi dupa  tradiţiile  poporului evreu ,cu  obiecte  ilustratoare, cu imagini   după cum  se poate găsi în orce locaţie de acest  gen.  Sala unde se va desfăşura întâlnirea  literară  este  deja  amenajată, cărţile sunt  expuse, masa prezidiului  are   un  aer de aşteptare daca iau în calcul numele celor care vor vorbi şi care sunt  inscripţionate pe mici plăcuţe  metalice….adică, Balfur Hakek, Preşedintele  Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de limbă Ebraică  din Israel, Herzel Hakek,  Secretarul Relaţiilor  Externe, Menachem Falek,  Vicepreşedintele  Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă ebraică din Israel, Ora Pikel, directoarea Muzeului  unde  are loc  manifestarea.

Lumea  se aduna  şi  înainte încă de a  începe   programul, o doamnă  mignionă canta la vioară  încet…ca un preludiu al simfoniei care  va urma… Aflu că este  invitată special, de la Filarmonica din Jerusalem.

În cuvântul de deschidere, Balfur H. Face o urare de bun venit  şi spune  calduros:’’În inima vechiului Jerusalem,  purtând în inimi  sensurile  Bibliei vechi şi poemele  acesteia, făcem legătura  în acest spaţiu   , între  cultura trecutului  şi prezent.  Avem  oaspete  pe  doamna Veronica Balaj din  România, dovadă că  legătura între culturi nu cunoaşte  graniţe.”…

Orce   luare de cuvânt este  redată   în  engleză şi parţial în română de către  traducătorul cărţii, MK.  Singura care înţelege  ce spun  şi cum sună poemul citit de mine , este Maica Nicolaida  pe are am invitat-o în mod  special  şi  care , a fost  o prezenţă emoţionantă .Lacrima  ei discretă  o puteam intrepreta cum voiam dar , am luat-o ca un semn de   comunicare  secretă…

Surpriza  serii a fost  faptul că,  vilonista a intrepretat în mod  onorant, melodia’Ciocarlia”, învăţată special  pentru aceasta întâlnire şi primirea diplomei de onoare din partea Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Ebraică.

Aproape de finalul întâlnirii soseşte şi  colegul meu de breasla jurnalistică , Ion Stiube,  care spune că este originar din Reşiţa de unde a plecat  de  foarte  mulți ani    lucrează   mai mult cu scriitorii israelieni de limbă română şi  nu cunoaşte  protagoniştii din seara  aceea. Realizăm un lung intreviu  şi ne bucurăm de cunoştinţă.

Directoarea Muzeului, dupa  ce a  rostit  un cuvânt  chiar foarte atingător  sufleteşte, mi-a dăruit un album al lăcaşului pe care îl conduce iar  scriitorii invitaţi , câte un volum cu autograf aşa că, am plecat de acolo  cu o mică bibliotecă în limba ebraică .

Drumul din Jerusalem până la Tel Aviv îl parcurgem  tot la ceas de seară, lansarea  cărţii  va începe doar la ora 19.  Reţin din mersul maşinii    doar   nişte tunuri  pătrate   în aer liber în amintirea  războiului de independenţă. În Ţara Sfântă, dupa cum ştim,  liniştea interioară şi nu numai ,nu este cel mai  des întâlnită. Eu  îmi fac însă un scut  de  bucurie  la  întâlnirea cu  nişte locuri  speciale , cu o istorie  aparte, veche şi nespus de colorată dintotdeauna.

Sediul  scriitorilor  israelieni de limba ebraică  un fel de Casa a Scriitorilor  este central şi  impozant. La parter    te invită  vizual  o serie de  exponate  ,fotografiii, extrase din  presă  , panouri  cu  indicii despre  acţiunile şi întâlnirile referenţiale care au avut loc aici de-a lungul anilor.Sala   destinată   şedinţelor  şi  prezentărilor de carte  are şi ea un  material ilustrativ   aşezat pe toţi pereţii. Invitaţii sosesc  în mici grupuri, se vede că sunt bucuroşi  să se reîntâlneasacă, îşi  împart  fraze şi zâmbete, sunt prezentată  şi eu ca oaspete  ba la unul ba la altul  , chiar înainte de a începe  seara literară.  Microfonul de pe scenă  este în probe, e zarvă ,  vocile  se  amestecă  între ele,   ca  la fiecare   evenimnet de acest gen  din orce parte a lumii. Îmi  face plăcere  tonul , atmosfera destinsă, toţi zâmbesc , ne simţim ca la o petrecere sau o aniversare…

În fine, se dă semnalul  începerii  când  aceleaşi  persoane care au fost la Jerusalem, ocupă locurile  pe podium. Mai vine şi  o doamnă  din comitetul de organizare a activităţilor  scriitorilor  ,înţeleg mai trâziu. După  luările de cuvânt ale fiecăruia, poeţii  invitaţi să împartă o  seara de poezie , se lecturează  în ebraică.  Eu în română. Aici îl întâlnesc şi pe   un poet  de origine română dar care scrie în ebraică. Este originar din Oradea. A plecat acum  o jumatate  de  veac  dar  vorbeşte imepcabil româneşte.  Îmi  face   un serviciu, devine translatorul  în  ebraică ,între mine şi  redactorul de radio  de  la  Radio Koll Israel care   nu este   zgârcit  la minute şi  îmi ia un intreviu  amplu.

Seara  a  fost plina de aplauze, afectiune în numele poeziei, s-au facut   fotografii, schimb de cărţi… Am fost copleşită primind diploma de onoare, “Cerneala de aur” acordată de Asociaţia Scriitorilor de Limbă Ebraică din Israel…

 Spre ora  două din nopate  intram din   nou în   Jerusalem unde am ales să fiu cazată. Oraşul  se arata alb   şi sobru  într-o lumină difuză.

Veronica Balaj

Preşedintele ARA, Prof. Univ. Dr.  Ion Paraschivoiu

***

ACADEMIA  ROMÂNO-AMERICANĂ, ÎN SPAŢIUL ŞTIINŢIFIC  INTERENAŢIONAL

                           Interviu cu  Prof.Univ.Dr .Ing.Ion Paraschivoiu

      Una dintre instituțiile  cu   întindere   internaţională  dar cu  relaţionare românească, este şi ARA,  Academia Româno-Americană, cu o vechime  pe care o putem numi deja istorie, 35 de  ani   de activitate desfășurată  pe  două continente. În această perioadă, ARA şi-a propus  o reînnoire a  proiectelor dar şi  cooptarea de nume noi, în special tineri de valoare.  ARA a pornit   iniţial doar cu specialiști de înaltă clasă , universitari din domeniul politehnic  ajungând acum să aibă şi o secţie de artă.
Acest proces de reînnoire, de extindere  merită  consemnat   făcând   mai cunoscut  astfel   profilul   acestei  instituții  academice internaționale.
In aceasta idee, l-am contactat pe  Preşedintele ARA, prof. univ. dr  Ion Paraschivoiu  din Montreal, Canada.

      Pe   distinsul şi  dinamicul domn Profesor dr. inginer Ion Paraschivoiu, l-am  întâlnit  prima oară la Congresul ARA, organizat de  Universitatea  Politehnica Timişoara, în iulie, 2011, prin  implicarea prof. univ. dr. Ing. Ioana Ionel.
Domnul Preşedinte ARA este totodată Şeful Catedrei de Aviaţie de la Politehnica din Montreal, Canada, Profesor de Aerodinamica şi turbine eoliene şi conducător de doctorat, Preşedintele Companiei de Consulting în Aeronautică şi Turbine de vânt- Eoliene, IOPARA Inc., cu o sucursală în România IOPARA SRL, Partener cu Compania ENGGA din Guangzhou (Canton)  China prima companie de generatoare electrice din China şi a treia în lume.   Preşedinte al  „American Romanian Academy of Arts and Sciences (ARA)”, din 1998. Autor de 6 cărţi tehnice, peste 200 de articole de Jurnale şi conferinţe tehnice , o carte de poezii  în limba Româna Dor de ţară.

Profesor invitat (în ultimii 8 ani) : Japonia (1 an), Italia si Republica Moldova (6 luni), Wind Chinese Association- Beigins, China, South China University, Ghuangzhou (Canton) China, Hong Kong, Delt Univesity, Delft Olanda, Academia Navală, Brest Franţa, etc.

 Veronica Balaj :  Distinse  domnule Prof. Univ. Dr. Ion Paraschivoiu şi distinse  domnule Prof. Univ. Dr. Marius Enăchescu în calitatea  dumneavoastră de  Preşedinte  şi respectiv  Vicepreşedinte al  ARA, Academia Româno-Americană, vă propun  o discuţie  despre această instituţie academică, referențială. Fireşte, publicul interesat şi de acest segment al  vieţii academice,  ştiinţifice  ar  dori să afle   mai întâi   cum a pornit   la drum  ARA,   care acum are  deja  iată , o istorie   pe care şi-a creat-o  prin   forţe proprii  cu membri  din  mai multe ţări şi  cel puţin două  continente ?

  Prof. Univ. Dr. Ion Paraschivoiu : ARA a fost fondată în 1975 la Berkeley  în California, unde a fost înregistrată ca instituţie non-profit, la iniţiativa unui grup de intelectuali români, rezidenţi în SUA, printre care şi primul Preşedinte ARA Monsegnorul Octavian Bârlea. ARA a fost înfiinţată ca o Instituţie Academică pentru răspândirea contribuţiilor şi realizărilor româneşti, să combine tradițiile intelectuale româneşti cu cele din Occident, să extindă comunicaţia între românii din Diaspora şi cei din ţara mamă, România, să stabilească legături cu Instituţiile Academice din România. ARA este o Instituţie Academică organizată să activeze exclusiv în  3   scopuri : ştiinţific, literar şi educaţional. 

    ARA nu ia parte la nici o activitate politică sau de propagandă şi nici un membru ARA nu poate reprezenta Academia în scopuri politice, în schimb membrii săi pot participa la activităţi politice sau campanii electorale în numele lor ca persoane nu ca membri ARA.

ARA funcţionează pe baza unui statut , votat cu majoritatea membrilor (doua treimi din membrii titulari). De la început s-a prevăzut organizarea de Congrese Anuale în diferite ţări din lume, cu sesiuni plenare şi comunicări pe secţii din toate domeniile de ştiinţe şi arte cât şi activităţi sociale. În cadrul fiecărui Congres are loc şi Adunarea Generala ARA unde preşedintele prezintă raportul activităţilor pe anul ce a trecut, trezorierul prezintă raportul financiar apoi se discută probleme pentru îmbunătăţirea activităţilor ARA.

    Adunarea Generala ARA este forul suprem al Academiei şi hotărârile care se iau sunt bazate pe un vot majoritar (50% +1) deci un quorum alcătuit din membrii titulari prezenţi în persoană şi cei care au dat delegaţii semnate pentru a fi reprezentanţi. De asemenea, în cadrul banchetului Congresului ARA, se atribuie în mod festiv Diplome ARA acelor membri care s-au remarcat prin activităţile lor în cadrul ARA sau Premiul de carte pentru publicaţii valoroase.

   Veronica Balaj : Aţi avut de la bun început înţeleg, o   întindere  internaţională. Din proiect  a fost prevăzut aşa ceva.  Aţi reuşit să   reuniţi  personalităţi  de   diferite naţionalităţi. Pentru asta, a trebuit  o organizare   minuţioasă, stabilite  proiecte.. Cum s-a procedat?

Criteriile de primire a membrilor  au  fost şi ele  minuţios  gândite  din moment ce  aţi reuşit să aveţi   o imagine  din ce în ce mai  respectabilă … Cum poate fi realizată coeziunea  ?

 Prof.Univ.Dr. Ion Paraschivoiu : În ARA avem mai multe categorii de membri: Membri ARA titulari (ARA Full members), Membri Corespondenţi ARA (ARA Corresponding  members). Pentru aceste două categorii criteriile de eligibilitate sunt  următoarele: persoanele care pot candida sunt profesori, cercetători, artişti, muzicieni care posedă un doctorat , de la o universitate recunoscută (excepţie artişti, muzicieni care sunt de mare valoare dar nu au un program de doctorat) interesate în propagarea valorilor culturale şi ştiinţifice ale românilor din ţară şi din afara României.

Aceste criterii sunt aceleaşi pentru Membrii ARA titulari  cât şi pentru Membrii Corespondenţi ARA,  „titulari“ sunt cei stabiliţi în Occident iar „corespondenţi “sunt cei din România, Moldova şi Ucraina.

 Candidaţii  recomandaţi de către un membru ARA, trimit o cerere tip (de pe ARA Web Site) acompaniată de un Curriculum Vitae şi lista de publicaţii, se trimit acestea la membrii titulari (singurii care au drept de vot)   şi dacă majoritatea votează  DA, persoana respectivă e acceptată ca membru în una din cele doua categorii de mai sus.

De când sunt eu Preşedinte ARA am introdus funcţia de Directori ARA în : România, Republica Moldova, Europa de Vest, Canada şi Statele Unite ale Americii care se ocupă direct de membrii din aceste ţări sau regiuni.

Veronica Balaj: Aţi avut de-a lungul timpului şi participări speciale, personalităţi  importante  care au   participat  la manifestările ARA?

Prof.Univ.Dr .Ion Paraschivoiu :  Membri de onoare care au participat de-a lungul anilor la Congresele ARA, sunt mai mulţi  dar  menţionez  pe scriitorii de mare renume internaţional: Eugen Ionesco şi Virgil Gheorghiu, Mircea Eliade, dar şi pe  Laureatul Premiului Nobel în biologie şi medicină, Prof. George Emil Palade.

În cei 37 ani de existenţă ARA a decernat 54 de titluri ca membrii de onoare.

 Veronica Balaj :  Munca de coordonare a  câtorva sute de membri  din  ţări diferite presupune  şi timp şi dăruire şi  perseverenţă dar şi priceperea de a  conlucra  în condiţii speciale de distanţă şi chiar de limbă.

Ca preşedinte   v-aţi  sacrificat  cred multe  zile   în  folosul  imaginii ARA.  Cum  s-ar  descrie o zi  de muncă  având această funcţie?  De câtă vreme  colaboraţi cu dl. vicepreşedinte, şi cum vă completaţi  în idei şi  punerea lor în aplicare ţinând cont că  unul  este din Montreal şi celălalt din  SUA, mai nou  din România.?

 Prof.Univ.Dr. Ion Paraschivoiu : După Statutul ARA Preşedintele trebuie să fie cetăţean american sau canadian ( Continentul North America). Eu am fost ales preşedinte la Congresul ARA ţinut în 1998 – University of Rochester, Rochester, NY, USA, August 6 – 9. La acest Congres participanţii au primit un mesaj de bun venit din partea Preşedintelui SUA, Bill Clinton datat 5 Aug 1998.

  Preşedintele ARA este reprezentantul de facto şi  de jure al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe cu împuternicirile şi restricţiile prevăzute în Statutul ARA (ARA Bylaws).

 Imaginaţi-vă următorul scenariu ; Preşedintele ARA Paraschivoiu pierde o zi din 14 zile (două săptămâni pentru ARA (pierde e în sensul că o consacra problemelor  ARA, şi asta de la începutul istoriei sale).

În 14 ani revine un AN DIN VIAŢĂ COSACRAT PENTRU ARA! CÂŢI MEMBRI ARA AU FACUT AŞA CEVA ? CÂŢI SUNT DISPUŞI SĂ O FACĂ?

Desigur, am fost ajutat   de catedra mea (au fost perioade când 12 persoane-dintre care 6 PhD lucrau pentru mine şi o parte din timp pentru ARA…)

În ultimul mandat am avut norocul să fiu mult ajutat de Vicepreşedintele ARA, Prof. Marius   Enăchescu   şi   de  secretarul General Prof. Ioan David .
Numai un Congres să-l organizez în altă ţară  presupune multe … nu e simplu şi nici uşor să obţii   SĂLI GRATUITE şi  să găseşti persoana care să se implice  acolo în locaţia respectivă, să ţină  legătura permanentă cu invitaţii…Până acum am avut  13  congrese  în diferite ţări iar eu am participat la 11 dintre acestea. De  remarcat   congresele din  Romania{6}, Italia{1}, USA{1}, Canada{1}, Belgia{1}, Republica Moldova {1},Germanai{1}. Am fost prezent la 11 congrese iar  la  restul am fost înlocuit de  vicepreşedintele  Prof.Marius Enăchescu, pe care l-am cunoscut la Congresele ARA  acum 10 ani.

Pe perioada 2005-2009 a fost ales ca trezorier ARA iar la Congresul de la Universitatea Alma Mater de la Sibiu în 2009 a fost ales ca Vicepreşedinte ARA.
E un profesionist de excepţie într-un domeniu foarte modern al ştiinţelor fizice, în nanotehnologie. Profesor titular la Universitatea Politehnica din Bucureşti, a lucrat ca cercetător senior la Laboratoarele Universităţii Berkeley din California şi conduce Centrul  de cercetări în Nanotehnologie din Bucureşti înfiinţat de el şi este conducător de doctorat.

Profesorul Enăchescu e cunoscut la scară mondială prin valoroase publicaţii ştiinţifice. Deţine primul premiu în fizică Premiul Mircea Sabău acordat de ARA la Congresul de la Timişoara în 2011. E un bun  colaborator  fără  aceasta nu se poate  realiza  ceva  rezistent  în timp şi e totodată un   prieten al meu, prietenie cimentată în cadrul răspunderii  pentru ARA şi prin întâlnirile  anuale  din  România, Moldova şi în alte ţări cu ocazia congreselor ARA.

Eu, în calitatea mea de Preşedinte ARA, mi-am făcut datoria şi am raportat la AG de la Bari activitatea mea şi a Comitetului Executiv.

Ca membri ARA, indiferent de funcţia ocupată în diverse comitete, avem obligaţia să respectăm Statutul ARA. Statutul ARA, cu schimbările făcute pe parcurs, a fost votat de membrii ARA şi devine legea de conduită a noastră , a tuturor.

 Veronica Balaj :  Dincolo de organizarea Congreselor, este atmosfera  sesiunilor de comunicări, este  colaborarea directă   între membri, fiecare ediţie fiind   desigur  diferită. Am  vrea sa  ne  punctaţi  câteva  aspecte ale acestor   tipuri de   schimb de idei. Aveţi şi o revistă.

 Prof.Univ.Dr .Ion Paraschivoiu : Fiecare Congres are o temă, stabilită dinainte cu Comitetul Local de organizare. Cum a fost la Bari, Italia anul acesta :  „Învăţământ fără frontiere.” La fiecare Congres Anual ARA se prezintă comunicări în 16 secţii cum s-au menţionat mai înainte. Pe lângă acestea se organizează şi mese rotunde de interes general, cu specialişti din domeniul temei alese.

 Da, avem şi o revista « ARA Journal » care tratează articole de specialitate şi de interes general.

 Am făcut la toate congresele volume: ARA Congress Proceedings cu ISBN, evaluatori din specialitate dar toate au fost cumpărate de participanţii la Congrese! Preşedintele nu şi-a trimis articole la publicat în volume, nu şi-a publicat cărţi prin ARA ci pe cont propriu (carte de poezii dăruită la Bari participanţilor).

“ARA Jurnal”, s-a editat în mai puţine exemplare   dar,  trebuie spus că, atâtea câte    s-au făcut,  au o ţinută respectabilă. Toate  volumele de lucrări la congrese cât şi “ARA Journal ” au fost editate  profesionist  şi poartă un număr ISBN ,  obţinut  în fiecare an de către Preşedintele ARA, de la Editura” Polytechnic Internaţional ” din Canada.

 Veronica Balaj : Proiecte în derulare… Colaborarea cu alte instituţii academice din lume.

 Prof.Univ.Dr.Ion Paraschivoiu : Academia Română, Academia R. Moldova, Politehnica Bucureşti, Politehnica Montreal, Univ. Politehnica Timişoara, Univ. Alma Mater Sibiu, Univ. “C. Brâncuşi ” Tg Jiu, etc…

 Veronica Balaj : Prin ce anume se  diferențiază  ARA de alte  instituţii similare, care  i-ar fi  nota  personală,  particulară  la care  nu aţi  renunţa?

 Prof.Univ.Dr .Ion Paraschivoiu : Alte ţări nu cunosc să aibă o organizaţie similară cu ARA!

 Veronica Balaj :Vă doresc mult succes  în   continuare  şi  cred ca meritaţi  toată gratitudinea   din partea  României pentru ceea ce aţi  înscris  în  istoria unei  interculturalităţi  şi colaborări ştiinţifice moderne  la nivel  remarcabil, pe o arie geografică,  extinsă.

 Veronica Balaj

„Recunoștința este miezul dragostei față de cei care ne iubesc, a dragostei față de semenii noștri, de la care ne vin multe ocrotiri și binefaceri nespus de plăcute.” – Silvio Pellico

 Este toamnă, anotimp pe care-l îndrăgesc. Toamnă blândă, generoasă. Mă duc în pădurea din apropiere. O potecă umbroasă îmi călăuzeşte paşii la intrare. Continui drumul printre copacii bătrâni, călcând peste frunze maronii, ascultându-le scrâşnetul, ca un răspuns la gândurile mele. Sus, cerul este mai mult acoperit de crengile groase, răsfrânte, ale copacilor acestei păduri bătrâne. Poteca urmăreşte conturul lacului. Mă opresc pe podul de lemn, mă sprijin de balustradă şi privesc văluritul blând al apei lacului şi aştept vietăţile acestui lac… Gâște, raţe sălbatice vin plutind liniștit, aşteptând fărâmiturile de pâine… Apoi pleacă mulţumite, într-un zbor liniştit, planând deasupra apei. Dincolo de lac, copacii îşi arată măreţia şi frumuseţea culorilor în lumina caldă a soarelui, de la galbenul pal până la roşul intens amestecat cu verdele brazilor fără de bătrâneţe. Pădurea este ca o cetate cu povestea vieţii ei îndelungate. Ce bogăţie spirituală, mută! Gândesc că oamenii, de obicei, evaluează material vârsta unei păduri, după numărul şi grosimea arborilor, după întinderea suprafeţei lor, etc. Doar poeţii?  Poeţii o cântă şi-i înţeleg frumuseţea şi bucuriile, dar şi durerea singurătăţii. Numai poeţii aud suspinul, şoaptele frunzelor… Privesc oglinda lacului. În ea se răsfrânge cerul, mulţumit de sine.

   O pasăre cântă legănându-se pe o ramură. Soarele trimite miriade de raze ce vibrează, ca râsul unui zeu fericit, dansând pe trunchiurile zbârcite ale arborilor, încălzindu-le frunzele rămase. Pădurea toată pare mulţumită. Și gândesc că cerul aşteaptă liniştit  rugile noastre de mulţumire. Recunoștința!

   Cicero spunea că recunoștința este una din importantele virtuți, chiar „părintele” lor.  Și cred că ea poate fi definită în acest mod datorită simplității, sincerității și purității ei. Recunoștința este un mod de a ne bucura de ceea ce suntem, de ceea ce ni s-a dat, de ceea ce am dobândit prin muncă și strădanie. Ne ajută să vedem partea bună a vieții și ne dă curajul de a merge mai departe.

   Joi, 22 noiembrie a acestui an, este ziua Recunoştinţei sau Thanksgiving, zi de sărbătoare a poporului american, zi de reflecţie, prilej de închinare şi adorare a Domnului Dumnezeului nostru.

   Istoria acestei sărbători începe cu primii colonişti englezi care s-au stabilit în America de Nord, în anul 1620. Ei au sosit la bordul unui vas, a urmat o iarnă geroasă şi jumătate din ei – se spune – au supravieţuit foametei şi gerului. În anul următor au avut parte de un timp prielnic, o recoltă bogată, ceea ce a prilejuit sărbătorirea, ca semn al recunoştinţei.

   Thanksgiving Day a fost proclamată sărbătoarea  naţională a Americii de către Abraham Lincoln (1809-1865), cel de al 16-lea Președinte al Statelor Unite ale Americii, cel care dădea înțeleptul sfat: „Asigurați-vă că picioarele vă sunt puse în locul potrivit, apoi stați ferm!” (Be sure you put your feet in the right place, than stand firm!).

   În decembrie 1941, Congresul SUA a adoptat o rezoluţie prin care a 4-a zi de joi din noiembrie a devenit oficial sărbătoarea naţională a Statelor Unite ale Americii. Milioane de curcani vor fi sacrificaţi pentru această zi, deoarece cu aproximativ 400 de ani în urmă, la masa festivă s-a servit CURCAN. Este adevărat că pelerinii foloseau această denumire pentru orice pasăre sălbatică. Cu timpul însă, tradiţia s-a fixat asupra acestei păsări – curcanul -, din bunătățile de la masa tradiţională nelipsind nici dovleacul, merişorul, porumbul, varza, scoicile, cartofii. Dar alături de toate acestea servite la masa festivă, trebuie aduse mulţumiri lui Dumnezeu pentru ceea ce suntem, cum suntem, unde suntem, mulțumiri celor care ne ajută să ducem un trai civilizat, în linişte şi libertate. Să ne rugăm pentru noi şi pentru ei, ca Dumnezeu să ne călăuzească paşii spre bine!

   Cu aceste gânduri părăsesc pădurea, Lacul Lynn din Raleigh. În faţa mea, pe poteca maronie, trec veveriţe. Se opresc, ridică cozile lor stufoase: „Punct – virgulă, punct – virgulă!”. Un vânticel începe să bată aruncând ace de pin din copaci şi frunze maronii cu o geometrie fermecătoare. Gânduri de recunoștință mă însoțesc: Recunoștință datorez întâi țării în care m-am născut și am trăit cea mai mare parte din viață, recunoștință datorez țării care m-a primit și care mă ajută să-mi duc traiul pe mai departe!

Mulţumesc Ţie Doamne!

Vavila Popovici

Raleigh, Carolina de Nord, SUA

Cu deosebit respect vă facem cunoscut că  adunăm texte cuprinzând amintiri despre regretații mitropoliți ANTONIE PLĂMĂDEALĂ, NESTOR VORNICESCU ȘI BARTOLOMEU (VALERIU) ANANIA,  în vederea publicării unui volum.

Motto: „lacrima/ unui vis/ şi/ visul/ unei lacrimi.” („Poezie”)

Poezia mi-a fost un tovarăş de drum care m-a însoţit din primii ani de viaţă, un prieten foarte drag fără de care existenţa nu ar fi atât de frumoasă şi nici atât de complicată” spune poeta Cornelia Bălan Pop, cunoscută sub pseudonimul literar Corina Petrescu. „Dar, ce este şi ce înseamnă poezia pentru mine ? Am definit-o, aproape involuntar, în câteva dintre versurile mele. Poezia este una dintre rarele posibilităţi de a păstra clipa, ba chiar de a o reinventa. Este o unitate infimă, o monadă. Este analiza de sânge la zi. Este refugiu şi binecuvântare şi blestem. Este strigăt de bucurie şi hohot de plâns. Este apă şi foc. Este perla din scoica de mare. Un ciob de oglindă. Este speranţă şi regret. E deznădejde şi bucurie şi lacrimi şi vis. E viaţă în viaţă. E viaţă şi moarte. E chin şi izbândă. E clipire de gene. E val, furtună şi rază de soare”, afirmă aceasta.

Premiul I la Festivalul Internaţional „Lucian Blaga”

Copil unic, Cornelia Bălan Pop a crescut într-o familie formată din oameni cu mare atracţie faţă de muzică, poezie, dans, o familie cu un imens respect pentru artă, pentru frumos. Acasă a auzit rostindu-se multe versuri – de exemplu, în timp ce gătea sau spăla, mama îi recita din poemele lui George Coşbuc. Tatăl, ofiţer de profesie, un om deosebit, foarte disciplinat în tot ceea ce făcea şi foarte sever, a educat-o în stil spartan. Deşi nu a lăduat-o niciodată, se mândrea cu fiecare realizare a ei, oricât de mică. Tot el a fost şi cel dintâi cititor al versurilor viitoarei poete, versuri compuse în primii ani de şcoală. Înainte de ea, nimeni din familie nu mai scrisese poezie, de aceea Cornelia Bălan Pop nu a visat niciodată să ajungă poetă şi mai mult, o poetă cunoscută, ci doar să urmeze o carieră în învăţământ. Licenţiată a Facultăţii de Filologie la Universitatea Babes Bolyai din Cluj-Napoca, ea susţine că poezia a însoţit-o în multe momente din viaţă, dar nu s-a impus în aceeaşi măsură ca şi îndeletnicirea de profesor, din care şi-a făurit un adevărat crez.

Cornelia Bălan Pop scrie de dragul de a scrie şi trăieşte cu certitudinea că versurile sale se adresează în mare parte cititorului de rând şi mai apoi criticului (contemporan), de aceea şi-ar dori ca stihurile să-i fie lecturate de cât mai multă lume. „În ceea ce priveşte contribuţia mea la dezvoltarea poeziei româneşti, dacă ar fi să cern, aş îndrăzni să spun că am câteva texte frumoase în vers clasic, câteva acrostihuri, câteva texte umoristice şi câteva creaţii mai scurte, pseudo-haiku-uri care au prins la cititori. Impresiile acestora şi ale câtorva critici literari, precum şi promtitudinea cu care am primit semnale pozitive din partea cititorului obişnuit şi din partea specialiştilor, din partea redactorilor de reviste literare, m-au convins că poezia aceasta ar putea avea un rol pozitiv în contextul poeziei româneşti”, spune poeta.

De curând, Cornelia Bălan Pop a obţinut locul întâi la Festivalul Internaţional „Lucian Blaga”, de la Alba Iulia, unde a participat cu ciclul „Creion” din cartea cu acelaşi nume. Poeta s-a născut pe 10 martie 1955, la Dej, în judeţul Cluj.

A traduce şi a scrie poezie

„Cornelia Bălan Pop s-a afirmat mai întâi ca traducătoare de poezie din şi în limba franceză, mai nou şi din maghiară, semnătura ei regăsindu-se în “Poesis”, “Nord Literar” şi “Citadela”, „Tribuna noastră” (Canada), „Agora literară”. A tradus poezie, nuvelă, roman, texte filozofice, etc.”, spune Ioan Nistor în prefaţa la volumul „Creion”, cea mai recentă creaţie a autoarei. „Lista “traduşilor””, continuă acesta „este remarcabilă (autori din Franţa, Canada, SUA, Belgia, Ungaria, România: Yves Broussard, Jean-Max Tixier, Jacques Lovichi, Dominique Sorrente, Fernando Pessoa, Marcel Moreau, Denis Emorine, Philippe Jaccottet, Marie-Christine Masset, Daniel Leuwers, Jean Pierre Védrines, Bernard Mazo, Marise Rossi, Edmond Jabès, Alain Grandbois, Gérard Bayo, Charles Beausoleil, François Charron, Alexandre Voisard, François Dumont, Albert Roseau, Pierre Reverdy, Georges Henein, Dominique Grandmond, Alain Suied, Richard Rognet, Thierry Dimanche, José Gabriel Valdivia, Andrea Moorhead, Waldermar Deona, Henri Meschonnic, François Ewald, André Hughetto, Anne Hébert, Antoine Tudal, Arnault, Gérard Blua, Eugène Guillevic, Léo Lubéit, Thierry Herbin, Patricia Holz, Serge Bec, Yves Vicciani, Paulina Popa, Lucian Blaga, George Bacovia, Nichita Stănescu, Felician Pop, Aurel Pop, Ion Bala, Gaal Aron) şi s-a concretizat în două apariţii editoriale: „Un creion pentru curcubeu” de Dominique Sorrente (Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008) şi versiunea în franceză a volumului „Scrisori către onia snaider” de Paulina Popa (Editura Paula, Deva, 2006)”.

Ca autoare, Corina Petrescu debutează în 2001, cu volumul de versuri “Pentru că tu exişti” , apărut la editura „Timpul”, Reşiţa. Au urmat antologiile colective: «Cuvinte din Nord, I», editura „Solstiţiu”, Satu Mare, 2003, «Cuvinte din Nord, II», apărute în 2004 la aceeaşi editură şi «Ce enigmatică eşti, femeie! », editura „3D”, Drobeta-Turnu Severin, 2008. Volumul «Creion» a văzut lumina tiparului în anul 2009, la editura „Citadela”, Satu Mare, având lansarea la Centrul de Creaţie din aceeaşi urbe.

”Creion”

Vorbind despre volumul „Creion”, poeta spune: „”Creion” este prima mea carte scrisă în stil modern. Versurile din acest ciclu sunt, după părerea multora, nişte pseudohaiku-uri. Nu a fost în intenţia mea să folosesc această formă literară care pare foarte simplă, deşi în realitate nu e deloc aşa. Dar pentru mine, creaţia literară este o idee de moment, pe care o transcriu pe hârtie. Rar revin asupra textului, pentru că nu cred că aş putea modifica ceva atunci când acel „fulger” a trecut. Şi nu îmi impun o anumită structură şi nici o anumită formă, decât în acrostihuri.”

„Creion” include mai multe cicluri: „Apartenenţă”, „Monade”, „Creion”, „Poveri de zăpadă”, „Spaţiul scrierii: albul paginii mele”, precum şi poeme de sine stătoare. Făcând referire la temele şi motivele din volumul „Creion”, Ioan Nistor spunea că acestea „sunt din sfera omenescului din noi. Voi pomeni doar câteva: singurătatea, durerea, aspiraţia. Registrele dominante aparţin liricii intimiste, altele se combină în acelaşi poem, cum se întâmplă cu satira şi duioşia.”

„Ars poetica”

„Am gustat întotdeauna poezia profundă, textele care îţi spun ceva şi care au darul de a te opri pentru o clipă în loc, acelea cu care rămâi în gând şi după ce ai închis cartea şi după ce o pui în bibliotecă, aceea la care revii după câteva săptămâni, luni, chiar ani.” În lumina acestor gânduri, autoarea trasează în „Ars poetica”, principalele linii ale liricii sale – o lirică modernă, în care zăpezile aduc nota de mister şi vorbesc despre un univers poetic prin excelenţă subiectiv. Eul liric este clar definit, iar evocarea anotimpurilor sugerează intrarea în universalitate si dorinţa de a atinge prin scris, perfecţiunea. „Zăpezile acestea/ Ning întotdeauna/ În chip poetic./ Nu rămâne decât/ Să trec puntea/ Anotimpurilor/ Şi să le deznod.”

„O şansă pentru poezie

” se remarcă prin totala transparenţă, prin concentrare, prin spiritualitate. Rămânem în cotidian, în lumea obişnuită, condiţia poetului fiind redată simplu, prin starea de a izbuti libertatea şi de a depăşi obstacolele. „Şi dacă scrii/ Şi dacă ai curajul/ Să intri-n prăpastie/ Cu capul înainte/ Şi dacă poţi întinde mâna/ Celui ce-ţi strigă:/ „Mai scrie acum!”/ Şi dacă ţâşneşti/ Izbutind libertatea/ (O altă efemeră prăpastie)/ Atunci/ Propriul tău vertij poate deveni/ O şansă pentru cuvânt.”

„Poezia dospeşte undeva, în sufletul meu.

În viziunea Corinei Petrescu, poezia este ”latentă sinucidere/ în timp;/ cap plecat pe/ propriul umăr,/ bolovan atârnând/ de funia sinucigaşului…/ descătuşare…/ dureroasă povară;/ duminică uneori;/ fântână a singurătăţii,/ gând spre ceea ce ar fi putut fi,/ rar de tot,/ o zi de mâine;/ cer albastru de adânc,/ poartă/ spre neuitare,/ spre libertatea/ de a împiedica timpul să curgă/ cu nonşalanţa/ unui fulg de nea/ rătăcit/ şi/ fără rost” („Poezia”). Prin marea putere de abstractizare de care dă dovadă, stilul Corinei Petrescu aminteşte de cel al lui Nichita Stănescu şi Ion Barbu. Iată o definiţie a poeziei, în viziunea celui dintîi: „…poezia nu este lacrima/ ea este insusi plansul,/ plansul unui ochi neinventat,/ lacrima ochiului/ celui care trebuie sa fie frumos,/ lacrima celui care trebuie sa fie fericit.”

Firul comun al stihurilor Corinei Petrescu şi ale lui Nichita Stănescu este marcat de acelaşi dramatism al afirmaţiilor, ce ţine de realism, de aceeaşi complexitate a trăirilor. “Poezia e dor după ziua de ieri şi spaimă faţă de ziua de mâine”, afirmă poeta. „Este clipa încremenită în timp sau zbor cu iuţeală de fulger. E imposibil şi posibil. Este bir. Şi dar. Şi ofrandă. Este ură şi capcană a pasiunii. E dimineaţă şi noapte. E regăsire şi rătăcire. Este cântec şi piatră. Şi încă ceva: cel mai important în poezie este ca ea să nu se identifice cu o barieră între creator şi cititor, ci să fie o punte de legătură între oameni. Nu îmi aleg temele şi, în general, nu scriu. Poezia se scrie în mintea mea aproape singură şi dospeşte undeva, în sufletul meu”, mărturiseşte aceasta.

Între „Impas” şi „Destin”

„Am certitudinea că aş fi putut face mult mai mult(e) în viaţă. E adevărat ce se spune că niciodată nu e prea târziu. Uneori e doar…imposibil! Când ajungi la acest adevăr al trecerii, când realizezi că eternitatea nu ţine de semantica vieţii, când îţi dai seama că ai fi putut începe atâtea şi atâtea drumuri şi că nu ai apucat să o faci, nu te simţi prea confortabil. Şi e foarte greu să recunoşti că la greu, de cele mai multe ori, rămâi singur”, declară Corina Petrescu. În acest sens, poemul „Impas” se detaşează prin nota nostalgică, dând impresia de mister, de „spirit întemniţat în lucruri”, cum spune Nichita Stănescu. Şi aceasta pentru că în viziunea poetei, fiecare început este identic cu un altul, astfel că viaţa este văzută ca spaţiu închis, ca închisoare, motiv consacrat în literatura contemporană de Dostoievski, în romanul „Crimă şi pedeapsă”: „O nouă pagină/ o nouă zi/ ale cărei culori/ inevitabil/ ar trebui schimbate…/ O nouă zi/ la fel de/ veche…”

Asemenea lui Nichita Stănescu, Corina Petrescu pune un foarte mare accent, în versurile sale, pe vizual. În poezia „Destin” de exemplu, imaginea clepsidrelor „uitate în nemişcare;/ sticle/ în care/ nisipul/ curge numai/ o/ singură/ dată/ şi numai/ într-un/ singur/ sens” aminteşte de picturile lui Salvador Dali. Poeta înţelege, la fel ca şi Nichita Stănescu, în „Cu o uşoară nostalgie”, zădărnicia luptei cu timpul. Clepsiderele Corinei Petrescu sunt la acesta clipe „mari ca nişte lacuri/ de câmpie/ … Ora îşi punea o coroană de nori, liliachie.” Dincolo de tenta tristă, însă nu dramatică, specifică ambelor poezii, finalul, deşi identic ca formă – o interogaţie retorică – diferă ca mesaj. Dacă Nichita Stănescu spune: „Ţi-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule ?”, ceea ce denotă neputinţă şi regret, Corina Petrescu are intuiţia întoarcerii spre Divinitate, singura în măsură să găsească o soluţie la orice nelinişte şi durere: „Unde e mâna/ Ta, Doamne,/ să le mai întorci/ din când în când/ aceste uitate/ şi totuşi,/ cât de însemnate/ clepsidre?”

„Cântec şi rugă fierbinte”

În „Nimicnicie”, poeta se află „în căutarea nepreţuitei chei/ a izbăvirii”, a acelei pietre filosofale din poemul „Cu o uşoară nostalgie” al lui Nichita Stănescu. Dezamăgirea, tristeţea, durerea, amărăciunea culminează „într-o disperare fatalistă”. „Înspre amurg,/ viaţa,/ continuu balans/ între bine şi nebine,/ se uită în piaţa de vechituri/ după un toiag/ în care să-şi alinte anii în plus/ într-o disperare fatalistă.” În „Sens interzis”, imaginea este de-a dreptul şocantă – „Pustiul din mine/ nimeni nu ştie cu exactitate/ când a venit şi când a plecat” – sugerând drama creatorului, a omului neînţeles, sfârtecat de frământări interioare, dornic de a cunoaşte absolutul, dar neputincios în faţa vieţii. Despre aceeaşi însingurare, despre căutări, despre setea de cunoaştere şi imposibilitatea împlinirii, Corina Petrescu discută pe larg, în poemul „Geografia existenţei”. „În haine de călătorie/ alergăm mereu/ în căutarea luminii de la/ capătul unui tunel/ inexistent./ Părere,/ iluzie,/ dorinţă,/ tărâm/ spre care/ nu ne putem împiedica/ să ne îndreptăm din ziua în care s-a auzit/ primul strigăt./ Atracţie fatală/ spre un spaţiu/ neconvenţional./ Cântec şi rugă fierbinte/ în aceleaşi/ haine de călătorie/ pe care le purtăm neîncetat/ de la răsărit spre apus./ Două lumânări dantelate/ şi, dincolo de stele,/ o singură stea,/ doar una.”

„Apus de soare în oglinda fântânii”

Odată cu poezia naturii, Corina Petrescu ne invită să pătrundem într-un nou univers, romantic prin esenţă, în care elementele cosmice şi terestre se află într-o perfectă armonie. În „Instantaneu”, antiteza dintre imaginile calme din debutul poemului, menite să sugereze veşnicia naturii, şi versul final evocă din nou, neliniştea, anxietatea, imposibilitatea de a accepta stereotipiile. „Stele galbene/ se odihnesc pe umărul nopţii,/ frunze sfioase întârziate în muguri,/ fluture în petale de magnolia,/ apus de soare în oglinda fântânii,/ vaietul mării tânjind dimineţi,/ o muzică rebelă învăluie totul.”

Referindu-se la volumul „Creion”, Ioan Nistor spunea: „Corina Petrescu ne supune acum atenţiei un nou volum, pe care şi-l intitulează arghezian „Creion”, în care autoarea în cea mai mare parte îşi ia răgazul de a zăbovi graţios lângă imagini, spre a le surprinde poeticitatea.” Un exemplu elocvent de poetică în imagini este şi „Trecere”. „Numai nuferi albi/ mişcându-se/ ireversibil/ în oglinda timpului.” Cadrul este feeric, senin, paradisiac, de basm, iar detaliile sunt precise. În „Primăvară” – „vânt/ zburând/ printre păpădii” – sau în „Melc” – „rouă/ sclipind/ în dimineţi/ şi dâre” – ori în „Mai” – „ninge cu păpădii/ lumina/ şi ţi-e bine/ ai oprit pentru puţin/ timpul în loc” –descrierile sunt estetice, în nuanţe luminoase, elevate, rafinate şi subtile.

„Frunza cântă singură”

În poezia erotică, autoarea „refuză extremismul verbal al unui erotism contaminat de bolile vulgului, resimţindu-l ca trecător, superficial şi capabil să degradeze fiinţa. Devenirea fiinţei presupune şi rafinamentul artei de a iubi, sentimentul acesta, aşezat inclusiv sub razele spiritului, nu doar sub cele ale carnalului, înalţă fiinţa. Un poem cârpit cu slove deşucheate, pare să ne spună poeta, ar suna ca o repriză de manele într-o catedrală. Ca atare, în ogorul poemului ea nu admite expresia buruienoasă pe care o taie până curge sânge. Chiar dacă, în plan artistic, libertatea nelimitată e calea, contând doar textul, mai puţin morala şi moralitatea viziunii”, scrie Ioan Nistor.

Stihurile de dragoste ale Corinei Petrescu au la bază sugestia. Evitând referirile directe, aceasta dispune de capacitatea de a reda prin instantanee, o iubire marcată întotdeauna, de durerea despărţirii. „Frunza cântă/ singură/ fără tine/ şi/ fără vânt.” („Minune”) Autoarea nu trăieşte acea dragoste ce stă sub semnul căsătoriei şi implicit, al statorniciei. Erotismul Corinei Petrescu include decepţia şi dezamăgirea ca aspecte ce ţin de normalitatea relaţiei bărbat-femeie. Chiar dacă îşi doreşte să experimenteze statornicia, poeta înţelege că singurătatea şi dorul rămân un dat pentru ea. În „Dor” – „Neatins buchet/ de liliac/ în nopţi de/ septembrie” – şi în „Încă dor” – „Ai bătut/ la porţi/ şi erau/ ale singurătăţii” – aceasta acceptă cu o înţelepciune resemnată înfrângerea în iubire, redând prin elemente din natură ce dau impresia de tablou, propriile trăiri interioare.

Dragostea nu este o imagine luminoasă în poemele Corinei Petrescu. Fidelitatea este o trăsătură proprie doar poetei, care tânjeşte să se întoarcă şi să retrăiască momentele fericite, ce se dovedesc a fi acum, hrană pentru gând şi suflet. Prezenţa apei, a elementului fluid denotă, la fel ca şi natura, starea sufletească a autoarei, iar senzaţia de sete copleşitoare sugerează ideea de gol interior, de singurătate. „Mi-e sete uneori,/ o sete năvalnică,/ nebună,/ şi atunci/ mă întorc să mai sorb o dată/ minunea/ din căuşul palmelor tale/ am băut cândva/ şi-mi este dor/ să fac din apă/ Fântâna/ în care doi bănuţi,/ zbor de porumbei,/ îi amintesc apei să cânte.” („Dacă”)

„Vers”

„Autoarea volumului „Creion” are credinţa că adaugă un pilon liric la echilibrul lumii”, afirmă Ioan Nistor. „După numeroase tsunami ale urâtului”, completează acesta, „o astfel de infuzie este bine venită. Volumul se impune prin febrilitatea căutării unui timbru dezinvolt, autoarea captându-şi izvoarele de pe versantul realului, îşi adună discret materialul de inspiraţie în albia unui torent. Inspirate, cu originale şi memorabile expresii, suntem încrezători că poeziei pe care o scrie Corina Petrescu i se va distinge tot mai clar răsunetul viguros, distinct, prin adăugarea unor noi “creioane””. Până la apariţia acestora, nu ne rămâne decât să mai lecturăm cu aceeaşi bucurie estetică, un „Vers”: „Numai îngerii/ au învăţat/ să zboare/ înainte chiar/ de a fi fost/ îngeri.”

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Octombrie 2009

Evaluând impresionanta operă cărturărească a regretatului confrate Artur Silvestri, (fie-i odihna veşnică, în pacea Dumnezeirii) vom constata încadrarea sa spirituală conceptului filosofic blagian, unde se defineşte – în alternanţă cu mitologicul – suma acelor calităţi umane, care ne permit a-l numi „Cel Trimis“ întru cercetare, întru a lumina, întrebându-ne (conform teoriei lui Hegel) cine dăruieşte mai mult în cultură: omul, ori zeul, sau nu cumva geniile culturii, sunt chiar manifestări ale unei inteligenţe cosmice deoarece, filosofii au descoperit în adâncimile spiritului uman, existenţa unor funcţii stilistice creatoare, (harul) în conţinutul cărora există şi un substrat magic? Orice creator al superlativităţii culturii, este într-o nebănuită legătură spirituală cu Divinul Creator, iar „trimiterea“ sa pe pământ (la naştere, evident) se demonstrează a fi posibilă prin fenomenul Sofianic unde transcendentul coboară devenind terestru, fenomen regăsit în materialul mitologic prelucrat de străvechi colinde (vezi oraţiile cu tema Naşterii Mântuitorului). Susţinută de conceptul filosofic, ideologia emisă ce va defini consistenţa unei opere, încadrată ulterior elitismului cultural demonstrează şi în cazul lui Artur Silvestri că spiritul cunoscător conţine constitutiv forme pure ale intuiţiei intelectului şi raţiunii, forme ordonatoare apriorice. Vom cita un interesant pasaj al scriiturii silvestriene unde vom regăsi – conjunctural la prima vedere – acea acţiune apriorică a spiritului, sub influenţa determinării ontice:

„Pentru mine, care crescusem în prejudecăţi colective ce sunt şi astăzi mai tari decât piatra, era uluitor să aflu, citind pe Monseniorul Tăutu, că noi avusesem, înainte de «cărţile de slavonie» un poet mare, numit Niceta de Remesiana şi un imn ce se cântă de către toţi creştinii: «Te Deum laudamus» ; că avusesem scriitori ce scriau pe latineşte, despre care se vorbea ca „străromâni“ şi că de fapt slavonismul îi înlăturase şi ne obligase să-i uităm. Eram uimit şi indignat, şi nu puteam înţelege de ce tăcerea continuă, şi de ce nu vorbim despre ei, dacă ştiam că-i avem şi există; dar şi înfricoşat, fiindcă începea să se nască, precum o veste rea, bănuiala, că uitarea se produce lesne şi poate fi definitivă.

Când peste aproape zece ani auzisem că un cărturar de la Bucureşti, pe nume Ioan G. Coman îndrăznise nu doar să vorbească iarăşi despre străromâni, ci chiar, să şi scrie o carte despre ei, am căpătat o clipă sentimentul că toate „se aşează la rânduială“ . O „rânduială“ ce, însă, nu s-a produs, şi pentru care încă mai trebuiau multe, poate chiar un război tăcut, pe care, când îl începuse, peste câţiva ani, Nestor Vornicescu, mi-l însuşisem şi eu. Scriu aceste rânduri şi îl revăd, cu o durere ce o încerc din ce în ce mai des, acum, la amintirea celor ce au fost şi nu mai sunt, îl revăd, deci, pe MareleMitropolit, în Palatul Vorvoreanu de la Craiova, socotindu-ne şi noi, în prea puţine fraze – căci, la fel ca în campanie, nu era nevoie de dizertaţii – ce aveam de făcut, când şi cum, şi dacă vom putea să mai înaintăm, urcând încă o treaptă, mai la lărgime; un război de cărturari, ce înţeleseseră târziu că nu era doar un război de cărturari.

Să-mi fi închipuit, în acele nopţi ce petreceam între cărţile din biblioteca de la Potenza, că intrasem în erezie şi începusem să desluşesc taine pecetluite cu şapte lacăte? Nu, nu mi-as fiputut închiput. Citeam noaptea cu grăbire, mult şi din toate. Şi notam, astăzi cred că prea sumar, într-un caiet dictando, subţire, un «caiet de teză» cu coperţile de carton, ce se rătăcise prin bagajul meu, şi mă mirasem când l-am găsit. L-am mai păstrat apoi o vreme; nici nu îmi dau seama ce mă făcuse să nu-l arunc dar, mult mai încoace, când, într-o zi, aflându-l printre hârtii de altădată ce socoteam fără valoare, l-am privit cu luare-aminte. Imaginea mă fascina. Cuvinte, nume, titluri de cărţi, citate, toate neobişnuit de eretice faţă de anul când se aşternuseră, dar depunându-se în memorie, aşezându-se undeva în adânc şi «lucrând» fără să ştiu, ca nişte straturi geologice fluide, având Puteri neîntelese care, poate, mă protejară. “ (Artur Silvestri, Memoria ca un concert baroc, Carpathia Press, 2004, vol. 1 – p. 8-9)

Încă de la început putem observa atracţia cărturarului spre mirajul enigmelor istoriei, (mai cu seamă cele privind originismul Neamului, şi incipienţa scrierii religioase) ce va determina pe mai departe imboldul cercetării, căruia îi va rămâne supus toată viaţa. Cum i-a fost răsplătită această trudă? Aflăm răspunsul, reţinând şi dând continuitate – strict – sublinierilor din citat, de unde ne putem da seama că descoperirile domniei-sale au incomodat extrem de supărător un curent antiromânesc şi antireligios, ce tocmai reuşise a-şi impune punctul de vedere în plan spiritual (amintind aici atât campania antieminesciană, succesul actului denigrator asupra Mitropolitului Vornicescu, şi multe altele). Dacă la marea majoritate a autorilor, geneza unei opere conţine actul imaginarului, la Artur Silvestri constatăm obiectivarea unei atitudini a intelectualului faţă de valoarea elementelor spirituale considerate pierdute, redobândite însă de acesta, chiar conştient de faptul că veritas odium paret, cum a lăsat a se înţelege. După zeci de ani de studiu şi cercetări, ajunge la concluzia că devine eretic desluşind taine bine ferecate, iar când îşi doreşte implementarea lor întru completarea istoriei şi literaturii, conştientizează faptul că această rânduială presupune un război tăcut (pe care l-a preluat consimţit de la Mitropolitul Nestor Vornicescu) un război al cărturarilor şi nu numai.

Personal am constatat o stare conflictuală între adevărul cercetat – demonstrat şi forţa mijloacelor de manipulare a acestuia, analizând esenţa mentalităţii culturale a două curente total opuse. Dacă ne vom referi la cărţi şi autori, vom exemplifica această situaţie amintind titlul „Semne şi peceţi“ (Ed. Carpathia Press 2005, Artur Silvestri) într-o binemeritată şi chiar necesară contradicţie cu titlul „Politice“, (ediţia 1996, H. R. Patapievici) Da, spectrul cultural este frânt, şi fiecare frântură împotriva celeilalte, confirmându-se astfel defensiva datoriei păstrării valorilor spirituale, în fata ofensivei de distrugere a acestora. Artur Silvestri a fost prea incomod pe acest front, căutând să reabiliteze un Mare Adevăr Istoric. Jertfiţii întru autenticitatea spiritualităţii româneşti stau uitaţi pe nedrept în cronici şi istorii scrise (în timp ce ni se bagă pe gât derizoriul frumos ambalat drept cultură). Cine-şi mai aminteşte spre exemplu de strădania păstrării graiului românesc în iureşul cotropirilor altor graiuri, şi ce preţ au plătit pentru aceasta, Inochentie Micu – surghiunit, fiindu-i îngropate rămăşiţele la Roma; Ion Budai Deleanu – surghiunit şi îngropat la Lwow; Gh. Şincai – surghiunit şi îngropat la Sinea, (Slovacia); Samuil Micu şi Petru Maior – întemniţaţi, ucişi, iar mai apoi îngropaţi la Budapesta, (şi mulţi alţii)

Din studiul filosofiei ştim că Platon a preluat de la Socrate concepţia priorităţii raţiunii prin valoarea de conştiinţă, aceasta determinând fenomenul revelator al spiritului uman. Cunoaşterea, în sensul de intuiţie, precede totul, obligând la stilistica limbajului. Odată dezvoltat, limbajul recristalizează intuiţia, omogenizându-se cu spiritul cercetător întru performanţă. Omagiem şi deplângem astăzi personalitatea unui condeier de excepţie în care se reuniseră şi activau ca atare aceste calităţi de înnobilare spirituală. Aşa cum putem constata cunoaşterea obiectivă a lumii perfecţionării limbilor europene, prin operele scrise de Shakespeare, Goethe, Ronsard, Voltaire, Malherbe, Dante, Zola, Eminescu, Blaga, Eliade, Ţuţea, nu vom fi deloc uimiţi să adăugăm acestor nume pe cel al lui Artur Silvestri.

CRISTIAN NEAGU

Se spune despre Bacovia că este un poet trist, că versurile sale sunt deprimante. Şi totuşi, Bacovia este poetul unei imense vitalităţi. În sprijinul acestei idei vine şi cartea Angelei Monica Jucan, intitulată “Optimismul bacovian”, apărută la Casa de editură Dokia, Cluj-Napoca, în 1999. „Tocmai pentru că este simbolist pur, la Bacovia „plouă, plouă, plouă”, dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenţa ploii stă – ştie oricine – în puterea ei fertilizatoare. Când ţi se pare că Bacovia stă să moară de plictis în poeziile lui „ploioase”, el vorbeşte, în realitate, de cea mai mare potenţialitate de viaţă masiv comasată în câteva versuri. Optimismul numai nu explodează de sub simbol”, spune autoarea.

Şapte poeme

În “Optimismul bacovian”, Angela Monica Jucan analizează şapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia („Plumb”, „Lacustră”, „Amurg violet”, „Decembre”, „Negru”, „Rar”, „Tablou de iarnă”), într-o interpretare exclusiv a volumului „Plumb”, şi trei din cele mai frecvente simboluri cultivate de el (ftizia, clavirul, culoarea gri).

Poemele „Plumb” şi  „Lacustră” sunt emblematice pentru creaţia bacoviană. Angela Monica Jucan se referă la Bacovia ca la un simbolist a cărui poezie poartă în sine „permanenţa, echilibrul, pacea… Îl preocupă pe Bacovia, indiferent cum şi cât s-ar exterioriza, ponderabilitatea, în felul ei, maternă, a plumbului”. În accepţiunea autoarei, „Lacustră” nu aduce un sentiment  neliniştitor, dimpotrivă, trimite la ideea de adăpost, ce semnifică încredere.

Gri şi violet

Ftizia – una din temele favorite ale lui Bacovia, care, afirmă Angela Monica Jucan, „din punct de vedere poetic… nu are valoare în sine, ci doar prin capacitatea nebănuit de largă, de a sugera, a acestei boli „fără speranţă” – contribuie pe alt plan, la ideea de moarte, de cadavru „coborând spre odihnă şi re-facere în ţărână”, din „Plumb”. Existenţa cotidiană (de fiecare zi, obişnuită) este la Bacovia un pustiu lăuntric, care anticipeaza sfârşitul, ca de exemplu, în poemul „Gri”.

Însă fie că este vorba de clavirul la care cineva interpretează o melodie „înceată şi monotonă, lipsită de orice agresivitate”, fie de culoarea gri, („Griul este spiritual, spre deosebire de violetul material”) ori de optimismul din poemul „Rar” („Optimismul derivă din puncte – punctele nu de suspensie, ci de suspans implicând aşteptare care, evident, e aproape sinonimă cu încrederea”), autoarea ne reliefează un Bacovia a cărui poezie cântă prin excelenţă, bucuria vieţii.

Negru

Asemenea lui Baudelaire, Angela Monica Jucan este preocupată în cartea sa şi de aspectul estetic al poeziei bacovine, de aceea, ne vorbeşte de corespondenţe. Legăturile ce există între culori (gri-violet, muzică-descântec), au rolul să ne demonstreze că poetul este un artist ce ştie să se folosească de muzicalitate şi variate tonuri de culoare. Una dintre culorile preferate de Bacovia, abordată şi de Angela Monica Jucan în “Optimismul bacovian”, este negru. În poezia “Negru” se găsesc alăturate sicrie metalice, flori carbonizate, veşminte funerare. Nu numai lumea materială este simbolizată la Bacovia prin negru, ci şi lumea sentimentelor. În acest decor învăluit în negru, tristul Amor are penele carbonizate.

Şi totuşi, Angela Monica Jucan afirmă: „Bacovia îşi propune să scoată în evidenţă prin amplificare impresia de negru, lăsând-o la libera percepţie a cititorului, dar o dilată până într-atât încât lumea îl crede pesimist. Cititorii văd doar punctul terminus, când, de fapt, acest punct coincide cu altul iniţial şi poezia se încheie în „Negru, numai noian de negru” când tocmai urma „Să dea pământul din sine verdeaţă”…”

„Golul plin”

Noaptea, ploaia, golul, moartea, plânsul, nevroza, sentimentul de monotonie exasperantă, toate amintind de creaţia lui E. A. Poe, Baudelaire şi Verlaine, devin la Bacovia, în viziunea Angelei Monica Jucan, „golul plin”. Este probabil, „celălalt” unghi al simetriei””, aşa cum spune chiar autoarea, pe care îl regăsim în simbol, la Paul Verlaine, în poemul „Apus de sori”: „Stranii înţelesuri,/Curg din depărtări,/Parcă sori din zări/Coborâţi la şesuri.”

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Martie 2010