CUPRINS
– Cum s-a format/deformat OMUL SOCIAL EUROPEAN… – sau: Pentru restaurarea lui “homo religiosus”, în societatea contemporană (un istoric al formării, deformării şi importanţei Legii, în societatea umană europeană)
PARTEA I: Istoria pătrunderii Răului în Lume
Cartea Întâi – Cea a ISCODIRII LEGII
1.1.Educaţia Legii din cea mai “adâncă vechime”. Problema actuală: necunoaşterea Legii şi legilor ( prin învăţare sistematică şi asumare interioară), întru Virtute
1.2.Steiner apud Rousseau, Rousseau apud Rabelais, Rabelais apud…sau: filiaţia pedagogiei juridice
1.3.Pedagogii antichităţii : Socrate-Platon-Aristotel
1.4.Juriştii lui Dumnezeu (Evul Mediu) şi juriştii omului (utopiştii Renaşterii). Pierderea semnificaţiei sacre a educaţiei întru Lege
1.5.Jean-Jacques Rousseau – ultimul mare pedagog (angajat social) al umanităţii europene
1.6.Concluzii parţiale
Cartea a Doua: Cea a DESCOPERIRII LEGII CA FORMĂ DE EXISTENŢĂ UMANO-DIVINĂ..29
2.1.Existenţa juridică
2.2.Ştiinţa Dreptului. Dreptul şi Contractul social al lui Rousseau
2.3.Dreptul şi Pedagogia – ştiinţe care studiază şi formează personalitatea umană
Cartea a Treia: Cea a NĂDEJDII DE MÂNTUIRE, PRIN DESCOPERIREA LUI HRISTOS-LEGEA IUBIRII
DREPT-PEDAGOGIE-RELIGIE
3.1. Pytagora, Legislatorul şi autoritatea sacerdotală
3.2. Socrate-Platon , Legislatorul şi “Binele Suprem”
3.3.Giambattista Vico şi “vârstele”
3.4. Rousseau – între Legislatorul Obsedant şi Reforma eşuată. Meditaţii asupra rădăcinilor Legii Moderne
3.5.Nikolai Berdiaev şi Noul Ev Mediu: “Mutaţia Lăuntrică” şi transcenderea istoriei-lege
3.6.Invariabilul Legii şi Autoritatea Divină
3.7. HRISTOS-LEGISLATORUL
3.8.Civilizaţia creştină – civilizaţie legislativă
3.9.Tânărul educat şi Dumnezeu
3.10. În loc de concluzii finale: Replierea socială şi cenzura moral-divină a tânărului
RESTABILIREA CREDIBILITĂŢII TINERILOR. “BĂTRÂNEŢEA” ŞI “TINEREŢEA” – CATEGORII PSIHO-SOCIALE
PARTEA a II-a: PENTRU INSTAURAREA BINELUI
II.0 – EPOCA ARHANGHELULUI MIHAIL/MIKÄEL/ARHANGHELUL SPIRITULUI
II.1- SPECIFICUL LUPTEI ELITELOR ALBE, ÎN SECOLELE XX-XXI
II.2 – CAZUL GERMANIA, PREFAŢĂ A CAZULUI ROMÂNIA
II.3 – DOMNUL PIT ŞI DIVERSIUNEA TEORIEI MASONICE DESPRE ELITE
II.4-GRĂDINA MAICII DOMNULUI ŞI TEORIA CERULUI SUPRAÎNĂLŢAT
II.5 – CONCLUZII ŞI SOLUŢII. SOLIDARITATEA CREŞTINĂ TRANSFIGURATOARE ŞI VOIEVOZII ORTODOCŞI
II.6-PENTRU O A ALTFEL DE II.7-INTELECTUALITATE
II.7-PENTRU UN ÎNVĂŢĂMÂNT RELIGIOS-CREŞTIN ORTODOX COMUNITAR. DESPRE HANDICAPAŢII LA ÎNVĂŢĂTURĂ AI STATULUI
II.8-AVERTISMENT TRĂDĂTORILOR – sau: Nevoia de Teocraţie ORTODOXĂ
II.9-NEVOIA DE MARTIRI
PARTEA a III-a: NECESITATEA CULTULUI SPIRITULUI NAŢIONAL DEMIURGIC ROMÂNESC/EMINESCU
ÎN CONTRA RINOCERILOR… – ŞI ARĂTAREA INOROGULUI!
ARGUMENT
Această carte vine spre lămurirea celor care văd istoria, dar nu reacţionează, nu evaluează, nu se implică, activ şi din tot sufletul, dat lor de Dumnezeu, în Cruciada contra Răului din Lume. Contra Satanei, care pare tot mai sfidător, prin slăbiciunea celor indiferenţi şi iresponsabili, care ridică din umeri, de parcă România şi Terra n-ar fi şi locul lor de încercare, pentru a se vedea când şi în ce măsură merită spiţa umană re-întoarcerea în Paradis, la starea de “chip şi asemănare cu Dumnezeu” – chip şi asemănare care, prin lucrare satanică, pare, acum, mai curând o caricatură grotescă, tot mai oribilă…De aceea am şi intitulat acest ghid al Drumului Reluat spre Dumnezeu/Hristos Mântuitorul – Cartea Cruciaţilor Români. Pentru că suntem siguri că, la fel cum se pregăteau, în 1094, europenii, pentru primul lor asalt concentrat/concertat asupra musulmanilor, pentru a re-câştiga Mormântul Lui Hristos, de la Ierusalim – şi azi se află, în România şi în lume, mulţi cruciaţi autentici, gata armaţi, aşteptând doar trâmbiţa de aur, chemarea pentru ADUNARE/SOLIDARIZARE/CINA DE TAINĂ A PREGĂTIRII JERTFEI DE SINE, PENTRU MÂNTUIREA LUMII ŞI, IMPLICIT, ROMÂNIEI…Pentru că, oricât uită de semnificaţia existenţei acestui pământ rar, ALES DE DUMNEZEU – ROMÂNIA!!! – toţi oamenii lumii, când vor urla de frica beznei ce se va aşterne, greu-apăsătoare, sufocantă, peste lume… – tot aici, în România Ortodoxă, vor zări CANDELA APRINSĂ…aici, unde este GRĂDINA MAICII DOMNULUI…LOCUL INOROGULUI…
Dar, ne-am pus întrebarea: cine va suna din trâmbiţă, pentru această Sacră Adunare Cruciată, întru înfruntarea Satanei? Dar dacă, din pricina ignorării procesualităţii şi cauzalităţii infiltrării Răului în lume, Cruciaţii gata pregătiţi – VOR ŞOVĂI?! Şi, atunci, am alcătuit această carte, drept ghid şi încredinţare că Răul nu e dinafara Lumii, ci este în lume, în slăbiciunile dinlăuntrul nostru, în amânarea peste fire a Începutului Cruciadei Celei Mai Curate Din Câte Au Fost…Iar Binele şi Călăuzele Mântuirii sunt în Vechii Cruciaţi, de Dumnezeu hotărâţi, din veac în veac, ai Neamului Românesc – cei care ştiu şi pot, prin puterea Duhului şi Misiunii lor Dumnezeieşti, să facă lumină şi curăţie, în noi înşine, prin întărirea Credinţei Strămoşeşti, în sufletele noastre…
Cruciatule – român sau înţelegător de oriunde al Lui Hristos-UŞA către Mântuire – nu avea frică… – porneşte să vezi, cu ochii tăi, cum a profitat Satana de NOI, pentru a-L arăta tot nouă pe Dumnezeu – schimonosit…De aceea ţi-e frică, să nu cumva să lupţi zadarnic… – şoptindu-ţi, îngrijorat, precum că la capătul luptei tale poate că nu vei întâlni Lumina Transfiguratoare de Om, Destin/Istorie…NU, N-AI DREPTATE SĂ NU CREZI ÎN PUTEREA IZBĂVITOARE A DUHULUI DUMNEZEIESC AL LUMII!! Urmează-ne, prin labirintul istoriei, şi vei înţelege că mintea noastră slabă ne-a stricat puterile de credinţă în scopul dumnezeiesc al LUPTEI. Vei vedea că, deja, de mii de ani, au fost, printre geniile Lumii, mult mai mulţi auto-jertfitori/MARTIRI, decât întrebători… – când a fost vorba de MISIUNEA MÂNTUIRII…Şi, la capătul Călătoriei, îţi vom arăta minunea INOROGULUI SUBLIM!
***
CARTEA CRUCIAŢILOR ROMÂNI
O ALTERNATIVĂ “FEZABILĂ”, LA DEMOCRAŢIE:
HRISTOCRAŢIA
CUM S-A FORMAT/DEFORMAT OMUL SOCIAL EUROPEAN…
– pentru restaurarea lui “homo religiosus”, în societatea contemporană –
(UN ISTORIC AL FORMĂRII, DEFORMĂRII ŞI IMPORTANŢEI LEGII, ÎN SOCIETATEA UMANĂ EUROPEANĂ)
PARTEA I: ISTORIA PĂTRUNDERII RĂULUI ÎN LUME
Cartea Întâi – Cea a ISCODIRII LEGII…
Spune un ucenic al făuritorului antroposofiei creştin-rosicruciene, Thomas Göbel, în revista Der Goetheanum, nr. 8-9/2000 – trad. de Victor Oprescu – despre Răul din secolul XX (Cele trei aspecte ale Răului, în lumea contemporană) – şi noi nu facem, deocamdată, decât să selectăm, pentru ulterior comentariu şi înţelegere:
“Cine priveşte cu degajare interioară agitaţia de toate zilele, aşa cum este ea astăzi, vede imense aglomerări citadine în care se stimulează, prin toate mijloacele, CONSUMUL – şi care a şi dezvoltat o psihologie, în acest sens. Vede, în acest furnicar, cum oamenii nu-şi dau seama şi nu reacţionează în faţa acestei situaţii; privirea lor pluteşte în neant. Şi când îi vedem cum răscolesc cu aviditate rafturile magazinelor, simţim că, în acest fenomen, nu există niciun fel de orientare, niciun scop urmărit. Sunt numai figuri şterse, fără intenţii – ceea ce este un simptom al lipsei lor de direcţie a sufletului. Visul lor este să găsească ce le-ar putea fi avantajos, profitabil. Nimic altceva! Este un fel de aviditate această căutare oarbă pentru ceva, pentru care nu există o necesitate reală: ea stăpâneşte de departe viaţa oamenilor, la acest sfârşit de secol şi mileniu. Aceeaşi aviditate stăpâneşte şi pe cei care stau în faţa televizorului, aşteptând ceva, o “lovitură”, ceva ce nici ei nu ştiu; la fel cu toţi cei care urmăresc presa zilnic, în căutarea ultimelor catastrofe şi orori. Enumerarea ar putea continua.
Această nouă aviditate nu are o cauză, ci este urmarea unor cauze anterioare, ascunse. A unor cauze pe care fiecare le poate descoperi în sufletul său, dacă vrea s-o facă. Propriul suflet este locul atât al diagnosticului, cât şi al terapiei. Pentru aceasta trebuie să ne conectăm asupra noastră înşine, ca şi asupra destinului lumii, pe care să vrem să-l preluăm şi pentru noi. Să ne impunem această sarcină – şi apoi putem să dăm şi răspunsurile pe măsura demnităţii omului, după care noi înşine vrem să trăim. În aceasta constă calea spre o nouă morală – care de aceea este nouă, fiindcă o construim din noi înşine.(…)
IV-Răul – faţa anonimă a “Machbarkeit”-ului[1]
(…)Astăzi se creează o atmosferă de răceală, dacă s-ar cere să se accepte realitatea unor fiinţe spirituale. Există oameni, sau măcar un om, despre care să se ştie că a inaugurat concepţia matematic-materialistă despre lume? Dacă ar fi fost un om, s-ar fi vorbit despre el, ar fi fost cunoscut. Numele său ar fi fost, neapărat, glorificat! Dar situaţia este alta, căci tot ceea ce astăzi se percepe în acest domeniu, ŢINE DE ANONIMAT!!! Nu există niciun om care să preia, personal, responsabilitatea pentru existenţa noilor medii. Sunt doar întrepătrunderi, care înclină spre globalizare, voind să realizeze câştiguri, indiferent cu ce mijloace sau cu ce consecinţe. Şi este de “bon ton” posesorul de acţiuni, pentru că acestea sunt ANONIME – şi vor să rămână anonime!!! În numele lor acţionează managementul şi se face din anonimat – STĂPÂNUL LUMII… Şi cum asemenea intreprinderi globale decid asupra unor capitaluri care, unele, depăşesc bugetele de stat – ele pot să manipuleze guvernele chiar în mod legal:
a- să deplaseze forţa de muncă acolo unde este mai ieftină,
b- să transfere profitul acolo unde impozitele sunt mai reduse,
c- să construiască locuinţe, acolo unde dispune de un mediu cultivabil etc.
Nu este nevoie să continuăm expunerea cu urmările unei astfel de exercitări a puterii, ci numai să arătăm care este ţelul lor. Acest ţel este dominaţia unui ANONIM asupra lumii – fără a avea nicio legitimitate democratică şi nici moralitate – şi nu recunoaşte demnitatea omului. Acest ANONIM este o putere cosmică, concentrată într-o fiinţă spirituală.
Anonimatul şi generalizarea, pe care această concepţie despre lume le generează, de la uniformizarea produselor industriale, până la uniformizarea educaţiei sau, mai exact, condiţionarea tinerei generaţii de activităţi industriale – pledează pentru prezenţa unei anumite fiinţe spirituale. Această fiinţă ridică arta inteligenţei sale la un standard mondial, în toate domeniile vieţii omeneşti. Fiinţa care stabileşte Machbarkeitul a fost numită şi analizată, într-un articol al lui Christof Lindeman (în Goetheanum, nr. 39/1999). Inteligenţa de care vorbim aici este aceea a lui AHRIMAN, aşa cum se numeşte această fiinţă, în literatura esoterică.
V-Care sunt caracteristicile lui Ahriman?
-Matematismul materialist formează baze de concepte generalizatoare a Machbarkeitului. Din aceasta rezultă:
-matematizarea fenomenelor şi a calităţii acestora (reducţionism);
-ispita (atracţia) Machbarkeitului devine imboldul intelectual al muncii;
-anonimatul cercetării şi a capitalului conduce spre globalizare şi cercetare de mari dimensiuni;
-aptitudinea (înclinaţia) pentru industrie devine ţelul fiecăruia, în formarea sa profesională;
-manipularea conştienţei publice este sarcina noilor medii;
-năzuinţa spre dominaţia mondială, prin contopirea industriei cu marile concerne bancare şi de presă (sic!).
ACESTA ESTE PRIMUL ASPECT AL RĂULUI!!! El este fiinţa care închide pe om în colivia de aur a inteligenţei sale celei mai pure, care este fără defecte şi, în sine, incontestabil logică. Tehnica născută din această inteligenţă duce la crearea unei anti-lumi – din spaţiul cibernetic şi Internet – şi care, social vorbind, este impregnată şi răspândită în lumea întregă. Această anti-lume este proiectată ca înlocuitor al naturii, pentru simţurile omului. Acestei lumi îi lipseşte tot ceea ce noi numim realitate în cercetarea naturii.
Fiinţa lui Ahriman astfel caracterizată are nevoie de Eul Omului, pe care nu îl poate înlocui, dar îl poate utiliza. Din felul cum Ahriman uniformizează şi utilizează Eul Uman rezultă şi faptul că, totuşi, nu poate cunoaşte pe om în întregime. El nu cunoaşte sentimentele omului, nu cunoaşte sentimentul de milă, de compasiune şi nu ştie ce este iubirea. Omul este, pentru Ahriman, doar un obiect ce poate fi manipulat. Îi lipseşte seninătatea, liniştea interioară – care este premiza uimirii şi el nu poate înţelege că motivaţia activităţii umane se poate afla nu numai în tehnică, ci şi în problemele sociale, în nevoile şi rătăcirile sale. Prin limitarea la o raţiune restrictivă, izolată – întrega fiinţă a omului, mai ales partea care se află în intelectul lucid, nu mai este condusă de conştienţă, deoarece eul este dependent de modul de lucru ahrimanic şi închistat în el. Restul din fiinţa umană, nepreluat de Ahriman – simţămintele şi sensibilitatea – devine, astfel, un câmp deschis pentru alte fiinţe, care sunt interesate de această latură a omului. Aici apare o cu totul altă categorie de ispite, decât cele dirijate de Ahriman.
VI-Răul ca slăbiciune a izolării în propria fiinţă
AL DOILEA ASPECT AL RĂULUI stăpâneşte lumea de imagini, care înconjoară, astăzi, pe fiecare om – fără ca el să se poată apăra împotriva ei, decât retrăgându-se în sine. Întreaga propagandă publicitară pe care o desfăşoară mass-media creează o puternică atracţie pentru dorinţele josnice ale omului. Ele sunt un puternic apel către tot ce apare înăuntrul sufletului când eul, stăpânit de intelect, nu se mai interesează de oamenii de jos şi de conştiinţa sensibil-visătoare. Şi cu cât acest apel acţionează la un nivel inferior, cu atât mai eficace este. De la acel “ai grijă de tine”, care ar trebui să ducă la creşterea sentimentului valorii proprii, a Ego-ului, în adolescenţă, înainte de împlinirea vârstei de 20 de ani – drumul duce până la acele fete-femei, mai mult sau mai puţin dezbrăcate, care, în toate locurile posibile, nicidecum oneste, solicită tot ceea ce se aruncă pe piaţă. Propaganda pentru sexualitate este desprinsă, de cele mai multe ori, de erotic, acţionează mult mai strâns cu cea pentru pornografie.
Această revărsare de pornografie, ascunsă sub aspectul că “totul este la modă”, că este curentul general – duce la nepăsare gravă, obţinută forţat, şi se pierde, astfel, speranţa că ar putea să vină ceva adevărat din lume, sau din societate. Această tendinţă slăbeşte voinţa în aşa fel, încât dorinţele care pornesc din trup trebuie să fie neapărat satisfăcute. Modul cum aceste dorinţe sunt satisfăcute se află sub nivelul public de acceptare – şi, pentru aceasta, Internetul stă la dispoziţie, acolo unde pornografia crasă s-a stabilit ad-hoc. Aceasta este posibil, deoarece – contrar tendinţelor ahrimanice de generalizare – aici omul, izolat şi neobservat, nu mai este nevoit să respecte normele societăţii şi se poate lăsa în voia pasiunilor sale. Când eroticul se desprinde de iubire şi sexualitatea de erotic, satisfacerea dorinţelor care pornesc din trup a devenit unica motivaţie a faptelor, a acţiunilor omului izolat. Ceea ce este zguduitor aici nu este faptul în sine, ci inevitabilitatea acestuia, în ciuda chiar a imposibilităţii evidente a unei atare satisfacţii. Pofta care, după fiecare încercare de satisfacere, revine mai intens – împinge pe om într-o lume din care nu există ieşire, atâta timp cât el este singur şi dorinţa sa nu este înlăturată, prin intervenţia altor oameni. În această acţiune a Răului trebuie să deosebim astăzi două direcţii: I-una care sfârşeşte chiar într-o decădere fizică, exterioară, cu brutalitate, cruzime şi animalitate – II-alta care care duce spre o subtilitate de rafinament intelectual morbid. Ultima sfârşeşte în negaţia corporalităţii, în care voinţa nu mai poate da niciun ajutor. În fiecare caz, omul nu se mai regăseşte în societate, ci se simte ca într-o lume proprie, căreia societatea trebuie să i se supună sau s-o servească, fără ca el însuşi să trebuiască să apară în ea. Rudolf Steiner face pe Lucifer, în a cărui lume pătrunde un astfel de om, să se adreseze acestuia: “Simte-te pe tine!” Ahriman, dimpotrivă, se adresează omului: “Recunoaşte-mă pe mine!”
VII-Omul – prăbuşit în această dublă înfăţişare a Răului
Omul luciferic, izolat în pornirile sale, simţind slăbiciunea proprie – şi omul ahrimanic, cu atracţia sa intelectuală spre Machbarkeit, cu lumea sa manipulată – unul şi acelaşi om, nu sunt doi oameni. Egoul său este corupt şi sedus şi în funcţie de situaţie – cade dintr-una în alta din aceste situaţii: omul ca unealtă decăzută, împărţit între Lucifer şi Ahriman – aceasta este dubla înfăţişare a Răului în om. Intelectul este cuplat de Ahriman, direct cu voinţa care îl conduce, în mod cinic, dinafară. Adevăratul miez al omului este anihilat pe tăcute, în autoplăcere, prin Lucifer.
Ahriman trăieşte în organismul viu (corpul eteric) al omului, pe care, apoi, îl stăpâneşte – dacă omul e slab şi îi cedează procesele corpului eteric; acesta este cazul când se instalează o intelectualitate izolată de toate celelalte aptitudini sufleteşti. În loc să fie condus de voinţa de gândire – apar, fulgerător, idei fanteziste, fără efort de voinţă, în conştienţă – şi sunt conştientizate, cel mai adesea, abia când sunt deja exprimate. Apoi cuvintele şi conceptele sunt aşa fel împletite, încât cuvântul apare înaintea conceptului. Şi conceptul apare ca urmare a cuvântului. Această lipsă de voinţă în gândire se ascunde în exprimări fulgerătoare despre judecăţi (de ex., despre imperfecţiunile altor oameni). Ahriman stăpâneşte voinţa prin atracţia intelectuală a Machbarkeitului.
Lucifer trăieşte în structura sufletească a omului (în corpul astral). El acţionează în instincte, pasiuni, pofte, în lăcomie şi în suferinţele omului – şi de acolo inundă conştienţa în aşa fel, încât numai reacţiile propriului suflet devin conştiente. Omul devine orb faţă de cauzele care au declanşat situaţia şi au acţionat asupra sufletului său. Nu ceea ce exprimă un alt om, celălalt, devine conştient – ci doar propria părere, care se stârneşte aici. Aceasta poate fi pricinuită atât de antipatie, cât şi de simpatie – în toate cazurile, Lucifer stimulează sufletul pentru conţinutul percepţiei, conţinut care rămâne întunecat. Partea sedusă de Lucifer în om are, întotdeauna, dreptate… El nu poate să dea ascultare! Două fraze auzite sunt deja suficiente pentru a înţelege cuvântul şi a comunica ceea ce crede propriul suflet. Aceasta este expresia izolării în propriul suflet, prin Lucifer – şi ea poate fi observată cum se produce treptat – aceasta, dacă vrem să observăm…
VIII-Omul în faţa cufundării în abis a Eului – provocată de Rău
Se pune întrebarea: influenţează Răul numai sufletul omului, pentru a-i domina Eul – sau pătrunde – cu o forţă teribilă – chiar în Eul însuşi, pentru a se instala în locul acestuia? Întrebarea însăşi produce o anumită oroare, în acei care s-au străduit în autoeducaţie, sau care urmează un program de pregătire antroposofică. Cine nu a ajuns să-i cunoască bine pe Ahriman şi pe Lucifer – nu ia în serios o asemenea întrebare şi o consideră ca pe ceva caraghios, sau ca pe ceva imposibil. Refuzul lăuntric al acestei întrebări este, în prezent, în mod sistematic şi epidemic, foarte răspândit. Cât de puţin realistă este considerată această întrebare, dacă ne gândim, mai ales că sunt persoane care nu acceptă că omul are şi un eu. Pentru a răspunde în mod serios la asemenea întrebare, ar trebui, în prealabil, să examinăm ce rol îndeplinesc învelişurile eului, luat în sine – şi ce rol are Eul, în învelişurile sale, respectiv în ceea ce numim elementele constitutive ale fiinţei umane. În legătură cu învelişurile Eului nostru, să ne gândim în felul următor. Eul: I-are un corp astral sau fizic, II-are o fiziologie sau un corp temporal (eteric), III-are un suflet sau corp astral, din care sufletul priveşte lumea cu cele 3 forţe ale sale: gândirea, simţirea şi voinţa.
Aceste 3 corpuri acţionează împreună, ca instrumente ale Eului, care apare în comunitate (societate) prin stilul său, determinat de felul cum este condus de gândire, simţire şi voinţă. Contrar regnului animal, care, în principiu, are aceeaşi organizare, corpurile umane nu sunt determinate de ereditate, ci doar alcătuirea lor fizică e moştenită prin ereditate – celelalte corpuri trebuie să sufere un proces de educaţie, pentru a se dezvolta şi evolua. Se constată, astfel, între altele, că vorbirea nu e moştenită, ci numai aptitudinea de a vorbi; că gândirea nu se moşteneşte, ci numai aptitudinea de a gândi, care s-a dezvoltat cu ajutorul vorbirii. Nici chiar voinţa nu e de natură ereditară. Voinţa e adusă, ca şi simţirea, din viaţa de dinainte de naştere. Observăm acest fapt la noul născut. Voinţa şi simţirea sa se observă din capul locului că fac parte din trăsăturile sale individuale de caracter. Dar pentru a merge, a vorbi şi a gândi – copilul are nevoie de contactul cu societatea. Omul matur îşi dirijează cu gândirea voinţa sau, cel puţin, şi-o poate conduce. Ceea ce, însă, mai ales, nu are nimic de a face cu ereditatea – este acea fiinţă spirituală, cuprinsă în cele 3 învelişuri ale omului – fizic, eteric, astral – şi care este Eul. Formarea gândirii, a simţirii şi a voinţei, în contextul social şi de limbă al unei culturi naţionale este o creaţie a familiei, a şcolii şi a profesiunii. Acest proces se încheie la vârsta de 20 de ani. Şi dacă dezvoltarea continuă, aceasta are loc numai printr-un proces de auto-educaţie, dirijat chiar de Eu.
IX-Despre lipsa Eului – şi înlocuirea lui de cea de a treia fiinţă a Răului
Dacă luăm această sintagmă în serios, nu e nicio greutate să considerăm posibil că un Eu, într-un astfel de om, nu trebuie suprimat şi încarnarea sa cu o criză a Eului nu trebuie pregătită. Dacă lipseşte Eul, atunci apare ceva ce nu traversează niciun fel de criză, cum ar fi criza încăpăţânării, pe care copilul o are la 3 ani, ca aceea a pubertăţii sau aceea a naşterii Eului, în jurul vârstei de 20 de ani. Unui astfel de om fără Eu – îi lipsesc şi loviturile sorţii, care apar mai târziu. Toate acestea se explică numai prin eu. În toate cazurile, întreaga încărcătură a sufletului este impregnată de societate şi Eul trebuie să se transforme, dacă e necesar pentru dezvoltarea stilului. În mod necesar,unui om lipsit de eu, aflat în crizele creşterii, îi lipseşte şi capacitatea de a putea sta ca observator faţă de suflet. El ESTE un suflet uman – dar nu este Eul care ARE un suflet uman. El este un om, dar ca om lipsit de Eu, e ca un câmp deschis pentru toate fiinţele care îl înconjoară şi îl influenţează. El e deschis oricărui fundamentalism, şovinismului şi tuturor ademenirilor propagandei şi ale mass-mediei. Fără apărare, el e pradă tuturor tentaţiilor. Ar trebui să se apere, ar trebui să se integreze în medii care îl pot ajuta pe baza recunoaşterii situaţiei sale. Aceasta este o sarcină a societăţii, care încă nu este recunoscută, dar pe care o vede cel care învaţă să vadă Răul.
O situaţie cu mult mai deosebită este când un înveliş al fiinţei umane este captat de o fiinţă superioară, care nu acţionează ca Lucifer şi Ahriman, asupra Eului, pentru a-l corupe. Această fiinţă trebuie să fie de un rang mult mai înalt, căci poate face din oamenii care nu au Eu – instrumente ale sale. Aceasta nu trebuie să aibă întotdeauna o dimensiune, aşa cum a fost cazul lui Hitler . Amoralitatea pură care se revelează prin asemenea fiinţă umană, care nu e decât o marionetă şi care, în modul cel mai cinic, fără ruşine, fără milă şi fără acordul (exprimat prin vot) al mulţimii – stăpâneşte şi conduce mulţimea, în mod magic, fără să dea înapoi chiar de la uciderea în masă. Hitler nu e chiar ultimul exemplu. Asemenea fiinţe se văd acum peste tot în lume. Ceea ce e îngrozitor la aceste marionete, e posibilitatea să apară ca oameni normali, pentru cei din jur – pe care îi poate împinge la fapte pe care nu le-ar fi săvârşit niciodată, din îndemnul propriului Eu. Totul, de la lipsa nemăsurată de omenie, din lagărele de concentrare – sau asasinarea populaţiei în Bosnia şi Kossovo, nu poate fi înţeles altfel. Eurile celor ce au săvârşit asemenea fapte au fost înlocuite parţial şi temporal. Cine simte plăcere în faţa unei crime, în faţa unui chin, a uciderii animalelor – are dezlănţuit în el al treilea aspect al Răului. Nu e vorba aici dacă această fiinţă, care acţionează în om, în locul eului acestuia, se numeşte Sorat, Antichrist sau Demonul Solar – e vorba să reuşim să descifrăm corect fenomenul şi, de asemenea , e vorba ca acestei fiinţe să-i opunem ceva ce îi poate ţine piept şi îi poate respinge atacurile. Dacă nu facem aceasta, ne vom afla, din nou, aşa cum mulţi germani s-au aflat, în 1933. Despre aceasta vom vorbi acum, în acest capitol.
A TREIA CATEGORIE A RĂULUI, care poate pătrunde într-un om, înlocuindu-i Eul – există şi, aşa cum am arătat, poate fi descrisă fenomenologic. Dacă vrem să stăm faţă în faţă cu acţiunile săvârşite de marionetele acestei fiinţe şi să ne facem o părere sigură despre ele, atunci trebuie, mai înainte, să reuşim să diferenţiem propria activitate a eului nostru, într-un mod mai clar decât ar fi necesar, pentru cunoaşterea lui Ahriman şi Lucifer. Pentru aceasta trebuie noi înşine să înţelegem cum e un om condus, pe de-a-ntregul, de eul său faţă de lume. Această înţelegere trebuie s-o realizăm în mod dinamic, ceea ce înseamnă că întregul proces al propriului comportament în lume să-l privim ca o structură temporală. Căpătăm astfel o mare siguranţă că, în toate ocaziile de fiecare zi, suntem conduşi de propriul nostru Eu şi de nimeni altcineva. Să analizăm cum se poate obţine aceasta, în mod practic. Şi mai trebuie să arătăm cum, printr-o asemenea cunoaştere dinamică, a noastră înşine – se dezvoltă o judecată sigură, care ajunge să recunoască această a treia fiinţă a Răului – şi dacă acţiunile ei au pătruns în viaţa socială.
X-Conducerea omului integral de către Eu
Pentru a ajunge să cunoaştem relaţia între Eu şi suflet, în felul menţionat aici, trebuie, mai întâi, să atragem atenţia asupra a ceva ce există întotdeauna în interiorul propriului suflet, fără ca acest lucru să fie, cel mai adesea, observat. Iată ce este: observaţi starea sufletească a entuziasmului. Cine observă imediat această stare, sau imediat după, va remarca faptul că sufletul se lărgeşte în sus şi în jos (dacă ne putem îngădui să folosim o expresie spaţială, pentru acest sentiment nespaţial), fără a atinge o limită şi fără a sta faţă în faţă cu lumea, deşi motivul declanţării acestei stări sufleteşti ar putea fi găsit în lume. În această stare nu există nicio diferenţiere între Eu şi suflet – şi nici nu e posibilă. A observa acest fapt e prima obligaţie de îndeplinit. Din această stare, sufletul se poate concentra apoi în două direcţii – o dată în direcţia în direcţia gândirii şi altă dată în direcţia voinţei. În direcţia gândirii este dezamăgirea – starea care se observă imediat. Acum sufletul vibrează în concordanţă – vorbind din nou plastic – în spaţialitatea sa cu corpul viu. Conştienţa eului “pune capul la bătaie” – ca să spunem aşa – şi observă ce anume a provocat entuziasmul. Dacă omul vrea să înţeleagă ce fenomen anterior a provocat entuziasmul – el va evoca, din mulţimea de concepte de care dispune prin experienţa sa de viaţă – ceea ce e util, pentru a forma premiza gândirii. Acţiunea interioară de gândire se declanşează şi se apleacă asupra obiectului. Înţelegerea însăşi la care duce gândirea cuprinde cel puţin 2 procese de gândire, unul mai mult de analiză, sau de individualizare şi apropiere de obiect – şi altul de prelucrare sintetizatoare utilă a conceptului sau a relaţiei conceptuale a obiectului în suflet. Dacă legătura conceptuală este maturizată până a deveni idee, se află faţă în faţă subiectul care vrea să cunoască şi obiectul care trebuie înţeles complet separat – atunci imaginea conceptului în suflet va deveni (mai mult sau mai puţin) imaginea obiectului. Eul e aici centrul activ de intenţie, în punctul central al sufletului, de unde este condusă voinţa de gândire.
Să ne întoarcem la sentimentul de entuziasm, pentru a cerceta modul în care sufletul se concentrează spre voinţă – dar acum nu spre centrul sufletesc, pe care îl simte în cap – ci în membre, căci aici apare imboldul spre activitate. În voinţă, sufletul nu cuprinde intelectul ca în cap, ci înţelepciunea care, ca o aptitudine exersată, adaptată corpului eteric – aceasta cuprinde voinţa şi o utilizează în mod obiectiv. Dacă aptitudinile necesare prin exerciţiu nu sunt adaptate corpului eteric, ar trebui totuşi dobândite; despre aceasta nu vom vorbi acum. Fapta care urmează e acţiunea obiectivă şi oportună a exercxitării aptitudinilor. În faptă, subiectul şi obiectul sunt una, perfect integrate. Prin faptă, obiectul asupra căruia se exercită, se modifică. Omul imprimă astfel lumii pecetea fiinţei sale. Şi astfel, urmarea faptei aparţine lumii existente, lumii necesităţii. Fapta devine eveniment, întâmplare şi s-a desprins din omul activ, opera sa aparţine lumii. Să ne aruncăm, din nou, privirea comparativ, asupra noţiunilor de “înţelegere” (am înţeles, am priceput ceva) şi “faptă” (am făcut ceva). În faptă, subiectul şi obiectul se contopesc într-o unitate procesuală nedespărţită, într-o stare de fapt unică. Acum e opusă “înţelegerii”, în toate caracteristicile sale, în mod polar, unde subiectul şi obiectul se află faţă în faţă, în faptul cunoaşterii.
Cum fapta, prin sine însăşi, şi dincolo de sine însăşi, duce, în mod necesar, la producerea evenimentului, atunci înţelegerea conduce mai departe, numai dacă omul, care a ajuns la înţelegere, face din ceea ce a înţeles – motivaţie. Nimic din faptul înţelegerii nu duce, prin sine însuşi, la motivaţie. O nouă legătură între subiect şi obiect trebuie, ca şi pasărea Phoenix, să apară din cenuşa înţelegerii. Motivul (motivaţia) trebuie să fie stârnit(ă) de om, prin sine însuşi, în punctul central al sufletului, dacă vrea să se întoarcă, din nou, spre lume, în realitatea ei din imaginea pe care o are deja despre aceasta. Eul trebuie să aducă înţelegerea la starea de motiv şi să ia hotărârea să vrea să acţioneze. Şi aceasta e polar opus evenimentului; căci acum, omul care ia hotărârea stă, din nou, faţă în faţă cu lumea. El trebuie să aibă, acum, în faţa ochilor, condiţiile acţiunilor sale şi “controversa (gâlceava!) gândirii cu lumea!” – să o posteze în aşa fel, încât urmările acţiunii sale el le poate prevedea din condiţiile din lume.
Există, oare, aici, o corespondenţă bipolară? Controversa gândirii cu lumea are loc, în mod necesar, înaintea acţiunii; urmează, după acţiune şi după eveniment, ceva ce se găseşte după aceea? Evenimentul circumscris în lume, dependent de necesitate şi purtător al peceţii Eului – stă sub legea karmei – şi acţionează asupra oamenilor retroactiv. Iar acela nu numai că ştie aceasta, ci vrea el însuşi retroactivitatea, se plasează, obligatoriu, în situaţia pe care o provoacă spiritul: el este un om echilibrat, un om în echilibru.
XI-Omul-în-echilibru şi “Eu SUNT”
Cine îşi îndreaptă sufletul, cu judecată, spre lume – acela e un om întreg, el este în echilibru cu sine însuşi. El e un om care îşi înţelege destinul care vine din trecut – şi îi pune în faţă datoria sa faţă de lume şi care, prin faptele sale, îşi croieşte un nou destin. (…)
Acest proces de conducere prin Eu trebuie temeinic conştientizată, pentru a se putea exclude posibilitatea ca o altă fiinţă să acţioneze sau să conlucreze cu tine. Noul Secol va avea nevoie de astfel de oameni, care să devină stăpâni conştienţi pe propriul lor suflet şi, totodată, prin aceasta, stăpâni pe destinul lor. Aceşti oameni înţeleg lumea ca pe o datorie, ale cărei premize le-au stabilit ei înşişi în trecut, creând, totodată, în lume, premize pentru sarcinile care îi vor întâmpina în viitor(…)
Un astfel de om, care a mers atât de departe, în a se găsi pe sine însuşi, are şi ajutor din partea cuiva, sau e lăsat singur? Întrebarea priveşte pe fiecare om care îşi recunoaşte idealul, în această deplinătate a fiinţei umane. Putem privi această întrebare în mod pragmatic – şi s-o formulăm astfel: “Am primit eu un ajutor practic, în situaţiile în care imperfecţiunea comportării şi a gândirii mele at fi putut provoca, chiar neintenţionat, catastrofe, care, totuşi, nu s-au petrecut?” (…) Un anumit fel de ajutor poate fi totdeauna remarcat şi e cu atât mai uşor resimţit, cu cât a foat depusă mai multă străduinţă în educarea propriului suflet. Atunci aude omul vocea conştiinţei. O primă manifestare în care se aude această voce o simte omul în tinereţe, mai ales la pubertate, după unele fapte rele, care s-au produs, adesea, în furtuna entuziasmului. Conştiinţa “loveşte” atunci sufletul, şi acesta simte o ruşine amară. Astfel s-a dezvoltat o cultură, prin ascultarea acestei voci a conştiinţei. (…) Mai târziu, pentru a auzi vocea conştiinţei, omul trebuie să se scufunde într-o totală linişte lăuntrică, în propria sa forţă, în studierea sufletului(…). Spre mijlocul vieţii, omul îşi aude conştiinţa în timpul faptei, în timpul acţiunii. Atunci fapta fie este frânată, fie favorizată – şi, la maturitate (liniştea lăuntrică fiind dobândită prin exerciţiu) vocea vorbeşte înaintea faptei, ba chiar te incită la faptă. Cine e această voce a conştiinţei, cui aparţine acest ajutor? Este ea oare vocea fiinţei mele superioare – şi este, totodată, vocea Aceluia pe care L-a văzut Pavel, pe drumul Damascului? Faptul că această voce răsună în nucleul cel mai tainic al fiinţei mele – îmi spune că este chiar fiinţa mea superioară, care m-a condus în toate timpurile.(…) Dispoziţia sufletească ce apare spune, de asemenea, că ar fi curat orgoliu să te simţi singur. În mine, care sunt încarnat, prin natura învelişurilor mele, în Dumnezeu Tatăl – vorbeşte “Eu SUNT”(cf. “Eu sunt Cel Ce sunt” – Moise, Ieşirea, 3, 14).(…)
Dar nu numai Răul domină sfârşitul acestui secol. Sfârşitul de secol a dat Eului un nou conţinut. Vocea care vorbeşte în Eu are Eul ca pe un recipient al ei. Un recipient pe care omul îl poate crea singur, prin forţa fiinţei sale. Din certitudinea acestui ajutor apare încrederea că e posibil un viitor demn, pentru om. Aceasta e forţa care stimulează preluarea preluarea de noi conţinuturi, în Eu. Asemenea conţinuturi constau în imaginile tripartite, pe care ni le creăm despre oamenii cu care trăim. Acestea vor evolua după cum un alt om îşi pune dinamica întregii sale fiinţe umane, în slujba societăţii. Un nou creştinism, deci, se anunţă în om. Din asemenea percepţii apar intuiţiile, de care am nevoie să-i creez un climat social, care să-l împingă mai departe, pe drumul de dezvoltare a umanităţii. Omul în al cărui suflet condus de Eu mă adâncesc astfel – este lumea spirituală cea mai aproape de mine.
Viitorul va avea nevoie de asemenea începuturi ale unei fraternităţi spirituale, dacă cele trei entităţi ale Răului îşi vor continua atacurile asupra Eului uman – mereu cu alte născociri şi minciuni”.
Deci, chiar dacă textul de mai sus oferă speranţa “într-un viitor demn, pentru om” – întrebarea legitimă este: dacă Hristos s-a întrupat şi a venit pe Pământ, spre a vesti iubirea-fraternitatea – dacă poruncile/Legile Lui au fost date încă înainte de venirea Lui, în trup, pe Pământ, prin Revelaţiile unor Aleşi – ce s-a întâmplat cu Poruncile/Legile Lui, în cei două mii de ani, de după Înălţarea Lui la ceruri? Răspunsul îl vom afla în diversele cutremure devastatoare, în spasmele cumplite, care au cuprins spiritul uman, de-a lungul istoriei pământeşti. Sângele Lui Hristos s-a adunat, în jurul Sferei Terestre, CA O SFERĂ DE FOC ÎNSÂNGERAT, şi acţionează, dincolo de ştiinţa şi sensibilitatea noastră, pentru Mânturirea noastră. Dar noi ne împotrivim lucrării Sale grandioase, cosmice, printr-o anomie aiuritoare şi revoltătoare. Şi nu mai vorbim aici doar de Legile Vechiului Testament, ci şi de Legile/Fericirile de pe Munte, insinuate, cu atâta căldură şi iubire de oameni, de către Mântutor, în predica Sa…
În eseul nostru, vom urmări tocmai acest drum al împotrivirii faţă de Legea Dumnezeiesc-Cosmică – şi vom arăta, după umila şi smerita noastră părere, cum ne putem întoarce Eul nostru umano-divin cu faţa, iarăşi, către Legea Celui Răstignit pentru “plinirea Legii Sfintei Treimi”, întru cel făcut “după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu” – cum să ne întoarcem, spre a accepta Mântuirea, de la El… – înlăturând iluziile şi minciunile/născocirile, înlăturând efectul lucrării celei demonice, al conjugării dintre forţele antinomice, ale lui Lucifer şi Ahriman – şi al celor trei întruchipări ale Răului, care ostenesc, de zor, în lume…Ne vom coborî în lumesc, pentru a urca, înapoi, după spusa geniului Ortodoxiei ruse, Nikolai Berdiaev, “istoria pământească întru aceea celestă”…:”Istoria pământească trebuie să se contopească din nou cu istoria celestă, trebuie să dispară graniţele care separă lumea aceasta de lumea cealaltă, la fel cum nu au existat aceste graniţe în trecutul îndepărtat, în zorii vieţii universale”.
***
1.1.Educaţia Legii din cea mai “adâncă vechime”. Problema actuală: necunoaşterea Legii şi legilor (prin învăţare sistematică şi asumare interioară), întru Virtute
S-ar putea crea impresia (dacă nu s-a şi creat) că EDUCAŢIA JURIDICĂ ar fi ceva cu totul nou – şi că s-ar încărca inutil, nepermis, revoltător etc. programele şcolare, catalogul şi orarul elevului adolescent, dacă ar fi introdusă această “nouă” materie de studiu, în licee.
În primul rând, nu are cum să fie “nouă”, câtă vreme ea funcţionează, cu maxim randament moral, încă din antichitate. În al doilea rând, chiar nouă să fie (DAR ESTE ATÂT DE VECHE…) – ea este absolut necesară, dacă avem în vedere că nu-i decât o insipidă şi demagogică teorie , aceea că “toţi cetăţenii ţării trebuie să cunoască legile”(care toţi? – întrebaţi, la întâmplare, pe stradă, în cadrul unei scurte anchete juridice, şi veţi constata că, înafară de unele prevederi legislastive privind circulaţia pe carosabil şi proprietatea, oamenii cetăţii habar n-au de legi, decât după ureche…) – iar celor ce-au “călcat strâmb” li se zice, rituos şi sumbru : “Nimeni nu poate invoca necunoaşterea legilor, întru apărarea sa”.
Că “nu poate”, pentru că aşa a hotărât aparatul de guvernare şi justiţie, e una – dar că s-ar fi ostenit cineva să înveţe legile unei ţări, în totalitatea lor (înafară, evident, de cei siliţi prin poziţia lor, în posturi de administrare, justiţie şi conducere – şi asta însemnând că nu cunosc decât restrictiv, ce-i interesează în domeniul lor de conducere şi de profil – jurişti, notari etc. – care nu-şi pot exercita propria profesie, dacă nu cunosc legile) – este o nedemnă demagogie. Pe ici, pe colo, de-a lungul unei vieţi întregi, ne mai trece, pe la urechi, câte o formulare de lege, şi pe la ochi câte-un crâmpei de lege, întâmplător, când citim, distraţi, ziarele – şi cam atât. Să fim bine înţeleşi: nu reproşăm Justiţiei nimic, dar reproşăm totul, tuturor formelor de stat-guvernare. Reproşăm totala neglijenţă, în ce priveşte soarta demnă a cetăţenilor, existenţa umană virtuoasă, într-o societate care să cultive VIRTUTEA. Cine a îndrăznit să acuze statul, vreodată, în plină instanţă, că este complicele, întru vină, al oricărui inculpat? Nimeni. Şi totuşi, aşa este. Peste 90% dintre inculpaţi nu cunosc, temeinic şi sistematic, legile – acesta este unul dintre motivele pentru care încalcă, cu atâta uşurinţă şi inconştienţă, Legea. Iar inculpatul devenit condamnat – învaţă legile (cele “pe profilul” său, legile care ţin de uzitatele şi doritele de el infracţiuni, în care “s-a specializat”), în temniţă, nu ca să nu mai săvârşească, pe viitor, infracţiuni – ci pentru a nu mai fi prins, pe viitor, atât de uşor. Da, recidiviştii sunt “tobă” de legislaţie juridică – se pot lua la întrecere cu juriştii de meserie – dar nu credem a se avea de gând (sau, mai ştii?!…) a se crea o societate sănătoasă – cu recidivişti, care învaţă paliere tot mai înalte ale speculaţiei juridice, pe măsură ce le creşte numărul anilor de detenţie. Or, Legea trebuie învăţată, de către cetăţean, întru păstrarea şi creşterea VIRTUŢII – iar nu a gradului şi nivelului calitativ al infracţiunii.
Se impune reluarea educaţiei juridice sistematice, în cadru organizat, adică în şcolile publice – aşa cum s-a făcut ea încă acum 2.500-3.000 de ani (poate şi mai mult, dar n-avem mărturii scrise, suficiente – însă bănuim, după informaţia ce-o deţinem, că cetăţenii liberi, în special aristocraţi, din Babilon, Egipt etc. învăţau şi ei legile, cu sfinţenie, de pe papirusuri ori tăbliţe de lut), de către marii pedagogi, greci, traci , apoi romani, cu maeştri spirituali ca Orfeu, Zalmoxis, Pytagora, Socrate, Platon, Aristotel, Cicero etc.
*
1.2.Steiner apud Rousseau, Rousseau apud Rabelais, Rabelais apud…sau: filiaţia pedagogiei juridice
Puţini sunt, de-a lungul istoriei scrisului pedagogic al lumii, cei care să adopte poziţia extremist-libertină, pe care pare a o adopta François Rabelais, autorul lui Gargantua şi Pantagruel. Însă, chiar mânăstirea Telema, cu celebra ei deviză “Fă ce-ţi place!”, este, în mod subtil, o mare şcoală, un rafinat şi foarte sistematic loc de educaţie întru armonia libertăţii existenţial-umane. Rabelais este, de fapt, Rousseau al secolului al XVI-lea [2] – căci, de fapt, sub masca libertăţii desăvârşite, el regizează o educaţie ale cărei etape şi forme de exprimare sunt foarte riguroase ( răspunzând unor legi de profunzime, ale fiinţei umane ) – la fel şi finalitatea educaţională (obţinerea omului fără prejudecăţi: prejudecăţile sunt foarte nocive, în formarea armonioasă, conformă cu natura divină a omului; omul, prin educaţia telemită, respectiv rousseau-istă, respectiv steiner-iană, de la început de secol XX – se reîntoarce la natura sa originară, considerată ca fiind absolut pură, “cuminte şi cuviincioasă”). Iată argumentul celor afirmate mai sus – aflat în cap. LVII, p. 160 – Cum trăiau telemiţii în mânăstirea lor : “Oamenii liberi şi de neam bun, doritori de plăcută însoţire, au din firea lor înclinări cuminţi şi cuviincioase, ferindu-se de orice rele deprinderi ; dar atunci când sunt supuşi prin silnicie să sufere umilinţele robiei, ei pierd râvna de a trăi în cinste, căutând să sfărâme jugul ce-i apasă. Căci aşa ne-a fost dat : să ne ispitească lucrurile oprite şi să poftim a face ceea ce nu ne e îngăduit.”
Este însăşi pedagogia juridică a Paradisului, rectificată pentru uzul lui Adam şi al Evei, aflaţi după amara experienţă a ispitirii mărului şi a consecutivei alungări din Paradis. Şi putem urmări filiaţia şi originea acestei concepţii şi viziuni, până unde poate scruta ochiul omului civilizaţiei scrisului şi documentaţiei. Dacă omul va fi educat fără constrângere, ci cu grija agricultorului, care scrutează legile divine ale fiinţării , care aşteaptă să se reveleze conţinutul minunat rezumat de Dumnezeu, al seminţei – pentru ca, apoi, să îngrijească-dirijeze cu multă cumpănire şi înfiorare, plăntuţa, spre plenaritatea dezvăluirilor ei interioare – ei bine, Legile care au condus la această minunată revelaţie nu vor fi, în nici un caz, simţite drept tiranice, ci, dimpotrivă, binecuvântate, precum razele Soarelui, Lunii şi constelaţiilor sub care hălăduiesc roadele. “Agricultura umanului” revelează Legile, ca pe zodiile tainice, interior-umane, prielnice dezvoltării totale şi armonioase a Fiinţei. (Acest lucru îl va afirma, în secolul XX, antroposoful german Rudolf Steiner, în de-acum cunoscuta sa şcoală Waldorf – prin conceptul de “copil-sămânţă.”). Sau, cum atât de frumos spune C. Noica : “Ce altceva este cultura, decât cununia dintre real şi lege, atât în cunoaşterea naturii, cât şi în cea a omului?”
Între conceptele educaţionale de profunzime ale secolului al XVI-lea (Rabelais), respectiv al XVIII-lea (Rousseau) şi XX (Steiner) – există o nebănuită, surprinzătoare legătură şi continuitate. În cele ce urmează, vom vedea că legea continuităţii educaţiei juridice a tineretului este conturată încă din zorii umanismului antic.
*
1.3.Pedagogii antichităţii : Socrate-Platon-Aristotel
În cetatea antică (despre care atât de erudit şi fascinant vorbeşte cărturarul francez Fustel de Coulange[3]), grija pentru educaţia tinerilor era prioritară. Filosofii cetăţii, în cele mai multe cazuri, se autoinstituiau ca pedagogi-educatori ai tinerilor.
Despre cei trei titani ai gândirii şi civicului antic grecesc – Socrate, Platon, Aristotel – se poate vorbi ca ca despre oameni-instituţii publice, oameni-şcoli. Şcoala “în plimbare”, peripatetismul, care îi este atribuită lui Aristotel – începe deja cu Socrate, care îi chema pe tinerii cetăţii, la plimbare şi filosofare, într-o dumbravă din preajma Atenei. Multe şi de toate îi învăţa Socrate pe tineri – după cum aflăm din Dialogurile lui Platon, elevul său strălucit şi credincios – atât de multe, încât Socrate a fost condamnat la moarte, pentru aşa-zisa “pervertire” a tineretului cetăţii. Neînchipuit de nedreaptă acuzaţie, pentru cel care i-a învăţat pe tinerii atenieni să fie, concomitent şi în egală măsură, filosofi şi regi, să posede, la perfecţie, arta regală (a conducerii de sine şi a cetăţii) şi arta de a întâmpina , cu seninătate, moartea.
Niciodată nu s-a pledat mai mult, mai insistent şi mai convingător, în istoria spirituală a lumii – pentru descoperirea, de către tineri, a legilor, interioare şi exterioare, ale făpturii şi făptuirii. Socrate n-a scris (Duhul Sfânt al vorbirii-Logos fiind considerat mult superior scrisului, cel sec şi trădător), dar, la fel cum Dumnezeu-Hristos şi-a avut evangheliştii săi, care au păstrat, pentru noi, revelaţia Duhului-Logos – aşa şi Socrate a avut “evanghelistul” său, pe Platon. Iar Platon dedică ultimul său dialog (al senectuţii aproape senile) exclusiv Legilor – iar pe unul dintre ultimele, probabil cel mai interesant şi controversat – Republica[4] (cum bine preciza Constantin Noica : REPUBLICA INTERIOARĂ !) îl dedică unui lucru mult mai important decât legile : Legea – principiul justiţiei şi consecinţelor faste ale descoperirii Legii-atotstăpânitoare cosmică: Cetatea omului – echilibrat regal pe dinăuntru şi pe dinafară.
De aceea, dialogul Republica este subintitulat, îndeobşte: despre Dreptate – “politicul fiind subordonat propriei înnobilări(…). În republica interioară încearcă să se scufunde Platon, cu acest dialog despre dreptate, ca virtute supremă a omului”.[5]
Socrate, personajul central-narator al dialogului, le vorbeşte, în primul rând, tinerilor, ca viitori conducători (ca şi în dialogul Omul politic [6]) şi responsabili ai cetăţii: Glaucon, Adeimantos (fraţii mai mari ai lui Platon) şi Cleitophon. Dreptatea (oglindă a Credinţei Sacre/Demiurgice!) şi numai ea poate construi omul suveranităţii morale şi de cunoaştere (numit omul regal sau omul aristocratic). Cetatea ideală , pentru un om ideal, întru cultul supremei virtuţi – Dreptatea – nu poate să “ţină”, să existe, să reziste şi să fie constructivă pentru umanitate, decât prin Credinţă. “Se poate înălţa o cetate fără stâlpi de susţinere, în speţă, cu necredinţă?” se întreabă retoric Noica-comentatorul. Şi tot el continuă:”Trebuie să crezi în ceva, ca să poţi zidi”.
Aflăm (p. 126), din discursul lui Socrate, că părinţii atenieni (deci, “particularii”…) aveau incomparabil mai multă grijă pentru educaţia morală şi juridică a copiilor lor – decât are, azi, statul modern (în mod normal, statul ar trebui să facă mai multe eforturi decât particularii, pentru educaţia bună a tineretului – întrucât el, şi nu altcineva, câştigă sau pierde, printr-o educaţie bună, sau, dimpotrivă, deficitară la capitolul LEGE-NORMĂ, deci ORDINE – a cetăţenilor săi). Pe lângă părinţi – educatorii cetăţii susţineau educaţia în spirit juridic a tineretului : (p.126, 363e) “Părinţii şi toţi cei care se îngrijesc de copii le spun şi le cer acestora să fie drepţi”. Iată şi natura dreptăţii, într-o variantă expusă chiar de tânărul Glaucon (folosindu-se de teoria contractualistă a lui Lykophron, un fel de Jean-Jacques Rousseau al antichităţii) – evidenţiindu-se, astfel, cât de important este să-i cooptezi pe tineri la viaţa cetăţii – ei dovedindu-se nu doar extrem de receptivi, ci şi deosebit de activi, căutători de profunzimi şi abisuri ascunse ale problemelor – şi deosebit de interesaţi pentru soluţionări optime ale problemelor – soluţionări optimizate tocmai de cunoaşterea obârşiilor, naturii lucrurilor (chiar, de ce, oare, vor fi fost tinerii cetăţii greceşti antice atât de interesaţi de problemele obştii? Răspuns: pentru că erau perfect conştienţi, ŞI AVEAU GARANŢIA ADULŢILOR – că cetatea va fi a lor, va fi preluată de ei, spre a fi condusă după idealurile stabilite, de comun acord, cu intermediarii dintre generaţi : EDUCATORII!!!): (p. 122 , 359 a)”Astfel încât, după ce oamenii îşi fac unii altora nedreptăţi, după ce le îndură şi gustă atât din săvârşirea, cât şi din suportarea lor, li se pare folositor celor ce nu pot nici să scape de a le îndura, dar nici să le facă, să convină între ei, ca nici să nu-şi facă nedreptăţi, nici să nu le aibă de îndurat. De aici se trage aşezarea legilor şi a convenţiilor între oameni. Iar porunca ce cade sub puterea legii se numeşte legală şi dreaptă. Aceasta este – se zice – naşterea şi firea dreptăţii, care apare a se găsi între două extreme – cea bună: a face nedreptăţi nepedepsit – şi cea rea: a fi nedreptăţit fără putinţă de răzbunare. Iar dreptatea, aflându-se între aceste două extreme, este cinstită nu ca un bine, ci din pricina slăbiciunii de a făptui nedreptăţi. Fiindcă cel în stare să le făptuiască, bărbatul adevărat, n-ar conveni cu nimeni, nici că nu le va face, nici că nu le va îndura. Căci altminteri ar însemna că şi-a pierdut minţile. Iată, Socrate, natura dreptăţii şi obârşia ei, aşa cum se spune”.
Doar cunoscând obârşia logică, poţi intui şi acţiunea pentru cucerirea finalităţii optime a existenţei umano-divine – armonizarea întru legile Binelui – cunoaşterea supremă[7]: (p. 303, 505a) “Ideea Binelui este cunoaşterea supremă, ideea prin care şi cele drepte şi toate celelalte bunuri devin utile şi de folos. Şi nu doar teoretizând, ci considerând lupta pentru instaurarea, înăuntrul şi înafara omului, a legii Binelui-Dreptatea, suprema virtute – drept sarcina supremă de acţiune a oricărui veritabil cetăţean (n.n.: şi toţi cei cu care dialoghează Socrate sunt tineri care au drept scop suprem a ajunge cetăţeni buni – şi paznici ai Virtuţii, adică ai Vieţii Autentic-Spirituale a Cetăţii): (p. 318, 519c)”Este, prin urmare, sarcina noastră, a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învăţătura pe care mai înainte am numit-o<<supremă>>, anume să vadă Binele şi să întreprindă acel urcuş, iar după ce, fiind sus, vor fi privit îndeajuns, să nu li se îngăduie ceea ce acum li se îngăduie”(n.n.: e vorba de recăderea în robia prejudecăţilor-iluzii, ucigaşe de Spirit şi Adevăr, deci de Viaţă). Legea e spre binele atât individual, cât şi obştesc (n.n.: paznicii cetăţii platoniciene sunt fericiţi şi individual, nu doar laolaltă – cu accent, însă, pe fericirea obştească) – oamenii-indivizi, armonizându-se interior pe ei înşişi, prin constrângerea morală a Virtuţii, vor putea purcede să armonizeze şi Cetatea, întru Fericire : Norma-Lege Morală creează, deci, Cosmosul-Spirit şi Cosmosul-Societate-Cetate Umană: (p. 319, 520a)”Legea nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine, în cetate – ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord pe cetăţeni PRIN CONVINGERE ŞI CONSTRÂNGERE(s.n.), făcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-l aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni , nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii.”
Cetatea Virtuţii este Cetatea Raţiunii Divine – şi ea exclude fericirea înjositor-materială: (p. 320, 521a) “Căci numai[instituind Raţiunea ca Normă a Fericirii] în ea [cetatea] vor domni cei cu adevărat bogaţi, nu în bani, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viaţă bună şi raţională”.
Educaţia juridică a tinerilor din Cetatea Antică, în spiritul Dreptăţii, este o acţiune divină – însăşi zeitatea Dreptăţii poposind asupra celor împărtăşiţi din acest fel de educaţie: (p. 340, 536b)”E treaba noastră, deci, să băgăm bine de seamă la aceste aspecte: căci dacă supunându-i unor învăţături şi unui antrenament atât de serioase, vom educa tineri bine proporţionaţi şi cu spiritul bine proporţionat, atunci nici Dreptatea însăşi nu ne va putea reproşa ceva şi vom păstra neştirbite cetatea şi orânduirea ei”.
Doar aşa, tinerii vor căpăta, prin educaţia Dreptăţii, “chipul şi asemănarea divinului”, după vorba lui Homer (Platon, op. cit., p. 298, 501b).
Aristotel nu poate merge mai departe, în propunerea demersului educativ pentru tineri, pentru nici nu are unde să meargă mai departe decât divinul. În Politica, Cartea a V-a – Despre educaţie – afirmă răspicat că “educaţia copiilor trebuie să fie unul din obiectivele de căpetenie ale grijii legiuitorului” – că “educaţia trebuie în mod necesar(…) să fie un obiect al supravegherii publice”(p. 157) şi că armonia cetăţii este obţinută prin subordonarea legislativă a părinţilor-cetăţeni ai trupului-cetate-obşte. Chiar dacă nu pronunţă direct numele educaţiei juridice – prin insistenţa asupra educaţiei tinerilor prin muzică, Aristotel afirmă , de fapt, educaţia întru rigoare, măsură, armonizare divină – prin supunere la legile care stăpânesc, prin matematica muzicii şi prin virtutea înălţătoare a muzicii – întreg cosmosul. Ca şi Platon, încă din debutul Eticii nicomahice [8] , Aristotel afirmă că scopul educaţiei şi al oricărei acţiuni “trebuie să fie binele, şi anume binele suprem”(p. 8), şi că politica trebuie să se ocupe de “frumosul moral şi de dreptate”(p. 9) – şi afirmând că “fericirea este binele suprem”(p. 17) – va identifica fericirea cu virtutea: (p. 25) ”Atunci, ce ne împiedică să-l numim fericit pe cel ce acţionează în conformitate cu virtutea perfectă şi, pe lângă aceasta, este înzestrat cu suficiente bunuri exterioare, şi nu numai pentru un timp, ci de-a lungul unei întregi vieţi împlinite?(…) lauda se cuvine virtuţii, pentru că graţie ei suntem capabili să înfăptuim lucruri frumoase”. Şi, mai departe: (p. 28)”Fericirea este o activitate a sufletului conformă cu virtutea perfectă”, iar virtutea este “cea a sufletului”. Virtutea dianoetică , dobândită şi dezvoltată prin învăţătură – şi virtutea etică, – dobândită şi dezvoltată prin formarea deprinderilor – nu apar “nici natural, nici contra naturii, ci ne-am născut cu aptitudinea de a le primi, pentru a le perfecţiona prin deprindere”. Aceasta trebuie să dea de gândit atât dascălilor, cât şi juriştilor: oare când un om al cetăţii , şi mai ales un tânăr, este inculpat şi, apoi, condamnat – nu înseamnă că educatorii cetăţii (şi, după cum am văzut la Pytagora şi Socrate-Platon, educatori sunt şi legislatorii, şi cunoscătorii legilor – deci, juriştii moderni…) nu şi-au făcut datoria, şi trebuie să intre sub incidenţa pedepsei, în temniţă, alături de tânărul condamnat? Căci bine zice Aristotel, citându-l pe pe poetul Theognis: (p. 237)”Virtutea – de la oameni de virtute o înveţi” – şi dacă tânărul, despre care se pretinde că a învăţat, se dovedeşte a fi bun pentru puşcăria accelerat-degradantă moral – aceasta înseamnă că de la proşti învăţători a învăţat, iar aceşti pedagogi sociali nu numai pe ei s-au ratat, ci s-au dovedit, prin prostia sau incapacitatea lor profesională, mascată sub pretenţii deşarte – şi se dovedesc, mai mult decât inculpatul, (n.n.: care este doar produsul educaţiei, şi n-a avut pretenţia şi sfruntarea să-i înveţe rău/răul şi pe alţii) – vinovaţi şi sancţionabili. Ba, chiar pericole publice! Cu condiţia ca mediul social să nu fie asigurat de politicieni stimulatori de non-virtute, chiar anti-virtute…E de interes suprem: pe cine lăsăm să exercite funcţia platoniciană de “paznici ai cetăţii”?
Educaţia juridică, deci, este proba de foc a oricărei acţiuni educative – este o problemă extrem de serioasă, mai ales că ea trebuie să fie aplicată tinerilor cetăţii, care sunt viitorul cetăţii: deci, trebuie, dacă vrem o cetate care să reziste şi să propăşească – să avem, în primul rând, educatori buni ai armoniei normativ-legislative – pentru a putea avea, apoi, pretenţia la un tineret care să se poată angaja ca “paznic al cetăţii” – “om aristocratic şi regal al cetăţii”, cum spune Platon, despre omul politic.
*
1.4.Juriştii lui Dumnezeu (Evul Mediu) şi juriştii omului (utopiştii Renaşterii). Pierderea semnificaţiei sacre a educaţiei întru Lege
În Evul Mediu timpuriu (sec. I-IV), Sfinţii Părinţi ai Bisericii (care încă nu suferise trista primă schismă) nu numai că n-au părăsit (cum s-ar putea crede, judecând după aparenţe) educaţia juridică – ci au transfigurat-o în forma ei cea mai înaltă: contopirea intereselor umane cu cele divine, urmând traiectul divin – a poruncilor cosmice, cu cele pentru oameni – vizând subordonarea absolută faţă de exigenţele Legii Divine. Evul Mediu făptuieşte ceea ce nu va mai făptui niciodată, de atunci, vreo societate umană , istoriceşte constituită: tentativa, încordată la maxim, de a smulge Cetatea din determinările legilor terestre – pentru a o reda legislaţiei celeste. Tânărul călugăr, dar şi tânărul aristocrat, sau monarh ( socotiţi factori de influenţă şi decizie definitivă, în Cetatea Medievală) trebuie să se înveţe şi să-i înveţe pe ceilalţi cetăţeni, din straturile sociale următoare, să se supună, cât mai desăvârşit, legislaţiei divine, întru MÂNTUIRE şi, deci, recucerire a stării paradisiace (“binele suprem”, “chipul asemănării cu divinitatea” – cum formulau anticii).
Sfântul (Fericitul) Augustin (354-430 p. Ch.) – iar cu o mie de ani mai târziu, Toma d’Aquino şi Meister Eckhart – în Apusul Roman – şi cei Trei Grigorie, în Răsăritul Bizanţului (Grigorie din Nyssa, Grigorie din Nazianz şi Grigorie Palamas – sec. IV p. Ch.), precum şi Vasile cel Mare (episcop de Caesarea – 330-379), rup realitatea cadrului Normei în două:
a – pe de o parte, cetatea istorico-cezarică, terestră(Imperiul Roman),
b – căreia îi contrapun Cetatea lui Dumnezeu-eternă : (p. 223)”Există două cetăţi: una a celor răi, alta a celor sfinţi. Ele durează de la începutul neamului omenesc, până la sfârşitul lumii. Acum ele sunt amestecate prin trupuri, dar separate prin voinţe. În ziua judecăţii, ele vor fi separate şi cu trupurile…Ierusalimul este această splendidă cetate a lui Dumnezeu – Ierusalimul înseamna cetatea şi societatea sfinţilor, iar Babilonul cetatea şi societatea celor nelegiuiţi [9]”.
Izvorul acestei rupturi este, evident, în interiorul uman – dubla direcţionare a iubirii: (p. 227)”Două iubiri au făcut două cetăţi: iubirea de sine dusă până la dispreţul lui Dumnezeu, a produs cetatea pământească; iubirea lui Dumnezeu , împinsă până la dispreţul de sine, a produs Cetatea cerească[10]”. Modul de acţiune va fi, logic, dublu şi el: (p.227) “Cea dintâi este posedată de pasiunea de a domina prin conducătorii săi, şi prin ei asupra neamurilor pe care le subjugă; cealaltă se bazează pe serviciu reciproc, în timp ce conducătorii săi se devotează, iar supuşii ascultă[11]”. Sfântul Augustin sugerează că, dacă am face efortul de a vedea adevărul – legislaţia divină ne-am apropria-o mult mai uşor, firesc – pentru că ea este însăşi firea adevărată a omului.
Scopul cetăţii cezarice este obscur – pe când al Cetăţii lui Dumnezeu este clar precum lumina divină: Cetatea lui Dumnezeu “răspunde că viaţa veşnică este Binele suveran, moartea veşnică Răul suveran şi pentru a merita pe una şi a evita pe cealaltă trebuie să trăim bine. Iată de ce este scris:<<Dreptul trăieşte din credinţă>>. Fiindcă noi nu vedem încă Binele nostru, trebuie să-l căutăm prin credinţă; apoi, a trăi bine nu vine de la noi înşine, aşa că credinţa şi rugăciunea noastră au nevoie de ajutorul Aceluia care ne-a dat însăşi credinţa[12]”.
Cetatea lui Dumnezeu nu este arogantă, nici nemiloasă cu cei obsedaţi de cetatea pământească – ea s-a instituit în forma supremă de chemare spre mântuire a întregii omeniri, de transfigurare supremă a sensului păcii, adică de intrare (până la asimilarea totală întru ea) cu Legea lui Dumnezeu: (p.241)”Cetatea Divină cheamă la sine cetăţeni din toate naţiunile; ea alcătuieşte şi adună o societate de pelerini de toate limbile. Ea nu se preocupă să ştie dacă ei se deosebesc prin moravurile lor, prin legile şi instituţiile lor; ea nu se preocupă de pacea pământească, ce lipseşte unora şi pe care o au alţii. Ea nu suprimă nimic, nu distruge nimic din obiceiurile lor; dimpotrivă, ea păstrează şi observă tot ce, deşi diferit în diferitele naţiuni, este îndreptat spre unul şi acelaşi scop al păcii pământeşti, numai să nu se opună nimic religiei singurului adevărat Dumnezeu suprem. În timpul acestui pelerinaj, Cetatea cerească se serveşte deci de pacea pământească; ea foloseşte tot ce se potriveşte cu natura muritoare a oamenilor şi cu înţelegerea despre voinţele umane, în măsura în care pietatea şi religia o permit, o favorizează şi o doresc. Numai că ea orientează această pace spre pacea cerească, singura pace veritabilă care poate exista între creaturi raţionale. Această pace constă în societatea perfect ordonată şi pefect unită a tuturor acelora care se bucură de Dumnezeu şi de ei înşişi în Dumnezeu. Când se va ajunge acolo, viaţa nu va mai fi muritoare, ci deplină şi cu adevărat vie”[13].
Probabil că ultimul locuitor autentic al Cetăţii lui Dumnezeu a fost, în secolul XIII, Francisc din Assisi (1182-1226), “Il Poverello-Sărăcuţul”: cel mai blând dintre sfinţi (înţelegea până şi graiul animalelor, cu care discuta îndelung şi rodnic) – dar şi cu autoritatea spirituală cea mai puternică din lume, dominând-o, prin duh pur, chiar pe cea papală (l-a convins, în vis, pe papa Inocenţiu al III-lea, să aprobe legislaţia monahală cea mai severă din lume: cea a fraţilor minori, apoi pe cea a surorilor minorite-clarise).
Dacă s-ar fi rămas, moral-spiritual, la acest nivel, al Cetăţeanului Cetăţii lui Dumnezeu – lucrarea de faţă n-ar fi existat, căci nu şi-ar fi găsit argumentul existenţei – iar Educaţia Juridică n-ar mai fi fost o problemă de dezbătut între oameni – căci se găseşte dezbătută gata şi rezolvată, în Imperiul Divin.
Din păcate, decăderea spirituală continuă, a umanităţii, începând din acel veac de sincopă (veacul XIII, al legendei despre autenticul Christian Rosenkreuz, care ar fi recapitulat, pentru stocare, întreaga spiritualitate umană de până-n secolul al XIII-lea, şi, apoi, ar fi deblocat, spiritual, planeta Terra[14]) va duce la punerea sub semnul întrebării a însăşi divinităţii – deci, cu atât mai mult a legislaţiei societăţii umane şi a relaţiei om-normă (Lege). Prin schisma protestantă (începută, esenţial, încă din sec. XII, dar evidenţiată formal în sec. XIV-XV) – tot ce era de la sine înţeles, în materie de legislaţie divină – este pus sub semnul întrebării, dimpreună cu statutul divinităţii. Iată de ce considerăm că azi, sau de azi înainte, trebuie să ne preocupe regăsirea reperului stabil absolut – Dumnezeu (prin regăsirea forţei invincibile, teribile, a credinţei), iar nu fărâmarea şi disiparea, prin scepticism atoaterelativizant, a tuturor reperelor ontologico-existenţiale, a tuturor normelor, ba chiar a NORMEI.
Am văzut, mai sus, cum renascentistul François Rabelais (1494-1553) , printre altele, şi jurist – propune (cel puţin la prima vedere) o ieşire totală, anarhică, de sub orice normă-Lege: “Fă ce-ţi place!” (lucrurile, cum le-am arătat, sunt, însă, mai nuanţate). Aproape contemporani cu Rabelais, alţi doi utopişti, englezul Thomas Morus şi italianul Tommaso Campanella, se impun atenţiei (poate prea mari) a umanităţii, prin lucrările lor fundamentale; Utopia, respectiv Cetatea Soarelui.
Morus (1478-1535), pasionat de lucrările Sfântului Augustin, dar neînţelegând imperativul credinţei – lord-cancelar, monah-episcop şi jurist, totdeodată – Campanella (1568-1639), monah şi jurist. Ambii, complotişti anti-monarhici. Deci, subminatori ai Jurisdicţiei Divine – propunând-o, ca substitut, pe cea terestră.
În ţara Utopia şi, mai cu seamă, în cetatea de scaun, Amarauton, preocuparea cetăţenilor pentru educaţia tineretului este la fel de intensă şi vastă ca şi în cetatea platoniciană. Rigoarea şi ordinea sunt comandamentele supreme, pentru tineret. Dar nu sub regimul credinţei, ci sub acela al raţiunii. Şi cine ar condamna acest lucru, ar greşi – căci Morus sesizează un mare adevăr( deşi nu-i poate vedea decât consecinţele, nu şi leacul real): pierderea credinţei a adus societatea umană către anomie şi anarhie – iar Morus formulează dezastrul spiritual, în mod ambiguu: (p.26)”Dar n-ar însemna atunci că rânduiala dumnezeiască nu poate să aibă decât atâta putere câtă îi îngăduie legea omenească? “ Adică oamenii, micşorându-şi credinţa, îşi micşorează şi “bătaia” săgeţii înţelegerii(şi acceptării) legilor – şi, intrând în cercul vicios, diminuarea înţelegerii Spiritului Legii terestre, diminuează şi viziunea omului asupra puterii divine(deci, şi asupra Legii Divine) – şi, neînţelegându-l pe Legislatorul Divin, oamenii nu-şi mai ascultă şi nu-şi mai înţeleg nici rostul propriilor legi etc. etc.
Pierderea semnificaţiei spirituale, cosmic-existenţiale, a Legii, credem a fi cauzată de pierderea credinţei, ca forţă de înstăpânire în Cetatea Cosmico-Divină a Spiritului nostru.
Remarcăm, pentru Amarautonul lui Morus: cultul pentru organizarea muncii de folos obştesc – combinat cu respectul faţă de voinţa individuală. Liantul moral este absolut necesar(dar el devine doar surogat al forţei credinţei religioase), pentru educarea tineretului – tineret împrejmuit de grija ocrotitoare a cetăţenilor vârstnici, dar şi stimulat – la (re) formularea personală a problematicii morale: (p.56) “Fiecare prânz şi fiecare cină se încep cu citirea unei istorisiri morale, care este însă scurtă, pentru a nu deveni plictisitoare. Pornind de la subiectul ei, cei mai în vârstă se dau în vorbă despre felurite lucruri cuviincioase, dar nici triste, nici lipsite de duh. Ei n-au însă obiceiul să vorbească într-una, şi numai ei – ci bucuroşi dau rândul şi tinerilor, pe care-i îi îndeamnă dinadins să vorbească, putându-i judeca astfel după firea şi mintea lor, ce ies mai bine la iveală în aceste convorbiri nestingherite[15]”. A nu se închina bogăţiei materiale – ci ştiinţei şi virtuţii. Dar, ca şi anticul Cicero, în lucrarea Despre binele şi răul suprem[16], amarautonienii relativizează şi (se) interoghează prea mult, filozofează stufos, abstract – iar plăcerea nu se poate constitui în adevărata şi statornica fericire umană(ca finalitate existenţială). Dar şi prea multa raţionalitate-raţionalizare a fericirii – duce la stingerea şi degenerarea ei. Angajament spiritual prea mult diminuat – în favoarea celui abstract-raţional, slab angajant al fiinţei spirituale şi sufleteşti.
Declarat adept al lui Platon şi Aristotel, Morus îi aduce pe cititori “în turma de porci a lui Epicur”. Virtutea înseamnă, doar aparent şi temporar, “iubirea şi cinstirea măreţiei dumnezeieşti”(cum pretinde Morus) – în realitate, e alergarea spre”viaţa cât mai veselă şi mai lipsită de griji”(p.64). Rousseau-ist avant la lettre – Morus vorbeşte de “necesitatea de a trăi potrivit naturii”, căci, spune epicureul Morus, “natura însăşi ne porunceşte să ducem o viaţă voioasă, adică să facem din plăcere chipul cel mai înalt al faptelor noastre”. Plăcere (spune Morus la p. 65):”A năzui la fericirea ta, fără a călca legile, e o dovadă de înţelepciune; (…) Ei numesc plăcere orice stare sau mişcare a sufletului sau a trupului în care omul, călăuzit de firea lui, se simte bine (…) acele plăceri pe care le dobândim fără a săvârşi vreo nedreptate, din pricina cărora nu trebuie jertfite alte plăceri mai mari şi care, în sfârşit, nu sunt urmate de dureri[17]”. Virtute= a trăi potrivit poruncilor naturii. Dar Natura – oare nu înseamnă Creaţia Lui Dumnezeu – iar Dumnezeu nu este, oare, Supremul Factor Legislativ Cosmic?! Unde-i Legea, în acest climat epicureu? Să n-o calci. Dar nu mai spune Morus: „s-o cunoşti şi s-o aprofundezi în esenţa ei supraindividuală, supraumană”. Iată o mare pierdere, faţă de antecesorii antici (pretinşi a-i fi maeştri spirituali…), respectiv faţă de cei ai Evului Mediu timpuriu.
Totuşi, educaţie juridică se face tuturor, iar soluţie legislativă există la Morus: legi cât mai puţine şi mai simple (p.78).
“De altfel, în Utopia fiecare e un învăţat în ale dreptului, de vreme ce , cum am spus, la ei numărul legilor e foarte mic, şi, pe lângă aceasta, când este vorba de tălmăcirea lor, cea mai nemeşteşugită e socotită cea mai dreaptă: Legile, zic ei, au fost făcute doar pentru ca fiecare să-şi cunoască drepturile şi datoriile[18]”. Despre cantitativul steril al legilor, neadaptate la realitate, vorbea şi Erasmus din Rotterdam, în celebra carte Elogiul nebuniei (p.80): ”Primii (n.n.: aşa-zişii <<înţelepţi>>) îmi vin la îndemână legiuitorii . Ei se cred întâii între învăţaţi şi nici un muritor nu se închipuie mai desăvârşit decât ei, pentru că, asemeni lui Sisif, împing neîncetat spre vârful muntelui o stâncă ce se prăvăleşte la loc, de îndată ce au ajuns cu ea sus, adică înjgheabă laolaltă cinci-şase legi, fără să se sinchisească dacă au sau nu vreo legătură cu lucrurile pe care ar trebui să le rezolve, îngrămădesc glose peste glose, citate peste citate, dând astfel de înţeles obştei că ştiinţa lor este din cale afară de complicată. Şi asta din pricină că le-a intrat în cap că nimic nu e demn de laudă decât ce se naşte din multă suferinţă şi muncă de istov”[19].
Şi Tommaso Campanella presupune, în Cetatea Solară, educaţia tinerilor, pentru dezvoltarea virtuţilor – iar virtuţile presupuse şi propuse de Tommaso Campanella sunt mai înalte decât “plăcerea” epicureică a lui Morus – şi dau nume magistraţilor care conduc cetatea: (p.125)”Mărinimie, Vitejie, Castitate, Generozitate, Justiţia criminală şi civilă(…), Cumpătarea” etc.
Ierarhie foarte severă, climatul moral foarte sever – ca-ntr-o sectă neo-protestantă de azi. Justiţia, deşi se vrea dreaptă şi îngăduitoare, în acelaşi timp – este perversă şi sălbatică, veterotestamentară: “Condamnatul nu moare însă decât fie sfâşiat, fie ucis cu pietre de popor, începutul făcându-l acuzatorul şi martorii; căci călăi şi lictori nu au, ca să nu pângărescă republica”[20]. Şi nu se observă că, tocmai prin sălbăticie şi lipsă de răspundere individuală, conceptul abstract de republică este compromis total. Soluţia nu este să fie toţi cruzi, pentru a nu se spune că unul este crud – ci să nu fie nimeni crud, sau să fie redus la maxim gradul de cruzime, şi mărit acela de responsabilitate iubitoare de oameni. Sectarismul ipocrit al cetăţii lui Campanella ne creează repulsie; parcă ar fi URSS-ul lui Stalin, sau România lui Dej, cu procese dominate de delaţiune şi de “culpabilizarea loturilor”: (p.149) “Condamnatul la moarte este silit să spună în faţa poporului, cu scrupulozitate, cauzele pentru care crede că nu trebuie să moară, şi păcatele celorlaţi, care ar trebui şi ei să moară, precum şi greşelile magistraţilor, afirmând, dacă aşa crede el în conştiinţa sa, că aceştia merită un supliciu mai mare. Dacă reuşeşte să învingă prin argumentele sale, este trimis în exil, după care întreaga Cetate se purifică prin rugăciuni, sacrificii şi emendaţii[21]”. (Dacă tot sunt porniţi pe omorât şi schingiuit, de ce nu-şi lichidează magistraţii, în cazul când aceştia sunt dovediţi, de către pârât, ca fiind culpabili?: “Celor învinuiţi de către pârât, nu le aduc nici o atingere, ci îi admonestează numai”. Nu miroase prea grozav în Cetatea Soarelui!…).Aceasta nu este educaţie juridică – ci anti-juridică – pentru că Legea umană este (sau trebuie să fie) oglindirea (fie şi aproximativă, vagă etc.) , în conştiinţa noastră, a Legii Divine. Căci legile fundamentale, ale omului-individ şi ale omului social – au fost date de divinitate – dimpreună cu comandamentele morale(de aceea, se observă că nu există deosebiri calitative de ruptură, între sistemele juridice ale diverselor societăţi umane terestre). Iar distorsionarea legii, până la a îndemna la ceea ce e potrivnic naturii legii – înseamnă Anti-Lege (tot aşa cum cel ce e potrivnic naturii lui Hristos, divino-umane, se numeşte Anti-Hrist).
Nu e de mirare că, în cetăţile-stat ale Italiei (unde scrie Campanella), domneau anarhia, legea junglei, sfâşierile fratricide, în neîncetate războaie civile şi ale clanurilor aristocratice.
Ce exemple de educaţie juridică poate avea tânărul, într-o cetate în care i se cere să-i “toarne” pe cei pe care i-ar vrea morţi – sau să participe la lapidări publice – adică, vrea-nu vrea, să se uite în ochii îngroziţi de moarte ai condamnatului, să ridice piatra şi să izbească letal cu ea, obrazul ori fruntea, pe care le priveşte? Se pare că Renaşterea, însemnând epicureism – întoarce la ultimele veacuri, cele de supremă degradare, disoluţie a puterii Legii – ale Romei antice plebeene şi tiranice, în care Sylla, Nero, Caligula etc. ofereau aşa-zişilor “cetăţeni” (pentru a-i ţine în zgarda josnicelor plăceri, a josnicelor instincte – fără eforturi spirituale) spectacole cu gladiatori, creştini mâncaţi de fiare sau incendiaţi în grădinile palatelor, pe post de “făclii vii” etc. Unde nu e divinitatea Legii (şi Legea Divină şi credinţa în ea) – dispare preocuparea serioasă pentru umanitatea Legii. Iar umanismul, se vede treaba, nu înseamnă, din acest punct de vedere, mai multă umanitate – ci tocmai dimpotrivă.
*
N-ar fi drept să încheiem acest subcapitol, fără a aminti, măcar în trecere, nişte lucrări cu totul speciale – şi anume, două cărţi de pedagogie renascentistă a conducerii.
Evident că, în paginile lor, găsim multe elemente de pedagogie juridică – aplicabilă, însă, doar de către “cei de sus” – principi-monarhi. Prima lucrare vizată de noi, Principele, a florentinului Niccolờ Machiavelli ( apărută în 1513) este cunoscută de întreaga lume (poate, nociv de bine cunoscută…). A doua carte pe care o avem în vedere, carte care ar fi meritat cu asupra de măsură să fie cunoscută de toate neamurile Pământului, pentru că ar fi sporit enorm BINELE social – este, din păcate, cunoscută doar cu numele de înşişi românii… – şi nu e citită de aproape nimeni. E vorba de Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Evident, autorul ei este preaînţeleptul şi desăvârşit cultul domnitor muntean Neagoe Basarab – elaborarea ei se face în anii premergători morţii voievodului – 1521.
Florentinul Machiavelli îşi adresează sfaturile (patriotice, e drept, în sensul strâmt de atunci – dar şovine şi de un cinism luciferic, care s-a propagat, din păcate, fulgerător, în întreaga politică modernă şi contemporană a lumii europene) celui mai vestit depravat şi criminal al vremii sale – fiului papei incestuos (el însuşi, fiul, fiind incestuos) şi însângerat, Alessandro Borgia – Cesare Borgia.
Din punctul nostru de vedere, n-am recomanda niciodată, nici unui conducător politic, un addagiu ca acesta:”patria este bine apărată, oricare ar fi modul în care o aperi, prin josnicie sau prin glorie” (cf. Niccolờ Machiavelli, Discursuri, III, p. 41) – căci noi suntem de părere că:”Decât să învingi printr-o infamie, mai bine cazi luptând pe drumul onoarei.”
Să nu-l învinuim, însă, prea mult, pe “pedagogul”, extrem de “în vogă”, modern, Niccolờ Machivelli (un cărturar desăvârşit şi foarte „mintos”, de altfel…dar unde-i prea multă minte, şi NUMAI minte, fără de suflet, acolo suflă şi vântul NEBUNIEI… – da, „cărturar”… – dacă noţiunea de “cărturar”n-ar trebui să implice, după opinia noastră, un înalt grad de responsabilitate, pentru consecinţele afirmaţiilor proprii şi alegaţiilor) : el nu este decât seismograful, extrem de fin, al vremurilor care erau şi care s-au dezvoltat după Renaştere, al catastrofei moral-spirituale, în mijlocul căreia trăim, şi noi, azi. Machiavelli este profesorul de oportunism şi cinism al unor vremi degenerate spiritual. “Este mai bine să fii violent, decât precaut, deoarece soarta este ca şi o femeie: dacă vrei s-o stăpâneşti, trebuie s-o baţi şi să i te împotriveşti.(…)Trebuie să ştiţi că există două feluri de a lupta: unul bazat pe legi, iar celălalt pe forţă: cel dintâi este propriu oamenilor, celălalt aparţinând animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie să recurgem la al doilea; deci îi este necesar unui principe să ştie să fie tot atât de bine animal şi om”[22]. Şi unui astfel de politolog celebru, instigator la violenţă premeditată, mondială – nu a îndrăznit nimeni să-i organizeze un proces moral – cum s-a făcut în cazul lui Nietzsche – şi nu numai. Ba, învăţătura lui este respectată şi utilizată de toate politicile mondiale moderne. De aceea, leul şi vulpea (spiritul violent şi viclenia), Ianus-ul machiavelic, stăpânesc şi azi lumea, într-o blestemată şi distructivă simbioză. Simbolurile machiavelice din secolul XVI au fost reluate de politologul Vilfredo Pareto, în secolul XX (cf. “teoria elitelor”, din Tratat de sociologie generală.)
De remarcat că această carte de pedagogie a conducerii nu conţine niciun capitol despre lege – ci doar despre necesitatea aplicării nelegiuirii. Primul şi cel mai recomandat procedeu de a stăpâni o ţară care a cunoscut legea şi libertatea – este “s-o distrugi”[23]. Şi meticulosul şi eruditul apostol al nelegiuirii aduce, imediat, anumite exemple din istoria Romei – autoritatea morală a lumii antice (evident, escamotând premeditat atitudinile de dreptate şi generozitate, din istoria romană): “Romanii, pentru a-şi menţine stăpânirea în Capua, Cartagina şi Numantia, le-au distrus, şi în felul acesta nu le-au pierdut”. De unde se vede că diavolul e mare savant – şi pedagogii juridici ai zilelor noastre trebuie atenţionaţi, să folosească istoria legislativă cu onestitate, nu cu “machiavelism”.
Prea mult am insistat asupra unui condottier moral al Renaşterii – şi ne-a rămas puţin răgaz pentru înţeleptul, nobilul, generosul şi binecredinciosul voievod Neagoe Basarab, care, în ultimul an al domniei sale, scrie sfaturi de cea mai profundă spiritualitate creştină, pentru iubitul şi nenorocosul său fiu, Theodosie, care a murit înainte să poată pune în aplicare nestematele de înţelepciune creştină ale tatălui său: “(…) nici foarte să te veseleşti de slava lumii aceştiia, nici iar foarte să te întrestezi, ci neîncetat să mulţumeşti lui Dumnezeu de toate[24](…)Hristos dete ţie chip de răbdare şi de nerăutate, ca să faci şi tu aşa celor ce te-au urât şi ţe-au făcut rău şi să nu dai rău pentru rău, nici să-ţi aduci aminte pentru rele, ci să-i milueşti şi să-i erţi, cum şi stăpânul tău Hristos s-au rugat pentru nemulţumitorii şi neînţelepţii jidovi”[25] (p. 183)”Iar domnul care nu va judeca pre dreptate şi pre legea lui Dumnezeu, acela nu iaste domn, nici să va chema îndreptător şi unsul lui Dumnezeu, ci va fi pierdut în periciunea cea de veci şi pentru făţărnicia lui nici faţa lui Dumnezeu nu o va vedea[26](…) când veţi vrea să işiţi la judecată în divan, întâi vă să cade să vă rugaţi Domnului nostru Iisus Hristos, ca să vă fie întărire şi învârtoşare(…) să ziceţi: “(…) Şi ne dă judecată dreaptă, ca nu cumva pentru nedreptăţile noastre să fim lepădaţi şi izgoniţi la înfricoşata-ţi judecată, şi să nu vedem lumina feţii tale(…)[27](…) ”cu ce dreptate veţi judeca săracii într-această lume, cu aceia vor fi judecate şi faptele vostre la împărăţia cea cerească. Vedeţi ce lucru mare este judecata? Pentru aceea şi voi, când veţi şădea să judecaţi la divan, să şază lângă voi tot oameni buni şi aleşi. Şi să fie şi boiari tineri lângă voi, ca să ia toţi învăţătură bună şi dulce din gurile voastre[28]”. (…) “Şi să nu făţăreşti celui bogat , nici iar să miluieşti cu judecata pre cel sărac, ci să faci judecată dreaptă şi bogaţilor şi săracilor(…)nu cumva să fiţi unora dulci şi altora amari(…) şi la judecată să nu vă pripiţi, ca nu cumva neînţelegând jalba săracului, să-l judecaţi cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frică şi să va ului şi nu va putea spune dăsluşit, ci să-l întrebaţi de multe ori, până i să va potoli frica. Deacii cu blândeţe şi cu cuvinte dulci îi ziceţi:<<Frate, nu-ţi fie frică(…) , ci te trezeşte şi te dăşteaptă ca din vis, şi-mi spune pre dreptu, ca să-ţi putem lua seama şi noi şi să te judecăm pre dreptate>>[29](…) Iar de veţi şi greşi la judecată şi boiarii voştri vor pricepe că aţi greşit(…) să nu vă pae că vă fac ruşine sau să ţineţi mânie în inima voastră pentru acel lucru, ci într-acel ceas să primiţi acel cuvântu şi iar să chemaţi pre sărac să-i faceţi dreptate, ca nu cumva, după ce aţi făcut judecată rea, să vă pară rău şi aţi vrea să-i faceţi bine şi nu veţi putea(…). Că mai bine să nu vă fie voia deplin şi inima înfrântă, decât să faci săracului strâmbătate”. Dacă aşa arăta “dictatura” domnitorilor Evului Mediu românesc, ea e preferabilă oricărei democraţii ditirambice şi demagogice. Patriarhalitatea acelei vieţi produce nostalgie paseistă, dar cine e de vină?! În nici un caz domnitorii de felul strălucitului , înţeleptului şi cu frica lui Dumnezeu, Neagoe Basarab. Fără seamăn în lume, ca strălucire a actului de conducere-diriguire socială, ar fi fost domnia unui tânăr monarh, care ar fi acceptat, din toată inima, să pună în practică învăţăturile sfântului Basarab! Iar educaţia juridică a tinerilor de pe lângă el ar fi tocmai ce şi cum trebuie: plină de dreptate, înţelepciune şi sub oblăduirea spiritului dumnezeiesc.
Veşnic izvor de minunare şi de smerenie ar trebui să fie, pentru orice jurist, conducător, sau om de rând – aceste rânduri – decât care pedagogie juridică mai înaltă numai în sfintele evanghelii vom găsi. Cât rău fac lumii cei ce ar putea traduce în toate limbile pământului această carte – şi nu o fac!…
1.5.Jean-Jacques Rousseau – ultimul mare pedagog (angajat social) al umanităţii europene
A fost, apoi, secolul XVII, cu pedagogul Pansofiei (ştiinţa universală), fondator al didacticii – prin lucrarea Didactica Magna : Comenius (Jan Amos Komensky – 1592-1670)
Ne aflăm, acum, în secolul al XVIII-lea: monarhia este în plină disoluţie, prin absolutismul degenerativ, a cărui culme nevăzută a fost atinsă de Ludovic al XIV-lea, “Regele Soare”(1643-1715) – iar culmea vizibilă, stârnind reacţia de apărare, deocamdată înăbuşită, a poporului Franţei – este Ludovic al XV-lea, de la care, înafară de vestea unor inimaginabile orgii, n-a rămas decât afirmaţia-culme a iresponsabilităţii:”Après moi, le déluge!” Laşitatea acestuia a făcut ca trăsnetul mâniei acumulate de către peste măsură batjocoritul popor francez să cadă peste capul unui cvasi-nevinovat: Ludovic al XVI-lea (secondat, pe eşafod, de frumoasa lui soţie, Maria Antoaneta).
Ei bine, ironia sorţii şi a istoriei a făcut ca domnia celui mai iresponsabil monarh absolut al Franţei şi, probabil, Europei, Ludovic al XV-lea (1715-1774) să se suprapună, aproape, peste viaţa de genială, frământată, sinceră şi îndârjită autoanaliză şi creaţie, profund răscolitoare şi reformatoare de minţi, suflete şi state (dar şi răscolită de contradicţii grave şi schizofrenii spirituale) – a lui Jean-Jacques Rousseau (1712-1778). În timp ce unul dărâma Franţa cu târnăcopul – pe dedesubtul plebei, celălalt, Rousseau, lucra pentru reconstrucţia, din temelii cu totul noi, a socialului şi mentalului european. Nu Voltaire, conciliatorul versatil şi corupt – şi nici savanţii enciclopedişti (d’Holbach, Diderot, Hélvétius, d’Alembert etc.) – ci plebeul Rousseau, care (paradoxal, pentru un atât de cald pedagog!) a încredinţat statului creşterea celor cinci copii, făcuţi cu o servitoare analfabetă, avea să zguduie minţile şi sufletele lumii, pregătind teribilul seism moral, social, politic – tragic şi înspăimântător, al finalului de veac 18 şi început de veac 19.
Din mormânt, spiritul lui Rousseau i-a condus şi povăţuit, cu maximă autoritate, pe iacobinii regicizi (…cu toate că Rousseau, în mod sigur, n-ar fi votat moartea regelui…) – de dincolo de mormânt i-a vorbit Rousseau unei Europe cotropite de trupele şi ideile Revoluţiei franceze – trupe care-şi închipuiau că sunt conduse de un împărat Napoleon I Buonaparte) – şi idei cu care se împopoţonau nişte epigoni insignifianţi şi impostori ca Barras, Sieyès etc.). Dar şi împăratul, şi epigonii au servit de portavoce teribilului Rousseau.
De aceea, când încercăm să investigăm, în spaţiul limitat al prezentei lucrări, opera pedagogică şi, mai cu seamă, de pedagogie juridică, a lui Rousseau, n-avem dreptul să ne mărginim la tratatul de pedagogie aplicată, care este cartea Emil sau Despre educaţie (1762) – ci trebuie să avem în vedere cel puţin încă două scrieri, fundamentale pentru influenţa lui Rousseau asupra educaţiei revoltate şi revoluţionare asupra tineretului european: Contractul social (1762) şi Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni (1755).
Apărută în acelaşi an cu Contractul social, dar după acesta – cartea Emil sau despre educaţie trebuie considerată ca o revoluţie a unor revoluţii – conţinând, adică, ecourile seismice ale primelor două lucrări (Discursul asupra inegalităţii – 1755 şi Contractul – 1762). E o concluzie, după o recapitulare. Nu poţi reforma o societate, înainte de a reforma, mental şi spiritual, individul. Căci nu ai cu cine să faci reforma socială şi juridică – reforme care nu sunt abstracţiuni, ci viraje teribile în istoria umanităţii, salturi în gol sau transfigurări măreţe. Deci, reforma Normei sociale trebuie să înceapă cu reformarea tânărului (căruia să i se propună, de la-nceputul căii vieţii, de când e extrem receptiv, un sistem de norme care să-i permită o evoluţie şi dezvoltare spirituală liberă, (auto) revelatoare a valorilor îngropate în el de Dumnezeu. Dar educaţia despre noua Normă nu poate fi făcută decât cu educatori convinşi până-n fundul sufletului de eficienţa şi viitorul prolific al tânărului, prin noua Normare socio-spirituală. Deci, educaţia educatorilor – a părinţilor, în primul rând.
Precum spuneau şi unii filosofi antici (de la care au preluat ideea renascentiştii) , omul e bun, de la natură. Societatea umană rău normată – îl înrăieşte, îl perverteşte pe tânăr. Tocmai în perioada de dezvoltare interioară, a sentimentelor şi pasiunilor, a iubirii de sine şi amorului propriu, a observării şi studiului societăţii, prin studiul istoriei, a dezvoltării capacităţii de raportare raţională la lume, a formării dispoziţiilor pentru judecata estetică şi morală – societatea rău normată îi oferă tânărului exemple nedemne de forţele şi disponibilităţile sale spirituale. Şi, capac la toate, educatori răi. Ei bine, perioada de la 15 la 18 ani, pe care o denumim adolescenţă – este crucială, pentru destinul viitor al actualului tânăr: ori pătrund în el toate viciile lumii – ori Norma Dreaptă.
El poate fi pregătit pentru a iubi din toată inima, cu toată generozitatea – şi, deci, pregătit să acţioneze social în numele iubirii – sau poate deveni un nenorocit şi o secătură nemiloasă, o brută: (p.169 – Cartea a IV-a) “un om aspru la inimă este întotdeauna nenorocit, pentru că starea lui sufletească nu-i lasă nici un prisos de simţire, pe care să-l dea suferinţelor altora.”
Să nu ne jucăm cu vârsta adolescenţei – căci ne jucăm nu doar cu soarta unui om, ci cu destinul configurativ al societăţii umane proxime: (p.171) “Modul cum folosim copilăria nu e mare lucru, răul care se strecoară se poate îndrepta, iar binele care se face acum poate să vină şi ai târziu. Dar nu e la fel cu cea dintâi vârstă în care omul începe cu adevărat să trăiască (n.n.: adolescenţa) . Vârsta aceasta nu durează niciodată îndeajuns pentru folosinţa pe care trebuie să i-o dăm, iar importanţa ei pretinde o atenţie neîntreruptă; iată de ce stărui asupra artei de a o prelungi(…) împiedicaţi-l pe adolescent să devină bărbat, în momentul în care nu-i mai rămâne nimic altceva de făcut decât să devină”.
Da, pentru că s-ar putea să vă îngroziţi – de ce va ieşi din el. Şi vina, evident, nu va fi în primul rând a lui, ci a celor care au sădit în el buruieni otrăvite, iar nu “moravuri sănătoase, bun-simţ, curaj, mari şi nobile funcţiuni de înţelepciune şi de raţiune, care caracterizează şi cinstesc omul, prin acţiunile sale frumoase, prin virtuţi, prin îndatoriri în adevăr utile” (p. 172).
În contextul acestei vârste, prin care tânărul “îşi lărgeşte relaţiile(…) se deşteaptă sentimentul raporturilor sale faţă de altul şi se trezeşte conştiinţa datoriilor” – trebuie ca educatorul să-şi facă datoria sa – pe deplin. Sau, dacă nu şi-o face, să fie sancţionat drastic, ca pentru o gravă crimă morală – pentru neîmplinirea datoriei faţă de larga disponibilitate pentru Raport şi Normă a tânărului – şi să fie înlocuit cu un educator bun. Nu trebuie pierdut nici un timp, nici o picătură din poţiunea fermecată a potenţialului adolescenţei. Totul trebuie valorificat optim, spre optima viitoare fiinţare a individului-tânăr şi a societăţii, al cărei membru va deveni tânărul actual.
Atenţie! Tânărul-individ care, ca om, e o fiinţă imperfectă, trebuie învăţat , spre binele şi împlinirea sa fericită, să devină fiinţă socială, factor iubitor-armonizator social – altfel, nefericit va fi individul, iar societatea, la rândul ei, va fi de schilozi nefericiţi, urâcioşi, egoişti care, din veninul a-socialităţii lor, vor dospi germenii distrugerii globale: (p. 162)”Dacă o fiinţă imperfectă ar putea să-şi fie sieşi suficientă, s-ar putea bucura de ceva? Ar fi singură, ar fi nenorocită. Nu concep cum cel ce are trebuinţă de nimic poate iubi ceva; nu concep cum cel care nu iubeşte nimic poate fi fericit(…) Noi ne ataşăm de semenii noştri mai puţin prin împărtăşirea plăcerilor lor, cât mai ales prin împărtăşirea suferinţelor lor(…) Dacă trebuinţele comune ne unesc prin interes, suferinţele comune ne unesc prin afecţiune.”
Calvinistul(de fapt, panteist-fideist) genevez este nu doar un reformator vizionar şi extrem de generos, ci şi, paradoxal (dacă ţinem cont că doctrina sa i-a influenţat decisiv pe iacobinii atei de la 1789), un înfocat partizan al atitudinii creştine fundamentale – mila şi iubirea faţă de toţi şi de toate ale vieţii terestre – întru armonia desăvârşită a Legii Divine: (p. 164)”Cum se produce în noi mila dacă nu transportându-ne în afara noastră şi identificându-ne cu animalul care suferă, părăsind, aşa zicând, fiinţa noastră, pentru a o lua pe a lui? Noi nu suferim numai întrucât judecăm că suferă el – căci nu suferim în noi, ci în el. De aceea, nimeni nu ajunge sensibil decât atunci când i se aprinde imaginaţia şi începe să-l ducă în afară de sine.”
Dar, proiectând viziunea asupra individului – înspre societate, Rousseau face, despre legi, următoarea remarcă: (Contractul social, p. 111)”Inflexibilitatea legilor, care le împiedică să se mlădieze după evenimente, poate, în anumite cazuri, să le facă vătămătoare şi, în timp de criză, să pricinuiască pieirea statului.[30]” Patria deasupra individului: “şi niciodată nu trebuie să pui stavilă puterii sacre a legilor, decât dacă este vorba de salvarea patriei.” Dreptul şi binele public, deasupra interesului meschin: (Contractul social, p. 95)”când cel mai josnic interes îşi arogă cu neobrăzare numele sacru al binelui public, atunci voinţa generală amuţeşte. Toţi, călăuziţi de motive tăinuite, nu-şi mai spun părerea ca cetăţeni, ca şi cum statul n-ar fi existat niciodată; şi încep să trecă în mod fals, sub numele de legi, nişte decrete nedrepte, care nu au alt scop decât interesul particular[31]”.
Tânărul social, deci, trebuie, pentru a fi şi armonizator-reformator social, să fie educat în spiritul iubirii şi moralei creştine – şi, concomitent, al dreptului sacru(vom vedea, mai jos, contradicţia gravă a lui Rousseau – care se încăpăţânează să refuze să recunoască originea divină şi necesitatea garantării-arbitrării divine a Legilor)[32]. Altfel, surplusul său de imaginaţie, care ar fi putut fi folosit, prin justa educaţie, spre armonizare atotiubitoare, va fi pervertit în născocirea de tehnici de-constructive, escamotoare ale legii – tehnici ale fraudării şi infracţionalităţii. Dacă nu iubeşti – urăşti. Sau eşti indiferent. Tot aşa, dacă nu construieşti – fie că distrugi, fie nu preţuieşti construcţia, ca act al normării umano-divine.
Dacă nu e educat spre cinste, de către educatorul de meserie – evident că se vor găsi indivizi care să-l “educe””invers, spre făţărnicie, obrăznicie, afectare – spre MASCA DE OM[33] : ”Ceea ce este nu înseamnă nimic – tot ce-l interesează este cum pare”.
Şi va vedea în norma socială, în lege, cel mai crâncen duşman, care-l opreşte să ajungă la fericirea promisă, iresponsabil, de către educator (fără ca acesta să-i fi arătat calea justă către dobândirea fericirii, natura fericirii, semnificaţia fericirii – cum făceau anticii Socrate, Platon, Aristotel, cu ucenicii lor)[34]: “Dascălii se plâng că focul acestei vârste face tinereţea de nedisciplinat; văd că e aşa, dar nu e oare vina lor? De îndată ce au lăsat ca acest foc să aprindă simţurile, nu ştiu că nu mai poate fi stins? Predicile reci şi lungi ale unui pedant vor şterge oare ele din mintea elevului său imaginea plăcerilor pe care şi le-a închipuit? Vor alunga oare din inima sa dorinţele ce-l frământă? Potoli-vor oare înflăcărarea unui temperament a cărei folosinţă o cunoaşte? Nu se va întărâta el contra piedicilor care se opun singurei fericiri despre care are idee? Şi ce va vedea el oare, în legea aspră, care i se impune fără să i se poată face înţeleasă, dacă nu capriciul şi ura unui om care caută să-l chinuiască? E oare ciudat că el, la rândul său, se răzvrăteşte şi îl urăşte?(…) Când un nenorocit ia banii pe care te prefaci că vrei să-i dai şi se vede înrolat fără voia lui, strigă că e nedreptate; nu eşti oare şi mai nedrept când ceri elevului tău plata îngrijirilor pe care nu le-a voit?[35]”
Învaţă-l, deci, pe tânăr, cât mai e vreme – ce anume trebuie să vrea, cum să caute să vadă lumea socială, pentru a-i fi bine şi a i se face bine.
Pricina injustiţiei? Alături de lăcomia după proprietate particulară, o percepţie aberantă asupra lumii : (Discurs asupra inegalităţii, p. 106)” Aş dovedi că dacă se vede un mănunchi de oameni puternici şi bogaţi, în culmea măririi şi a bogăţiei, în timp ce mulţimea se târăşte în întuneric şi mizerie, pricina stă în faptul că cei dintâi nu preţuiesc lucrurile de care se bucură decât atâta vreme cât ceilalţi sunt lipsiţi de ele şi că, chiar fără o schimbare a situaţiei, ei ar înceta de a mai fi fericiţi, dacă poporul n-ar mai fi nenorocit[36]”. Şi un respect nefiresc pentru nemuncă şi aroganţa goală:” cu cât o familie avea mai mulţi trântori, cu atât devenea mai ilustră”(p.105) . Nu egalitarismul rezolvă injustiţia, ci formarea percepţiei valorii umane autentice : ( p. 143)”Rangurile cetăţenilor trebuie deci să fie reglementate nu după meritul lor personal, ceea ce ar însemna să se lase magistraţilor posibilitatea de a aplica legea în mod aproape arbitrar, ci după serviciile reale pe care le aduc statului şi care sunt susceptibile de o apreciere mai exactă[37]”.
Educatorul să-i arate educatului neajunsurile sociale şi să-i explice atât originea lor, cât şi unde se află antidotul[38] : “în starea socială există o egalitate de drept himerică şi zadarnică, pentru că forţa mijloacele destinate a o menţine servesc ca să o distrugă şi pentru că forţa publică adăugată celui puternic ca să-l apese pe cel slab rupe echilibrul deosebit, pus de natură între ei(…) Întotdeauna mulţimea va fi jertfită unui mic număr şi interesul public, interesului particular; întotdeauna aceste cuvinte pompoase de dreptate şi supunere vor fi uneltele violenţei şi armele nedreptăţii, de unde urmează că ordinele distinse(n.n.:clasele privilegiate) care se pretind folositoare celorlalte nu sunt în adevăr folositoare decât lor înşile, în dauna celorlalte; prin aceasta putem vedea câtă consideraţie li se datorează după justiţie şi după raţiune(…) (…) pentru că masca nu e omul şi pentru că nu trebuie să-i înşele aparenţa acestuia, zugrăvindu-i oamenii, zugrăveşte-i aşa cum sunt, nu spre a-i urî, ci spre a-i plânge şi a nu dori să le semene. Cred că aceasta e părerea cea mai înţeleaptă pe care o poate avea un om despre specia sa”.
Şi să nu fie dădăcit, ci să i se stimuleze gândirea socială autonomă, singura care va face din el un factor responsabil şi de influenţare pozitivă, eficientă, a mediului social[39]: ”Faptele! Faptele! – şi să judece el însuşi; în acest fel învaţă să cunoască oamenii”(…)şi[40] : ”Pe temeiul cărei ciudate judecăţi suntem puşi să învăţăm atâtea lucruri inutile, pe când arta de a acţiona nu se ia în seamă? (…) Ca să trăieşti în lume, trebuie să ştii să te porţi cu oamenii, trebuie să cunoşti instrumentele cu care îi poţi stăpâni; trebuie să calculezi acţiunea şi reacţiunea interesului particular în societatea civilă şi să prevezi atât de just evenimentele, încât să fii rareori înşelat în întreprinderile tale sau cel puţin să-ţi fi asigurat totdeauna mijloacele cele mai bune pentru a reuşi” (…) la orice vârstă este permis să fii binefăcător; la orice vârstă poţi să-i ocroteşti, supravegheat de un om înţelept, pe nenorociţii care n-au nevoie decât de sprijin(…). Pune-l pe elevul tău să săvârşească toate acţiunile bune pe care le poate îndeplini: interesul nevoiaşilor să fie întotdeauna şi al său; să-i ajute nu numai cu bani, dar şi cu îngrijiri; să-i servescă, să-i protejeze, să le consacre persoana şi timpul său(…); nu va putea îndeplini în viaţă o sarcină mai nobilă decât aceasta. Când din cei apăsaţi, pe care nimeni nu i-ar fi ascultat, vor obţine dreptate când o va cere el pentru ei, cu acea fermitate neînfrântă pe care ţi-o dă exercitarea virtuţii; când va forţa uşile celor mari şi celor bogaţi, când se va duce, dacă va fi nevoie, până la picioarele tronului, să facă să se audă vocea nenorociţilor, cărora le sunt închise toate porţile, din pricina mizeriei lor, şi pe care teama de a nu fi pedepsiţi pentru relele care li s-au făcut îi împiedică chiar a îndrăzni să se plângă!”
Şi iată, în sfârşit, ce este, în esenţa ei, în natura ei de provenienţă divină – şi ce trebuie, noi, oamenii, să redescoperim , în legile noastre, şi s-o reconvingem să fie – JUSTIŢIA[41]: “Justiţia este inseparabilă de bunătate(…). Există în fundul sufletelor un principiu înnăscut de justiţie şi de virtute, pe temeiul căruia, împotriva propriilor noastre maxime, judecăm acţiunile noastre şi pe cele ale altuia ca bune sau rele; acestui principiu îi dau numele de conştiinţă(…). Conştiinţă!Conştiinţă! Instinct divin, nemuritoare şi cerească voce; călăuză sigură a unei fiinţe ignorante şi mărginite, dar inteligente şi libere; judecător infailibil al binelui şi al răului, care faci pe om asemeni lui Dumnezeu, tu faci perfecţiunea naturii sale şi moralitatea faptelor sale; fără tine nu simt nimic în mine care să mă înalţe deasupra animalelor decât tristul privilegiu de a rătăci din eroare în eroare cu ajutorul unei inteligenţe fără regulă şi a unei raţiuni fără principiu.”[42] – iar apoi, impresionant[43]:”Cultul esenţial este cel al inimii. Dumnezeu nu înlătură ofranda, când este sinceră, sub orice formă i s-ar oferi.”
*
1.6.Concluzii parţiale…
Una singură: ce păcat că şirul marilor pedagogi înţelepţi (dacă nu geniali) , care să-şi pună toată patima, toată fiinţa, să se autosacrifice pentru ideea de pedagogie ameliorativă, revelatorie a divinităţii din om – s-a întrerupt, odată cu moartea fizică a lui Rousseau!
Dar învăţătura sa poate fi preluată şi dusă mai departe (evitând, evident, pe cât posibil, contradicţiile şi schizofreniile lui spirituale, care l-au durut, în primul rând, pe el însuşi, şi au făcut Contractul social de neaplicat), pentru folosul întregii societăţi umane – de către orice breaslă de educatori de bună-credinţă. Numai să permită structurile (şi finalitatea structurilor) societăţii actuale să fie îngăduiţi astfel de educatori ai Armoniei Normative Sociale. Pentru că, din păcate, societatea globalizantă actuală respinge, cu o brutalitate primitivă, orice idee activă de bunătate şi generozitate, în educaţia din şcoli – şi propune, cu insistenţă nefirească, înlocuirea conştiinţei şi sufletului – cu informaţia(o informaţie, de cele mai multe ori, diversionistă, dirijată şi falsificată) – a pedagogului uman – cu maşina (computer, Internet, televiziune etc.).
Educaţia juridică a adolescentului nu poate fi făcută de maşinării, de simulacre şi surogate umane: căci a-l coninge pe om de necesitatea Normei, condiţie supremă a armoniei interioare şi exterioare (a se vedea Cetatea lui Platon) presupune nu doar credibilitatea educatorului, ci chiar CREDINŢĂ – atât din partea educatorului, cât şi din partea subiectului educat. Or, religia maşinilor – este o aberaţie, cu totul neproductivă, total opacă la factorul credinţă spirituală. Înapoi, la oameni, deci – ŞI PRIMUL OM SOCIAL SĂ FIE CONSIDERAT TÂNĂRUL – şi omul va re-învăţa, treptat, să fie OM – adică să-şi redobândească “chipul şi asemănarea” divinului.
***
Cartea a Doua: Cea a DESCOPERIRII LEGII CA FORMĂ DE EXISTENŢĂ UMANO-DIVINĂ…
2.1.Existenţa juridică
Existenţa cosmică este o existenţă juridică de gradul I, pentru că ea se raportează la Legi imulabile şi la punctul de reper absolut: divinitatea.
Existenţa umană este supusă unei duble jurisdicţii:
a- din punctul de vedere al existenţei în sine, biologice – ca şi, mai ales, din punctul de vedere al existenţei spirituale – deci, existenţa umană este, şi ea, o existenţă juridică de gradul I – pentru că spiritul omului este în dependenţă directă de funcţia divină: aparţine, prin toate mişcările lui, imergente şi emergente, sistemului de legi cosmico-divine, imuabile – şi reperului absolut, divin;
b- dar omul, multiplicat oameni – are şi o a doua formă de existenţă, specifică: existenţa socială. Iar pe aceasta o numim existenţă juridică de gradul II. Este adevărat că, toate sistemele juridice primare ale societăţii umane ( care sisteme se confundă, în incipitul existenţei umane social-terestre, cu sistemele etico-morale) au provenienţă divină. Absolut toate neamurile îşi revendică codurile de comportament de la zeii lor. Iudeo-creştinismul se revendică dublu: I- de la Tablele Legii, date direct de Dumnezeu-Iahve, lui Moise – iar acesta, împărtăşindu-le triburilor vechilor evrei; II-de la Hristos-Dumnezeu, care a predicat şi revelat o completare a legislaţiei veterotestamentare (este vorba de FERICIRILE neotestamentare). Aceste două revelaţii corespund, de fapt, la două stadii diferite de evoluţie spirituală terestră.
Tot aşa de adevărat este că societatea umană modernă, de la Renaştere încoace, s-a laicizat într-atât, încât au fost elaborate şi promulgate legi care sunt în flagrantă contradicţie cu codurile etice de provenienţă divină. Dincolo de aprecierea noastră – acest lucru este o realitate obiectivă, de care trebuie ţinut cont, în discuţia noastră.
În capitolul care urmează, vom încerca să deducem inconvenientele majore, născute de situaţia desprinderii codurilor legislative sociale moderne, de codurile religios-etice ale antichităţii şi Evului Mediu. Căci, în mod categoric, un sistem de legi care n-are girul unei autorităţi absolute – poate stârni fie nemulţumiri şi revolte multiple – fie poate crea o stare de apatie, de non-combativitate-non-angajare socială, de pasivitate socială – ca formă de respingere. Ceea ce impietează enorm asupra aplicării şi eficienţei codului legislativ. Oamenii se ştiu pe ei cât de imperfecţi sunt – şi, de aceea, prin deducţie, consideră( şi pe bună dreptate) că legile elaborate şi promulgate de semeni de-ai lor, fără girul divin şi fără raportarea la divin – sunt imperfecte, deci sunt de pus sub semnul relativităţii sceptice. Deci, nu merită obedienţă, nici efort de înţelegere şi aprofundare. Aceasta şi este cauza, atât a revoluţiilor din ultimele două secole (punerea sub semnul întrebării a dreptului divin naşte revoluţiile burgheze – punerea sub semnul întrebării a întregului sistem legislativ creştin a născut şi naşte dictaturile, de tip comunist, fascist etc. – dar şi oligarhiile liberale, de tip mafiot-imperialist). Percepţia generală este că, în codurile actuale de legi, este reflectată tot mai puţin dorinţa de bine şi interesele larg-obşteşti – şi, tot mai mult, interese particulare sau ale unor grupuri restrânse, oligarhii financiare.
*
2.2.Ştiinţa Dreptului. Dreptul şi Contractul social al lui Rousseau
Ştiinţa Dreptului “studiază natura juridicului, elementele sale structurale, legăturile interne ale sistemului dreptului, reprezintă o generalizare a experienţei socio-umane într-un anumit domeniu de activitate, un complex de concepte, noţiuni, categorii şi principii, precum şi un ansamblu de forme şi metode de investigare şi cercetare a fenomenului juridic.”[44] Aceasta este teoria despre DREPT, funcţionarea şi utilizarea lui.
Pe de altă parte, obiectul ştiinţei DREPTULUI – DREPTUL (etimologic, din latinescul directus=sens direct, respectiv regulă de conduită) “ (…) este forma conştiinţei sociale sub care se exprimă normele de conduită ale oamenilor, a unora faţă de alţii şi a tutrora faţă de întreaga societate”[45] – iar Rousseau afirmă că “reprezintă ansamblul normelor generale de conduită instituite şi recunoscute de puterea de stat, norme care exprimă voinţa socială generală şi au ca scop reglementarea relaţiilor sociale, în acord cu interesele fundamentale ale societăţii şi a căror respectare este garantată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.”[46]
Chiar aşa: statul se pare că a fost creat să aibă calitatea de instituţie politică centrală, care să vegheze la aplicarea dreptului, în cadrul unei societăţi umane.
Din tot ce-am afirmat în capitolul anterior, credem că rezultă concepţia iniţială, din sistemele filosofice vechi: Norma asigură Ordinea, Ordinea asigură Viaţa. În cazul societăţii umane – Norma şi Ordinea asigură viaţa socială. Aşa cum, în biologie, structurile aberante, monştrii, care reprezintă abateri de la norma divină a construcţiei vieţii, sunt eliminaţi de viaţă – tot aşa, a-socialii(sau anti-socialii) ca monştri sociali, care perturbă Ordinea Organismului Social – sunt eliminaţi (sau, măcar, izolaţi). Altfel, există pericolul ca însuşi Organismul Social , prin contaminare, prin proliferarea dezordinii (precum procesul cancerigen, care înnebuneşte toate celulele corpului şi produce metastaza, ca blocare globală a vieţii) – să intre într-o metastază socială, şi Organismul Social să piară. Nu sunt rare cazurile , în istorie, ba chiar întristător de dese, când imperii întregi, intrate în metastază socială, au dispărut. Şi au fost înlocuite fie de natura primară (jungla), fie de alte popoare, sănătoase juridic.
Problema este la alt nivel: atunci când se afirmă că”norma exprimă voinţa socială generală” – imediat se nasc două întrebări:
a-societatea viitoare (compusă, într-adevăr, din fiinţe ca indivizi volitivi) ştie, oare, ce vrea, pentru a-i fi bine? Cine îi dă ideea despre ce-i bine, pentru ea, să vrea? Căci Pytagora spune: “Poporului care se plânge de sărăcie , dă-i pâine şi nu libertate”.
b-cine garantează că “voinţa” este “socială şi generală” – şi nu a unei oligarhii (dacă nu, uneori, chiar a unui individ –tiran)?
După cum lesne se poate observa, în spatele cuvintelor – se profilează necesitatea unui garant dinafara societăţii (sau dinăuntrul nevăzut al societăţii – “spiritul” societăţii) – oricum, un arbitru superior ca situare existenţial-morală, şi absolut neutru faţă de interesele societăţii active, care societate îşi desfăşoară activitatea din inerţie, cuprinsă de focul treburilor existenţei; dar dacă, cumva, se creează premizele obiective sau subiective ale opririi activităţii sociale – va folosi răgazul opririi, pentru a medita la rostul şi finalitatea acţiuniii, tocmai întrerupte. Aceste rupturi de ritm ale activităţii umane din ultimele două secole – au provocat revelaţia lipsei Arbitrului Superior, ca garant al normării legăturilor inter-umane, din cadrul activităţii sociale – şi s-a produs, în consecinţă, revoluţii, reaşezări, reorientări etc. Dar aceste convulsii s-au produs tot pe verticală, şi tot fără găsirea unui Arbitru superior activităţii subiectiv-umane. Un Arbitru situat deasupra patimilor şi intereselor (de grup sau individuale) sosocial-umane – un Arbitru Neutru.
În aceasta constă, de 200 de ani, dramatismul Contractului social, imaginat de J.J. Rousseau. Pe de o parte, Rousseau afirmă, în esenţă:”Fiecare din noi, în cadrul contractului, pune în comun persoana şi toată puterea lui, sub conducerea supremă a voinţei generale, şi primim, in corpore, pe fiecare membru, ca parte indivizibilă a întregului.”
Sau, în comentariul lui H.H. Stahl:”Fiecare individ cedează comunităţii toate drepturile sale. Dar, în acelaşi timp, fiecare membru al comunităţii, ca parte a comunităţii, primeşte în dar drepturile celorlalţi membri ai comunităţii, legaţi, în mod indivizibil, de întreg. Astfel, în aceeaşi formă, fiecare individ e privit sub două aspecte deosebite: ca particular şi apoi ca parte a suveranului.”
Pe de altă parte, însă, Rousseau recunoaşte: (p. 95)”În sfârşit, când statul, ajuns aproape de ruină, nu mai dăinuieşte decât într-o formă iluzorie şi goală, când legătura socială e ruptă în toate inimile, când cel mai josnic interes îşi asigură cu neobrăzare numele sacru al binelui public, atunci voinţa generală amuţeşte. Toţi, călăuziţi de motive tăinuite, nu-şi mai spun părerea ca cetăţeni, ca şi cum statul n-ar fi existat niciodată, şi încep să treacă în mod fals, sub numele de legi, nişte decrete nedrepte, care nu au alt scop decât interesul particular.”
Cine este, deci, Suveranul cu Suveranitate, al lui Rousseau? Este expresia egoismului membrilor corpului social. Rousseau recunoaşte, silit de legea socială, necesitatea Garantului Suprem, Arbitrului Neutru: (p.30)”Oare nu tocmai pentru aceea că nu se află nimeni care să nu-şi însuşească cuvântul <<fiecare>>şi care să nu gândească la el însuşi, atunci când votează pentru toţi? “ – şi p. 41 :” Pentru ca un popor care ia fiinţă să poată gusta maximele sănătoase ale politicii şi să urmeze regulile fundamentale ale raţiunii de stat, ar trebui ca efectul să poată deveni cauză(…) ca oamenii să fie, deci, înainte de a avea legi, ceea ce trebuie să devină datorită lor(…).Iată ce i-a silit dintotdeauna pe părinţii naţiunilor să recurgă la intervenţia cerului şi să-i înzestreze pe zei cu propria lor înţelepciune(…) Dar nu îi este dat oricărui om să facă zeii să vorbească, nici să fie crezut atunci când vesteşte că e interpretul lor. Sufletul cel mare al legislatorului este adevărata minune care trebuie să facă dovada misiunii sale[47]”. Dar cine garantează pentru “sufletul mare” al fiecărui om-legislator? Căci tot om e(pentru că aşa vrea Rousseau…), şi oamenii sunt prea năuciţi de nedreptate , ca să-şi dea seama raritatea-nonraritatea legislatorilor: ei ştiu doar despre interesele legislatorilor dintotdeauna.Comentează H.H. Stahl:”Societatea burgheză nu poate face apel la nimic mai sigur decât la egoism.”
Frământatul genevez, cu geniul său, acum amar, consemnează îngândurat:”Poporul nu poate fi niciodată corupt, dar adeseori este înşelat – şi atunci el pare a voi ceea ce este rău”. Şi consecinţa confuziei voinţă socială-voinţă oligarhică (întreţinută mereu, şi azi): “Omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri (s.n.).”
Revoluţiile, cu excepţia unicei revoluţii spirituale planetare (cea de pe Golgota) nu au reprezentat niciodată soluţii, ci noi motive de noi abuzuri, exercitate de tot mai multe şi mai variate segmente ale corpului social (de la dictatura regală – la dictatura proletariatului – nu e decât un pas ). Şi revoluţia, pentru că nu se face în domeniul spiritual, ci e o zvârcolire oarbă, fără finalitate umano-divină – oboseşte, până la infarct, corpul social, care poate cădea, imediat după toiul revoluţiei, în comă profundă, sau ajunge la deces :”Alungarea tiranilor n-ar putea avea loc de două ori la acelaşi popor(…) Atunci (n.n.: prin repetarea revoluţiei) tulburările îl pot distruge, fără ca revoluţiile să-l mai poată restabili – astfel că, de îndată ce lanţurile lui sunt zdrobite, statul se spulberă şi nu mai există: de aici înainte îi trebuie un stăpân, iar nu un eliberator. Popoare libere, nu uitaţi această maximă: libertatea poate fi dobândită, dar niciodată recâştigată.” Da, urmează ticăloşirea popoarelor, coruperea lor spirituală, adâncă, prin care-şi vor accepta rangul de sclave. Pytagora spunea, cu peste 2.500 de ani în urmă: (p. 91)”Rămâi sclav, dacă nu preţuieşti mai mult decât stăpânii tăi. Poporule! Numai virtutea are dreptul să se răscoale!”
Eroarea lui Rousseau (de care acesta este semi-conştient, după cum am văzut mai sus) şi a urmaşilor săi de azi ( unii dintre aceştia din urmă, direct interesaţi în perpetuarea erorii şi a consecinţelor ei) provine:
a- din faptul de a considera părţile contractante ca neavând nevoie de arbitru-garant al respectării prevederilor contractului, dar chiar şi al valabilităţii, în timp şi spaţiu, a termenilor contractului (şi Rousseau se auto-amăgeşte cu Legislatorul Rarissim, cel cu “suflet mare”…);
b- din faptul de a considera că arbitrul-garant sunt Legile emergente: în definitiv, dacă nu se descoperă imergenţa sacrală a Legii – ceea ce se vede este o elaborare artificială, a unui corp social restrâns ; legislatorii sunt nişte oameni care se unesc spre a face nu legi pentru a răspunde”voinţei sociale generale” – ci unor interese de grup. De aceea, societatea-stat e surdă(şi rămâne surdă) la durerile şi injustiţiile cotidiene: scopul conformării corpului legislativ nu era alinarea durerilor tuturor (căci, nu-i aşa? – asta ar însemna “voinţa generală a societăţii”, pusă în termeni de necesitate) – ci rezolvarea problemelor egoiste ale unui grup social, mai mare sau mai mic.
De aceea, şi suspiciunea care planează asupra legilor şi aplicării lor – de aici, şi greutatea educatorului de a se face înţeles şi, mai ales, crezut, de către subiectul-educat, atunci când vrea să-l convingă de sublimul legii. Dar situaţia reală este mult mai rea: nu există, practic, nici măcar intenţia ca, în şcoală, să se instituie EDUCAŢIA JURIDICĂ.
*
2.3.Dreptul şi Pedagogia – ştiinţe care studiază şi formează personalitatea umană
La o privire neatentă, s-ar putea spune că Dreptul şi Pedagogia au teritorii prea depărtate şi specifice, pentru a li se cere să conlucreze: Dreptul normează, Pedagogia educă. Dar pentru ce sunt elaborate normele de drept? Pentru CONDUITA SOCIALĂ. Şi comportamentul social este , oare, determinat exclusiv de norma de drept? Nici vorbă: dacă omul-individ ar nimeri, din greşeală, în mediul social normat de drept, fără ca respectivul om-individ să fi fost pregătit, în prealabil, prin altă normare, mai blândă, dar mai insidioasă şi profundă – NORMAREA PEDAGOGICĂ – acel om-individ s-ar adapta foarte greu la mediul social normat juridic – şi, mai rău, ar considera normarea juridică drept un factor arbitrar, fără nici o obârşie sau continuitate existenţială (ceea ce, din păcate, unii membri ai societăţii, şi gândesc-simt, devenind agresiv-negatori, faţă de orice stare normată a societăţii – situându-se, astfel, în zona periferic-socială, ca pegră, ca paria). Şi, prin urmare, ar considera mediul social normat juridic drept un mediu ostil, alienant al fiinţei umane. Tot aşa cum, de fapt, îl considera şi Rousseau însuşi, pe cel al sec. al XVIII-lea.
Pe de altă parte, dacă tânărul subiect-educat, prin normele pedagogiei, ar nimeri într-un mediu social străin de normare, anomic – ar pune la îndoială valabilitatea şi finalitatea efortului educaţional de pus asupra sa, de către educator( i ). Fiinţa sa s-ar lepăda, destul de repede, de efectele normării pedagogice – şi s-ar adapta la armonia junglei sociale – pe viitor, dispreţuind total orice formă de normare preventivă, pedegogică – şi refuzându-i pe urmaşii săi pentru acţiunea pedagogică, lăsându-i să se dezvolte ca fiare anomice. Căci, definitiv, pedagogia nu este pe deplin, cum spunea Rousseau, în sensul naturii, ci, mai curând, împotriva sensului naturii, aducând specificitate acţiunii umane: e drept că Rousseau dă, ca model educaţional, stupul de albine – dar tot naturii aparţin şi haita de lupi şi mediul junglei. Or, educaţia pedagogică înalţă fiara spre orizontul de om: când acţiunea pedagogică este sistată, se creează şi premizele re-căderii omului , înapoi la rangul de fiară.
Sintetizând observaţiile de mai sus, rezultă că Dreptul şi Pedagogia sunt ştiinţe cu efect absolut complementar asupra fiinţei umane. Una fără alta nu-şi au justificare, deci nici eficienţă.
De ce nu se contopesc, atunci, teritoriile de acţiune ale celor două ştiinţe?
Pentru bunul motiv că, chiar dacă ele lucrează asupra aceleiaşi fiinţe umane (elementul invariant, constant), această fiinţă umană este preluată, spre lucrare, în două momente diferite ale evoluţiei ei, fizice şi spirituale. Omul fiind o realitate evolutivă, iar ştiinţele, în modernitate, nemaifiind, ca-n antichitate, sau ca în Evul Mediu-Renaştere – atotînglobatoare, ci specializate, deci blocate pe fragmente de expertizare şi cunoaştere – este nevoie de relativa autonomie de acţiune a Dreptului, respectiv Pedagogiei.
a-Pedagogia îl preia pe “puiul de om”, încă din primele luni de viaţă, şi-i prelucrează simţurile, capacităţile de mişcare etc. – apoi cuvântul, gestul etc., apoi sentimentele, gândurile, idealurile etc. Nu se poate spune că Pedagogia lucrează într-un mod mai abstract, iar Dreptul într-un mod mai concret. Căci Omul, subiectul-invariant, atât al Pedagogiei, cât şi al Dreptului, este cât se poate de concret şi real. Atâta doar că Pedagogia lucrează asupra in-formatului, asupra unei plămade foarte proteice, căreia îi poate da orice formă vrea sau trebuie. Fireşte, ţinând cont şi de codul genetic, de datele ereditare , dar în nici un caz cu exclusivitate, mai ales în epoca noastră , în care comandamentul central este tocmai învingerea eredităţii, prin stimularea maximă a factorilor spirituali din om. Spiritul învinge ereditatea – căci, spre deosebire de viziunea marxistă (atât de îmbâcsită, încât rămânea la credinţa nestrămutată că ECONOMICUL determină, absolut şi inexorabil, existenţa umană – şi nici viziunea ateu-liberală nu e deloc departe de esenţa materialistă marxistă!!!) – viziunea spiritualistă (atât cea rousseau-istă, a secolului XVIII, cât şi antroposofia Şcolii[încă experimentale] steineriene Waldorf, din secolul XX etc.) bazându-se pe fapte reale (precum cere Rousseau:”Faptele! Faptele!”), demonstrează că o fiinţă cu spirit puternic, bine educat şi bine potenţat, înfrânge orice barieră economică, ba chiar şi surprinzător de multe bariere materiale, prejudecăţi materiale. Aşa-zisele experimente parapsihologice, care evidenţiază, în orice om, potenţele telepatice, telekinetice, antigravitaţionale etc. – stau mărturie, şi ele (dacă e nevoie, neapărat, de excesul de zel al demonstraţiei spectaculos- “concrete”…).
c- Dreptul se va găsi, deci, în situaţia de a prelua un rezultat, mai mult sau mai puţin definitiv – o fiinţă definitivată, mai mult sau mai puţin, în formarea ei, corporal-materială şi corporal-spirituală. Şi, s-ar putea spune, dacă am aplica metoda mecanicistă – că Dreptul, aflându-se în faţa unui obiect devenit invariant, cu interiorul şi exteriorul , de acum încolo, neschimbate – poate să dea comenzi brutale, jandarmereşti, acestei făpturi monolitice. Şi, dacă nu se supune comenzilor definitiv normative – să distrugă monolitul-fiinţă.
Nu e aşa. E adevărat că Pedagogia, având ca obiect o plămadă proteică, trebuie să aplice, la rându-i, legi şi metode oarecum proteice, să schimbe metodele din mers, să se adapteze la fiecare caz-individ în parte şi la fiecare moment al evoluţiei sale, rapide sau lente – iar Dreptul, având de-a face cu o corporalitate umană mai stabilă, interior şi exterior, poate adopta norme mai stabile, mai puţin schimbătoare, mai puţin flexibile. Dar fiinţa umană nu este monolit, ci este în continuă schimbare subtilă – chiar dacă schimbările, după vârsta de 18 ani, sunt mai puţin rapide şi mai puţin evidente, faţă de perioada 0-18 ani.
Având în vedere acest lucru, Dreptul nu-şi poate permite, faţă de făptura umană evolutivă, atitudinea extrem rigidă, de “cazarmă”, de parcă ar fi vorba de nişte roboţi umani. Ci Dreptul trebuie să continue ce-a început Pedagogia – să continue, adică, educaţia făpturii umane mai lent evolutive, prin normare şi adaptare şi re-adaptare a normelor, la educaţia individuală – dar, fireşte, şi la cea socială, a fiinţei umane.
Dreptul trebuie să devină o Pedagogie în forme mai dinamice, mai fermă, mai puţin proteiformă. Dar să respecte realitatea evolutivă a fiinţei umane – şi, deci, să fie o Pedagogie de moment II (Pedagogie socială) – lăsând Pedagogia propriu-zisă să fie Pedagogie de moment I (Pedagogie individuală, de observare şi stimulare a evoluţiei de structură, definitorii pentru fiinţa-personalitate umană). Fiinţa umană este permanent educabilă ( pentru că e relativ flexibilă) – pe tot parcursul existenţei ei terestre. La orice vârstă[48].
Să nu uităm ce-am precizat mai sus: Dreptul trebuie să respecte, mai mult decât Pedagogia propriu-zisă, cea de moment I – şi o altă realitate, oarecum nouă, a fiinţei evolutiv-umane: SOCIALUL. Omul-individ educat, în casă şi şcoală, nu trebuie considerat a-social, rupt de realitatea socială. Dar Psihologia socială ne spune că percepţia raporturilor sociale devine puternică abia după vârsta de 14 ani. Deci, chiar dacă se spune, uneori, că şcoala prea e un clopot de sticlă, prea-i fereşte pe tinerii-elevi de influenţele dure, directe şi brutale ale mediului social – şi-i face, astfel, vulnerabili, în vederea viitorului contact, definitiv, cu mediul social “junglă” – realitatea e, oarecum, alta:
a-percepţia asupra mediului şi relaţiilor sociale e slabă, la copilul sub 14 ani ;
b-de obicei, dacă am lăsa mediul social, cu invarianţa, inflexibilitatea lui brutală, cu toate ispitele lui brutale şi, deseori, cu influenţe degenerative, perverse – să acţioneze asupra plămadei proteiforme a sufletului şi trupului de copil – am distruge această plămadă. “Fiecare lucru la timpul lui” – nu e o lozincă, ci exprimă o realitate profundă: I- trebuie pregătită, întâi, structura conformativă a corporalităţii umane, fizice şi spirituale; II- trebuie construită structura de rezistenţă a copilului, în vederea confruntării cu realitatea invariantă a socialului(sau variabilă după legile dure ale socialului mercantil) – social despre care Rousseau spune că este contrar naturalului, în rău; III- pregătirea anticorpilor, pentru ca corporalitatea fizic-spirituală a copilului, viitor adolescent, să ştie să răspundă, atât defensiv, cât şi ofensiv – adică, să fie pregătită atât să se apere de noxele spirituale ale mediului social, cât şi să fie pregătită şi înzestrată cu cunoştinţele necesare modificării , de structură şi esenţă, a mediului social – în sens ameliorativ.
Şi, atunci, de ce Dreptul n-ar folosi autoritatea şi forţa, preponderent invariantă, pentru dezvoltarea unei PEDAGOGII ANTICIPATIVE? Adică, să se implice direct în Pedagogia de moment I, pentru a anticipa realităţile din momentul II, pentru a-şi pregăti, de fapt, o viaţă şi acţiune mai uşoară, în raport cu viitorii tineri-cetăţeni? În sensul că normele de Drept ar fi primite (prin prealabila înţelegere-aprofundare organică ) mai uşor şi firesc, de către tânărul, devenit cetăţean responsabil, activ, participativ la mediul social – dacă tânărul, încă de pe băncile şcolii (Pedagogia de moment I) ar fi prevenit, sistematic, în sens educativ, de existenţa normativă slab-proteică a Pedagogiei de moment II (al educaţiei sociale continue şi existenţei umane), ca moment al intrării adolescentului în existenţa socială efectivă, în invarianţii parametri(sau puţin variabilii factori sociali, dependenţi de alte legi de existenţă, decât legile naturale) ai mediului social.
Având în vedere flexibilitatea din ce în ce mai redusă (dar niciodată anulată!) a fiinţei umane, după 18 ani, Ştiinţa Dreptului trebuie să se implice în prevenirea reacţiilor adverse, faţă de normativele non-proteiforme ale mediului socio-juridic. Dar Ştiinţa Dreptului trebuie să aibă în vedere, mereu, că legea nu-i “bătută-n cuie”, atâta vreme cât este producţie umană (originea ei relativă fiind tot umană) şi elaborată pentru uzul oamenilor. Doar comandamentele divine sunt neschimbate – şi ele nu se referă la amănuntele evolutive ale fiinţei umane, ci la structura generală a omului şi a evoluţiei umane. Dreptul trebuie să fie pregătit, în orice moment socio-istoric, să se adapteze EL la realităţile obiective ale evoluţiei spiritual-umane (şi, tocmai de aceea, este necesar ajutorul Psihologiei juridice, ca şi al Psihologiei generale) – şi nu să mutileze omul, împotriva firii, împotriva legilor evolutive şi a realităţilor socio-istorice obiective.Legile-norme trebuie să se plieze pe : I- realitatea evolutivă umană şi pe II- realitatea socio-istorică evolutivă obiectivă.
Atitudinea preventivă a Dreptului normativ, prin care Dreptul “îşi face viaţa mai uşoară”(pregătind subiecţii educaţi, de către Pedagogie, pentru realitatea slab variabilă a mediului social, normat juridic – şi prevenind, astfel, reacţiile adverse ale subiectului, care ar îngreuna nespus, precum o şi fac acum – activitatea socială normativ-juridică) – se numeşte EDUCAŢIE JURIDICĂ. Şi ea trebuie să fie făcută în mediul anticipativ social : ŞCOALA. Pentru că, aici, eficienţa anticipării ar putea fi sporită rodnic, şi prin metodele proteice, intens adaptative, ale mediului Pedagogiei momentului I.
Şi mai este ceva:
Dreptul şi Pedagogia trebuie să se verifice reciproc, dacă tot îşi împart momentele evolutive ale aceluiaşi OBIECT – SUBIECT EDUCAT. Şi să-şi indice, reciproc, nivelul de responsabilitate şi sancţiune. Căci existenţa obiectivă a momentelor I şi II este una unitară, în fapt. Iar rezultatele negative (recte: starea mărită de infracţionalitate socială) trebuie să aibă ca responsabil nu pe cel educat, în primul rând( căci, cu toată participarea lui la actul educativ, el este, totuşi, preponderent, un receptor, este un produs, un rezultat: NU copilul îi face pe pedagogi – pedagogi, decât într-un sens teoretic şi formal-administrativ – ci pedagogii au responsabilitatea de a trezi şi stimula-eficientiza, în copil, apoi în tânăr – forţele prin care acesta va răspunde la comandamentele existenţial-divine, cât şi la cele socio-istorice umane). Şi pentru ca să nu cumva să se ajungă la acuze reciproce excesive, grave, în legătură cu chestiunea în cauză (responsabilitatea pentru gradul de educaţie socio-istorică, a subiectului educat), e bine ca Dreptul să renunţe la atitudinea sa de independentism – şi să coboare în şcoli. EDUCAŢIA JURIDICĂ să fie efectiv apanajul unui jurist, cu normă didactică în şcoală, având rubrică în catalog – la care rubrică să se pună note, nu calificative – pentru a mări, astfel, scala aprecierii.
Iar metodele juristului-profesor să fie cele proteiforme, ale Pedagogiei – căci numai aşa îşi va putea permite, în viitor, aplicarea non-proteiformă a normei juridice, a Pedagogiei de moment II. Poate, atunci, abia (atunci şi nici atunci), i se va putea spune, fără prea mari remuşcări, omului matur, sancţionat normativ:”Ţi-am dat atenţie, ţi-am oferit, zi de zi, ani în şir, învăţătură asupra normelor de ontologie socio-istorică – te-am educat şi avertizat în tot felul. Nu educatorii tăi sunt de vină pentru pedeapsa ta: tu singur te pedepseşti, pentru refractaritatea ta spirituală, pentru încăpţânarea şi refuzul tău de a deveni semenul, fratele nostru întru societatea istorică.” Şi, poate, nici măcar în acest caz, educatorii nu vor putea fi absolviţi de rebutul social – tânărul educat, devenit, între timp, obiectul inculpat. Căci, unde este eficienţa muncii lor de educatori, dacă ei produc mai mult rebuturi sociale, decât “piese bune”?
În cazul în care se vor obţine rebuturi sociale, adică indivizi de moment pedagogic II, aduşi pe banca acuzaţilor, ca infractori, criminali – pe această bancă să ia loc şi factorii educativi, ai momentelor I şi II – şi să asculte sentinţa, însuşindu-şi-o – ca ca factori-subiecţi direct implicaţi în modul de aplicare a normei socio-juridice. Fiinţa umană fiind unitară, dar unitară în cadrul celor două momente principale ale evoluţiei material-spirituale şi psihice – şi fiinţa-subiect educat fiind, totuşi, REZULTATUL educaţiei, iar nu AUTORUL educaţiei – trebuie făcuţi co-responsabili, pentru eşec (dacă nu cumva chiar PRINCIPALI RESPONSABILI ) autorii educaţiei: reprezentanţii şcolii, respectiv ai justiţiei cu caracter anticipativ.
Noi considerăm, având în vedere datele stadiului actual al evoluţiei spirituale umane pe Terra – care spun că trăim epoca victoriei forţelor spirituale (voinţa spirituală) asupra eredităţii – că, în afară de cazurile patologice şi teratologice (monştrii umani) – cel care a fost subiectul educat este rebutat – tocmai pentru că pedagogii (profesori şi jurişti, în momentul I, anticipativ pentru capacitatea juridică a momentului II) au fost neglijenţi sau incompetenţi. Sau de rea-credinţă. Ei trebuie consideraţi ca fiind primii factori de rebutare – şi sancţionaţi cel puţin la paritate de pedeapsă, cu fostul (şi actualul) subiect educat. În felul acesta, mereu se va pune problema responsabilităţii reale, “de obârşie” – şi nu se va mai putea face educaţie de mântuială, şi nu se va trata adolescentul ca fiind singurul vinovat de eşecul său social. (Evident, şi implicarea şi responsabilitatea factorului politic în educaţie – vor trebui să crească, exponenţial). Eliminarea din mediul social, izolarea în penitenciar etc. a tânărului – nu corespund vinii şi defecţiunii reale din sistemul social, defecţiune care a făcut posibilă rebutarea socială a subiectului educat. Dacă nu va fi acceptată discuţia despre IZVORUL VINII, despre “DEFICIENŢA-MAMĂ” – nu se vor obţine decât paleative sociale – iar nu tratamente şi vindecări sociale. Evident că şi pedagogii (profesori şi jurişti) rebutaţi profesional (pentru că ei sunt REBUTORI, creatori de rebuturi – iar finalitatea muncii lor nu este rebutul ! – ei nu trebuie plătiţi pentru rebuturi!) sunt, la rândul lor, rezultatul unei deficienţe de Pedagogie de moment I şi/sau II (de fapt, unitatea educaţiei urmează unitatea fiinţei umane – rezultă că cele două momente sunt complementare, sunt de continuitate, iar nu de ruptură – unitare, nu alternative şi nu selective). Nu şi-au însuşit, ei înşişi, responsabilitatea existenţei şi muncii lor sociale.
Se va spune că dorim culpabilizarea colectivă, după modelul comunist. Dar, oare, societatea nu este şi o realitate continuă, pentru funcţionalitatea ei – căci societatea este global-umană, iar nu fracţional-umană? Societatea nu trebuie să fie fracturată uman – ci trebuie concepută ca un macro-organism uman funcţional. Da, societatea bolnavă naşte oameni bolnavi. Îmbolnăvirea indivizilor survine NU DIN VINA LOR – ci din vina macro-organismului uman-social, căruia i-au fost distruşi , sau reduşi – anticorpii. Şi un medic care-şi ucide pacientul, prin neglijenţă sau incompetenţă, este pedepsit de lege! Considerăm că răii pedagogi sunt răii medici spirituali ai societăţii – şi, deci, EI trebuie pedepsiţi – iar nu bolnavii lor prost îngrijiţi.
Să ascultăm, din nou, vocea lui Pytagora:”Nu supunerea poporului e ceea ce lipseşte legiuitorului. Legiuitorilor! Voi sunteţi aceia ce nu ţineţi seama cum se cuvine de nevoile poporului.”
Că medicii pot fi, şi ei, victime ale unei boli metafizice? A unei scăderi a potenţialului spiritual divin din umanitate, prin păcate de ordin general şi colectiv? Se poate. În acest caz, trebuie să vorbim despre o vină morală(greu atribuibilă, prin dificila identificare şi nominalizare a Răului-germen de boală) – şi se poate institui un tribunal moral, care să aibă pe rol procesul a însăşi societăţii umane, din momentul istoric respectiv(gen tribunalul moral modern, care-şi propune rejudecarea procesul lui Hristos, prin inculparea factorilor colectivi ai societăţii care l-a condamnat la crucificare pe Iisus).
Dar, dincolo de aceste evanescenţe, rămâne figura, vinovată sau glorioasă, a MEDICULUI. De ce, când e medic bun, i se dau recompense şi i se face reclamă pozitivă – iar când greşeşte şi ucide, se lasă o tăcere suspectă şi se arată , ca vinovat – “mortul”? Nu “mortul social” e vinovatul – căci, dacă vom continua să judecăm aşa, vor apărea, pe bandă rulantă, alte mii de “morţi sociali”, rebutaţi sociali – şi se va considera cauza morţii lor sociale o enigmă, şi vom ridica din umeri, fatalişti – aşteptând să fim şi noi suiţi pe targă, ori pe catafalc.
Nu. Responsabilitatea trebuie identificată ferm şi corect.
Iar pentru a preveni severitatea unor pedepse cu autori corect identificaţi – considerăm că însuşi corpul medical-social (recte, profesorii şi juriştii, solidari) ar trebui să solicite, insistent, introducerea acestei materii: EDUCAŢIE JURIDICĂ, în şcoli, în cataloage, dar, mai ales, în conştiinţa tinerilor, aflaţi la vârsta psihologică a maleabilităţii şi flexibilităţii spirituale maxime(propice educaţiei), a responsabilităţii , a spiritului de demnitate şi onoare. Ei, tinerii, vor detecta invarianţii nocivi ai legii – şi-i vor semnala juriştilor-profesori. Iar aceştia trebuie să reacţioneze prompt, eliminând(iată relativul proteism al momentului II, al Pedagogiei) factorii de perturbare spirituală, pe care nimeni, mai bine decât sufletul şi mintea tinere, nu-i pot identifica mai fără greş. Astfel, prin colaborare preventivă şi anticipativă se va putea reconstrui, mereu, corpusul de legi, poate reformula textul legilor, pentru ca mediul legislativ social să-i primească deschis, relaxat, cu optimism şi zâmbet pe buze – pe tinerii ieşiţi din şcoli(moment Pedagogic I) şi intraţi în momentul Pedagogic II, societatea relativei invarianţe, societatea deciziilor cu vigoare, stabilitate , durată şi grad mărit de generalizare (şi grad sensibil micşorat, de proteiformitate).
Iar nu, tânărul şi mediul social-juridic, să se privească reciproc ostil – de la începutul cunoştinţei lor, anticipând confruntarea şi, deci, eşecul armoniei, ordinii sociale.
Pledoaria noastră pentru introducerea EDUCAŢIEI JURIDICE, ca materie de bază în şcoli este, deci, pledoarie atât pentru binele profesorilor şi juriştilor – deci, pledoarie ÎN NUMELE profesorilor şi juriştilor – cât şi pledoarie pentru mult-visata şi dorita ORDINE ŞI ARMONIE SOCIALĂ( dacă se poate, chiar o reîntoarcere la “vârsta de aur”, evocată de atâţia aşa-zişi “utopişti”, printre care şi Eminescu – dar, de ce nu? cui nu i-ar conveni o societate a Armoniei?…) – deci, nu atât în numele societăţii umane prezente, în general – cât, mai ales, în numele societăţii umane viitoare – în care se vor situa copiii noştri, şi“urmaşii urmaşilor noştri, în veacul vecilor”. De ce să lăsăm, la voia întâmplării, soarta lor(ba, chiar s-o “zălogim” intereselor noastre, personale şi de moment) – când putem s-o anticipăm şi s-o influenţăm , fertil şi pozitiv, prin efortul nostru educativ preventiv, de azi – proiectându-ne, pe noi înşine, într-o lume a fiinţei umane viitoare ameliorate?
*
Cartea a Treia: Cea a NĂDEJDII DE MÂNTUIRE, PRIN DESCOPERIREA LUI HRISTOS-LEGEA IUBIRII
DREPT-PEDAGOGIE-RELIGIE
3.1. Pytagora, Legislatorul şi autoritatea sacerdotală
Am văzut cât de organic sunt legate, între ele, Dreptul şi Pedagogia, ca fiind două momente ale Pedagogiei Omului: pedagogia individului, respectiv pedagogia socială. Dar, totodată, am văzut , în capitolul anterior, cum Rousseau resimte, în sec. al XVIII-lea, ca şi noi, în sec. XXI, lipsa unui garant-arbitru al Contractului social(Divinitatea) – al Legilor Dreptului, de fapt.
Întâlnim la Pytagora(560-500 a.Chr.), în Legile morale şi politice, pasaje care ar părea ciudate, prin conţinutul îndemnurilor lor:
a-“Dacă socoteşti că nu te poţi lipsi de faima îndeletnicirii de a cârmui poporul, renunţă la titlul sublim şi sfânt, de legiuitor, căci nu eşti demn de el: fă-te preot!”[49]
“Când magistrul vorbeşte, preotul să tacă!”[50]
“Magistrat al unei republici! Nu îngădui preoţilor să se ocupe de educaţia poporului!”[51]
“Nu fi legiuitorul care şi-a vândut libertatea ca să cumpere Zei[52]; un asemenea popor nu are nevoie decât de preoţi!”[53] ;
“Nu vorbi de libertatea poporului care se simte legat de zei; nu fi legiuitorul unui popor care ţine la preoţii săi”[54] – dar zice, apoi:
b-“Preoţii spun zeilor ce vor Magistraţii din Crotona! Nu vă purtaţi cu legile după pilda preoţilor!”[55];
“Crotonieni! Nu duceţi daruri zeilor ca să-i liniştiţi; ar fi o jignire; îi luaţi drept nişte copii?”[56];
“Popor din Crotona! Ca să-ţi găzduieşti preoţii nu refuza ospitalitatea pentru înţelepţi; aceştia din urmă te vor costa mai puţin decât ceilalţi!”[57];
“”Crotonieni! Urmând pilda atenienilor, nu vă irosiţi tămâia pentru zei care nu se văd, străini şi necunoscuţi. Timpul lor va sosi atunci când aceştia vor binevoi să se arate ochilor tăi!”[58];
“Oameni de stat! Nu vă lăsaţi în voia plăcerii de a face legi noi! Toate legile bune au fost găsite. Mărginiţi-vă să îndreptaţi neajunsurile pricinuite de trecerea timpului”[59] – proclamând, însă , TRANSCENDENŢA ORIGINARĂ A LEGILOR:
“Înainte de a exista legiuitori, au existat legi!”[60]
Pytagora nu-i dispreţuieşte sau neagă pe zei – divinitatea. Dimpotrivă, când afirmă”Toate legile bune au fost găsite” – el vrea să spună că divinitatea a revelat legile, codurile etice – deci a acţionat direct legislativ în sânul popoarelor. La fel, Pytagora îi respectă cu adevărat pe zei, atunci când refuză ofrandele: doar zeii nu sunt copii, să aştepte daruri-jucării! La fel, când spune că timpul revelaţiei divine e hotărât de zei, nu de oameni.
Pytagora a constatat, însă, că misiunea sacerdotală nu mai era împlinită şi nu mai era respectată chiar de oficiatorii ei: preoţii deveneau, tot mai mult, profitorii zeilor – şi, deci, tot mai puţin – slujitorii zeilor! Chiar dacă divinitatea se revela unora dintre ei – preoţii, pe puntea dintre ei şi divinitate, impuneau, tot mai mult şi mai supărător, interesele lor personale, sau de castă – şi , tot mai puţin, interesele obştii, poporului.
Această degenerare a misiunii sacerdotale şi deturnare a semnificaţiilor misiunii sacerdotale îl determină pe Pytagora să deosebească, clar, între templul divinităţii – şi slujitorii săi. Cum am spune azi, în creştinism – între divinitate şi instituţia slujitoare de divinitate – între Biserica-Hristos – şi instituţia terestră a Bisericii, cu slujitorii ei, tot mai mult nişte contabili şi administratori ai propriului interes, neglijând sau părăsind funcţia pontificală ( pontifex= făcător de pod, între umanitate şi dumnezeire).
De aceea, atâta hotărâre, aproape brutală, în a-i despărţi, pe cetăţenii care vor legi – de influenţa preoţilor. Pentru că, aşa cum au falsificat raporturile omului cu divinitatea, deturnând totul întru profitul lor personal – tot aşa vor falsifica şi relaţia de garanţie, între girantul-divinitate şi giratul-popor – interpunându-se şi falsificând legile, în folosul lor.
Ca Socrate-Platon, ca şi Rousseau, mult mai tărziu – Pytagora crede într-un LEGISLATOR – am spune azi: cu funcţie mesianică, ales de divinitate, peste capul sacerdoţilor.
*
3.2. Socrate-Platon, Legislatorul şi “Binele Suprem”
Cu un veac mai târziu, Socrate-Platon recunoşteau clar că divinitatea, şi numai ea, oferă spiritului uman cumpăna justiţiei, capacitatea de a deosebi nedreptul de drept:”Căci într-adevăr aţi primit ceva divin în voi, necrezând că nedreptatea este mai bună decât dreptatea”.[61]
Zeii, “cei care nu pot face decât bine”, sunt la izvorul Dreptăţii-Dreptului, universul platonician fiind unitar – atât Legislatorul din dialogul Republica, cât şi Onomaturgul (tot un legislator – al Cuvântului-Demiurgie), din dialogul Cratylos – este fie zeu, fie inspirat de zeu. El este “noul Orfeu”, armonizator, de fapt şi de drept, al Cetăţii, unificând lumea şi redând unitatea interioară sufletului uman. “Ştiinţa totală”, care este Ordinea-Armonie a Cetăţii Regale, prin Legislator – [paznicii-filosofi-Omul Regal (conducătorul socio-spiritual) ] – este posibil de aplicat eficient, deci real – doar prin credinţă. Doar prin ea se ajunge la “binele suprem” al Virtuţii, care, la rândul lui, este ce este pentru că e darul revelat al divinităţii, oglindirea divinului în Cetatea terestro-umană. Deci, oamenii, prin DREPTATE, se îndumnezeiesc:”Nedesăvârşitul nu este, în nici un caz, normal”.[62] Adică lumea noastră, necredincioasă şi anomică, este anormală, şi este aşa, pentru că respinge divinul. Lumea normală este doar cea desăvârşită, iar desăvârşirea este chipul divin.
Sufletul trebuie, deci, să privească, mereu, în sus, pentru a vedea Lumina Divină, revelatorie a NORMALITĂŢII-ORDINE(LEGISLATIVĂ)-ARMONIE:”Este, prin urmare, sarcina noastră, a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învăţătura pe care mai înainte am numit-o <<supremă>>, anume să vadă Binele şi să întreprindă acel urcuş”.[63]
*
3.3.Giambattista Vico şi “vârstele”
La celălalt capăt al istoriei, în modernitate – în 1725, Gimbattista Vico recapitulează scara descendentă a Dreptului, tipurile de autorităţi, care au născut tipurile de jurisprudenţă: “Prima este autoritatea divină, care nu cere ajutor providenţei; a doua este autoritatea eroică, cuprinsă în întregime în formulele solemne ale legilor; a treia e autoritatea umană, care stă în încrederea acordată unor oameni încercaţi şi care au dovedit o deosebită prudenţă în ceea ce poate au făcut, precum şi o mare înţelepciune în înţelegerea lucrurilor”[64].
Şi vorbeşte cu nostalgie despre păstrarea legilor , în depărtata antichitate:”Această păstrare a legilor a fost respectată cu stricteţe în vârsta zeilor; şi observarea legilor divine se cheamă de aceea <<religie>>. Celor trei vârste le corespund trei tipuri de jurisprudenţă: divină, eroică şi umană.”[65]Despre prima spune: “Este ceea ce Dante ar numi <<indiarsi>>, adică a pătrunde în mintea lui Dumnezeu – Jurisprudenţa aceasta socotea că este drept numai ceea ce corespundea ceremoniilor divine solemne”[66].
*
3.4. Rousseau – între Legislatorul Obsedant şi Reforma eşuată. Meditaţii asupra rădăcinilor Legii Moderne
Credem a se afla cu greu, în istoria umanităţii, un caz mai tipic de schizofrenie spirituală, decât cel al lui J.J. Rousseau, în discuţia sa despre legi. În sinele acestuia se naşte o luptă mentală şi o ruptură de raţionament şi atitudine de nerezolvat, între:
a-dorinţa obstinată de a face bine omenirii sociale – după ce a lipsit-o de divinitate(ca garant al legilor terestre), şi
b-neputinţa crasă de a face vreun bine REAL omenirii sociale, tocmai pentru că a lipsit-o de prezenţa spiritual-divină, în mijlocul ei, în expresia terestră a Legii.
Se va vedea clar, în cele de mai jos, că singură prezenţa divină în umanitate poate da sens eforturilor umanităţii de a fi umanitate – şi eforturilor oricărui “agent social, filantrop sau reformator al societăţii umane.
În cele ce vor urma, ne vom folosi, în primul rând, de textul CONTRACTULUI SOCIAL – dar şi de alte texte rousseau-iste , adiacente CONTRACTULUI…: Proiect pentru Corsica, Discurs asupra inegalităţii, Consideraţii asupra guvernământului Poloniei.
Teza centrală a Contractului social rezidă în următoarea aserţiune:
“FIECARE DIN NOI PUNE ÎN COMUN PERSOANA ŞI TOATĂ PUTEREA LUI, SUB CONDUCEREA SUPREMĂ A VOINŢEI GENERALE, ŞI PRIMIM IN CORPORE PE FIECARE MEMBRU, CA PARTE INDIVIZIBILĂ A ÎNTREGULUI”.
Comentariul făcut de traducătorul Contractului…, H.H. Stahl:
“Pasajul trebuie înţeles în felul următor: fiecare individ cedează comunităţii toate drepturile sale. Dar, în acelaşi timp, fiecare devine membru al comunităţii. Ca parte a comunităţii primeşte în dar drepturile celorlalţi membri ai comunităţii, legaţi, în mod indivizibil, de întreg. Astfel, în aceeaşi formulă, fiecare individ e privit sub două aspecte deosebite: ca particular şi apoi ca parte a suveranului”.
Debarasându-se (cel puţin în intenţie) de divinitate, şi dorind a opera cu termenii unei mecanici abstracte – Rousseau se vede împins, de fapt, într-o “mecanică” periculoasă a spiritului. Căci, dacă Rousseau respinge (şi aşa şi face, verbal) conţinutul tălmăcirii, de către Filon din Alexandria, a judecăţii lui Caligula[67] că, din moment ce regii sunt zei, popoarele nu pot fi decât vite – Rousseau se găseşte în faţa situaţiei paradoxale de a-şi trata obiectul demonstraţiei, COMUNITATEA UMANĂ, ca pe o turmă de dobitoace, fără voinţă şi logică – sau a socoti că, comunitatea umană terestră este capabilă de atitudini sinucigaşe, aberante.
Comunitatea umană nu e obiect de joacă: nu se poate vorbi atât de tranşant şi degajat despre cedarea, de către toţi indivizii umani sociali, a drepturilor lor, către “comunitatea umană” – ca despre cedarea unor obiecte, ca despre o translaţie pur mecanică, operată în cadrul unor mecanisme şi slujindu-se, probabil, tot de mecanisme. Ce e “comunitatea” aceasta – şi în ce scop superior ar ceda, un individ-membru al ei, drepturile sale de individ – – şi care sunt, în definitiv, “drepturile” sale? Care e compoziţia interioară uman-individuală, care este CEDATĂ, în cadrul acestei ciudate “alchimii” sociale?
Comunitatea umană, conform lui Rousseau, poate fi:
a-naturală – şi singura pură, de acest fel, este FAMILIA;
b-socială, sau social-politică, creată după modelul familiei, dar neputând funcţiona, spune Rousseau, decât prin contract social/vs/ tiranie( eventual, despotism: dacă tiranul poate, eventual, să nu fie despot, în schimb, orice despot este tiran – despotul fiind conducătorul total egoist, care conduce fără lege, după bunul plac). Căci contractul stă, în definitiv, spune tot Rousseau, şi la baza familiei[68]: “Familia e, deci, dacă vreţi, primul model al societăţilor politice: şeful e o imagine a tatălui, iar poporul e o imagine a copiilor: fiind născuţi cu toţii liberi şi egali, ei nu-şi înstrăinează libertatea decât în folosul lor. Deosebirea stă doar în faptul că, în familie, dragostea tatălui pentru copiii săi este răsplata îngrijirii ce le-o dă. Pe când în stat, plăcerea de a comanda(s.n.) înlocuieşte această dragoste, pe care şeful nu o are faţă de supuşii săi.”
Iată, deci, cum comunitatea-societatea (cetatea cetăţenilor) e o zonă de primejdie (iar nu de indivizibilitate-întreg), prin apariţia şefului-NON-TATĂ(sau: anti-tată. “plăcerea de a comanda înlocuieşte dragostea faţă de copiii supuşi”). Şi, atunci, cum să se opereze atât de frivol cu individualitatea şi drepturile individului, când, cedându-le, le-ar înstrăina către o zonă echivocă, nestăpânită de sentimente cinstite – nu există deloc garanţia că cedarea dreptului pesonal nu înseamnă pierderea definitivă a oricărui drept, fără vreo compensaţie de vreun fel superior, nicicum să primească “în dar” drepturile celorlalţi membri sociali. Repetăm, : dacă, nu cumva, în subconştient, Rousseau nu îi consideră, pe indivizii sociali, ca şi Caligula – “vite”. Sau, poate, drepturile individuale ale componentului corpului social sunt atât de neînsemnate(în concepţia lui Rousseau), încât nici nu merită să ţină la ele individul social.
Cum, dar, putem explica această nonşalanţă a operaţiunii de “mecanică socială”(care maschează, în fapt, o operaţiune de trafic ilicit spiritual), care conţine transferul TOTAL de drept individual – către o comunitate care nu-ţi oferă o garanţie la fel de TOTALĂ(precum este cedarea), a întoarcerii către tine-individ, a acestor drepturi , sub forma, extrem de generoasă în intenţie, dar extrem de nesigură în realitzare, a “darului drepturilor tuturor celorlalţi membri”? Căci comunitatea are “şefi”, care au “plăcerea de a comanda”, iar nu de a întoarce, în forme echitabile, măcar(dacă nu farmaceutice, ori sporite…) DREPTUL – către indivizii comunităţii.
Cum se explică? Nu se explică.
Ce este SUVERANUL, în viziunea lui Rousseau – SUVERAN căruia se prezumă că individul ar trebui să-i devină PARTE (concomitent cu starea lui de individ-“particulă”)? Spune Rousseau[69]: “Nu este decât o fiinţă colectivă” – de tipul Suveranului Consiliu al Republicii Geneva(al cărei onorat cetăţean este J.J.Rousseau). Ce forţă are SUVERANUL? Este el, oare, factor LEGISLATIV – (ceea ce ar fi extrem de important, căci Rousseau consideră comunitate ideală – REPUBLICA, iar republică este”orice stat reglementat prin legi”)? Este şi nu este – căci SUVERANUL nu este legislator REAL – căci Rousseau, printr-un reflex moştenit de la strămoşii săi ne-“iluminaţi”, recunoaşte că [70]“Ar trebui zei să dea legi oamenilor”[71] – dar, se spune[72]: ”are, în calitate de corp politic, o putere absolută asupra tuturor membrilor săi(…) şi această putere diriguită de către puterea generală, poartă(…)numele de suveranitate”. N-o fi el zeu, şi nici nu râvneşte prea tare să fie zeu – dar se descurcă binişor, cu “puterea absolută”, aici, pe pământ…
De fapt, SUVERANUL CU SUVERANITATE este expresia EGOISMULUI MEMBRILOR CORPULUI SOCIAL (şi, dacă am gândi ca Rousseau, adică materialiceşte, i-am lăsa în plata Domnului, să se descurce şi să se păruiască între ei – dar chestiunea nu e aşa cum o spune Rousseau – sau nu e DOAR aşa)[73]: “Oare nu tocmai pentru aceea că nu se află nimeni care să nu-şi însuşească cuvântul <<fiecare>> şi care să nu se gândească la el însuşi atunci când votează pentru toţi” – şi comentariul adecvat al lui H.H.Stahl:”Societatea burgheză nu poate face apel la nimic mai sigur decât la egoism. Şi, dacă e aşa şi, într-o societate obsedată de materie, iar nu de spirit, aşa şi trebuie să fie – de ce n-ar fi suspect de comportament ipocrit şi egoist însuşi” – sau: mai ales – zicem noi… – „suveranul-corp colectiv”( traficând cu “voinţa generală”)? Căci tot Rousseau (cu mari frământări de conştiinţă) recunoaşte[74]: “Poporul nu poate fi niciodată corupt, dar adeseori este înşelat şi atunci a voi ceea ce este rău”. De aceea, şi este şi va rămâne valabilă, mult timp încă, afirmaţia lui Rousseau: “Omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri”. Experimente , “contracte” cu poporul(“contracte” care s-au dovedit păguboase unilateral: pentru popor…) au mai făcut şi alţii decât “iluminaţii” veacului XVIII – în epocile ulterioare, de intensă şi cronică despiritualizare şi luciferizare: comuniştii, naziştii, liberalii “democraţi”şi “liber cugetători”…
În definitiv, într-o societate bazată pe EGOISM, în mod esenţial – de ce ar mira abuzurile de încredere, încălcarea flagrantă a contractelor de tot felul – câte atitudini efective de ÎNŞELARE A OAMENILOR DE CĂTRE SUVERAN nu se pot declanşa, fără ca să poată exista un factor reglator, un mecanism de “feed beck”? Revoluţiile nu au reprezentat niciodată, cu excepţia unicei revoluţii spirituale planetare – cea de pe Golgota – soluţii, ci noi motive de noi abuzuri, exercitate de către tot mai multe şi mai variate segmente ale corpului social. Mai că am fi de acord cu Rousseau, care mărturiseşte, la un moment dat, că “alungarea tiranilor(…) n-ar putea avea loc de două ori la acelaşi popor(…). Atunci(n.n.:prin repetarea revoluţiei) tulburările îl pot distruge fără ca revoluţile să-l mai poată restabili – astfel că, deîndată ce lanţurile lui sunt zdrobite, statul se spulberă şi nu mai există: de aici înainte îi trebuie un stăpân, iar nu un liberator. Popoare libere, nu uitaţi această maximă:<<libertatea poate fi dobândită, dar niciodată recâştigată>>.”[75]
Popoarele au nevoie de revelaţii spirituale, de curăţiri morale – iar nu de dubioase măceluri materiale, din care folosul îl trag, totdeauna, forţele oculte din umbră, şmecherii “suverani”, corpuri nu binefăcătoare, nu instituite întru BINELE PUBLIC, ci ca nişte mafii, nesăturate niciodată de puterile materiei.
Zice Rousseau: “Suveranul , ca legislator, redactează doar legile . Acela care redactează legi nu are deci, sau nu trebuie să aibă nici un drept legislativ – iar poporul nu poate, nici dacă ar voi-o, să se lepede de acest drept netransmisibil, pentru că, potrivit pactului fundamental, numai voinţa generală poate obliga pe particulari, şi nu poţi fi niciodată sigur că o voinţă particulară este conformă cu voinţa generală, decât după ce ai supus-o liberului sufragiu al poporului” [popor despre care spunea însuşi Rousseau că poate fi deturnat de la bine – şi, atunci, nu vedem, pe de o parte, de ce să nu se poată sustrage “operei” legislative – cine l-ar împiedica? – căci, pe de altă parte, nu vedem cum ar putea fi opriţi din opera lor de deturnare a poporului de la binele REAL, cei interesaţi material de o astfel de deturnare: Rousseau e categoric în exprimare – dar nu se bazează, în demonstraţia sa, pe forţe categorice, în zona binelui – căci singurele forţe CATEGORICE, absolut garantate, sunt doar forţele divine].
Revenim: Suveranul nu are drept legislativ integral, pentru că poporul trebuie obligat (“obligat” – spune Rousseau : obligat de cine? De morală? De conştiinţă? Dar o obligaţie atât de categorică precum o pretinde Rousseau n-ar putea avea loc decât într-un context fie dictatorial-tiranic, sau despotic, fie într-un climat religios cât se poate de profund – or, Rousseau exclude ambele variante) – să-şi exercite, prin sufragiu, forţa legislativă “ – un fel de <<termometru>> al voinţei generale. Şi iar ne vedem siliţi a repeta întrebarea: dar dacă “temperatura” termometrului a fost falsificată de “specialişti sociali” în măsluire şi diversiune şi dezinformare – toate acestea funcţionând din plin, ca propagandă, în preajma revoluţiei franceze regicide din 1789?
Cine mai poate fi sigur de instinctul poporului, când acesta e pradă atitudinii permanent şi consecvent egoiste? – pentru că nu i se arată omului , de către “specialiştii sociali”, decât ţinte materiale, false, sau abstracţiuni complicate, sofistice unele – prea rafinate, sau prea labirintice şi nefireşti, în orice caz, pentru cei cu viziune “simplă şi sănătoasă”: şefii “cu plăcere de a comanda” – plăcerea de putere instituindu-se, de fapt, prin “comandamentul” mult mai urgent decât orice, al josnicelor interese şi câştiguri materiale inechitabile, nemeritate – dar imediate.
Zona comunităţii umane-cetate se dovedeşte mult prea primejdioasă, pentru a-i încredinţa, fiecare individ şi toţi indivizii la un loc – TOATE drepturile lor, în mod ABSOLUT.
Decât dacă, am spus-o mai sus, aceste drepturi nu înseamnă cine ştie ce. Ce înseamnă, aşadar, şi în ce constau aceste drepturi ale individului-cetăţean? Rousseau n-o spune decât vag, pe ocolite – dar “restul nespus” se poate întregi, în mintea noastră, a celor de azi, care ştim “contururile hărţii materialismului”: “În locul unui mod de viaţă nesigur şi precar, un altul mai bun şi mai sigur – în locul independenţei naturale, libertatea – în locul puterii de-a dăuna altora, propria siguranţă – şi în locul forţei proprii, pe care alţii ar fi putut-o înfrânge, un drept pe care uniunea socială îl face de neînfrânt. Însăşi viaţa, pe care şi-au încredinţat-o statului, este necontenit ocrotită de acesta””
Deci, avuţia cetăţeanului-component al poporului, constă în:
a-mod de viaţă(înţelegând prin aceasta bunuri materiale şi facilităţi materiale, mai mari sau mai mici);
b-libertate(care e un concept extrem de labil, în cadrul concepţiilor materialiste – iar la R. chiar mai”clar”, în relativitatea şi echivocul său ameninţător, chir periculos: Rousseau emite o teorie a dictaturilor revoluţionare – în care spune că, pentru “a asigura libertatea tuturor, statul trebuie să-şi exercite constrângerea asupra tuturor”[76]);
c-siguranţa-securitatea personală(şi ea, un concept cu mare grad de echivoc, atunci când se pune problema transpunerii lui în realitate – din moment ce nu se poate calcula niciodată unde începe zona de drept a celorlalţi, faţă de un “mine” – mai ales când societatea este concepută cu fundamentele pe EGOISMUL DECLARAT, iar şefii au “drag” de “comandă”-putere, iar nu de calcule matematico-sociale, în legătură cu zonele de libertate ale supuşilor);
d-forţa( cea proprie, înlocuită de dreptul legal – ceea ce ne introduce într-un nou cerc vicios – căci nu putem şti ce e drept, decât ştiind ce e forţa – şi forţa, Rousseau vrea s-o îngrădească prin drept – adică prin ceva nedefinibil prin sine, sau prin ceva superior sieşi şi superior tuturor termenilor prinşi în vârtejul definiţiei: în loc să accepte etalonul divin, transcendenţa – Rousseau obligă, mereu, la definiri în cadrul relaţiilor cu forţele egale, interşanjabile şi interfuncţionale, care “mârâie”, într-o agresivitate ce ameninţă continuu edificiul social, şi aşa extrem de şubred, conceput mental de Rousseau);
e-însăşi viaţa. Da, viaţa individului. Ce înseamnă viaţa lui? Biologie curată, ordinară – căci nu se întrevede nici un ţel superior şi durabil în eternitate(fie şi în eternitatea relativă) – decât acela de a-şi apăra pielea lui de individ biologic, laş şi egoist. Şi aceasta, prin situarea într-o “turmă” de laşi şi egoişti. Unde mai e “securitatea”? Un “animal uman” laş-egoist renunţă total la drepturile sale (în speţă, la VIAŢĂ) – în favoarea unei mulţimi de laşi-egoişti, printre care se ascund, cu abilitate, cei cu “drag de comandă”. Profitorii de meserie. Atunci, nu-i de aşteptat ca iubita lui viaţă să-i fie în primejdie maximă, şi să devină obiect de şantaj şi tranzacţie de tip sclavagist(“îţi las viaţa, dacă îmi dai tot ce ai fi făcut cu viaţa , dacă ar fi fost a ta”) – tocmai de ce se ferea mai abitir Rousseau? Căci iată ce zicea el[77]: “Întemeind dreptul de viaţă şi de moarte pe dreptul de a înrobi, şi dreptul de a înrobi pe dreptul de viaţă şi de moarte, nu e limpede oare că astfel se ajunge într-un cerc vicios?(…) Primind robia drept preţ al vieţii sale[robul] n-a primit din partea învingătorului nici o favoare: în loc să-l omoare fără folos, acesta l-a omorât în mod util(…). Deci, oricum ai privi lucrurile, dretul la sclavaj e nul, nu numai pentru că e nelegitim, ci şi pentru că e absurd şi lipsit de înţeles. Aceste cuvinte , sclavie şi drept, sunt contradictorii: ele se exclud reciproc. Fie că ar veni din partea unui om către alt om, ori din partea unui popor către alt popor, acest fel de discurs va fi la fel de lipsit de sens:<<Fac cu tine o convenţie, cu totul în dauna şi în folosul meu, pe care o voi respecta cât îmi va plăcea, şi pe care tu o vei respecta cât îmi va plăcea>>”.
Oricât ar încerca să râdă Rousseau – aceasta este situaţia creată în orice societate dez-dumnezeită: SCLAVIA celui mai naiv şi mai slab fizic, faţă de cel şmecher şi tare fiziceşte.
Nimeni nu neagă (şi nu trebuie să nege) premiza de bună-credinţă şi de bună-voinţă(faţă, însă, de o umanitate abstractă, obiect experimental viitor), de la care pleacă Rousseau, în excursul său. El ar voi:
I – o societate revoluţionată moral – dar fără să accepte că morala, dacă nu e de esenţă divină[78], e vorbă goală, o convenţie aproximativă, rămasă între foile de hârtie ale filosofului reformator[79]: „Cel care cutează să pornească la făurirea unui popor trebuie să se simtă în stare să schimbe , ca să spunem aşa, însăşi natura umană, să transforme pe fiecare individ, care prin el însuşi e un întreg perfect şi solitar, făcându-l să devină o parte dintr-un întreg mai mare, de la care acest individ primeşte, întrucâtva, însăşi viaţa şi fiinţa sa, el trebuie să se simtă în stare să schimbe constituţia omului, pentru a o întări. Să înlocuiască existenţa fizică şi independentă pe care am primit-o cu toţii de la natură, printr-o existenţă parţială şi morală[moralitate – în cadrul strict material…] – să ia omului forţele lui proprii şi să-i dea în schimb altele, străine, de care să nu se poată folosi decât cu ajutorul altora. Cu cât aceste forţe naturale vor fi mai stinse şi mai anihilate [n.n.: ciudat pentru autorul lui Emil să afirme că lumea ar începe de la “iluminaţi”… – că, adică, omul n-ar fi cunoscut, înainte de sec. 18, epoci de evoluţie spirituală cu mult superioare – fie şi doar stihinice], cu atât cele câştigate vor fi mai mari şi mai durabile, cu atât legislaţia va fi mai solodă şi mai perfectă (…). „Astfel că se poate spune că legislaţia a atins cel mai înalt grad de perfecţie spre care poate năzui, abia atunci fiecare cetăţean nu este nimic şi nu poate nimic decât prin toţi ceilalţi, iar forţa câştigată de întreg va fi egală sau superioară sumei forţelor naturale ale tuturor indivizilor.” V-aţi lămurit, credem, de unde începe ofensiva REALĂ împotriva LIBERTĂŢII. Acest discurs social-liberal dezvăluie că libertatea trebuie să fie atacată şi distrusă din ambele părţi:
a-dinspre zona cer-al-religiei, prin ateizarea lumii, şi
b-dinspre însuşi individul stingher, fără Dumnezeu: el este somat să renunţe la sinele său, pentru a fi “reformat” de alţii. Cine “alţii”? Bănuiţi, credem…”Doriţii” de putere, de “plăcerea de a comanda”.
În esenţă, discursul lui Rousseau anunţă şi proclamă – paralizia cerebrală, mancurtizarea omului-individ – în numele unui fals “bine public” – căci societatea “iluminaţilor” nu are ţeluri spirituale, ci pur materiale. “Binele public, deci, nu va fi “normalizarea funcţionării spirituale a entităţii spirituale-NEAM” – ci pregăteşte comunismul bolşevic din 1917, stalinizarea, precum şi…nu doar vetusta “internaţională proletară”, ci (cu precădere!) mondializarea plutocratică liberală, de după al doilea război mondial şi, mai ales, de după anul 1989…
Ştia, oare, marele şi pătimaşul gânditor Rousseau, cui şi pentru ce slujea? Probabil că nu ştia. Căci schizofrenia lui spirituală izbucneşte tot mai des, culminând cu criza dedublării, cu privire la LEGISLATOR: Rousseau se simte, el însuşi, paralizat, în faţa gândului despre NATURA LEGILOR BINEFĂCĂTOARE PENTRU UMANITATE. Rousseau e gata să cedeze, încăpăţânatul ateu( ? ) e gata să recunoască faptul că pierde totul de sub control, simte CLAR că, pentru reforma moral-legislativă REALĂ, trebuie acţionat acel “ceva” care-i repugnă: INTERIORUL SPIRITUAL AL UMANITĂŢII – misterios şi inaccesivil oricărui “iluminat” – dar atât de fascinant … Şi Rousseau aproape că ar cădea în extaz, prăbuşindu-se din paginile propriei cărţi:”Pentru ca un popor care ia fiinţă să poată gusta maximele sănătoase ale politicii şi să urmeze regulile fundamentale, ale raţiunii de sta, ar trebui ca efectul să poată deveni cauză, ca spiritul social, care trebuie să rezulte din legiferare, să prezideze la crearea legislaţiei, ca oamenii să die, deci, înainte de a avea legi, ceea ce trebuie să devină datorită lor.“ Adică, spunem lor, să intervină graţia divină, care să-l reîntroneze pe om în sfinţenia spiritului său, mântuindu-l de cel rău.
Poporul, deci (trecem noi peste baricada mentală, pe care Rousseau şi-o autoimpune), ar trebui să ştie de Dumnezeu, să aibă într-însul LEGEA LUI DUMNEZEU(singura şansă eliberatoare reală) – fapt care, probabil, nu doar ar uşura nemăsurat de mult efortul oricărui legislator uman – ci l-ar face, pur şi simplu, superfluu;
I- o societate bazată pe echitate (şi aici, Rousseau suferă de un nou atac de schizofrenie spirituală: pe de o parte, se exercitau ocultele presiuni ale “iluminaţilor”…liberali…, care doreau rămânerea proprietăţii, cu schimbarea doar a proprietarilor…“sacrosancta” proprietate liberală… – pe de alta, Rousseau îşi dă seama clar că proprietatea, dacă e absolutizată, ca factor de construcţie socială – devine, tocmai pe dos, factor de disoluţie socială – prin ruptura tot mai adâncă, spirituală şi materială, dintre bogaţi şi săraci, şi prin lupta, aparent, doar socială… – măcinătoare de forţe, fizice şi spirituale) este dezbinatoare decisivă şi definitivă a corpului social, a legăturii dintre stat şi suveran.
II- Rousseau consideră , la modul cartezian, că legătura dintre stat şi suveran este similară celei dintre suflet-corp – însă, iar, suflet NU dumnezeiesc, ci animal-senzitiv[80]: “Gândirea mea nu e de a distruge în mod absolut proprietatea particulară, căci acest lucru e cu neputinţă (n.n.: despre câte lucruri “cu neputinţă” a fabulat Rousseau până aici, parcă nu încăpea şi acesta? – dar presiunile…), ci de a o închide în limitele cele mai strâmte, a-i da o măsură, o regulă, o frână care s-o stăpânească, s-o dirijeze, s-o subjuge (s.n.: curios cum apar, mereu, la acest înflăcărat apărător al libertăţii, verbe ale îngrădirii violente…) şi s-o ţină întotdeauna subordonată binelui public(…). Proprietatea statului să fie cât mai mare, cât mai puternică, iar cea a cetăţenilor cât mai mică şi cât mai stabilă cu putinţă”. Da, a căţeilor – dar a dulăilor? Şi mai departe:”Starea de societate nu e de folos oamenilor decât în măsura în care au toţi câte ceva şi nimeni nu are nimic de prisos” [n.n.: nici un liberal de azi nu l-ar mai iubi pe Rousseau, dacă l-ar citi cu atenţie…]. Dar soluţia reală – adică: cum să facă această visată, imaginată funcţionare, să devină una DE FAPT – rămâne o enigmă pentru noi – şi un deziderat nu doar neîmplinit, ci de care se depărtează, pe zi ce trece, tot mai mult, “iluminaţii” de tipul binevoitor-ROUSSEAU.
Căci, precum s-a zis mai sus, nu poţi considera ca GARANTAT SOCIAL un corp social NUMAI prin sine însuşi, dacă acest corp social conştientizează doar nivelul biologic, de pofte josnice(dorinţe, voinţe etc. – toate legate de domeniul strict material). Nimeni nerenunţând, esenţial, la EGOISM – nu poţi construi o societate cu vreo dimensiune altruistă (căci a renunţa la propriul drept, în prezent – presupune un idealism altruist, deoarece înseamnă că tu CREZI în viitor ŞI ÎN CEVA SUPERIOR – or, cineva redus la biologic, nu lasă vrabia din mână, pentru cioara din par…). Ba, nici măcar nu poţi obliga(decât prin modalităţi tiranic-teroriste) pe cineva să CEDEZE( nu TOTAL, cum spune Rousseau – dar nici măcar PARŢIAL) DREPTURILE (şi ele, reduse la strictul orizont biologic) – dacă nu are garanţia SUPRA-BIOLOGICĂ(zicem noi: divină) că nu-şi va pierde “darul” său către stat(nicicum să se mai pună problema aşteptării “darurilor” din partea celorlalţi, către sine revărsate…). În definitiv, ce “dar” are de dăriut fiecare, într-o societate rousseau-istă? BIOLOGICUL – singurul lucru pe care-l posedă individul sosial. Cum să-şi dea cineva STRIST MATERIAL(constituit juridic şi existenţial) – materialitatea (aneantizându-se…) – către o altă materialitate întrutotul similară materialităţii lui? Şi de ce ar face-o, spre ce câştig nemaipomenit? Pentru un vis de securitate viitoare(prezumtivă) sporită? Dar individul biologic, ne vedem siliţi a repeta – nu poate vedea şi concepe existenţa şi lumea – decât LA MODUL STRICT BIOLOGIC – adică ÎN PREZENT. Degeaba râde Rousseau de teoria lui Caligula, căci el însuşi, Rousseau, vorbeşte despre omul-bestie. Ce contract s-ar putea stabili cu fiarele biologice?
Până şi Rousseau, cu “idealismul” său materialist obstinat, percepe adevărul, într-o nouă criză de dedublare a personalităţii[81]: “În sfârşit, când statul, ajuns aproape de ruină, nu mai dăinuieşte decât într-o formă iluzorie şi goală, când legătura socială e ruptă în toate inimile, când cel mai josnic interes îşi arogă cu neobrăzare numele sacru al binelui public, atunci voinţa generală amuţeşte. Toţi, călăuziţi de motive tăinuite, nu-şi mai spun părerea ca cetăţeni, ca şi cum statul n-ar fi existat niciodată, şi încep să treacă în mod fals, sub numele de legi, nişte decrete nedrepte, care nu au alt scop decât interesul particular”.
Rousseau spune aceasta vis-à-vis de societatea aristocratică, aflată în plin proces de despiritualizare şi descompunere morală – dar ce-au făcut, ce altceva au făcut şi fac “iluminaţii” liberali, de la iacobini încoace, decât să promulge legi pentru “interesul particular”?
Deci: a- ca particular, individul este egoist – şi, deci, vrea garanţii că va câştiga mai ult decât va pierde – or, aceste garanţii, după Rousseau, i le oferă nişte egoişti asemenea lui, avizi de câştig şi complet reticenţi la cedarea către alţii – a ceva, a orice e folosibil spre “biologic”;
b-ca parte a suveranului – individul nu poate fi decât formal schimbat într-un “şef” – şi, atunci, nu-l putem gândi în ambele locuri sociale deodată: şi jos, în gloată, şi sus, ca arbitru al gloatei. E de neconceput, moral vorbind, să-l consideri posibil de transfigurat metafizic, într-un suveran metafizic ( ca expresie a colectivităţii, ca supra-individ altruist, pregătit nu doar să se protejeze pe sine, ci să le redea drepturile umane şi altora) – făcând abstracţie de egoismul fundamental al membrilor societăţii umane imaginate de Rousseau – O SOCIETATE A CĂMĂTARILOR – căci cel ce se vede SUVERAN, nu se mai vede şi “individ din gloată” – şi, din locul de sus, vrea să profite, ca “şef”, furând cât poate din drepturile celor deasupra cărora se poziţionează social.
O dublă ipostaziere – de INDIVID PARTICULAR şi de SUPRA-INDIVID METAFIZIC(SUVERAN) – în cazul aceluiaşi om – nu poate ficoncepută decât într-o societate reformată moral (“reformată înainte să vină reformatorii iluminaţi”…), din adâncuri: O SOCIETATE RELIGIOASĂ. Şi, spunem noi, în primul rând o societate autentic creştină – după modelul comunităţilor creştine ale sfintelor începuturi – secolele I-IV, de la începutul mileniului I.
Oricum ar întoarce-o Rousseau – se loveşte de Dumnezeu – şi o recunoaşte, cu obidă şi ciudă (şi calomniind divinitatea: “zeii” ar fi înzestraţi de/cu înţelepciunea oamenilor…)[82]: “Iată ce i-a silit dintotdeauna pe părinţii naţiunilor să recurgă la intervenţia cerului şi să-i înzestreze pe zei cu propria lor înţelepciune, astfel încât popoarele, supuse fiind legilor statului ca şi celor ale naturii şi recunoscând aceeaşi putere în crearea omului ca şi în aceea a cetăţii, să asculte de bunăvoie şi să poarte jugul fericirii publice.” Cât de relative sunt toate ! – dar, parcă, nimic nu se face, dacă omul nu se gândeşte, măcar, la Dumnezeu…Altfel, în definitiv, ce-i acela “bine public”? Fiecare înţelege:
a-fie cum îi convine,
b-fie cum au alţii, mai vicleni ca el, interesul să-l determine să creadă că ar trebui să-i fie convenabil, de folos – de fapt, convenabil şi de folos fiind pentru o oligarhie de escroci sociali(naţionali şi/sau mondiali).
Marea eroare a lui Rousseau şi a urmaşilor săi(aceştia din urmă, direct interesaţi în perpetuarea erorii şi a consecinţelor ei) provine:
a-fie din faptul de a considera părţile contractante ca neavând nevoie de arbitru-garant al respectării prevederilor contractului, dar chiar şi al valabilităţii, în timp şi spaţiu, a termenilor contractuali(ceea ce ar fi o absurditate de neadmis, pentru un jurist),
b-fie din faptul de a considera că arbitrul-garant sunt LEGILE – dar legile elaborate “artificial”, de către “noua ordine mondială”. De fapt, de un corp social restrâns, de impostori juridici mondiali, care se prefac a fi deasupra corpului social real. Aceştia nu numai că nu sunt “elita” socială, dar devin tot mai dubioşi, prin modul cum silesc umanitatea să “navigheze” istoric – ei, şi nu alţii, sunt contravenienţii care, din pricina infracţiunilor comise: înşelăciune, fraudă, abuz de încredere – ar trebui izolaţi-excluşi din corpul social real, şi în nici un caz acceptaţi-toleraţi ca “legislatori” – terţi, garanţi ai polarităţii contractuale indivizi-suveran, şi cu totul falşi garanţi ai unui aşa-zis mecanism de cedare şi primire, reciproc avantajoasă, de putere-“dar”, din partea contractanţilor. În realitate, aceşti contravenienţi mondiali se interpun între părţile contractante şi, sub chip că arbitrează de pe poziţii superior-morale, chiar cu pretenţii de cvasi-sacralitate(“puternicii “…) – îşi însuşesc, fără ruşine, fără nici un fel de scrupule, ceea ce se “scurge”, ca cedare de putere şi “daruri”, din ambele părţi: şi dinspre individ spre corpul social, şi dinspre corpul social spre individ. Aceste “legi” sunt false legi, căci ele nu mai pot fi garante şi arbitrante: ele nu au gradul de impersonalitate (relativă) al legilor-variante ale LEGII DIVINE – ci ele aparţin de părţile contractante, fac parte din zona “rivalilor contractanţi”. Ele nu aparţin unui arbitru, ca terţ situat , moral, deasupra părţilor contractante(şi, deci, neimplicat direct în interesele conţinute în termenii contractului) – ci aparţin cuiva din interiorul celor două părţi contractante: indivizii “cu dragoste de comandă”, indivizi marcaţi de setea de satisfacere a intereselor lor personale (sete pe care o implică total, în formularea şi în traducerea în viaţă-realitate socială, a termenilor contractuali). Dacă omenirea nu ar fi orbită de curentele de gândire antispiritualistă, ar vedea marea “cacialma”, care asigură “iluminaţilor” zilelor nostre puterea de fapt şi de drept( ! ) asupra umanităţii: se face paradă de “Ştiinţa juridică”, ca fiind desprinsă total de teologie – laicizată – când, de fapt, nu există, în întreaga lume, vreun cod de legi care să nu-şi aibă originea(în modul cel mai propriu şi mai profund, mai “ştiinţific”) în codurile de legi morale SACRE, ca revelaţii divine. Lumea modernă ar trebui să funcţioneze măcar pe LEGEA INVARIANT MOZAICO-IUDAICĂ – dacă nu pe LEGEA INVARIANT( mult superior-spirituală) HRISTICĂ. Din păcate, “iluminaţii” au pervertit în aşa hal atât variantele laicizate ale legilor revelate, cât şi mintea oamenilor – încât nici o lege nu mai recunoaşte în ea chipul ARBITRULUI DIVIN, nu mai reflectă impersonalitatea sublimă a CODURILOR MORALE REVELATE – iar oamenii(corpul social) sunt înşelaţi, orbiţi de la obraz, de sute de ani, că legile UMANE(“ILUMINATE”…) au şi pot avea autoritate absolută. UMANISMUL şi, apoi, ILUMINISMUL – nu sunt altceva decât numele campaniei furibunde de mancurtizare a umanităţii (cel puţin în zona europeană) – de convingere a oamenilor asupra unui lucru absurd: precum că nişte impostori pot ţine locul lui Dumnezeu. Deci, pot fi factori legislativi – LEGISLATORI ÎN ABSOLUT(din moment ce pot pronunţa chiar pedeapsa cu moartea!).
Din momentul în care legea nu mai provine din LEGEA INVARIANT-DIVINĂ, ca variantă adaptată social, spaţial şi temporal la o anumită societate, a unei anumite epoci , dintr-un anumit spaţiu spiritual (repetăm: înţelegem prin LEGE INVARIANT-DIVINĂ, în modernitate, fie INVARIANTUL SACRAL-SINAI=LEGILE MOZAICO-IUDAICE, revelate , ale Vechiului Testament – fie INVARIANTUL HRISTIC=FERICIRILE enunţate-revelate de Hristos, în Iudeea anilor 30-33, mileniul I – ca nouă lege, a umanităţii chemate la re-spiritualizare – lege ca testament-legământ-relegare a Omului de Dumnezeu) – legea nu mai are valabilitate de lege, ci e un text oarecare, fără nici o autoritate. Căci autoritatea garantă(de raportare ontologică) trebuie să fie divină, şi numai divină(doar Dumnezeu a creat Lumea şi Omul!) – şi doar DELEGATĂ către legislatorul terestru, care revelează legea divină(Moise sau Hristos, în ipostaza lui uman-corporală – dar cu autoritatea, parţial ocultată de trupul material – de VERB DIVIN). Şi, în continuare, dar cu legătură indestructibilă de INVARIANTUL REVELAT şi de LEGISLATORUL PRIM-DELEGAT (Moise-omul sau Hristos-Dumnezeul Întrupat) – delegată de gradul doi către factorii umani legislativi (popor, corp social, suveran sau cum vor vrea să le spunem sau să-i considerăm, din punct de vedere formal: căci esenţialul APLICABIL al LEGII va rămâne, pentru cei care refuză orbirea – AUTORITATEA DIVINĂ – iar nu delegaţii vizibili, corporal-umani).
Repetăm: din păcate, azi, lucrurile nu stau aşa – din pricina unor grave distorsionări, produse de impostorii “iluminaţi”. Legea, azi (şi de câteva sute de ani încoace) provine din interiorul corpului social (iar nu din exterior, dinspre un terţ al REVELAŢIEI ORDINII DIVINE) – dinspre un segment interesat strict personal (fără nici o urmă de impersonalitate-transpersonalitate – care trebuie să fie caracteristica fundamentală a unei legi în care se pun în discuţie chiar VIAŢA ŞI MOARTEA OMULUI…) – interesul ţinând de ajustarea grosolană şi criminală , prin total abuz de încredere, în raport cu umanitatea – a “contractului social” (ca fals contract, fără terţ garant, prin autoritate morală superioară) la interesele specifice ale uneia dintre părţile contractante – şi nici măcar în întregul ei: profită o mafie parazită, un segment uman infim, poziţionat la intersecţia indivizilor particulari cu suveranul sau cu corpul social global. Poziţionare infracţională, căci duce la raptul drepturilor – atât individuale, cât şi sociale – şi scurgerea lor înafara societăţii, în zona unui grup de interese egoiste, meschine.
S-ar putea replica: Hristos a spus “Daţi cezarului ce este al cezerului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Noi nu putem spune, însă, dimpreună cu Fustel de Coulange[83]: “creştinismul este prima religie care n-a avut pretenţie ca dreptul să depindă de ea(…). În ceea ce priveşte guvernarea statului, se poate spune că creştinismul a transformat-o în esenţa sa, tocmai pentru că nu s-a ocupat de ea.”
Nu – pentru că Hristos, chiar dacă a semnalat oamenilor lumea spirituală şi prăpastia care se adânceşte tot mai mult, prin păcatele omului, între lumea trupului şi lumea spiritului – el nu a făcut acest lucru ca pe o simplă constatare a unei realităţi de neschimbat, a unui destin implacabil. Hristos nu poate fi conceput ca acceptând ineluctabilul! El a pornit sublima luptă şi operă de implicare efectivă, activă, a lumii materiale, a oamenilor(“corp social”…) – în transfigurare, în conformarea la lumea superioară-spirituală. Altfel, care ar fi şansa acordată omului şi lumii, dacă Hristos ar lăsa schizofrenia ontică să-şi facă de cap? Hristos implică lumea spirituală în lumea materială, transfigurând-o şi invitând-o, totodată, la exerciţiul transfigurării, pe aceasta din urmă. Nu poţi spune, dacă eşti creştin adevărat:”Am şi voi avea, de-a pururi, două fiinţe, pe care nu le voi împăca niciodată: una din ele aparţine statului, şi va aparţine pentru vecie – şi alta aparţine religiei, şi va aparţine ei pentru vecie”. Nu, Hristos nu întreţine schizofrenia, ci o conduce spre ameliorare – promiţând o viitoare transfigurare totală a omenirii, întru recuperarea paradisiacă ! “Iluminaţii” şi doar ei provoacă perpetuarea şi agravarea schizofreniei moral-spirituale şi social-ontologice.
Din moment ce relaţiile prin legi ale statului implică VIAŢA ŞI MOARTEA OMULUI, îi implică acestuia modificări ale statutului său ontic, ale existenţei sale duble şi simultane(trupească şi sufletească) – înseamnă că Hristos a spus, de fapt, ceva ce trebuie înţeles în spiritul lui Hristos, iar nu în litera falsificată de oamenii-“suverani”(cu dragoste de putere…), care doresc blocarea culoarului dintre om şi divinitate, pentru a depărta glasul divin, de urechile “corpului social” – spre a-şi face ei jocul intereselor rentabile: “Daţi cezarului ceea ce consideră el ACUM, adică înainte de pornirea sfintei Mele lucrări în lume, că ar fi al său (dar voi ştiţi bine că nimic nu aparţine, în fapt, omului, ci totul aparţine lui Dumnezeu Atoatecreatorul) – până când, învăţând, prin sfânta Mea lucrare în această lume, să dea ŞI EL ce este al lui Dumnezeu, lui Dumnezeu(adică totul, adică să-şi descopere spiritul) – va înţelege că ierarhia pământească trebuie să reflecte şi să dubleze ierarhia cerească, treptat(“precum în cer, aşa şi pre pământ”) – până la suprema revelaţie a contopirii întru unica realitate REALĂ: SPIRITUL DUMNEZEIESC”.
Deci: Fundamentele dreptului modern, care sunt falsificate de “iluminaţi” – trebuie reconsiderate cu toată înţelepciunea şi bunăcredinţa – cu toată hotărârea şi vigoarea, regândite , reformulate şi reapropiate de ceea ce trebuie să redevină DREPTUL TEOLOGIC, ca întoarcere la originaritatea legală, ca regăsire de sine a ORDINII, în “corpul social”, întru măsurile divine. Ca revenire a rădăcinii LEGII la LOGOS-ul DIVIN – la sursa de alimentare spirituală cu Adevăr-Justiţie, numită ORDINE DIVINĂ.
*
3.5.Nikolai Berdiaev şi Noul Ev Mediu: “Mutaţia Lăuntrică” şi transcenderea istoriei-lege
În fine, rusul Nikolai Berdiaev, în plin secol XX (Un Nou Ev Mediu, Omniscop, Craiova, 1995), afirmă că umanitatea, după rătăcirile spirituale ale veacurilor moderne, se situează într-un moment de criză supremă, care nu se va putea rezolva decât printr-o transfigurare, printr-o nemaivăzută revoluţie interioară şi exterioară, prin care adevăratele dimensiuni divino-umane vor fi revelate. După experienţa falimentară a socialismului şi capitalismului, ambele situate în zona Antihristului-Antispiritului (socialismul “divinizând munca materială”[84], în dispreţul valorilor calitative, “uitând scopul şi sensul vieţii”, aducând “satanocraţia”:”un astfel de monstru nu cuprinde un suflet omenesc nou, căci nu-l conţine deloc”[85] – capitalismul aşa-zis democratic reificând societatea umană, “nivelând individualitatea umană”[86], “atomizând societatea”[87], “ignorând, în realitate, poporul”[88], “născând toate nenorocirile societăţii”[89] – concluzia:”Sub veşmântul burghez sau socialist se poate adăposti aceeaşi substanţă sau, mai degrabă, aceeaşi lipsă de substanţă”[90]) – lumea, pământul – se cutremură şi cedează sub picioarele noastre. Au dispărut “speranţa şi iluzia, totul este dezgolit şi demascat” – omul care s-a împotrivit teocraţiei Evului Mediu, voind să se echilibreze spiritual – “a trecut la afirmarea de sine şi această afirmare a sfârşit cu exterminarea omului prin sine însuşi, autoexterminarea”[91]. Căci “autonomia nu trebuie să fie decât un drum spre TEONOMIE, spre o stare de suflet superioară, spre libera acceptare a voinţei lui Dumnezeu, spre libera subordonare a acesteia”[92]
N. Berdiaev trasează, în cartea sa Un Nou Ev Mediu, drumul Omului, printre obstacole înfiorătoare, pentru A SE LEPĂDA DE ANOMIE ŞI A AJUNGE LA TEONOMIE. În fapt, acesta este şi drumul tânărului, care repetă drumul umanităţii, în propria persoană evolutiv-spirituală – de la ANOMIA copilăriei – la conştientizarea universului normat dublu: prin legi cosmice divine şi prin legi sociale.Când această dublă marcare se va armoniza spiritual, în conştiinţa adolescentului/maturului(cosmico-divinul şi socialul intrând sub acelaşi cerc al înţelegerii) – se va ajunge la starea de TEONOMIE. Omul-tânăr trebuie să înţeleagă că-şi va rezolva destinul nu prin egoismul copilăriei, nici prin schizofrenia actuală cosmic-social – ci prin solidaritatea socială, conformă cu armonia cosmico-divină. Problema destinului individual este “irezolvabilă în limitele istoriei” – spune filosoful rus: “În limitele istoriei, este irezolvabil şi conflictul tragic al destinului individual cu destinul întregii umanităţi. De aceea, istoria trebuie să se încheie. Lumea trebuie să intre într-o realitate superioară, într-un timp integral, în care să se rezolve problema destinului individual uman, iar conflictul tragic al acestui destin individual cu destinul universal trebuie să-şi găsească o soluţie. (…) Istoria nu are o evoluţie infinită în timpul nostru, nu are firescul fenomenelor naturale tocmai pentru că istoria este declin. Aceasta este ultima concluzie a metafizicii istoriei(…) Metafizica istoriei ne învaţă că ceea ce este irezolvabil în limitele istoriei se rezolvă dincolo de limitele ei. Acesta şi este cel mai important argument în favoarea faptului că istoria nu este fără sens, că ea are un rost superior. Dacă ar avea numai un sens pământesc imanent, tocmai în acest caz ar fi absurdă, fără sens, pentru că atunci toate dificultăţile fundamentale, legate de natura timpului, ar fi irezolvabile, sau toate rezolvările ar fi fictive, aparente şi neadevărate. O astfel de metafizică a istoriei relativ pesimistă rupe mreaja iluziilor legate de divizarea viitorului şi răstoarnă ideea de progres, dar întăreşte speranţa şi năzuinţa în soluţionarea suferinţei istoriei din perspectiva eternităţii, din perspectiva realităţii veşnice. (…) Trebuie să aibă loc o anumită mutaţie lăuntrică(s.n.), după care istoria universală nu se va mai înfăţişa în perspectiva fluxului distrugător al timpului, aruncată parcă în afară din adâncul spiritului – ci în perspectiva eternităţii, a istoriei celeste. Istoria universală se va întoarce în adâncime, ca un moment din veşnicul mister al Spiritului.”[93]
Dacă această înţelegere profundă a fiinţei sale istorice şi a rezolvării crizelor ei de identitate – întru Normă Cosmico-Divină va putea fi pusă în operă de către EDUCATOR, care-l va transfigura pe tânăr, dintr-o fiinţă animală, instinctual-oportunistă – într-una armonios-umană, cu ritmuri spiritual-cosmice, cu privirea mereu în sus, spre sursa Binelui Suprem – atunci se va putea vorbi despre victoria deplină a educaţiei şi prin educatori. Deci, în opera de educaţie juridică, tocmai pentru a-i revela acesteia finalitatea superioară, prin care se transfigurează jungla în paradis, şi fiara în fiinţă cu chipul lui Dumnezeu – este necesară, pe lângă “nunta” spirituală a Dreptului cu Pedagogia – devoţiunea amândurora, în zona RELIGIEI.
*
3.6.Invariabilul Legii şi Autoritatea Divină
Deocamdată, Justiţia nu face decât gesturi de concesie trufaşă (dar, şi acestea, extrem de zgârcite!) , de condescendenţă arogantă, faţă de Religie. Jurământul conducătorilor sociali pe Biblie(nici măcar pe crucifix) şi prezenţa crucii în sala de judecată – ar fi singurele câştiguri ale Religiei, după ateismul comunist. Dar aceasta-i prea puţin, atingând un nivel spiritual superficial. Suntem încă extrem de departe de o recunoaştre cinstită şi deschisă a planării permanente a DIVINULUI, asupra Balanţei Justiţiei umane. Un ocean de neînţelegere mai este de parcurs, până când se va recunoaşte că actul justiţiei trebuie supus normei divine şi finalităţii divine – iar legile să reflecte, clar biblic – INVARIANTUL LEGII DIVINE dublu revelată (veterotestamentar şi neotestamentar – complementar!).
Căci, din momentul în care legea nu mai provine din Legea Invariantă Divină, ca variantă adaptată social şi spaţio-temporal, la o anumită societate, a unei anumite epoci istorice şi dintr-un anumit spaţiu spiritual(înţelegem prin Lege Invariantă Divină – fie invariabilul Sacral-SINAI, Legile mozaico-iudaice, revolute, ale Vechiului Testement – fie Invariantul-HRISTOS – Fericirile din Predica de pe Munte) – legea nu mai are valabilitate de lege, ci este un text oarecare, fără autoritate reală. Autoritatea eroică, de care vorbea G.Vico, era consecinţa tot a apelului la autoritatea divină: braţul care crea spaţii pentru popoare era subordonat hotărârii Braţului Divin, conştiinţa ctitorului de state şi naţiuni era “turnată” în Potirul Conştiinţei şi Voinţei Divine(a se vedea mitologia întemeierii, la toate neamurile-naţiuni). Nu acelaşi lucru se poate spune despre autoritatea uman-comună, a ultimelor veacuri.
Autoritatea ori este divină sau delegată de către divinitate – ori nu e deloc. (A se vedea crimele bestiale ale Revoluţiei Franceze-1789: Dumnezeu n-a delegat “poporul francez” să ucidă şi să comită regicid – ci, cum s-a dovedit ulterior, Revoluţia Franceză, ca orice revoluţie umană – a fost rezultatul unei conspiraţii din partea unei minorităţi luciferizate. De aceea, ea rămâne, ca şi războaiele mondiale ale secolului XX, un obiect de studiu pentru medicii patologi – şi un motiv de serioasă reflecţie pentru Biserică).Legislatorul trebuie să accepte ca autoritatea să-i fie delegată pentru a se împărtăşi din lumina divină a ORDONĂRII. Deci, autoritatea divină să fie delegată către Legislatorul terestru, care revelează(nu opacizează, nu ascunde – cum face azi – trâmbiţând fals “umanismul” legilor – adică impostura şi arbitrariul) Legea Divină – cândva, cea proclamată, pentru sânge(adresată MEMORIEI şi FIZICULUI), pe Muntele Sinai – astăzi, cea proclamată, DIRECT PENTRU SPIRIT, pe Muntele Măslinilor.
*
3.7. HRISTOS-LEGISLATORUL
Dumnezeu-Tatăl, prin aspectul său filial (Dumnezeu-Hristos) , devine cel mai mare legislator al tuturor timpurilor pământeşti (concomitent cu cele cereşti). Trebuie să se înţeleagă foarte clar că legislaţia umană terestră a început în Legislaţia divină şi trebuie să se-ntoarcă, logic(chiar dacă sub forme diversificate) , în esenţa legislativă din care a pornit. Tocmai această cale de întoarcere la obârşia divină a legislaţiei terestre şi premizele ei le înfăţişează Hristos-Dumnezeu , prin predicile şi parabolele de la Templul din Ierusalim şi, în primul rând, prin Fericirile expuse la Predica de pe Munte (Matei, cap. 5,6,7), ca şi lămuririle către apostoli, la Cina cea de Taină (Ioan, cap.14,15,16,17). El spune, foarte clar, că, prin toate legislaţiile istoriei, prin toate orânduielile şi orânduirile umanităţii – nu se face altceva decât împlinirea, discretă, progresivă şi secretă(mistică, ascunsă ochilor ne-spirituali) a MARII LEGI, Unicei Legi; Obârşia preaputernică a tuturor legilor ce vor fi fost vreodată pe faţa Pământului: (Matei, 5,18)”Căci adevărat zic vouă : Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate.” Deci împlinirea Legii prin legi se va face desăvârşit şi absolut integral, prin însăşi trecerea-istorie(“mentalitatea”…), continuu evolutiv-spirituală, a mediului uman-terestru – atât în forma-emergenţă(iota=semnul literei de început al lui Iahve-Dumnezeu), cât şi în conţinutul-imergenţă(cirta=semnul literei de mijloc).
Cine afirmă că legea creştină e prea îngăduitoare, sau, chiar, că n-are sancţiuni, ci doar îngăduinţe[94] – amarnic se înşală şi nu are habar despre creştinism. Da, ne sunt dezvăluite, prin noua Lege, a lui Hristos, limitele cele mai depărtate, spre desfiinţarea limitei spirituale, către Dumnezeu – dacă ne supunem desăvârşit Legii: acestea sunt Fericirile – dar starea de FERICIT se traduce prin DESĂVÂRŞIT MORAL-SPIRITUAL, desăvârşit virtuos, desăvârşit supus Legii – până la renunţarea completă la egotism şi egoism, deschiderea definitiv generoasă, autosacrificială, către “ceilalţi”, către Iubire – care Iubire, adusă în parametrii cristici, echivalează cu desăvârşirea paradisiacă a lui Dumnezeu (prin Adam-Omul reordonat spiritual, rearmonizat legislativ, perfect conformat Legii – adică eliberat deplin de anomia satanică). Dar acesta este scopul cel mai înalt, pe care bietele legi omeneşti nici nu-l întrevăd, prin formulările lor ambigui şi din greu gâfâite, îngăimate, bâlbâite. Legile umane, însă, dcă vor să mai existe(ca autoritate efectivă) în istoria evolutiv-terestră, trebuie “să tragă cu urechea”, cât mai atent, tocmai la scopul legislativ cristic.
Nimic din legile umane nu are, deocamdată, prevăzută finalitatea legislativă supremă, dreptul legislativ formulat în Fericiri – dar tocmai acesta este motivul pentru care legile umane nu sunt ascultate decât cu o jumătate de ureche, şi în silă: ele nu sunt în stare să zărească, să exprime ce zăresc (dacă zăresc) – anume, obiectivul legislativ cristic, care este transfigurarea fiinţei umane, dintr-una anonimă, aflată în permanentă stare de zavistie cu sine şi cu mediul său social – într-una perfect împăcată-armonizată cu sine şi cu mediul său socio-natural(căci întregul COSMOS este “societatea” Omului!). O foarte palidă imagine a Cetăţii Legislative a lui Dumnezeu[95], o vedem în unele mânăstiri creştine, unde ascultarea legislativ-divină (alături de voturile sărăciei şi castităţii – care au tot o natură legislativă, dar mai înaltă şi mai greu de înţeles pentru oamenii de rând: desfiinţarea totală a egotismului, prin sărăcie trupească-socială, desfiinţarea seminţei metafizice de vrajbă, sexualitatea – care a despărţit şi învrăjbit Omul cu Dumnezeu şi, astfel, pe om cu sine însuşi, orice cu orice, opunând totul istoric, autodistructiv şi perisabil – TOTULUI CERESC ETERN-DESĂVÂRŞIT) – este atât de aspră, cât nu şi-a închipuit niciodată vreun legislator că vreo lege ar putea avea vreo astfel de teribilă consecinţă.
Dar, dacă răsplata-finalitate a efortului spiritual-legislativ este desăvârşită, doar printr-o ascultare desăvârşită, a unei Legi (aparent supraumane – dar care priveşte, în mod direct, doar FIINŢAREA UMANĂ, şi nimic altceva[96]) – ei bine, pedeapsa pentru neintegrarea Omului în Lege şi, mai cu seamă, a celor chemaţi să reprezinte Legea şi să-I călăuzească pe oameni spre Lege, dar care-şi încalcă sistematic misiunea juridico-umano-divină(PREOŢII-JURIŞTI AI TEMPLULUI) este marcată prin exclamaţia prevestitoare de prăbuşire apocaliptică:”Vai vouă!”[97]:
-“Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că închideţi oamenilor împărăţia cerurilor, căci voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi!(…) Nebuni şi orbi, ce e mai mare? Aurul, sau biserica, care sfinţeşte aurul?(…) Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că daţi zeciuială din mintă, din mărar şi din chimen, şi nesocotiţi cele mai de samă ale legii: dreptatea, mila şi credinţa. Acestea trebuie să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi!(…).Drept aceea, înşivă mărturisiţi de voi, că sunteţi fiii celor ce au ucis pe proroci. Şi împliniţi şi voi măsura părinţilor voştri. Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei? De aceea, iată Eu trimet la voi proroci, înţelepţi şi cărturari, şi pe unii din ei îi veţi ucide, şi-i veţi răstigni – şi pe alţii din ei îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi alunga din cetate – ca să vină asupra voastră tot sângele drept, care s-a vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel celui drept până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între biserică şi altar. Adevărul vă grăiesc: toate acestea vor veni peste voi! (…) Iată vi se lasă casa voastră pustie, căci vă spun: de acum, nu Mă veţi mai vedea până nu veţi striga: binecuvântat fie Cel ce vine întru numele Domnului!” Sancţiunea supremă a frivolităţii faţă de Lege şi Misiune a Legii: dez-identitatea şi atoate-învinuirea, urmate de orbirea faţă de lumină – până la descătuşarea CONŞTIENTĂ, ABISALĂ – a conştiinţei răului din Sine.
Cei care sunt chemaţi să dezvăluie, în om, prin educaţie şi credinţă, Legea sădită de Dumnezeu – şi încalcă, sfidător şi iresponsabil, menirea – sunt supuşi imprecaţiei cristice pe pământ – dar Legea nu e de pe Pământ. De aceea, acest “vai vouă!” este vizionar: legislatorii şi juriştii, care se fac că nu văd Legea, şi scot legi supte din deget, pentru confortul lor personal – vor primi suprema pedeapsă: DES-FIINŢAREA (scoaterea înafara planului divin al Fiinţei). Legislatorul şi juristul care nu e vizionar , ci bucher şi tipicar, speculând meschin, rău-voitor – îşi auto-suprimă fiinţa, se sinucide spiritual. Căci veşnica osândă a Gheenei este Focul ce arde toate matriţele greşite ale Facerii – şterge din planul ontologic pe cei care nu s-au supus comandamentului Legii: “casa voastră[planul existenţei terestre şi cosmice] vi se lasă pustie.” Şi nu-L vor mai vedea (n.n.: adică, nu se vor mai putea vedea-identifica, măcar formal – în/cu Matriţa Fiinţei-Hristos) până când nu vor recunoaşte, dincolo de legile chiţibuşăreşti-egotiste – pe Dumnezeu-Legea:”De acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”.
*
3.8.Civilizaţia creştină – civilizaţie legislativă
Multă lume (jurişti şi nejurişti) are o părere complet falsă despre lege şi creştinism, crezând a identifica, chiar, o incompatibilitate între cele două noţiuni.[98]De fapt, adevărul constă exact în formularea inversaă a judecăţii: cine nu vede că numai prin creştinism, legile capătă valoarea de Lege – acela habar nu are ce-i Legea, acela nu vorbeşte, de fapt, despre Lege – ci despre ce vrea el, adică, despre nimic.
Este tot atât de absurd să afirmi că religia creştină n-are de-a face cu legislaţia, precum este de absurd să afirmi că legislaţia nu are de-a face cu morala, sau că morala nu are de-a face cu religia.
În definitiv, ce scop are Legea? Are scop în sine? Nu poate, căci e pentru oameni – iar nu un text pentru un text( “artă pentru artă”…). Dar oamenii, sunt în sine? Nu, pentru că nu sunt propria creaţie – ci creaţii ale lui Dumnezeu, cu finalitate de la Dumnezeu. Sunt legi pentru Dumnezeu? Dumnezeu este Legea, deci n-are nevoie de legi. Atunci, pentru ce sunt legile? Pentru oameni care vor să ajungă la Lege – adică la Dumnezeu.
Cât despre faptul că legea nu are de-a face cu Morala – aceasta este o afirmaţie pe care numai infractorii pot s-o admită, fără mustrare de cuget. La fel, că Morala n-ar avea de-a face cu Religia. Adică, de ce să te comporţi bine, dacă nimeni nu veghează asupra Binelui, şi nici nu ştii ce-i acela Bine? Dar dacă admiţi că Binele există şi că este Cineva care veghează la împlinirea lui – te vei supune legilor Binelui. Arbitrat-Supravegheat. Altfel , în ruptura Moralei de Religie şi a moralei religioase de Lege apar rădăcinile ANOMIEI. Ale crimei generalizate, trecând drept “bine public”…
Juridica trebuie să conţină şi Pedagogia. Şi invers. Omul dacă nu e învăţat să înveţe legea – şi dacă nu-i este stimulată înţelegerea scopului final al legii – devine fie terorizat de lege, fie indiferent faţă de lege. Iar prin teroare şi indiferenţă n-a funcţionat lungă vreme nici o societate umană – ci societăţile bazate pe lipsa de raţiune şi implicare raţională a cetăţenilor în treburile Cetăţii – s-au sinucis, au dispărut din istorie. Omului trebuie să i se explice, în amănunt, cu multă răbdare, la vârsta când plămada lui umană este maleabilă şi permeabilă – cine este el şi cum să acţioneze şi de ce să acţioneze, într-un fel şi nu în altul. Pedagogia juridică trebuie făcută chiar de la 2-4 ani, când apar primele scântei de înţelegere – pentru ca fixarea strategiei juridice şi a finalităţii ei să aibă loc la vârsta deplinei înţelegeri, a deplinei formări a capacităţilor raţionale, emoţionale, atitudinale, spirituale: adolescenţa. Numai un om educat spre înalta şi cât mai deplina înţelegere a întregului sistem juridic, social şi cosmic, va avea posibilitatea să acţioneze ca un om adevărat, să-i formeze, la rândul lui, prin convingere raţională(dar şi intuitivă) pe alţi oameni(tovarăşi, copiii lui, chiar pe părinţii lui neinstruiţi) – şi doar astfel poate să se-nchege şi să reziste o societate umană sănătoasă – autentic umană, prin spiritualitate evoluată.
Accidentele istorice nu sunt de neglijat, nici de dispreţuit – dar nu ele dictează marele mers al istoriei umanităţii. Trebuie acordată asistenţă socială materială, dar şi morală, înţelegere şi respect pentru efortul lor uman, tuturor celor care nu pot ţine pasul cu cerinţele ritmului evolutiv al spiritului uman terestru – dar trebuie stimulate şi respectate, în primul rând, elitele, vârfurile societăţii, CĂLĂUZELE, cei care menţin constant , fără sincope prea mari, ritmul evoluţiei spiritului terestru. Apostolatul trebuie să fie misiunea nu doar a dascălilor de şcoală, ci şi a juriştilor, întorşi în şcoli, redeveniţi dascăli (căci, în Noul Ev Mediu, prezumat de N.Berdiaev, funcţiile sacerdotală, educaţională şi juridică trebuie cumulate de acelaşi om – omul vremii noi, vreme despre care Malraux spunea:”Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”).Că azi a căzut unul, din disperare, că mâine vor suferi mulţi şi vor cârti – trebuie să le acordăm întreaga noastră compasiune – iar pe cei ce trăiesc, fizic şi spiritual – să-i înconjurăm cu blândeţe şi, asemeni lui Hristos, să-i sfătuim, să-i însoţim câţiva paşi, să le explicăm cu înţelepciune, cu spirit de autosacrificiu şi cu răbdare îngerească: “Iacă Eu vă trimet ca pe nişte oi în mijlocul lupilor: fiţi deci înţelepi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”(Matei, 10, 16). Să-i mustrăm pe cei prea(şi nejustificat) leneşi, să-i izolăm, parţial sau total, pe cei care fac totul cu rea-credinţă conştientă şi refuză orice sfat bun[99] – să-i îndepărtăm de societatea umană, pentru a n-o contamina cu răul lor (dar în izolare, să le încercăm, neobosit, puterile sufletului, să trezim în ei, fie şi întârziat, germenii salvării – viziunii umano-divine: preoţii şi pedagogii să intre cât mai des, în clasa de elevi cât şi-n închisoare, într-un ritm susţinut, pentru a forţa uşile întunericului). Dar, evident, grija principală să fie pentru susţinerea ritmului general al UMANITĂŢII: aceasta este misiunea legilor şi legislatorilor – să nu-şi ia ochii de pe Lege – STEAUA ETERN CĂLĂUZITOARE. Căci vor exista mereu cetăţi-oameni care-L vor refuza pe Hristos-Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos – şi nu avem dreptul să rămânem la aceste cetăţi, să ne contaminăm de răul lor încăpăţânat – ci avem datoria să mergem spre cetăţile-oameni care acceptă Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos.
Spun unii:”Legile să nu urmeze creştinismul, căci pedepsele vor fi prea mici, sau nu vor fi deloc”. Creştinismul autentic nu pedepseşte cu ghilotina, scaunul electric, nici cu parul. Dar viziunea noastră despre sistemul de pedepse este greşită.
Noi reacţionăm precum păgânii sau primitivii veterotestamentari, fără gând şi inimă, ci doar cu instinctul primar şi cu pumnul, cu violenţa fizică: “dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”. Există, însă, o reacţie spirituală, de autopedepsire, extrem de severă, decât care mai îngrozitoare nici nu există pe faţa pământului şi în istorie: este pedeapsa de tip creştin, cu efect nu de mutilare, schilodire, lichidare fizică[100] – ci de transfigurare spirituală, repunere, a celui ce era doar umbră de om – în rangul deplin şi adevărat de OM. Această pedeapsă cumplită este pedeapsa pozitivă, specifică doar creştinismului, adică NOII LEGI, care, chiar dacă încă nu e instituită şi nu se întrezăreşte măcar posibilitatea instituirii ei generale – aşa va fi, peste tot pământul. Abia atunci, legile vor fi Lege, şi se va vedea limpede că toate sistemele legislative, purcese din morala divină, se îndreaptă către finalitatea omului virtuos[101]: “ci să fie cuvântul vostru: ce e da, da şi ce e nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, e de la cel rău” – şi :”Eu însă vă zic: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru, Care este în ceruri; căci El porunceşte soarelui Său să răsară şi peste cei răi, şi peste cei buni, şi dă ploaie şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi(…). Deci fiţi desăvârşiţi precum este desăvârşit Tatăl vostru cel ceresc”[102].
Problema “obrazului întors către noua palmă” a făcut să curgă râuri de cerneală. Considerăm că avem dreptul să ne spunem părerea şi noi, împotriva celor care afirmă că “creştinul are mentalitate de sclav” (l-am citat pe Emil Cioran…): este cea mai mare stupizenie, câtă vreme Hristos vrea să-l readucă pe Om în ipostaza de FRATE DIVIN. Or, Dumnezeu este ATOTSTĂPÂNITOR, deci nimănui supus – cu atât mai puţin sclav cuiva.
Deci, palmele despre care vorbeşte Hristos nu le înduri pe orizontala existenţială, adică, de la om la om. Ci pe verticala recunoaşterii permanente a raportării om-Dumnezeu. Palma primă, pe obraz, este expresia pedepsei lui Dumnezeu, prin mâna unui trimis-om. Dar trimisul-om tot om rămâne, şi deci puterea lui de pedepsire în numele lui Dumnezeu este redusă şi restrânsă de către chiar limitele condiţiei sale umane. Deci, pentru că eu mă recunosc mult mai vinovat, în faţa lui Dumnezeu, decât poate un om să-mi arate că sunt vinovat, întorc şi celălalt obraz, pe care ar trebui să mi se “completeze” pedeapsa, de la limita umană a pedepsitorului-trimis divin – până la deplina pedepsire divină, conformă cu imensul meu păcat către Dumnezeu. Din acest moment, cel care ne-a pălmuit va realiza că nu poate el să ne lovească, atât cât ar trebui, prin justiţie divină-nonumană, să ne lovească. Atunci, abia, îşi va da seama de limitele lui, de faptul că nu e decât supusul (robul) către Dumnezeu-Legea (şi Sancţiunea). Deci, NEPUTINŢA lui de a ne lovi îl va re-întoarce între limitele sale umane. Dacă se va căi sau nu, dacă va lovi iar, sau nu – aceasta nu se poate garanta omeneşte – dar, deja, suntem ieşiţi de sub “jurisdicţia” umană a oricărei lovituri deplin-divine. Dar:
a- lui i s-a făcut demonstraţia că e neputincios, fie şi în aşa-zisa “dreptate”, “violenţă punitivă”( când, de fapt, nu e decât voinţa Domnului, prin mâna lui, atât cât poate mâna şi forţa mâniei sale de om);
b-lovitorul, neputincios de a lovi mai mult decât a lovit, rămâne de ruşine: îşi va da seama că e un biet om, şi-atât; din acest moment, îşi va pune problema că – lovitura fiind a lui, nu a lui Dumnezeu – s-ar putea ca pedeapsa lui Dumnezeu, pentru impostura lui de a se considera cu drept de pedepsire, de parcă ar fi fost Dumnezeu – va fi pedepsită de Dumnezeu(şi numai Dumnezeu ştie cât de grea va fi pedeapsa divină, lovitoare pentru SUPERBIE…);
c-cel lovit nu are de pierdut nimic, ci câştigă conştienţa cât mai acută, deplină, a vinovăţiei faţă de Dumnezeu, şi va şti (va fi gata) să aştepte O COMPLETARE (oricând) la lovitură – ceea ce, oricum, este o mângâiere spirituală: lovit deja fiind, de către inconştientul impostor, ştie că lovitura lui Dumnezeu, pentru păcatele sale, va fi mai mică decât o merita , până în momentul lovirii umane (mai mică exact cu lovitura trimisă de Dumnezeu prin impostor, lovitură prin care păcatul parţial al lovitului este adăugat păcatelor, până atunci nerecunoscute, ale lovitorului). Este, pentru lovit, prefigurarea MARTIRIULUI, în numele lui Dumnezeu – începutul studiului legislaţiei punitive a lui Dumnezeu. Dar şi semnul-şansă a viitoarei mântuiri. De la această “palmă” încolo ar trebui, pentru adevăratul creştin, să urmeze revelaţia Împărăţiei lui Dumnezeu ! Aşa că, aceia dintre noi care se revoltă împotriva “palmei”(şi a primei, şi a prezumatei…) – ar trebui să ceară ei, cât mai degrabă, şi de la oricine, semnul loviturii-prefigurare a mântuirii, al milei divine, semnul că “Dumnezeu nu te-a uitat”…
Cine mai ţine cont, în zilele de azi, ale legislaţiei laice – că ar putea fi trimis în judecata Focului Veşnic, al retopirii “matriţelor fiinţiale” – “doar” pentru insultarea “fratelui”(oricare semen): “netrebnicule, nebunule”? – când toţi suntem călcători de Lege, deci”netrebnici-nebuni”…
Cine ar accepta azi, în legislaţia laică (Doamne, ce-i mai place omului s-o facă pe Dumnezeu, pedepsind, în stânga şi-n dreapta, cu mintea lui de om…), să se autoexileze , definitiv şi irevocabil, de propriii copii – dacă aceştia L-ar nega pe Dumnezeu-Obârşia a Toate, singura garanţie a Binelui?[103] Cine ar accepta azi, în legislaţia laică, atât de “severă”(?…) – să-şi taie mâna sau să-şi scoată ochiul, pentru o “simplă” minciună, trădare? Doar trădarea e relativă, nu?… La fel – Adevărul: mereu, în societatea laică avem “puncte de vedere” – adică pretexte de a (ne) minţi cu neruşinare. Fii pregătit, în orice clipă a vieţii tale, să fii torturat inimaginabil şi să mori pentru Dumnezeu!Adică, pentru revelarea SINELEUI TĂU REAL-DIVIN.
“Hotărât lucru, legislaţia creştină este mult prea severă – şi nedemocratică!” – vor spune, acum, aflaţi, oarecum, în cunoştinţă de cauză, cei care ziceau, până acum , că-i legislaţie prea blândă şi că orice creştin are mentalitate de sclav. Da, este severă, pentru că Dumnezeu are pretenţii mari de la om(dacă vrea omul să fie Fratele lui Dumnezeu…) – dar şi răsplăţi pe măsură: Dumnezeu îl vrea pe om FERICIT – fericit cu adevărat, adică asemeni Lui. Dar aceasta înseamnă: PERFECT CURAT-CURĂŢAT DE REZIDUURI NON-PARADISIACE (adică, potrivnice Luminii Lumii)…
Nedemocratică? Dumnezeu nu ştie decât despre o singură categorie umană – de fapt, despre un singur om: ADAM (să-l întoarcă de unde a purces, plângându-şi greşeala – în Rai-Paradis). Iar discriminarea ”nedemocratică” ar începe de la doi…
Greu, teribil de greu, dar şi teribil de măreţ şi nemăsurat nobil lucru este să fii creştin. Fratele lui Hristos-Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Prima şi singura condiţie: respectă Legea Armoniei(cu tine, cu ceilalţi, cu lumea). Lege pe care Hristos(cel mai teribil Legislator!fără alt scop decât Dreptatea: “Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura!”[104]) o numeşte atât de frumos: IUBIRE.
Legea îl transfigurează pe om în Dumnezeu. Respectă dumnezeieşte Legea! – porunceşte Juristul Suprem-Hristos. Altfel, pedeapsa ta va fi esenţială şi eternă! Vei pierde(sau amâna indefinit) Mântuirea, adică starea de ieşire de sub Timp-Eveniment-Moarte!
*
Jugul Legii lui Dumnezeu este uşor sau teribil de greu, după gradul de încredere (în Reperul şi Scopul Suprem), de credinţă şi de supunere faţă de Lege: cine s-a obişnuit cu ceva, zi de zi şi clipă de clipă(oricât ar fi de cumplit, aparent – acel “ceva”) – va constata că e uşor şi firesc. De aceea, educaţia întru Lege trebuie făcută de mic copil – dezvoltată şi explicitată în adolescenţă – pentru ca omul matur să fie Omul Legii, tot aşa cum este Omul Respiraţiei sau al Bătăii Inimii. “Căci jugul meu este bun şi sarcina mea uşoară”[105].
*
3.9.Tânărul educat şi Dumnezeu
Când tânărul va simţi boarea divină în sala de clasă, se va lăsa modelat de către “delegatul” lui Dumnezeu, până când el însuşi va afirma că NUMAI viaţa întru armonie cu oamenii , cu Legea, cu Dumnezeu este viaţă reală. Aşa cum bine zicea Pytagora, tânărul nu trebuie înşelatprin intruziunea, pe canalul dintre substanţa divină şi sufletul tânărului, a intereselor meschine ale educatorului/legislatorului. Confiscarea(grosolană şi brutală) a căii dinspre Dumnezeu spre sufletul tânărului va duce la grave tulburări spirituale , ale actualei şi viitoarei societăţi umane, care va fi lipsită de harul transfigurării, singurul factor care poate revela teleologia cosmică şi socială.
Cine-l va înţelege pe Dumnezeu, pătrunzând în “mintea” lui Dumnezeu, în intenţiile Sale sublime – acela va fi subiectul ideal pentru educaţie. Cine nu, va reprezenta un rebut educaţional şi, consecutiv, un potenţial pericol de destabilizare socială, prin faptul că el însuşi nu e stabilizat spiritual – şi, deci, se constituie în focarul epidemiei non-armoniei – epidemia anomică. Epidemie care , deja, “cutremură pământul sub picioarele noastre”, cum spune un gânditor – el înţelegând prin aceasta că, în curând, Dumnezeu nici nu va mai ţine cont de alegerea noastră, şi se va revela în toată măreţia lui legislativă. Dar pentru că noi nu suntem pregătiţi să ne supunem Legii şi Legislatorului Suprem – vom fi înspăimântaţi de moarte, în loc să-i aducem slavă şi să ne transfigurăm de bucuria supremei revelaţii.
Deci, de reţinut: Dreptul nu e doar o ştiinţă – ci o cale potenţială de a-l întâlni pe Dumnezeu. O cale pe care poate fi iniţiat mult mai uşor omul tânăr – dacă conştiinţa responsabilităţii duble(faţă de Dumnezeu şi faţă de chipul său oglindit – omul) ar fi trezită în educatorii momentului I şi momentului II pedagogic. Cu o condiţie: legile să nu uite de Lege.
*
3.10. În loc de concluzii finale: Replierea socială şi cenzura moral-divină a tânărului
În trecut, mai ales în lumea satului, autoritatea divină era dublată de autoritatea socială a obştei, în chip, deseori, armonios – şi, în mod sigur, totdeauna flositor, pentru păstrarea moralei: “gura lumii”, “gura satului” – o adevărată şi bine formată(şi informată) opinie publică – autoritatea obştei.
Egoismul, individualismul, însingurarea modernă, pustiirea sau urbanizarea satelor (mai ales ca mentalitate) – au distrus autoritatea obştei. A rămas autoritatea divină – prin “delegare educaţională”.
Cum trebuie văzută ea? În zeci, sute de cazuri – discutând cu elevii, cu tinerii – ne-am dat seama că autoritatea divină, dacă e conştientizată şi dublată de stimulul religios al familiei(evlavia, morala creştină) – împiedică săvârşirea de lucruri neplăcute, şi chiar de lucruri periculoase, nocive în cel mai înalt grad – din punct de vedere social. Tânărul trebuie învăţat să aibă un preot-duhovnic stabil, în care să aibă deplină încredere. Şi atunci, cenzura moral-divină va veni pe două căi, diminuând sau chiar suprimând pornirile rele ale firii tânărului, sau obiceiurile, deprinderile sale proaste:
a-sentimentul veghii, permanente, deasupra sa, a ochiului divin neadormit şi mustrător (în cazul neadaptării sau încetei adaptări la morala creştină);
b- controlul periodic(ca la medic) al sufletului: pregătirea periodică pentru întâlnirea cu confesorul-duhovnicul – o întâlnire de maximă şi severă sinceritate.
Astfel, treptat, credinţa şi încrederea re-conformează spiritul, rectifică, şlefuiesc spiritul şi inhibă pornirile pernicioase ale firii. Acesta este, în definitiv, OMUL NOU de care vorbeşte Hristos, omul renăscut spiritual – nu acela al comunismului ateu, nici acela al liberalismului libertin şi anomic. Pur şi simplu, HOMO RELIGIOSUS REDIVIVUS, despre care face vorbire Mircea Eliade[106]. Omul religios regăsit-renăscut, şi pus între parametri de eficienţă spirituală – care va deveni corectitudine şi omenie socială. Din dezvăluirile tinerilor, aflaţi fie în plină terapie religioasă, fie după terapia religioasă (într-un moment de relaxare luminoasă, evlavioasă, recunoscătoare) s-a putut vedea cum atât mici carenţe psihice şi deprinderi rele, nu foarte vinovate în sine(cochetăria celei care pierdea ziua la oglindă, mizeria fiziologică a celui care se masturba sau se scobea între degetele de la picioare etc.) – cât şi mari deficienţe psiho-fiziologice(porniri homosexuale, cauzate de grave disfuncţii, deficienţe fiziologice, din pricini congenitale etc. – sau nestăpânirea nervilor, neascultarea de nici o autoritate exterioară etc.) – prin concentrarea atât sub Ochiul lui Dumnezeu, cât şi sub cuvântul de folos al duhovnicului – fie au fost autoreprimate, fie ţinute în frâu, stăpânite mental, volitiv, pentru a nu face rău celor din jur, şi nici sieşi să nu-şi mărească răul, până la scârba de sine şi la sentimentul culpabilităţii , hiperbolizat până la dorinţa de autoeliminare. Împăcarea cu sine, redobândirea respectului de sine şi a cumpenei interioare, re-armonizarea interioară – este ceva de nepreţuit. Şi doar sentimentul religios autentic(nu superstiţia sau bigotismul!!) rezolvă aceste probleme .
ABIA OMUL RELIGIOS POATE FI, ORICÂND, O FOARTE BUNĂ FIINŢĂ JURIDICĂ – DACĂ SE FACE EDUCAŢIA JURIDICĂ DE RIGOARE. Este mai puţin valabil inversul afirmaţiei. De multe ori, jurişti merituoşi, pierzând busola spirituală, au clacat moral şi profesional.
***
RESTABILIREA CREDIBILITĂŢII TINERILOR. “BĂTRÂNEŢEA” ŞI “TINEREŢEA” – CATEGORII PSIHO-SOCIALE
Forţele spirituale tinere :
a-dacă vor fi educate în direcţia generozităţii spirituale, a orizontului spiritual deschis şi liber spre “sus” – iar nu al unui pozitivism meschin şi fosilizat în automatismele de “animal de pradă”, strict orizontalizat(sub zodia “economicului”);
b- dacă vor fi convinse să accepte cunoaşterea şi aprofundarea Legii-Normă( în semnificaţiile ei adânci, vitale) şi a sistemului general de funcţiune socială –
în mod sigur, vor găsi soluţii nu numai noi, ci şi mai fiabile şi viabile, multiple şi cu grad de soluţionare mai înalt. Se vor angaja într-o autentică spirală a reformei sociale şi morale ( nu în simulacre reformiste) – aşa cum s-a întâmplat în toate momentele critice ale istoriei omenirii : tinerii minoriţi au deblocat Biserica Occidentală, scoţând-o din criza de credibilitate , care a produs, pe cale de consecinţă, tirania religioasă a sistemului inchizitorial ; tinerii artişti , savanţi şi exploratori – au deblocat Evul Mediu ( care alunecase în manierism factice) – spre Renaştere; tinerii masoni ai veacului 18 au deblocat sistemul social feudal ( încrâncenat în forme golite de divin, în absolutismul despotic, cu pretenţii de drept divin, arogant şi distructiv de avânturi creative), spre democraţie (care, la începutul ei, părea reală…) – şi tot tinerii au achiesat primii şi la idealurile anului (est şi central-european) 1989, doar că, peste tot în Centrul şi Estul Europei, a existat o capcană, gen “Piaţa Universităţii”-Bucureşti 1990 – revelată mai degrabă sau mai târziu, cu amărăciune. Forţele tinere nu trebuie măcinate, pervertite şi exasperate – ci folosite în mod loial, vizionar, curat – determinate, printr-o educaţie prealabilă, de înaltă şi susţinută ţinută spirituală, să se “înjuge” singure, cu entuziasmul specific vârstei, la operaţia denumită “ameliorare socială”. Numai aşa se pot ele purifica şi lumina, constant, de Idealul Umanităţii – fără a se înţepeni în starea psiho-spirituală, numită “bătrâneţe”, ci păstrând, chiar în vârsta senectuţii, flexibilitatea şi generozitatea extremă, atât de vie, a stării spirituale de “tineret”. Căci, după cum credem a se vedea, nu există un real conflict al generaţiilor, decât atunci când cei vârstnici se încăpăţânează să semnifice “cei bătrâni”-îmbătrâniţi – şi să-şi aroge drepturi pe care nu le au, în virtutea unor “virtuţi”deloc onorabile: îşi apropriază , fără să şi merite, din punct de vedere medical, toate anchilozele psiho-spirituale posibile – lucru care duce, inexorabil, la atitudini egoiste şi tiranice. “Bătrâneţea” şi “Tinereţea” se dovedesc a fi, în cele din urmă, dar, de fapt, în primul rând – categorii psiho-spirituale şi grade de atitudine volitivă ( în cazul celor ce vor să arate şi să fie “bătrâni”, este şi complacerea de a arăta şi a fi astfel – iar despre “tinerii” cu prejudecata că ei trebuie să fie cu totul altceva decât generaţia anterioară, iar dacă nu sunt, se autoblochează moral-spiritual, se poate spune, la fel, că se complac într-o atitudine categorisită, doar, drept “tânără” – hyppies, rockers, rappers, punkers etc. – dar, în realitate, “îmbătrânită”prematur, fără finalitatea , neliniştea creatoare şi forţa de a fi şi însemna“tinereţe” autentică). “Le lipseşte educaţia” – spunem. Dar chiar li se dă educaţie adecvată, într-un mediu social adecvat (???) şi de către factori adecvaţi(fie şi ca atitudine şi nivel spiritual) şi de bună-credinţă? O educaţie care să stimuleze, în ei, generozitatea şi energiile constructive, specifice (în mod normal…) vârstei tinere?…
Noi nu credem asta – şi, tocmai de aceea, optăm pentru/propunem, cu mult discernământ, o variantă nouă (şi, în acelaşi timp, veche…) de societate, în care să nu mai existe păcălici şi păcălitori, şi nici obidiţi şi obiditori: SOCIETATEA TEOCRATICĂ, în sensul propus de Nikolai Berdiaev, în lucrarea sa – Un Nou Ev Mediu: o societate în care CREDINŢA CREŞTINĂ (autentică şi ferventă…!!!) să fie forţa spirituală motrice – în care Biserica să fie Instituţie Divino-Umană, nu cu misiune neapărat de supraveghere a nivelului de spiritualitate al mediului social – nu atât instituţie cu misiune corectivă, cât preventivă, pentru evitarea nu doar a catastrofelor spirituale, cum sunt cele prin care trecem azi, de s-au zăpăcit de tot până şi sacedoţii lui Hristos-Mântuitorul… – ci, în special, pentru alinarea durerilor spirituale din mediul social, pentru catalizarea şi cultivarea forţelor spirituale nucleice, ascunse în om/umanitate – pentru adeverirea, întărirea şi Revelarea Stării de REALĂ con-fraternitate, dintre oameni: TEOCRAŢIA propusă de noi NU trebuie să fie o nouă societate totalitară, şi nici să nu utilizeze constrângerea, brutală sau discretă (tot siluire a libertăţii divino-umane ar fi, sub orice formă s-ar exercita brutalitatea/constrângerea non-spiritualizantă!) – să nu aibă scopuri DELOC lumeşti, ci exclusiv, obsesiv, ţinând de Revelarea Lui Hristos… – să nu se nimerească, Doamne fereşte, din nou, cum a fost în zona papală a secolelor Vechiului Ev Mediu – Inchiziţia, sau orice alt fel de „poliţie bisericească”…Nu, nicidecum! Ci să fie Zona Terestră şi Zona Divină (totodată! – întâlnite!!! – prin Lucrarea Cea Mai Înaltă a HARULUI Dumnezeiesc!), zona de REVELAŢIE, la nivel de individ, dar, mai cu seamă, de SUPRAINDIVIDUALITATE / NEAM. În felul acesta, doar, Biserica va fi, IAR, ceea ce a vrut şi vrea Hristos: Mireasa Lui Hristos, Sfânta Unealtă de Mântuire/Re-armonizare întru Duh a Omului/Umanităţii, ANTICAMERA PARADISULUI.
DECI, PROPUNEM NUMELE (pentru această „alternativă”, propusă de noi, vis-à-vis de democraţie!) DE „HRISTOCRAŢIE”!!!
…Dar, pentru o astfel de societate nouă, şi totuşi veche, originară, dacă ne gândim că ea a fost întâia propunere a Lui Hristos – preoţii trebuie să înceteze definitiv de a se considera un soi de funcţionari – ŞI SĂ RE-DEVINĂ JERTFELNICI ÎNTRU MISIUNE SFÂNTĂ/COSMICĂ/SUPRAISTORICĂ!!!
Şi aceasta, pentru ca istoria să aibă finalul prorocit de acelaşi mare filosof al Ortodoxiei, Nikolai Berdiaev – re-contopirea istoriei pământeşti cu istoria celestă (cf. Sensul istoriei, Polirom, Iaşi, 1996, pp. 195-197) – deci, să reluăm şi să completăm, ca pe un memento, ceea ce deja am citat din geniul rus al Ortodoxiei: „În viitor va avea loc o luptă fără precedent între bine şi rău, între Dumnezeu şi diavol, între lumină şi întuneric. Sensul istoriei constă în deschiderea acestor principii opuse, în lupta lor şi în conflictul tragic al acestor principii (…)Am început cu prologul celest al istoriei, pentru a trece la istoria pământească, iar de la această istorie pământească trebuie să trecem iarăşi la istoria celestă.Numai în acest caz istoria are un sens pozitiv: dacă se încheie. Întreaga metafizică a istoriei (…) conduce la conştiinţa sfârşitului inevitabil al istoriei. Dacă istoria ar fi un proces nesfârşit, o infinitate rea, ea n-ar avea nici un sens. Tragedia timpului ar fi de nerezolvat, iar sarcina istoriei – irealizabilă, pentru că, în interiorul timpului istoric, aceasta nici nu se poate înfăptui. Destinul omului, aflat la baza istoriei, presupune un scop supraistoric, un proces suoraistoric, o soluţionare supraistorică a destinului istoriei într-un alt timp, veşnic. Istoria pământească trebuie să se contopească din nou cu istoria celestă, trebuie să dispară graniţele care separă lumea aceasta de lumea cealată, la fel cum nu au existat aceste graniţe în trecutul îndepărtat, în zorii vieţii universale. (…).În acest mod simbolic se vorbeşte în Apocalipsă. Se rupe legătura timpurilor, cercul închis al realităţii încetează să mai existe. În realitatea lumii se revarsă energiile unor alte trepte ale realităţii, istoria timpului nostru se sfârşeşte şi tocmai de aceea capătă sens. O zi din viaţa noastră individuală este absurdă luată în sine, viaţa noastră capătă sens doar prin alăturarea tuturor zilelor ei.
(…) În limitele istoriei, este irezolvabil şi conflictul tragic al destinului individual, cu destinul întregii umanităţi. De aceea, istoria trebuie să se încheie. Lumea trebuie să intre într-o realitate superioară, într-un timp integral, în care să se rezolve problema destinului individual uman, iar conflictul tragic al acesti destin individual cu destinul universaltrebuie să-şi găsească o soluţie. Istoria este, înainte de toate, destin – şi trebuie să fie înţeleasă ca destin, ca soartă tragică. Soarta tragică trebuie să aibă, ca în orice tragedie, un act final, care rezolvă totul. În tragedie, catharsis-ul este inevitabil. Istoria nu are o evoluţie infinită în timpul nostru, nu are firescul fenomenelor naturale, tocmai pentru că istoria este destin. Aceasta este ultima concluzie a metafizicei istoriei. Destinul uman, pe care trebuie să-l urmărim prin toate perioadele istoriei, nu se poate soluţiona în limitele istoriei. Metafizica istoriei ne învaţă că ceea ce este irezolvabil în limitele istoriei, se rezolvă dincolo de limitele ei. Acesta şi este cel mai important argument în favoarea faptului că istoria nu este fără sens, că are un rost superior. Dacă ar avea numai un sens pământesc imanent, tocmai în acest caz ar fi absurdă, fără sens, pentru că atunci toate dificultăţile fundamentale, legate de natura timpului ar fi irezolvabile, sau toate rezolvările ar fi fictive, aparente şi neadevărate. O astfel de metafizică a istoriei, relativ pesimistă, rupe mreaja iluziilor legate de divizarea viitorului şi răstoarnă ideea de progres, dar întăreşte speranţa şi năzuinţa în soluţionarea suferinţei istoriei din perspectiva eternităţii, din perspectiva realităţii veşnice. Iar această metafizică pesimistă a istoriei este mai optimistă, în sensul ultim şi cel mai profund al cuvântului, decât optimista concepţie despre progres, concepţie sumbră şi aducătoare de moarte pentru tot ce este viu. Trebuie să aibă loc o anumită mutaţie lăuntrică, după care istoria universală nu se va mai înfăţişa în perspectiva fluxului distrugător al timpului, atuncată parcă înafară din adâncul spiritului, ci în perspectiva eternităţii, a istoriei celeste. Istoria universală se va întoarce în adâncime, ca un moment din veşnicul moment al Spiritului”.
***
PARTEA A II-A: PENTRU INSTAURAREA BINELUI
II.0 – EPOCA ARHANGHELULUI MIHAIL/MIKÄEL/ARHANGHELUL SPIRITULUI
Iată ce afirmă şi mărturiseşte cărturarul german Emil Bock, alt ucenic al întemeietorului antroposofiei creştin-rosicruciene – despre Epoca Arhanghelului Mihail/MikÄel, spre deosebire de cea precedentă, numită Epoca Arhanghelului Gabriel: „Arhanghelul Gabriel este Arhanghelul sever care, odinioară, a trebuit să-i izgonească pe oameni din Paradis. Arhanghelul Mihail este sever şi el, dar misiunea lui este de a-i readuce pe oameni în Paradis(s.a.), aşa cum spune îngerul , în vechile colinde de Crăciun:<<Treptat vreau să vă chem iarăşi la Mine.>>(…)Nu suntem oare izgoniţi zi de zi din Paradisurile ce ne-au mai rămas? Izgoniţi de mai multă vreme din Paradisul naturii, din Paradisul artei adevărate, omenirea nu şi-a dat pe deplin seama de toate cele petrecute cu ea. Astăzi este izgonită fără cruţare şi din paradisul confortului şi tihnei burgheze. Lumea devine tot mai puţin paradisiacă. Izgonirea dinParadis pare a se desăvârşi tocmai în zilele noastre.
(…) Căci noi oamenii nu suntem din această lume. Noi trăim în ea, dar adevărata noastră fiinţă a coborât dintr-o altă patrie, în lumea de aici, care-i este străină. Şi se va cere o muncă îndelungată şi grea , pt. ca splendorile spiritului să poată fi aduse în lumea străină în cre trăim aici pe Pământ, aşa încât şi lumea de aici să devină o patrie, în sensul adevăratei noastre fiinţe(…) Iar dacă, acum, Mihael declară paradisurile pământeşti nule şi neavenite, sfărâmându-le şi distrugându-le, aceasta nu înseamnă o izgonire dintr-un paradis real: Mihael o face în scopul ca omul să-şi aducă aminte de paradisul pierdut, acel al lumii spirituale, sau cel puţin să se lase cuprins de dorul, de nostalgia fierbinte după Paradisul lumii spirituale, după lumea obârşiei sale(…). Distrugerile din jurul nostru, atât de caracteristice timpului mihaelic, au misiunea de a ne reîncetăţeni în lumea spiritului, căreia îi aparţinem cu fiinţa noastră adevărată şi care, apoi, fireşte, trebuie sădită şi pe Pământ.
Rostul lumii anterioare, cea gabrielică, pare să dezvolte în omenire ştiinţa naturală şi tehnică. Acestea sunt darurile făcute de Gabriel omenirii. Prin ştiinţă şi realizările tehnicii, oamenii au fost ajutaţi să se familiarizeze cu fenomenele lumii pământeşti. Dar timpul propriu-zis al ştiinţelor naturale şi al tehnicii este astăzi depăşit(…) Dacă nu-şi vor îndrepta, de acum înainte, privirea spre cele spirituale, oamenii nu vor mai înţelege nici măcar natura(…) Oamenii, de fapt, s-au săturat să mai gândească. Mulţi din generaţia tânără s-au desobişnuit a mai gândi şi se lasă pradă, din nefericire, acelei apatii în care soldaţii au trebuit să se refugieze în război, spre binele sau spre răul lor. Iar aceasta, se spune, este “atitudine”. Dar omul de azi nu e altceva decât o plicticoasă şi superfluă părticică a creaţiunii, dacă nu gândeşte, dacă nu aprinde din nou în suflet curajul de a gândi. Dacă misiunea epocii lui Gabriel era de a face ştiinţă naturală, misiunea epocii lui Mihael e de a dezvolta ştiinţa spirituală – de a adăuga, la cunoaşterea naturii, cunoaşterea spiritului. Fiecare trebuie să se străduiască, cu entuziasm, să înţeleagă şi înlănţuirile spirituale ale lumii, ceea ce-l va face să-şi dea seama că suportul lumii se află tocmai acolo unde simţurile şi experienţele cercetătorilor naturii nu mai pătrund(s.a.).
În epoca lui Mihael/Mikäel, esenţialul nu-l constituie învelişul în care trăim, ci omul lăuntric care trebuie să ajungă la sine însuşi, uneori luptând chiar împotriva eredităţii(s.a.), sfărâmându-i cătuşele(…). Ereditatea era deviza lui Gabriel, libertate, iniţiativă sufletească reală, lăuntrică, practică – iată[107] deviza epocii lui Mihael(…) Comunităţile care sunt din nou create şi cultivate din spirit, formate şi clădite cu răbdare, devin celulele embrionare ale unei culturi noi(…) Spiritul necruţător trece încă o datăşi nu se lasă până ce nu cade şi ultima frunză din pomii golaşi. Ce vrea spiritul toamnei? El vrea ca cele vechi să se dea de-o parte şi să lase locul celor noi(..) Mihael este puterea stimulatoare.”*[108]
Din cele spuse de Emil Bock, se poate tălmăci şi mesajul esoteric inscripţionat sub icoana Arhanghelului Mihail/Mikäel: “Spre inimile cele necurate, care vin întru preacurata casă a lui Dumnezeu, fără milă întind sabia mea.” Din 1871, misiunea de Călăuză a Neamului Metafizic Românesc a fost preluată de către Eminescu-Aminul – iar în secolul XX, ştafeta a fost preluată, în condiţii de mare tragism şi ambiguitate semantic-ontologică, de către un spirit mare, dar care, tocmai pentru că-i mare, împarte blestemul măreţiei, întru demnitate, cu Eminescu Înaintemergătorul: Corneliu Zelea Codreanu (ambii, asasinaţi la vârsta de 39 de ani…3+9=12=UN CICLU COSMIC COMPLET!!!). Pe acest Spiritus Rector al veacului XX, doar Mircea Eliade, dintre marii intelectuali români/genii transfiguratoare ale ale Neamului Românesc, l-a cunoscut/recunoscut, şi, cu profundă demnitate şi nobleţe, nu s-a dezis de el, până la sfârşitul misiunii sale terestre…
INIMILE CELE NECURATE sunt inimile prea legate de materialitatea lumii, prea adânc marcate de contactul cu forţele luciferice şi cu cele ahrimanice.. NECURAT, pentru epoca şi misiunea lui Mihail/Mikäel, este cel care refuză să elibereze traseele pe care omul trebuie să se înscrie, pentru a revedea Paradisul, cel ce blochează drumul spre Hristos-Lumina Paradisului, cel ce refuză să lase locul celor noi – de fapt, al celor ÎNNOIŢI, al celor care acceptă să concureze la transfigurarea mântuitoare. SABIA ÎNTINSĂ FĂRĂ MILĂ curăţă de spiritele încrâncenate în mlaştină şi învechite în rău – calea spre Paradis a omului. Această sabie arhanghelică nu poate avea milă de cei ce spun, şi vor să-i convingă şi pe alţii, că nu există decât starea de materialitate, de confort pământean – iar nu starea spirituală de Paradis. Sabia arhanghelică, în definitiv, face loc NOULUI TESTAMENT, înlăturând, fără menajamente, îmbâcsitul şi prea greul de materialitate VECHI TESTAMENT. Aici şi stă problema EVREULUI METAFIZIC – a neamului vechi, cu MISIUNE EPUIZATĂ (sau: RATATĂ!) – care refuză să se dea la o parte din calea NEAMURILOR NOI, a NEAMURILOR CRISTICE. Dar aceasta nu va împiedica marşul triumfal al lui Hristos! Oamenii, până la urmă, se vor debarasa de fascinaţia faţă de şuierăturile şerpilor demonici…
Cităm, pentru încredinţare, iarăşi, din EMIL BOCK: “Oamenii îşi vor da seama că tot ce era considerat până acum ca valoros, nu mai e bun de nimic şi nu poate duce în viitor la progrese reale(..) Până la urmă, însă, oamenii nu vor mai avea încotro, decât să primească ceea ce s-a dat ca merinde noi, încă înainte de izbucnirea marilor furtuni războinice”.
***
II.1- SPECIFICUL LUPTEI ELITELOR ALBE, ÎN SECOLELE XX-XXI
Prezentul studiu se vrea a fi o nuanţare, în spiritul gânditorului mihaelic şi luptătorului naţionalist-creştin Corneliu Zelea Codreanu, alături de Întâiul Ales al Arhanghelului Mikäel, EMINESCU – a unei discuţii despre necesitatea formării sau renaşterii elitelor naţionale în România, ca şi în oricare altă ţară.
Părăsirea treptată a culturalităţii hedoniste şi revenirea la CULTUALITATEA CREŞTINĂ, ca smerenie divin-perceptivă şi oţelire spirituală – trebuie să fie una dintre principalele specificităţi ale elitelor următoarelor trei secole, perioadă pe care deja am numit-o, mai sus, EPOCA MIHAELICĂ. Numai că, aşa cum în plan fizic căutăm să aţintim ochiul sau urechea spre surse reale de informaţie fizică, tot aşa şi sufletului trebuie să-i oferim sursa reală a mesajului divin: să-l aţintim neîncetat spre Dumnezeu cel Viu, pentru a primi mesaje spirituale vii – prin intermediul clarvăzătorilor autentici. Una e cultul fals, satanic, slugarnic şi sec de rosturi ontologico-spirituale, pentru un monstru cu chip uman, paranoic, temporar şi părelnic călăuzitor al destinelor umane sau naţionale – şi cu totul altceva este cultul unui Sfânt, cultul faţă de valorile spirituale ale Neamului, faţă de strămoşii Neamului, faţă de Neamul însuşi etc.
Când o personalitate se identifică spiritual cu Neamul din care se trage, când o personalitate este obiectul şi subiectul unei Revelaţii – acea personalitate este, deja, rezumatul spiritual al elitei Neamului în care s-a născut cuvântul Revelaţiei. De la acest rezumat trebuie pornit, pentru a explica, în grupuri de tălmăcire, înţelegere şi acţiune metafizică – numite ELITE SPIRITUALE ale unui Neam – respectiva Revelaţie.
Codreanu, ca şi Eminescu, fiind una dintre întrupările “rezumative” ale Spiritului Neamului Românesc, la un moment istoric, trebuie considerat sinteza spirituală a Elitei Neamului. La fel cum, cu jumătate de veac înaintea lui, Spiritul Neamului Românesc se reflecta în cel dintâi ales al Arhanghelului Spiritului – MIKÄEL: în oglinda-Arhetip EMINESCU.
Cei care sunt „rezumate spirituale” ale Neamului lor, chiar dacă aparent sunt umbriţi de trecerea timpului, se înscriu într-o elită reală a Neamului: ELITA ETERNĂ, forţa divin-constructivă eternă a Neamului. Ei vor reprezenta, de-a pururi, modele de acţiune-reacţiune a Spiritului Neamului respectiv, vor sta mărturie, ca spirite vii, la refacerea spirituală a Neamului, după o perioadă de depresiune spirituală, vor mărturisi, mereu, despre forţa real-spirituală (ocultată de împrejurări istorice, de accidente istorice) a neamului respectiv. Prin elitele eterne, se exprimă un Neam la Judecata din Urmă, în faţa Tronului Divin.
Din această perspectivă, spunem DA cultului lui Eminescu sau Corneliu Zelea Codreanu. În sensul că nu avem dreptul să neglijăm glifele sacre, mesajul dumnezeiesc, atât de prezent şi de evident, în spusele lor. Când cel de-al doilea spune: „Caracteristica timpului nostru: ne ocupăm cu lupta dintre noi şi alţi oameni, nu cu lupta dintre Poruncile Duhului Sfânt şi poftele firei noastre pământeşti, ne preocupăm şi ne plac victoriile asupra oamenilor, nu victoriile împotriva Diavolului şi păcatului” (cf. Însemnări de la Jilava, Colecţia Europa, München, p. 51), Codreanu transmite două mesaje de esenţă divină: 1-cum ar trebui modificată elita neamurilor de acum (sec. XX) încolo; şi 2-ce specific trebuie să-şi dezvolte aceste elite speciale, elite de re-acţiune faţă de demon şi păcat.
Considerăm că, astăzi, sensul de elită nu este suficient să-l găsim în cuvântul aleşi. Aleşii cui? – ne-ar întreba Codreanu, potrivit propriei sale viziuni. Căci, în competiţia apocatastatică, şi Satana-distrugătorul are aleşii săi, şi Dumnezeu pe ai Lui – războinici metafizici. În consecinţă, Frontul Metafizic creează şi menţine, faţă în faţă, în secolele XX-XXI, elitele şi contra-elitele. Elite ale minciunii şi iluziei otrăvite, satanice, pe care e vom numi ELITE NEGRE – şi elite spiritual-pozitive/constructive, adevăratele elite – cărora le vom spune ELITELE ALBE.
Descifrarea mesajului lui CZC, conţinut în citatul de mai sus, credem a fi: „Forţele malefice au încetat să ne atace cu armele specifice veacurilor trecute: forme material-agresive, armate <<înzăuate>>. Frontul a devenit unul aproape exclusiv metafizic, care atacă direct spiritul”. Antihrist/Ahriman vrea să se substituie sufletelor şi minţilor noastre (spre a se folosi de ele), precum preciza Thomas Göbel, în articolul citat de noi mai sus – Cele trei aspecte ale Răului, în lumea contemporană.
În acest război, ce pierde lumea în zona sorbului satanic, în zona lui “minus” – trebuie să recupereze, spre echilibrare, ELITELE ALBE, din zona Luminii Mântuitoare. Prin urmare, să se modifice radical şi calitatea războinicilor albi, funcţia şi vehemenţa combativă a acestora.
Cele trei aspecte ale Răului, menţionate de noi mai sus (I- anonimitatea feţelor şi sursei răului, închizând omul în colivia inteligenţei sale strict raţionale; II-izolarea omului în propria sa fiinţă însingurată, terorizată şi sceptică; III- substituirea eului divin-uman de către Antihrist/Ahriman) – vor fi, deci, cele trei ţinte ale luptei ELITELOR ALBE! Scopurile ELITELOR ALBE, în lupta lor metafizică, vor fi: I- să vindece omenirile-neamuri de orbirea ce le împiedică să personalizeze, să identifice, ca viziune spirituală, Răul – şi să le împingă, dinspre raţiunea uscată, ineficientă – spre INIMA-CREDINŢĂ, prin care Şansa Mântuirii/Învierii rămâne veşnic valabilă, Cale fertil-cristică, spre Lumina Adevărului; II – scoaterea omului din robia singurătăţii satanice, a izolării în lipsa de speranţă, faţă de Supra-Sinele Dumnezeu; III – paza Lui Dumnezeu în sufletele tuturor oamenilor, spre înfrângerea definitivă a lui Antihrist/Ahriman.
Din cele spuse până aici, deducem că noile ELITE ALBE – CELE AUTENTIC CREŞTINE! – nu mai au dreptul la identificări greşite, neglijente, ale adversarului şi ale poziţiilor sale de atac. Nu mai au nici răgazul pe care-l ofereau, în trecut, treptele evoluţiei materiei, nici dreptul la compromisuri şi la pertractări cu adversarul metafizic. ELITA ELBĂ are, de-acum, o responsabilitate crescută. Cine greşeşte în acest moment decisiv, de afirmare/dezvoltare a ELITEI ALBE, plăteşte cu însăşi esenţa şi existenţa sa spirituală, fie el om, fie Neam-sinteză spirituală, fie grupare de neamuri – ca prefigurare a lui Adam Protogonos.
Elita este, deci, întâi de toate, în lumea modern-contemporană – forma în care se exprimă fondul de atac-apărare metafizică a celor care se ocupă cu „lupta dintre Poruncile Duhului Sfânt şi poftele firei pământeşti”, se preocupă, până la obsesie, de „victoriile împotriva Diavolului şi păcatului”…
ELITA ALBĂ este fondul de autoapărare al unui Ordin necesar de cavaleri creştini/cruciaţi autentici (nu precum jefuitorii catolici ai Constantinopolului…), întru Duhul Lui Hristos. A venit vremea când căutarea Sfântului Potir Graal să redevină, din metaforă a Evului Mediu Vechi – cea mai stringentă realitate de luptă spirituală a Noului Ev Mediu (prefigurat de N.Berdiaev) – misiune pentru aleşi ai Duhului Sfânt, tangenţi spiritual la circumferinţa euharistică a unei înnoite mese a cavalerilor apostolici ai lui Hristos. Masa Ortodoxiei Revigorate.
De ce această definire, aparent pretenţioasă şi preţioasă? Pentru că acest nivel de (auto) definire a ELITEI ALBE este cerut tocmai de specificul agresiunii forţelor malefice – ELITELE NEGRE. ELITELE NEGRE (am creat termenul, prin rezonanţă faţă de „Black Nobility”…) atacă la nivelul exprimării Duhului Sfânt în lume, la nivelul minţii şi al sufletului omenirii-neamuri.
*
II.2 – CAZUL GERMANIA, PREFAŢĂ A CAZULUI ROMÂNIA…
Avem vreo dovadă a acestei agresiuni specific metafizice în lume, sau suntem nişte paranoici, bolnavi de “complotită”?! Nu o dovadă avem, ci nenumărate, neîncetat. Pentru a nu fi acuzaţi de judecată pripită, fără perspectivă istorică de reflecţie, să luăm exemplul cel mai flagrant şi cel mai cunoscut: agresiunea spirituală (dublată, fireşte, de cea militară, dar în această ordine: spirituală-militară şi, în niciun caz, invers…) împotriva Germaniei şi a poporului german – agresiune care este repetată, în termeni formali specifici actuali, dar aproape fără vreo modificare a prototipului spiritual malefic de agresiune – împotriva României şi a românilor de azi.
Trebuie, însă, a mărturisi, de la început: conducătorii germani şi-au trădat poporul şi au trădat destinul poporului german (mai exact, Hitler, la sfatul doctorului Horbiger… – cel care îi propunea ajutorul nivelului spiritual prea jos, arhanghelic, al “zeilor”, deci o acţiune de scurtă influenţare spirituală – ceea ce a născut doctrina “blitz-krieg”-ului – … – şi neasculând de doctorul Rudolf Steiner, care îi propunea ajutorul Lui Hristos, de lungă/eternă influenţare spirituală…) – au schimbat armele creştine, pe cele păgâne – incomparabil mai slabe spiritual, ba, mai grav, pervertite: au creat uluitoarea/năucitoarea compatibilitate a ELITELOR ALBE cu ELITELE NEGRE/”BLACK NOBILITY”+ sioniştii plutocraţi – ceea ce a creat confuzie majoră şi a deturnat total esenţa metafizică a acţiunii Neamului German (se cunoaşte, azi, compatibilitatea de discurs dintre Hitler şi sioniştii plutocraţi).
Revenim: De ce s-a produs/se produce agresiunea asupra Germaniei, respectiv României? Asta, pentru că ATUNCI, Germania, ACUM, România – sunt considerate zone de maximă condensare spirituală benefică, de maxim potenţial reactiv-spiritual.
De ce credeti că se tot invocă, de către toţi factorii mass-media, integral aserviţi ELITELOR NEGRE – „prăpădul” ce va veni asupra românilor, dacă nu vor renunţa la Biserică şi la Credinţa Ortodoxă, care (zice chiar un cărturar respectat şi foarte smerit „ascultat”, în unele medii… – răposatul Ion Petru Culianu…) ar fi anacronică, perdantă din start (?!), prin însăşi natura ei, prin „inerţia” ei (care inerţie? cumva spirituală? – vezi bine că tocmai aici e „clenciul”) etc. Tocmai pentru că totul e invers, vorba lui Marin Sorescu (din finalul piesei Iona…): Satana se teme de subiacenţa spirituală de teribilă forţă a Ortodoxiei, păstrătoare – UNICĂ – a „tuturor dogmelor drepte, a întregii tradiţii apostolice şi soborniceşti a Sfinţilor Părinţi – a tuturor canoanelor, tradiţiei Liturgice, canonice, Dogmatice şi istorice” – a Bisericii Creştine a Începuturilor – cf. Ilie Cleopa – care, prin ce afirmă, dă, de fapt, dimensiunile spirituale ale germenului ELITEI ALBE româneşti. Această elită nu a devenit, încă, expresiv-războinică (precum cea germanică), în apocatastază, nu a devenit conştientă de sinele angajat, desprins din Sinea-Hristos. Dar temerea Satanei este că tocmai acest lucru e pe cale să se realizeze, în România veacului XXI. În cazul Germaniei, ca şi în acela al României, au existat şi sunt profeţi şi angajări active de profeţi, în opera de tălmăcire, în vizibil, a potenţialului reactiv-invizibil al elitelor naţionale. Prigoana de atunci, dar şi de azi (cultivarea, cu sălbăticie de neînchipuit, a sentimentului culpabilităţii, la un popor întreg, pentru veşnicie parcă…) contra Germaniei şi a germanilor – are o justificare metafizică bine definită şi bine cunoscută: cea mai înaltă lojă spirituală tibetană (Ge-lugs-pa= Bonetele Galbene) a prorocit că Acoperişul Lumii va fi strămutat din sudul Asiei (Tibet) NU în Israel, ci în Ţara Muntelui de Miazănoapte – Germania (s-a zis…. – noi, acum, ştim că, de fapt, este/va fi Har-Dealul…). Iar tibetanii mistici chiar i-au sprijinit pe Cavalerii Negri, pe Cavalerii Templieri (Ordinul Marcioniţilor şi „Domnii de Piatră Neagră”), în al doilea război mondial. Iată, pe de o parte, războiul preventiv, acţiunea preventivă, din partea Răului (având ca expresie traductibilă acţiunea „acelora”, cum îi numeşte, cu teroare, chiar un mason – Rakovski, ambasadorul sovietic la Paris, în timpul interogatoriului luat, la 26 ianuarie 1938, la Moscova, de funcţionarul GRU, Gabriel G. Kuzmin), în primul război mondial şi, apoi, acţiunea definitiv distructivă (cel puţin în intenţie) a Răului Satanic, asupra armatelor parţial metafizice germane, în al doilea rând. Parţial, din păcate, căci germanii au fost trădaţi de propriii conducători spirituali şi politici, care au deviat şi falsificat sensul reacţiunii metafizice, treptat, în „victorii asupra oamenilor”… – în loc de „victorii împotriva Diavolului şi păcatului”…
În primul rând, în 1919, a existat un document suplimentar, emis de Guvernul SUA şi cunoscut sub titlul de „Morgenthau’s Pastoral Policy” (Politica Pastorală a lui Morgenthau), care a fost semnat de preşedintele SUA, Woodrow Wilson, şi prezentat la Tratatul de la Versailles. În acest document se specifică intenţia SUA, ca măsură la capitularea germană, de a-i extermina pe toţi germanii. Rasa germană ar fi „din naştere o rasă de războinici” (citeşte: Războinicii Metafizici ai Polului Metafizic ALB) şi s-ar avea în vedere transformarea Germaniei „în păşune”. În 1922, Walter Rathenau instigă Franţa la omorârea tuturor germanilor şi colonizarea Germaniei cu populaţii străine (cf. Durerile facerii unei noi lumi, de Carlos Baagoe, Ed. Samizdat, Toronto, p. 143). Evreul Samuel Untermayer, preşedinte la International Jewish Federation to Combat Hitlerite Opression of Jewish – a declarat „război sfânt” Germaniei – război „până la distrugerea ei” – declaraţie publicată în New York Times, pe 7 august 1933. Rabinul Vladimir Jabotinski a declarat, la rându-i, în 1934: „Vom duce un război spiritual şi material (s.n.). Interesele noastre evreieşti impun distrugerea întregii Germanii” (cf. C.Baagoe, op. cit., p. 140). Deci, stimaţi evrei, vânători neînduraţi de nazişti, cum stăm cu ideea de „holocaust”?!(…dacă ne gândim şi la ordinul dat, de preşedintele evreu al SUA, Harry Trumann, de a-i „vaporiza” pe japonezii din Hiroshima şi din Nagasaki…6-9 august 1945!). Cine a avut întâietate pe plan mondial, în privinţa etnocidului (spiritualmente reuşit…dacă ne gândim la miile de germani berlinezi „DE VEST”, care, într-o dimineaţă a lui 1990, adică după 45 de ani de „educaţie americană” tâmpitoare, s-au prezentat „în costumul lui Adam”, în faţa unui magazin care anunţase, de cu seară, că „acel german care va veni în pielea goală, la magazin, a doua zi, va primi marfă gratis”…Rezultatele au întrecut ABSOLUT TOATE AŞTEPTĂRILE…!!!…şi magazinul era să dea faliment…)???!!! Vă anunţ, cu emoţie şi cu respectul datorat unor pionieri mondiali, „în branşă”: DOMNIILE VOASTRE SUNTEŢI ACEIA!
De aici decurg toate diversiunile, ascunse elevilor din şcoli, astăzi: proclamarea, în mod fals, a Poloniei ca „stat martir” – când, de fapt, polonezii au fost măcelarii aflaţi în slujba kabalei spiritualo-militare americano-anglo-franceze – exterminând, provocator, mii de germani civili din Polonia (iulie 1939), pentru a stârni reacţia germană din septembrie 1939. Căci era necesară aţâţarea la război a Germaniei, spre a o nimici. Proclamarea unilaterală a Holocaustului contra evreilor – când, azi, în primul rând prin dezvăluirile din cărţile lui Roger Garaudy – evreu comunist-marxist pocăit – aflăm, în amănunt, despre cârdăşiile revoltătoare dintre plutocraţia sionistă şi Hitler – primii dorind să realizeze, cu ajutorul dictatorului german, NAZISMUL SIONIST: purificarea rasei evreieşti, prin lichidarea fizică (în lagărele de muncă naziste) a sărăcimii evreieşti, spre a forma, cu „elitele evreieşti” plutocratice, un nou Canaan al „rasei perfecte evreieşti”…Apoi, Rudolf Hess, asasinat la închisoarea Spandau – pentru a nu relata că zborul său în Anglia trebuia să prevină mondializarea războiului. Apoi, lagărele de exterminare A GERMANILOR!!! – …se dau, azi, cifre încă şovăitoare, despre „eficienţa lagărelor din Vest” – din Franţa, Belgia, Olanda – circa un milion de morţi… – cât despre datele lagărelor din Est-URSS, acestea trebuie că vor înspăimânta lumea, cândva, cu cifrele lor reale…reprezentând morţii din prizonierat/lagăre. Dar când? Căci domneşte o tăcere de mormânt asupra secretelor ruseşti/sovietice ale celui de-al doilea război mondial şi, din când în când, şi acum, după 65 de ani de la finalul oficial al războiului mondial, tot mai vine câte un schelet ambulant, fără limbă şi cuvânt, dinspre câte o Vorkută…
Iată la ce instigă, într-un discurs din 18 noiembrie 1969, în faţa studenţimii evreieşti din Zürich, Simon Wiesenthal – „vânătorul de nazişti”: „Şapte milioane de germani din RFG, RDG şi Austria sunt criminali şi delincvenţi. (…) Criminalii de mâine s-au născut deja azi (…). Trebuie distruşi, odată pentru totdeauna, virtualii duşmani, din germeni sau chiar din stadiul embrionar” (cf. Salyburger Volksblatt, 23 ianuarie 1970, Neue Züricher Zeitung, din 21 noiembrie 1969 – precum şi ziarul Tagensanzeiger, din Zürich). Un astfel de discurs ne face să bănuim că Hitler a luat lecţii de la plutocraţia evreiască, în ce priveşte „curăţenia” de rasă…
Dar crima de natură metafizică, moral-spirituală – este mult mai cumplită decât toate ameninţările şi plănuirile legate de exterminarea fizică a germanilor. Căci, iată, „made in USA”, programul (pus în practică cu străşnicie, pe tot cuprinsul Germaniei de Vest) de „re-educare” (cum la Piteştii României, sovieticii…) a germanilor:
– „Distragerea cetăţeanului de la politică, prin <<MINUNEA ECONOMICĂ>>.
– Impunerea statutului special, al unicului popor criminal, vinovat de ultimul război.
– Supunerea generaţiei de război unei defăimări de durată şi strădania de a-i convinge de propriul eşec, de a le provoca sentimentul de vină individuală şi colectivă; generaţiile următoare trebuie convinse că au dreptul să impute părinţilor vina şi să se revolte împotriva lor. Campaniile de defăimare slăbesc autoritatea statală.
– În domeniul politicii culturale oficiale, este exclus tot ce e sublim, înălţător şi frumos. În artele plastice domină constructivismul abstract, care merge până la anormalitate şi nihilism.
– De descompunerea sistematică a moralei vest-germabe aparţine şi introducerea noţiunii de societate pluralistă, conform căreia fiecare îşi poate afirma propriile standarde valorice şi care se răspândeşte în ideea că nu există legi tradiţionale absolute. Pe această cale, viaţa comunitară vest-germană e distrusă încă de la nivelul tineretului, acesta urmând a trăi, în mare măsură, în nihilism moral(…). În locul modelelor general-valabile, a apărut proriul EU, în locul Binelui Comun – EGOISMUL. Fostul preşedinte al Tribunalului de Stat, dr. Gerhard Müller, afirma o dată că morala publică din Germania de Vest, aşa cum reieşea dintr-o serie de materiale filmate şi tipărite, ar fi scăzut la un nivel nemaiîntâlnit în lume” (cf. Jan van Helsing, Cartea a 2-a, Ed. Samizdat, 1998).
Care sunt concluziile pe care le impun textele de mai sus?
1-S-a format, deja, în lume, cu o impresionantă disciplină a agresiunii spiritual-distructive, o ELITĂ NEBUNĂ (paranoia ELITELOR NEGRE este încă posibil de detectat).
2-Nici un stat contemporan nu mai are elite vizibile, ci toate statele sunt conduse prin decizii ale unui for supranaţional şi transnaţional, care, după toate semnele, este condus, la rândul său, şi are putre decizională – PRIN PLUTOCRAŢIA LUMII (care este, în majoritate, evreiască sau contaminată decisiv de mentalitatea evreiască).
3-Aceste elite invizibile fizic sunt extraordinar de active la nivel spiritual, iar rezultatul acţiunii lor este, fără nicio excepţie, de natură distructiv-malefică.
4-Elitele respective au pretenţii de foruri de decizie cosmică – definitive şi irevocabile. Au pretenţia de a se substitui lui Dumnezeu.
5-Ultima consecinţă importantă: elitele din sec. XX-XXI, aceste elite oculte, care ne paralizează creierele, prin mass-media şi prin mancurtozarea comunisto-liberală – SUNT PROFUND ANTICREŞTINE. ELITELE NEGRE au pretenţia, subiacentă, dacă nu, uneori, manifestă (poate au dreptate, dacă ne gândim la avertismentele lui Thomas Göbel…, că îl reprezintă pe Antihrist (Ahriman) pe pământ…
*
II.3 – DOMNUL PIT ŞI DIVERSIUNEA TEORIEI MASONICE DESPRE ELITE
Pentru a ne face o idee despre forţa contra-elitelor terestre, faţă de care ar trebui să se constituie autentice elite naţionale, redăm mai jos un text, pe care cititorul poate să-l ia fie ca pe o metaforă a beznei oculte, fie ca pe o realitate devenită, din nenorocire, cotidiană. Cotidianul ne este construit şi supravegheat de „zeii negri” (aşa se cred, aşa îşi spun…). Va trebui, totuşi, să avem o poziţie faţă de cele pe care textul le conţine. Căci, în fiecare zi, înjurăm nişte umbre, învinuindu-le de degradarea noastră economică, moral-spirituală etc. Nu ne dăm seama că, de fapt, înjurăm neputinţa noastră de a reacţiona adecvat-metafizic, de a contrapune unui front metafizic malefic – bine disciplinat şi care-şi întăreşte poziţiile „morale” printr-o propagandă furibundă – frontul forţelor benefice, albe. Neputinţa noastră de a conştientiza, decanta şi extrage, din fiinţa de Neam, formele cu fond, elitele conformate ale Neamului nostru, ca aleşi autentici (deocamdată surzi, dar nu nechemaţi de Dumnezeu!) ai Frontului Metafizic al Lui Hristos. Puteţi să vă păstraţi rezerva mentală de încredere faţă de textul de mai jos, dar nu aveţi dreptul să nu vă simţiţi avizaţi, în plan moral-metafizic – de însăşi forţa protectoare a lumii – Dumnezeu cel Viu, aflat, pentru noi şi prin noi, pe Cruce. Să renunţăm la moftul şi la minciuna propagandistică a ELITELOR NEGRE, conform cărora „am fi liberi”. Trebuie să ne impunem SĂ NU MAI FIM „LIBERI”, ci ascultători de Dumnezeu. Altfel, ne vom pierde sufletele şi-l vom pierde pe Dumnezeu, vom pierde şansa de A FI CU ADEVĂRAT LIBERI – adică de a alege să luptăm de partea Adevărului Divin.
„Un bun prieten de-al meu (…) pe care îl voi numi doar Pit (…), între anii 1968-1969, a lucrat ca <<personal and computer specialist>> la Strategic Air Command (SAC), în Tuxon, Arizona, şi era unul dintre puţinii angajaţi care se ocupau cu informaţiile strict secrete. Fiind un geniu în materie de computere, Pit devenise absolut indispensabil, pentru superiorii săi – şi, în calitatea lui de E3 – Airman (două trese), se putea plimba în voie printre ofiţeri, sergenţi, generali şi avea acces la toate băncile de date, folosite în scopuri de apărare şi utilitate, şi de <<Big Brother>> însuşi, în scopuri informative. Într-o bună zi, i-a venit ideea să-i pună câteva întrebări computerului. Prima întrebare pusă s-a referit la numele viitorului preşedinte. Răspunsul oferit de către computer a fost, cu siguranţă, mai mult decât suprinzător, pentru Pit: computerul a afişat pe ecran numele următorilor PATRU preşedinţi (care s-au şi adeverit, între timp). De unde ştia computerul aşa ceva? Şocat peste măsură de răspunsul primit, Pit a început să pună noi întrebări, ca de pildă: cine controlează lumea? Răspunsul: miliardarii. Întrebare: de ce? Răspuns: pentru că ei sunt oamenii cărora le aparţin naţiunile. Întrebare: totul? Răspuns: da, totul, tehnologie, alimentaţie, politică, religie…Întrebare: alimentaţia? Răspuns: alimentele sunt tratate chimic, aceste chimicale pot fi activate în organismul uman prin satelit şi pot genera boli sau modificări de conştiinţă etc. La sfârşitul seriei de întrebări puse computerului (…) Pit a pus o ultimă întrebare: şi cât timp ne-a mai rămas până la controlul total al omenirii? Răspuns: 20 de ani. Şi care ar fi cel mai sigur loc din lume, în care te-ai putea refugia? Răspuns: Big Island, Hawaii, SUA.
Dacă analizăm acum situaţia din lume, putem spune cu siguranţă că aceasta se află deja în mâinile Iluminaţilor”(Jan van Helsing, op. cit., p. 242).
Vedeţi cum şi-au programat computerele ELITELE NEGRE? Să ne vestească faptul că putem să mergem la culcare – lumea este în puterea lor absolută, iar noi nu mai avem şi nu vom mai avea niciodată vreun cuvânt de spus. Cine NOI şi cine EI? Evident, EI sunt plutocraţia Mamonei, Elita Neagră a lui Satana.
Credem că observaţi că ELITELE NEGRE consideră anul aşa-zisei “revoluţii” (1989 este aniversarea anului Masonic 1979, al “revoluţiei” franceze regicide, declanşatoare a terorii şi ateismului furibund…) drept anul ce marchează succesul lor deplin asupra lumii. Ei sunt acolo unde se spune că a rămas zonă de maximă securitate (?!): SUA, cu centrul anti-spiritual: plutocraţia new-york-eză.
Şi cine suntem NOI? Se pare că încă nu conştientizăm, nici în al 12-lea ceas, că trebuie să fim Armata Mântuitorului Hristos, ELITA ALBĂ. Cine crede că mai are timp să se gândească ce şi unde să aleagă, după cum aţi văzut în textul de mai sus, se înşală. EI au ales de mult şi se închipuie stăpânii noştri. Noi va trebui să-i “ascultăm”, în ce priveşte mesajul paranoic, şi să formăm, în sfârşit, Frontul Metafizic al Creştinismului. Altfel, prin acceptarea stării de fapt, le vom confirma Victoria – or, cei care vor greşi contra Lui Dumnezeu vom fi NOI, în primul rând – căci, dacă EI sunt posedaţi, deja, TOTAL, de Antihrist/Ahriman, noi suntem cei care alegem, senini şi conştienţi, “în toate facultăţile mintale”, să fim servitorii/robii lui Antihrist/Ahriman. Comoditatea spirituală este aceea care a ucis totdeauna imperiile şi pe oameni…IAR CREDINŢA ÎN DUMNEZEU-HRISTOS I-A SALVAT. Fără nicio excepţie.
Semnalăm că EI-iudeo-masonii, plutocraţia, servitorii Mamonei – au elaborat şi o teorie a elitelor, după placul şi natural lor anti-spirituală. La începutul sec. XX, Vilfredo Pareto (1848-1923) şi Gaetano Mosca (1858-1941), în Tratatto di sociologia generale, respectiv în Elementi di scienza politica – vorbesc despre “classe elette” şi analizează importanţa, în orice tip de societate, indiferent de regimul politic sau de cel economic, a unui grup redus de persoane, care exercită o dominaţie incontestabilă asupra societăţii respective. Doar că cei doi sociologi sunt masoni şi vor ajusta toată teoria după „chipul şi asemănarea” masonilor atei, materialişti şi amorali: „Calităţile elitelor sunt preponderent de natură materială (bani, funcţii, poziţii sociale şi politice). Factorul moral este exclus, elitele folosind orice mijloace, pentru a justifica inegalitatea politică şi a-i înşela pe cei dominaţi. Elita guvernantă, incapabilă a se constitui într-o grupare exemplară – spune Pareto – e caracterizată doar de un sistem de valori şi de comportamente latente (numite <<reziduuri>>), fundamental coeziunii sale” (cf. art. Teoria elitelor în viziunea fondatorilor, de C. Ardeleanu, în revista Akademia, a Universităţii „Dunărea de Jos”, an I, nr. 2, aprilie 2000).
Evident că din „reziduuri” (cele din conştiinţă…) – tot reziduuri răsar…Teoria masonului Pareto are nevoie, pentru întemeiere, de sprijinul celui mai discutabil om al Renaşterii umaniste, cea distrugătoare de Om Divin: lucrările lui Niccolò Machiavelli. A avea girul „moral” al celui mai înverşunat propunător al amoralismului, asta zicem şi noi garanţie…”Astfel evoluţia societăţilor se explică prin alternanţa a două tipuri de elite”, numite metaforic (după Machiavelli): „lei” şi „vulpi”. Geneza oricărei societăţi era rezultatul acţiunilor violente ale „leilor” (indivizi caracterizaţi de predominarea primului tip de reziduu, înclinaţi către folosirea metodelor radicale pentru instaurarea ordinii, eliminarea corupţiei şi a anarhiei). Odată stabilită situaţia, scade necesitatea exercitării acestora. E perioada în care cel mai eficient dintre guvernanţi este „cel ce cunoaşte cel mai bine arta de a-şi slăbi adversarul prin corupţie, de a recupera prin fraudă şi înşelăciune ceea ce părea a fi cedat la presiunea forţei”. Stăpânirea „vulpilor” continuă „până atunci când haosul, corupţia şi lipsa de perspectivă a societăţii respective devin atât de evidente, încât determină repunerea în valoare a aptitudinilor autoritare ale <<leilor>>. Aristocraţiile nu dăinuie…
Indiferent de cauze, e incontestabil faptul că, după un anumit timp, ele dispar. Istoria e un cimitir de aristocraţii”.
Aici stă problema majoră: cum poate fi creată (pe ce baze) o societate umană care să nu-şi fagociteze realele elite – ARISTOCRAŢIILE? Pe „cei mai buni”…Altfel, constanţa socială va fi totdeauna inconstanţa, goana sisifică între polii EVOLUŢIEI şi REVOLUŢIEI, adică ai contaminării rapide cu rău, prin acceptarea benevolă a Răului sau prin agesiunea brutală, de autoimpunere a Răului, în faţa unor mereu nepregătite, pentru Războiul Metafizic, neamuri: „În funcţie de viteza de circulaţie şi de deschiderea clasei guvernante către receptarea elementelot capabile din păturile supuse, schimbarea capătă forme evoluţionare (dacă rata de schimb e suficientă pentru absorbirea indiviziulor care pot pretinde puterea) sau revoluţionare”. Revoluţiile se produc pentru că, fie din cauza unei încetiniri a circulaţiei elitelor (celebra teorie a lui Pareto) , fie dintr-o altă pricină, „elemente de calitate inferioară acumulează în straturile superioare, care posedă <<reziduurile>> necesare pentru a guverna şi care sunt dispuse să facă uz de forţă”.
Da, o junglă perfectă, perfect concepută pentru Fiara Apocaliptică, ce-i posedă pe paranoicii şi cinicii masoni. Numai că, teoretic, aristocraţiile spirituale reale au şansa de a se impune definitiv, dască ele se vor converti la MORALITATE – şi anume la MORALITATEA CREŞTINĂ. Aici intervine teoria lui Codreanu, despre ecumenicitatea naţională. „Este o stare de iluminare interioară. Aceea ce, odinioară, era zăcământ instinctiv al neamurilor, în aceste momente (n.n.: perioada interbelică) se reflectează în conştiinţe, creând o stare de unanimă iluminaţie, întâlnită numai în marile experienţe religioase. Această stare , pe drept, s-ar putea numi: o stare de ecumenicitate naţională. Un popor în întregimea (s.CZC) lui ajunge la conştiinţa de sine, la conştiinţa rostului său şi a destinului său în lume. În istorie n-am întâlnit la popoare decât sclipiri de o secundă. Din acest punct de vedere, azi ne găsim în faţa unor fenomene naţionale permanente.
În acest caz, şeful nu mai este un”stăpân”, un”dictator”, care face ce vrea, care conduce după bunul plac.
El este expresia acestei stări de spirit nevăzute. Simbolul acestei stări de conştiinţă. El nu mai face ce vrea. El face ce trebuie. Şi este condus: nu de interese individuale, nici de cele colective, ci de interesele naţiunii eterne (s.CZC), la a căror conştiinţă au ajuns popoarele. În cadrul acestor interese şi numai în cadrul lor îşi află maximum de satisfacţie normală şi interesele personale şi cele colective”. Adică, întâlnirea spirituală, focalizarea, la mijloc de CER şi NEAM (în punctul de convergenţă a voinţei divino-umane: VOIEVODUL ORTODOX) – atât a voinţei divine către Neam, cât şi a conştientizării, de către Neam, a finalităţii sale divine, ca Neam al Pământului (Pământul=etapă a evoluţiei Spiritului Umano-Divin).
Prin această stare creştină (autentic creştină!!!) – antagonismele virulente dintre clasele sociale vor dispărea, iar „leii” şi „vulpile” nu-şi vor mai găsi rostul şi locul social.
Nicidecum să se bată, cu ultimă brutalitate primitivă, mult sub-umană, pentru supremaţia absolută…întru materie!!!
*
II.4-GRĂDINA MAICII DOMNULUI ŞI TEORIA CERULUI SUPRAÎNĂLŢAT
Noi, românii, trebuie să luăm aminte, în primul rând, asupra celor expuse mai sus, pentru ca elitele reactive să se conformeze cât mai aplicat pericolului metafizic real, adaptându-şi tactica după poziţiile reale ale adversarului. Şi să nu repete devierile, sincopele şi erorile spirituale ale Germaniei. Şi în cazul României, ca şi în cel al Germaniei – ELITELE NEGRE (astăzi, în primul rând Black Nobility, condusă de ultimul vlăstar al Habsburgilor – Otto vin Habsburg) au luat foarte în serios avertismentele tibetano-indienilor (care spun că pe pământul României se va produce transfigurarea numită NOUL IERUSALIM CERESC) – dar şi avertismentele cristice din metafora teologică a României: „GRĂDINA MAICII DOMNULUI”. Adică Paradisul recuperat, prin graţie divină şi autosacrificiu uman şi de Neam. În definitiv, primul avertisment îl constituie chiar spiritul zalmoxian al dacilor (Neamul Sacru al Lupului Transfigurator) – ulterior, convertiţi (cel mai uşor şi rapid din Europa…) la Hristos Cel Înviat – Mântuitorul. Toate aceste date spirituale (şi încă multe altele) ale românilot constituie tot atâtea afronturi aduse poporului „ales” şi intangibilităţii-invincibilităţii sale (atât de criminal trâmbiţate, în cea mai criminală carte a lumii – izvor al tuturor rasismelor şi discriminărilor, de orice fel, din lume – Talmudul – care conţine celebra frază-îndemn: „Tob şebagoim harog!” – Ucide-l pe cel mai bun dintre creştini!”).
Disciplina în invizibil a ELITELOR NEGRE este, în definitiv, una exemplară, admirabilă şi de temut. Ea trebuie să determine o conformare asemănătoare, dar de semn opus a reacţiei metafizice a ELITELOR SPIRITUALE ALBE.
Aparent ar fi uşor de contrapus unor elite instabile, non-naţionale, proteice („lei”-„vulpi”, „vulpi”-„lei”), nişte elite spiritualiste de reacţiune. Însă, cum bine preciza Codreanu, există o inerţie a societăţii şi a liderilor ei, de a se complăcea în spectaculos şi spectacular: a arăta spre pământ, spre „lupta cu oamenii” este mai facil (se conformează blestemului gravitaţional-spiritual adamic…) decât să arăţi spre cer (adică, să înfrângi inerţia orizontalei materiale, să înfrângi blestemul gravitaţional, anti-spiritual, adamic).
Dar problema ridicată de Codreanu este mult mai complexă. Trebuie, înainte de orice, identificată armata Răului şi, implicit sau explicit, trebuie identificată componenţa şi „aliniamentul” armatei Răului (spre ex.: structurile, mai de suprafaţă, mai mascate…prin ecranele fosforescente/mincinoase şi fascinante, ale calculatoarelor/Internetului, creatoare de fantome ale „Adevărului” financiar al BURSEI… – ale mafiei bancar-cămătăreşti, deci anti-creştine, ale mafiei politico-economico-militare, deci anti-creştine etc. etc.), pentru a putea crea avantajul spiritual al armatei SFÂNTULUI DUH sau, măcar, să nu se afle armata SFÂNTULUI DUH în dezavantaj strategico-tactic.
Cu alte cuvinte, Codreanu spune că sec. XX vine cu ceva total nou, în materie de strategie şi tactică metafizică: Invizibilitatea fizică a adversarului – de fapt, invizibilitatea devine caracteristica factorilor de acţiune (ELITELE NEGRE), dar ea TREBUIE SĂ DEVINĂ şi caracteristica factorilor de reacţiune (camarazii Frontului Metafizic al SFÂNTULUI DUH).
Aplicat la contemporaneitate, e clar că nicio ţară nu e condusă de cine se vede că o conduce – fie el preşedinte sau monarh – şi nici măcar parlamentele, juntele militare etc. n-au vreun cuvânt decisiv de spus, pentru Neam sau Lume… Conducerea nu e una directă, în interiorul naţiunii – ci este una DELEGATĂ DINAFARA NAŢIUNII prin intermediul unor INDIVIZI-PARAVANE; indivizii-preşedinţi, indivizii-paralamentari, indivizii-miniştri etc. – care nu sunt decât nişte golemi, zombi însufleţiţi (pe baza energiei negative, personale, EGOISMUL FEROCE), de către forţe (oculte fizic) dinafara ţărilor. Pe ce bază orientează soarta naţiunilor acele forţe dinafara naţiunilor? Pe baze strict economice şi anti-spirituale. Total anti-creştine.
Deci: cum se poate coagula o elită reală (ALBĂ, spirituală, cu „plus”), dacă nu are:
a-punctul de raportare reactivă? Nu-mi place de cineva sau ceva – dar unde este acel cineva sau ceva? Care sunt interesele reale contra cărora mă ridic? „Cineva” dinăuntrul ţării este un individ corupt – dar unde este interesul adevărat, care l-a corupt – nu interesul oportunist şi individualist, ci interesul metafizic, care determină să acţioneze un grup-elită (determinativă politic şi economic), de sorginte demonic-ahrimanică? Nu e în interiorul naţiunii – ci este situat în indedeterminare spaţial-fizică;
b-dacă nu are : liniile de forţă explicite ale elementului activ, ce trebuie combătut? La fel, interesele fiind metafizice şi supranaţionale/transnaţionale – şi liniile de forţă ale acţiunii inamice, cauzele şi conformaţia Frontului Malefic – trebuie căutate în domeniile metafizic şi supra/trans-naţional. Evident, nu trebuie neglijate rezultatele în plan naţional – dar ele nu trebuie absolutizate – cauzele unei crize trebuie că depăşesc, totdeauna, conformaţia vizibilă a crizei;
c-dacă nu are: posibilitatea de a reacţiona şi a-şi verifica eficienţa reactivă? Or, degeaba răstorni un guvern sau pe guvernanţi, în genere, dacă ei se dovedesc ţinte false, momâi umplute cu paie, de către „păpuşarii” lumii SUPRA-NAŢIONALE – de fapt, „SUPRA-FIZICE”-METAFIZICE – recte, GUVERNUL MONDIAL MASONIC.
Iată teoria (nu ştim cum i-or fi zicând masonii, dar i s-ar putea spune TEORIA CERULUI SUPRAÎNĂLŢAT):
a-ia din faţa oamenilor ţintele reale, dă-le spre diversiune (şi divertisment) ţinte false (o pseudo-elită, care, de fapt, e o structură de zombi );
b-aşa cum revolta contra văzduhului ceresc este imposibilă şi ineficientă, aşa să fie şi reacţiunea transformată, de fapt, în acţiune inutilă. Totdeauna, când nu îţi va plăcea ceva şi vei crede că loveşti (reparator, compensator, răzbunător etc.) spre sau în ceva, acel ceva să se dovedească ţintă falsă, iar în spatele ei, mereu şi mereu numai ţinte false, incinsistente, iresponsabile, care să te istovească şi, stors de puteri şi de elanuri, să constaţi că, de fapt, nici nu există o boltă a concreteţei, ci AER, aer care, cu fiecare lovitură „în somn”, pe care o dai văzduhului-ţintă, se depărtează, se ridică, se SUPRAÎNALŢĂ şi, în cele din urmă, te trezeşti dându-ţi singur palme.
Cam în asta ar consta teoria masonică a decurajării reacţiunii şi, deci, a descurajării coagulării de elite reale, ALBE.
Bineînţeles, s-au creat şi diversiuni colaterale: complexul de vină colectivă al populaţiilor fostelor ţări comuniste (observaţi, pentru România, cât de asemănătoare sunt „darurile” masoneriei, cu „darurile” făcute, de aceiaşi masoni, Germaniei…), ca şi cum comunismul cel mai acerb nu ar domni astăzi tocmai în Franţa, Germania de-spiritualizată, sau la New York…(…să nu mai amintim aici că, de fapt, comunismul şi liberalismul au acelaşi tată şi aceeaşi mamă: pe masonii iudaici ai Revoluţiei Franceze Regicide, din 1789…). Sau: împingerea popoarelor din Est la auto-vidarea istoriei naţionale (spre liniştirea evreilor din SUA, care nu prea au şi nu prea ştiu ce-i aceea istorie naţională…). Teoria demonizării comunismului din Est, de parcă ţările din Est ar fi împotmolit istoria în infern, iar ţările vestice ar fi descoperit PARADISUL.
Sau:
Comunismul estic n-ar fi creat nimic! Ba, atât în Est, cât şi în Vest, comunismul creează supra-abundenţe material-iluzorii. Ba, mai falimentară/instabilă s-a dovedit economia liberală masonică (vezi crizele şi recesiunile economice continue şi enorme care, ulterior, destabilizau comunismul masonic din Est), decât comunismul naţionalist, care a menţinut o oarecare ritmicitate economică. (N. Ceauşescu a „cotit-o”, mai curând, spre pseudo-nazismul islamic, de tip Saddam Hussein sau Gadaffi). Afectarea în rău a lumii a avut sensul Occident-Orient: a se vedea, în primul rând, înjosirea spirituală, a Franţei, „sora mai mare a Bisericii Lui Hristos”.
Fireşte, nu suntem nicicum partizanii comunismului, care nu e decât faţa cealaltă a liberalismului masonic, dar nici nu putem să ne prefacem că nu observăm manevrarea conceptului şi realităţii „comuniste”, ca oportunitate pentru construirea unui complex de culpabilitate al esticilor, după modelul culpabilizării Germaniei postbelice. COMUNISMUL E RĂUL DIN NOI, ca şi LIBERALISMUL LIBERTINIZANT, dar nu sunt esticii şi nu sunt românii singurii sau principalii purtători ai germenilor Răului în lumea sec. XX. Dimpotrivă, ei sunt victime ale masonilor de la Yalta-Malta, victime ale „Marelui Iluzionist-Satana” (cum îl numeşte Dennis de Rougemont).
Priviţi cum sunt împinse spre virtualitate, spre neant al imaginii, figurile „conducătorilor oficiali ai lumii”: un saxofonist amator, cumsecade şi fără mult fosfor, care poate fi manevrat oricând printr-o regie „cazul Lewinski”, un Bush „junior”, care va fi totdeauna traslarea, în timp, a unui Bush „senior” (toţi „forjaţi” de loja SKULL AND BONES, dar toţi trăgându-şi firul existenţial din comenzile ocultei Black Nobility), un fost KGB-ist obscur (care nu poate fi „decantat” de antecesorii săi imagistici: Elţân, Gorbaciov…şi se poate merge înapoi, până la Stalin-Lenin)…Toate acestea, chipuri care, pe cât sunt ele de imateriale şi inconsistente spiritual, pe atât sunt şi imaginile („icoanele” satanice) actanţilor contra-elitişti din rândurile doi-trei-patru etc. ale politicii mondiale: un Manfred Wörner, de exemplu, sună atât de pompos, ca un „Rambo” de operetă, dar cine a fost cu adevărat, cât a trăit – nimeni nu ştie (mai multe ştim despre fundaţia care-i poartă numele, decât despre omul care a dat numele fundaţiei…), la fel gestualitatea unsuroasă a unui Solana-cel-cu-Ochi-de-Plumb, bonomia grosolană, trucată, a lui Jose Durrao Barroso, „didacticismul” ostentativ rece-arogant al unor Jonathan Scheele sau Franco Fratini… – tot dinamismul aparent al acestora e un teatru chinezesc de umbre: păpuşarul este situat mereu în spatele marionetelor sale disciplinate, în obscuritate absolută, ocultat de propria-i funcţie: EL – Absolutul Anonim (Antihrist/Ahriman), „Atotcunoscătorul”, Atoatedesfăcătorul, Determinantul Sorţii (Proaste…) a Lumii întregi. (Virgil Măgureanu, fostul şef al SRI, afirma la postul TV Antena 1, într-o seară, că toţi guvernanţii oficiali ai lumii TREBUIE să facă parte din loja masonică CERCUL, subordonată direct supremei loji evreieşti – PURE! – B’nai Brith).
La noi, în România, a lovi în Iliescu şi PSD (fost FSN, fost PDSR… – din 1990 până în 1996, apoi din 2000 până în 2004…) este echivalent, ca eficienţă, cu a lovi, în anii 1996-2000, în PNŢCD şi Constantinescu, sau, azi, în PD-L şi Băsescu… – adică EFECT ZERO! Căci şi unii, şi alţii, sunt doar nişte „-escu” – nu interacţionează cu iudeo-masoneria, ci sunt nişte implanturi temporare în fiinţa biologică şi morală a Neamului nostru. Şi sunt interschimbaţi, periodic, tocmai de iudeo-masonerie (oficina masonilor stipendiată de Congresul american – vorbim de postul de radio Europa liberă – îl anunţa pe Iliescu drept succesor al lui Ceauşescu, încă din anul 1974…).
*
II.5 – CONCLUZII ŞI SOLUŢII. SOLIDARITATEA CREŞTINĂ TRANSFIGURATOARE ŞI VOIEVOZII
Dacă vrem să apară elitele eficient-divine, să ne învăţăm a vedea Nevăzutul. Să devenim „complicii” Nevăzutului. Să credem în Forţele Nevăzute, în Dumnezeu şi în sufletele strămoşilor, dar şi să luăm aminte la duşmanul cel vechi, Satana. Să încetăm cu scepticismul comod şi stupid: „Vezi-ţi de treabă, dom’le. Ce complot mondial? Noi suntem, excvlusiv, de vină că-i suportăm pe comuniştii ăştia”.
Nimeni „întreg la fire” nu neagă vinile şi păcatele şi slăbiciunile tuturor, dar comuniştii „ăştia” sunt la fel ca şi comuniştii „ceilalţi”, iar starea de comunism este starea normală a iudeo-masoneriei internaţionaliste. Comuniştii de la Washington şi New York sunt infinit mai periculoşi decât comuniştii „naţionali” („podoabele” noastre politicianiste, de trei lei grămada), pentru că politica înjositoare de lume se face, în primul rând, la New York şi este transmisă, ca decizie, ultimă comandă, ţărilor de tipul României. Evident, prin intermediul iudelor şi cozilor de topor din România. Mai mult, diversiunea pseudo-naţionalistă, tip C.V. Tudor – încurcă şi mai mult iţele, creând impresia falsă că ar fi suficient să aducem la putere un „naţionalist”, şi totul s-ar rezolva. Nu s-ar rezolva nimic. Pentru că naţionalismul, dacă nu e creştin autentic, nu e naţionalism. Aceasta e valabil cel puţin pentru Europa! Pentru că doar trăirea experienţei religioase a stării de NEAM ne poate recupera personalitatea uman-divină şi ne poate face văzători în Nevăzut, Cavaleri Creştini ai SFÂNTULUI DUH.
Acum, abia, ne explicăm atât de marele accent pus de Codreanu pe esoterism: creşterea în „cuiburi” a elementelor spirituale, clarvăzătoare, care, abia după iniţierea spirituală deplină, abia după ce „vor face ochi” (evident, OCHI SPIRITUALI!) vor putea fi soldaţi buni pentru luptă şi victorie metafizică, iar nu victime anticipate. Oşteni ai TRANSFIGURĂRII RĂULUI în BINE-DUMNEZEU. Lupta, deci, este naţională, în măsura în care luptătorii sunt trăitori ai stării de ecumenicitate euharistică-Neam (cf. sensul dat expresiei de CZC – supra), şi este supranaţională, pornind de la datele noului câmp de luptă metafizică, aspaţialitatea demonilor ELITELOR NEGRE („Ubi bene, ibi patria”), demoni înnaripaţi care îşi fâlfâie aripile „globalismului” lor de MAMONE, peste mormanele de bălegar metalic şi de zdrenţe – bancnote, cu ochiul lui Lucifer.
Nu „lei” şi „vulpi”, nu cercuri vicioase : este nevoie de paloşele arhanghelice, de armatele de îngeri, căci aceasta va trebui să fie valoarea spirituală a CAVALERILOR SFÂNTULUI DUH. Ei şi numai ei vor constitui ELITA CLARVĂZĂTORILOR, a Văzătorilor în Tărâmul Metafizic. Oamenilor de rând nu le va apărea acest război ca unul spectaculos şi spectacular, el va fi însă cel mai teribil, mai crâncen şi va fi decisivul război. Acest ultim război al ELITELOR ALBE contra Elitelor Lumii Negre va constitui, la nivel terestru, apocatastaza. Lupta finală dintre Dumnezeu şi Prinţul Răzvrătit întru Distrugere şi Minciună, Prinţul Întunericului, lupta care va hotărî definitiv victoria ATOATECREATORULUI.
E o periculoasă diversiune lozinca: „Ne-au fost distruse elitele, de aceea nu ne putem ridica la luptă contra Răului”. NU. Nimeni nu poate distruge esenţa sacrală-NEAM, deci nici potenţialul spiritual al ELITEI NEAMULUI. Potenţialul trebuie doar reactivat. Totdeauna vor exista oameni ai unui Neam, dacă Dumnezeu a hotărât existenţa în lumină a acelui Neam: oameni conştienţi de apartenenţa lor la Neam, care să voiască binele Neamului. Tot ce a scris şi, mai ales, ce a făcut Codreanu în „cuiburile esoterice”, din care a ieşit generaţia legionară elitistă, demonstrează că e foarte greu să creezi tocmai elita ideală, dar NU IMPOSIBIL. Eroii autosacrificiali ai generaţiei legionare, eroi creaţi în cuiburile Legiunii Arhanghelului Mikäel dovedesc justeţea acestei afirmaţii.
Nu ne rămâne decât, cu calm, dar şi cu hotărâre nestrămutată, cu grijă infinită („să fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi precum porumbeii” – spune Hristos), să creştem tineri eroici şi curaţi (eroi TOCMAI pentru că sunt CURAŢI SUFLETEŞTE!) ai Neamului, ELITELE ALBE ALE ZBORULUI SPRE DUMNEZEU AL NEAMULUI – în noile cuiburi. Care, din păcate, nu mai pot fi precum cele vechi, din pricina PRIGOANEI PREVENTIV-MEDIATICE, care ar crea/creează diversiuni şi învrăjbiri artificiale cumplite, înăbuşind din faşă orice mişcare spiritualistă autentică, sau parazitând, cu zeci/sute de „sosii”, AUTENTICA MIŞCARE SPIRITUALISTĂ: CUIBUL de azi TREBUIE SĂ FIE (în primul rând) SFÂNTA FAMILIE (familia care să fie în stare să ofere tânărului EDUCAŢIA CREŞTINĂ!) – căci vedeţi cum Cei Negri, mirosind, deja, pericolul, fac orice este drăceşte posibil, pentru a nimici Familia Creştină: prin „familia homosexuală” [Doamne apără şi păzeşte de ŞERPII VENINOŞI/SATANICI!!!], prin forţarea – sub semnul sărăciei „confecţionate”, de fapt foamea de bani şi „fiţe”… – a exploziei disipative/dezintegrative a familiei etc. Şi, în al doilea rând, dacă mai există preoţi ori monahi cu conştiinţa MISIUNII DE DUH (şi SUNT!!!) – Cuibul de pregătire a „zborului” Revelaţiei Neamului să fie însăşi BISERICA, prin refacerea comunităţii parohiale (întru viziunea Neamului-Hristos), ca stare de comuniune spirituală şi de Simţire/Voinţă!!! Ca pe timpul VOIEVOZILOR SFINŢI ORTODOCŞI: starea de „ecumenicitate naţională”.
Adică, să fie formaţi Oamenii Adevăraţi (nu marionete, nu fantoşe manipulabile, ci personalităţi, cu voinţă şi luciditate/responsabilitate a FAPTEI!!), aparent ca oricare alţii, în realitate singurele călăuze bune şi sigure ale Spiritului Neamului, pentru că ei înşişi au în faţă lumina Singurei Călăuze a lumii: DUHUL SFÂNT. Singurii buni şi drepţi, oneşti şi mândri, harnici şi plini de suflet, de râvnă iubitoare, de dispoziţie autosacrificială pentru Neamul lor, pentru Toate Neamurile Creştine trezite-înviate ale lumii.
Ce lipseşte, încă în momentul acesta, pentru a reacţiona concertat şi efectiv, ELITA ALBĂ? Lipseşte percepţia reciprocă a elementelor constitutive, potenţiale ale ELITEI ALBE, lipseşte solidaritatea acestor elemente sau, mai exact, solidaritatea întru reacţiune, în cadrul unui Front Unitar, Frontul Metafizic al Duhului Sfânt: ţăranul harnic şi altruist, debarasat de „ciocoismele” sale, contaminări orăşeneşti, vremelnice rătăciri ale fiinţei sale, alăturat, din tot sufletul, muncitorului cinstit, săritor la nevoile tovarăşului de muncă şi camarad de luptă şi nebântuit de vicii oribile, neparalizat de ecranul îndobitocitor al televizorului, muncitor care să-l iubească, sincer, frăţeşte, pe intelectualul nechinuit de orgolii personale, meschine şi sterile, de trufii neghioabe, ci cu braţele mereu pregătite pentru Răstignirea întru Neam şi, toţi, forjându-şi unicul suflet, acela al Neamului.. – şi, toţi, neascultând de glasurile de sirene ale mass-mediei, ale propagandei perfide pentru „munca în străinătate” şi, drept consecinţă, pentru înstrăinarea oamenilor de Spiritul Neamului lor, Neam care se va înfăţişa, „în frunte cu regii şi împăraţii lui (n.n.: conducătorii/călăuzele, spirituale sau mai puţin…), la Tronul Judecăţii Dumnezeieşti”(cf. Cartea Apocalipsei). (Tot ce spunem aici – li se pare ne-iniţiaţilor în Ştiinţa Spirituală, o utopie teribil de naivă…Dar nu este DELOC aşa – acel stadiu de evoluţie spirituală a planetei Pământ, care va înlesni modificările mai sus-zise, VA VENI!!! – se numeşte „stadiul Vulcan”, şi va sta sub semnul intervenţiei directe a Lui Hristos-Dumnezeu, în Trup de Glorie…). Aceasta e şansa Învierii Neamului – şi, atunci când şansa va trece din potenţialitate în realitate, Victoria ELITEI ALBE nu va întârzia nicio clipă.
Căci rezumatul etern „Modelul Arhetipal al ELITEI ALBE” a existat şi există, dintotdeauna în Neamul Românesc: s-a chemat VOIEVOZII ORTODOCŞI Ştefan, Mircea, Ţepeş, Mihai, Neagoe Basarab, Matei Basarab (cel atât de admirat, pentru „naţionalismul” său, de MIHAI EMINESCU!), Brâncoveanu etc., VOIEVOZII ORTODOCŞI-„Crăişorii” Horia, Cloşca-Oargă, Tudor, Avram Iancu etc. – sau s-a chemat VOIEVODUL ORTODOX EMINESCU, sau Voievodul ORTODOX Codreanu etc. – oriunde şi mereu a fost CHIPUL SFÂNTULUI DUH, coborât cu graţia Sa peste lume.
Aristocraţia spirituală a Neamului, Aristocraţia Jertfelnică în contra lui Black Nobility, Aristocraţia Satanei Internaţionaliste. Iată provocarea metafizică la care, cu sufletele unite în cuiburile Zborului Spiritual al Neamului, acolo unde se face alegerea sacră pentru ELITA ALBĂ, trebuie să răspundem fără şovăire, deschis, din suflet iubitor şi eroic. Trebuie să ne căpătăm forţa sfântă de a transfigura Negura în LUMINĂ – iar pe demonul căzut – în Îngerul Lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să ne RUGĂM (chiar pentru transfigurarea duşmanilor noştri de moarte! – cum spune Hristos!), să ne rezidim spiritual pe noi înşine, înainte de orice, cu ochii sufletului aţintiţi spre Arhetipurile Voievodale ORTODOXE.
***
PENTRU O A ALTFEL DE INTELECTUALITATE
Nu există altă ştiinţă (ca obiect şi subiect, totodată), decât Legea Divină, care domină Fiinţa şi Cosmosul. Ceea ce intelectualii (de fapt, pseudo-intelectualii) din ultimul secol numes “ştiinţe” – nu sunt decât încercări neisprăvite şi nevolnice de a descoperi părticele infime şi aleatorii din Unitatea Absolută a Legii Divine. Până şi acestor părticele infime, prin atitudinea non-spirituală, aflătorii lor le pervertesc esenţa, le pierd semnificaţa şi finalitatea (reală).
De aceea, este o imbecilitate perfectă aşa-zisa “frământare”: a pseudo-intelectualilor (români şi străini, egal!), de a “moderniza” ORTODOXIA (cf. Andrei Pleşu, apud I.P.Culianu…). Pe Dumnezeu Atoatecreatorul, Logos-ul Divin – nu-L poate “moderniza” creatura Sa, cumplit de bâlbâită (devenită, între timp, prin păcatele istoriei fenomenale, stârnite tot de către ea – STÂRPITURA UMANĂ). Dumnezeu (şi, prin El, ORTODOXIA) nu e vechi, nu e nou – ESTE ACTUAL ÎN ETERNITATE.
Singurul lucru la care merită şi trebuie să mediteze omul, permanent şi mereu mai profund – este REVELAŢIA LUI HRISTOS. Revelaţie a Calvarului, Golgotei şi a Învierii, concomitent: auto-sacrificiul fiinţei fenomenale, pentru re-naşterea-Înviere a Spiritului/Duh. În rest, toate câte se petrec, s-au petrecut şi se vor petrece – sunt fleacuri, dacă ele nu sunt indisolubil legate de semnificaţia spiritualistă a Învierii. Adică, a re-integrării în Sinele Suprem (Sinea noiciană), Dumnezeu.
Pseudo-intelectualii (români şi străini) ar face mai bine să nu piardă inutil vremea, în vederea unei absurde “reformări” a ORTODOXIEI (care ORTODOXIE, vorba părintelui Ilie Cleopa, “n-are nimic lipsă, ci o credem şi o înţelegem întreagă. Are toate dogmele drepte, toată tradiţia veche apostolică şi sobornicească a Sfinţilor Părinţi – şi are toate canoanele, are toată TRADIŢIA LITURGICĂ, CANONICĂ, DOGMATICĂ ŞI ISTORICĂ”). Dumnezeu, să fie clar pentru toată lumea, nu poate fi “re-format”, căci El ne-a format pe toţi (şi le-a format pe toate): Hristos este unica REFORMĂ dată Omenirii, aducându-i aminte acesteia de unica realitate: existenţa spiritualistă, întru Duh (Hristos este singurul “revoluţionar” autentic, “avangardist” autentic etc.). Dumnealor, pseudo-intelectualii, să încerce, mai curând, să-şi caute printre zdrenţele mizere ale fiinţei lor umflate de pretenţii sterile şi sarbede (umflate ca trupul unui înecat de câteva săptămâni) – rămăşiţele bunului-simţ pierdut: conştiinţa legată de Duhul lor (altfel, devin periculoşi cât şi Lucifer…). Să-şi caute şi să-şi găsească întoarcerea minţii în inimă, cum spun isihaştii, dintre care a făcut parte şi părintele Ilie Cleopa: “Căci numai atunci când mintea se va uni cu inima ne putem aştepta la o sporire în aducerea aminte de Dumnezeu şi la simţirea de Dumnezeu”. Iar acest Duh, dacă-l vor găsi şi-l vor pune în stare de Înviere auto-sacrificială, de euharistie-împărtăşire, dimpreună cu toţi treziţii Neamului şi Lumii, a Lui Hristos – abia atunci vor avea dreptul să ridice capul din ruşinea catastrofală pe care au adus-o în omenire (apostazia, cârtirea de ţaţe, scepticismul ucigaş de suflete, raţionalismul pozitivist dezintegrator de Spirit/Duh şi ateu etc.). Căci abia atunci, încet-încet, vor începe, să lumineze (ei), câte puţin, în bezna inconştienţei terestre – pe care tot ei au adus-o, de pe când încă nici nu se numeau, pompos şi dubios, “intelectuali” (dinspre umanismul paranoic al Renaşterii, spre ateismul satanizant al secolelor “luminilor” – luminile Infernului…).
De fapt, hai să ne întrebăm: ce semnificaţie are vorba “intelectual”? Dacă ea îi denumeşte pe cei care lucrează exclusiv cu intelectul, adică creează şi operează cu neliniştile oarbe, fără “puncte cardinale în haos” (cf. Nichifor Crainic) – MAI BINE LIPSĂ DE INTELECTUALI. Actualii aşa-zişi “intelectuali” nu sunt în stare să înveţe pe nimeni decât EROAREA – şi nu se pot ajuta nici pe ei înşişi, şi se scufundă tot mai adânc şi fără speranţă în mlaştina ambiguităţilor şi subtilităţilor sterile, demonice. Cum vor putea fi ei, atunci, Marii Pedagogi ai Neamurilor?
Nu: mai curând trebuie împărţită lumea în TREZITORI AI SPIRITULUI/DUHULUI şi TREZIŢI SPIRITUAL. Sau, în cel mai rău caz: MARTIRI AI TREZIRII/vs/ADORMIŢI (OBSTINAT!) SPIRITUAL.
Cei ce se numesc “intelectuali” în sec. XX-XXI apar ca urmaşi ai celor care, în sec. XVIII, au început să supună lumea întreagă procesului de luciferizare (multe dintre numele lor se regăsesc pe coperţile celor 35 de volume ale Enciclopediei Franceze – 1751-1780): ateism, libertinism, raţionalism, mecanicism. Cu corespondenţele socio-economico-politice: socialism, comunism, capitalism liberal. Numitorul comun: râvna demonică de a-l distruge pe OMUL SPIRITUAL, îndumnezeit, adică – “intelectuali” încep să se numească ei tocmai când atributele spirituale constructive ale omenirii au început să se întunece şi să dispară – iar cele distructive să prolifereze îngrijorător, până la însăşi ocultarea umanului din omenire. À propos de epoca “modernă”: ceea ce domină azi sunt anti-instinctele, iar nu instinctele primare (cum afirmă neştiutorii într-ale antropologiei spirituale): instinctele primare umane sunt SACRE ( cf. dr. N. Paulescu) – ele ţin de credinţă şi de ek-stasis.
Lumea sec XXI nu mai are nevoie de “intelectuali”, în sensul socio-pervertitor, încetăţenit cu secolul ateu (sec. XVIII, chiar dacă, atunci, „ei” nu se numeau, între “ei” – “intelectuali”…): are nevoie de APOSTOLI şi de MARTIRI întru ŞTIINŢA ÎNVIERII. ÎNTRU REVELAREA LEGII DIVINE. Pentru toate neamurile, “sec. XXI va fi religios sau nu va fi deloc” (cf. André Malraux). Nu e un exhibiţionism verbal, de francez frivol – ci o constatare extrem de lucidă şi vizionară, totodată. Credinţa religioasă, hristică (“Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”) ESTE SINGURUL MOD DE EXISTENŢĂ REAL AL FIINŢEI UMANE.
Că tot veni vorba: de ce, nici până azi, şcoala românească, “intelectualii” ei, nu oferă, prin obiectul Biologie, alternativă CREAŢIONISTĂ (tip N. Paulescu) – la darwinismul materialist, grotesc şi sinistru (cf. N. Paulescu, Fiziologie filosofică)?!
***
PENTRU UN ÎNVĂŢĂMÂNT RELIGIOS-CREŞTIN ORTODOX COMUNITAR. DESPRE HANDICAPAŢII LA ÎNVĂŢĂTURĂ AI STATULUI
Noi n-am fost niciodată panicarzi (semnalând degenerescenţa spirituală românească şi terestră) şi, de fiecare dată aproape, am încercat să întrevedem, dacă nu chiar să oferim de-a dreptul, soluţii, pe care lucrarea dimpreună a Lui Dumnezeu şi a omului (teandria) nu trebuie să le lase la stadiul de utopii.
Toţi ne plângem (şi pe bună dreptate!) că învăţământul românesc (ca şi cel mondial, de altfel), de când a fost separat de Biserică (prin comandă de la Loja Marelui Orient Francez, comandă executată prompt de domnitorul “provizoriu” Alexandru Ioan Cuza, cu tot atâta slugărnicie, cu câtă execută comenzile masonice extern-internaţionaliste şi liberalii de azi…) merge din prost în mai prost, că măsurile care se iau de către guvern atacă fibra tânără a naţiunii şi a neamului şi, atacând tineretul, atacă însuşi destinul naţional şi de neam – dar nimeni, din aşa-zisa “societate civilă”, nu mişcă un deget, nu oferă vreo soluţie pentru situaţia constatată – şi totul merge spre o situaţie intuibilă, dar faţă de care societatea adoptă, tot mai clar, poziţia fatalistă.
Toţi ne plângem acum, în loc să ne fi plâns odată cu reforma lui Cuza, din sec. al XIX-lea, prin care se laiciza învăţământul, în loc să ne întrebăm ce înseamnă învăţământul de stat – şi ce fel de stat este cel care cere laicizarea? Statul român( ca toate statele moderne) este masonizat – adică este organizat şi structurat, infiltrat(până la “măduvă”) de antispiritualism, conform preceptelor masonice. Proiectul masonic mondial , care hotărăşte destinul tineretului şi învăţământului, cum ar vrea să hotărască destinul inei plante, falsificând istoria veche( rădăcina) şi siluind istoria nouă( fructele) – acest plan, care cuprinde, în primul rând, directive pentru conformarea unui tineret ateu şi amoral (supus “ETICII SITUAŢIONISTE”=”UN SISTEM ETIC CĂRUIA REGULILE MORALE NU-I MAI SUNT ABSOLUT OBLIGATORII, ŞI SE POT MODIFICA ÎN LUMINA UNOR SITUAŢII SPECIFICE” – sau, cum afirmă DOUGLAS GROTHIUS, în DEMASCÂND NOUA ERĂ, în rev. TIME, 7 dec. 1987, p. 72:”Nu există absolut moral mai înalt decât propria ta zeificare. Esenţialul mişcării NEW AGE este o reţetă a anarhiei etice”) – acest plan se numeşte, cum ştie toată lumea, NOUA ORDINE MONDIALĂ. GLOBALIZAREA.
Învăţământul, pretutindeni în lume (deci, şi în România), a devenit ÎNVĂŢĂMÂNT DE STAT. Iar învăţământul de stat( care, din sec. XVIII-XIX, a fost despărţit total de biserică – biserica creştină fiind cel mai mare duşman al masonilor) este învăţământ mason şi în folosul direct al masonilor. Adică: ateu ( sub masca tolerării unei ore de religie, strecurate, parcă prin “contrabandă”, în orar), umanist, materialist, pozitivist–raţionalist, anti-familie, anti-naţiune, anti-istorie, anti-spiritualist. “ANTI”- tot ce este fundament umano-dumnezeiesc. UMANISMUL acestui învăţământ înseamnă negarea lui Dumnezeu şi nebunia de a-l înscăuna pe om ca Dumnezeu. Iar negarea lui Dumnezeu aduce, în capul fraged al copiilor noştri, de 200 de ani încoace, CONCEPŢIA EVOLUŢIONISTĂ (împotriva celei CREAŢIONISTE): copilul a învăţat că se trage din maimuţă, şi nu că e plămadă dumnezeiască. Este îndoctrinat (sub masca liberalismului de gândire) cu concepţia că universul e strict material, alcătuit din fărâme-atomi, fărâme-molecule etc. – este adus la stadiul înjosirii instinctuale, prin orele de educaţie sexuală (incomparabil mai multe şi dese, şi interacţionate cu celelalte ore de curs, decât biata oră de religie, intrusă, silită la formalism), ore de educaţie sexuală care-l îndeamnă pe tânăr la desfrânare, toleranţă sexuală (indirect, i se face astfel propagandă apologetică, DE PARADĂ TRIUMFALĂ A SATANEI, pro-“gay”, pro-lesbianism – pentru adoptarea sfruntării faţă de normalitatea sexuală, stabilită de Dumnezeu, şi alunecarea curioasă spre aberaţiile sancţionate de divinitate, prin distrugerea SODOMEI şi GOMOREI), în loc să-i pună frâul blând al bunei-cuviinţe şi să-l înveţe adevărul despre sexualitate, conform cu SFINTELE SCRIPTURI – şi să fie determinat tânărul să-şi respecte trupul şi spiritul, iar nu să le istovească libertin şi să le agreseze satanic-criminal ( prin avorturile tinerelor de 12 ani…). Şi să-l înveţe pe tânăr nu despre prezervative, ci despre plămădirea umană întru Dumnezeu şi despre SFÂNTA FAMILIE, fără de care plămădirea din pântecul mamei este spre RĂU – RĂU de la care se trag toate bolile şi suferinţele omenirii ( căci toate, în lume, au rădăcină spirituală), de atâtea sute de ani încoace, prin BOLILE VENERICE , DEGENERATIVE – şi prin pătrunderea, în altarul sfânt al pântecelui femeii – a MÂNIILOR şi DEZBINĂRILOR de trup luciferice ( prin alungarea Duhului Sfânt al CURĂŢIEI): CANCERE, SIFILIS, SIDA etc. etc.
Iată ce prevăd PROTOCOALELE DE LA TORONTO, iunie 1967( completări ale celebrelor PROTOCOALE ALE ÎNŢELEPŢILOR SIONULUI, “Biblia” Satanei masonice – n.n.: înnoirea strategiei masonice se face din 20 în 20 de ani), aduse la cunoştinţa noastră, prin autosacrificiul suprem al ziaristului catolic canadian, SERGE MONASTE: ”Titlul documentului organizaţiei 6.6.6.: PANEM ET CIRCENSES (PÂINE ŞI CIRC). Scopul proiectului mondialist: GENOCIDUL VITALITĂŢII , ÎN FAVOAREA RENTABILITĂŢII OCULTE. (Selecţiuni): În acest sens (al creării unei aşa-zise CARTE A DREPTURILOR COPILULUI) , trebuie să infiltrăm sistemul de educaţie al naţiunilor pentru a face să dispară , sub acoperirea “modernismului” şi “evoluţiei”, predarea religiei, a istoriei şi a educaţiei civice, diluându-le pe toate sub o avalanşă de experimente noi în mediul de învăţământ, acela al limbilor şi matematicilor ( actualmente, al informaticii – 2002). În acest mod, îndepărtându-le tinerelor generaţii toate bazele şi toate frontierele morale, toate cunoştinţele despre trecut şi, prin urmare, orice formă de mândrie naţională, orice respect faţă de ceilalţi, orice putere prin cunoaşterea limbilor străine şi a ştiinţelor – deci, puterea asupra realităţii – vom contribui la fabricarea unui tineret în mare măsură predispus la toate formele de delincvenţă(…) Pentru a realiza dezintegrarea familiei, a sistemului de învăţământ, deci a societăţii în general, e primordial să se încurajeze libertatea sexuală, la toate eşaloanele societăţii(…) Trebuie să se reducă individul, deci masele, la obsesia de a-şi satisface instinctele primare, prin toate mijloacele posibile. Ştim că această etapă reprezintă punctul culminant în care întreaga societate va sfârşi prin a se surpa în sine însăşi(…) Această “eliberare sexuală” va reprezenta calea finală pe care vom avea posibilitatea de a face să dispară din “conştiinţa populară” orice referire la BINE şi RĂU. Prăbuşirea acestei bariere religioase şi morale ne va permite să realizăm procesul falsei ELIBERĂRI A OMULUI DE TRECUTUL SĂU, care, însă, în realitate, e o formă de sclavie care va fi profitabilă pentru Planurile Mondialiste pe care urmărim să le punem în aplicare.”
Dar, oare, să nu existe nici o soluţie, nici o alternativă la răul învăţământului de stat? Adică, cei care vor să rămână instinctuali, să rămână în cadrul învăţământului de stat – dar cei care vor să rămână ori să devină creştini, să-şi păstreze în ei şi să-şi dezvolte forţele spiritului – să urmeze o altă cale de educaţie? Ba există, dar cu condiţia reabilitării spirituale, atât a Bisericii (instituţionale) Creştine, cât şi a laicatului (ne referim la sporirea conştientizării răspunderii faţă de sine a comunităţii creştine şi, prin consecuţie, organizarea ei mult mai bună, mai eficient-spirituală, mai energic-cristică – adică, în SPIRITUL LUI HRISTOS).
SUA este”prima ţară din lume organizată de francmasonerie”( cf. Radu Comănescu şi Emilian Dobrescu – ISTORIA FRANCMASONERIEI, Tempus, 1992, Buc.). Este pământul pe care lupta contra lui LUCIFER este cea mai înverşunată şi mai disperată. Să nu mai privim SUA ca pe un “pământ al făgăduinţei şi al tuturor posibilităţilor”, al tuturor libertăţilor etc. – pentru că, în fapt, este pământul supremei ipocrizii şi violenţe satanice (priviţi doar sfidarea adusă sfinţenia vieţii omului:”cea mai democratică ţară din lume”, “mama democraţiei moderne” – păstrează, nonşalant, pedeapsa cu moartea, iar moartea – dată de oamenii “judecăţii”, TOŢI supuşi erorii, ia, în SUA, cele mai cumplite forme!!! – moartea este dată condamnaţilor în cele mai barbare şi revoltătoare, sadice şi satanice modalităţi: scaunul electric, pe mânerele-braţe ale căruia se scurg creierii arşi şi lichefiaţi ai condamnatului – gazarea cu cianură, ca la Auschwitz etc.). Să privim SUA ca pe zona ultimei limite a luptei creştinismului împotriva tenebrelor. Ei bine, chiar şi în această zonă a disperării – comunităţile creştine autentice, chiar dacă, faţă de Ortodoxie, ele sunt eretice (comunităţi care erau programate de Guvernul SUA pentru amalgamul ultim : NU diferenţe de rasă, NU diferenţe de neam, NU diferenţe de religie, întru recuperarea Dreptei Credinţe etc. – ci doar şi numai NOUA ORDINE MONDIALĂ, NOVUS ORDO SECLORUM, scop înscris pe “dolarul nostru cel de toate zilele” – adică o creatură artificială, suspectă, o mixtură biologică dubioasă, un hibrid degenerat, care să fie, prin lipsa lui totală de identitate-personalitate, optim de manevrat, spre o sclavie totală, o înrobire total îndobitocitoare, maşinalizatoare, paralizantă a voinţei, a forţei spirituale a fiinţei umane) s-au regrupat şi au spus ( multe dintre ele) un NU energic, hotărât – dorinţei Guvernului SUA de a le “integra social” – de fapt, de a le dezintegra spiritual-uman şi a le transforma în roboţi umani, golemi, sclavi ieftini sau gratuiţi, material de experiment uman – neînchipuit mai vast decât cel din lagărele naziste. Şi, negând învăţământul de-spiritualizant de stat – au creat, prin forţa financiară unită a comunităţilor religioase – ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIVAT RELIGIOS.
Astfel, comunităţi catolice, lutherane, baptiste, evangheliste (noi ştim a face deosebirea între erezie/erezii şi necesitatea spirituală de re-îndumnezeire a urmaşilor noştri întru Ortodoxie!) – au refuzat învăţământul statului masonizat, prin care copiii lor erau învăţaţi să se supună nelegiuirii, să-şi repudieze familia, să-L nege pe Dumnezeu şi să se asimileze animalelor de montă – sau sodomiţilor şi gomoriţilor. Şcolile publice dizolvau creierele şi sufletele copiilor( care reprezentau adevăratul viitor al comunităţilor respective) – deci: JOS CU ŞCOLILE PUBLICE! – au spus “comunitarii”( membrii comunităţilor acestora religioase curajoase şi responsabile faţă de viitorul umanităţii terestre). Şi membrii acestor comunităţi au angajat profesori neacreditaţi de ministerele Guvernului SUA (şi nici interesaţi de aceste acreditări, care n-ar fi acreditat decât ideea şi realitatea că erau despiritualizaţi, golemizaţi, deci total incapabili să salveze spiritual comunitatea religioasă respectivă) – Guvern care, prin vocea masonului JOHN DUNPHY, spune(cf. A.R. Epperson, NOUA ORDINE MONDIALĂ, Samizdat, 2002, p. 242):”Sala de clasă trebuie să devină şi va deveni o arenă de conflict între vechi şi nou – HOITUL ÎN PUTREFACŢIE AL CREŞTINISMULUI(s.n.), laolaltă cu toate relele şi mizeriile sale adiacente, şi noua credinţă(…) strălucitoare în făgăduielile ei(…)”.
Şi asta, pentru că tribunalele SUA (din fericire, unele sunt mai independente decât justiţia din alte “democraţii”), în faţa cărora s-a judecat cauza învăţământului comunitar religios (urgisit de Guvernul SUA) au avut curajul unic să recunoască faptul că: NU ŞTIU CE SCOP ARE ÎNVĂŢĂMÂNTUL (de stat) şi ÎNVĂŢĂTURA (din şcolile de stat)!!! “Ştiinţa pedagogică (definită ca arta sau ştiinţa profesorală) este ea însăşi plină de conflicte diferite şi contradictorii” – explică judecătorul de la Curtea de Apel.
Tribunalele nu ştiu, dar masonii ştiu:”Ştim, cu siguranţă, că scopul învăţământului este acela de a înlătura toate valorile religioase predate de părinţi”(cf. A.R. Epperson, NOUA ORDINE MONDIALĂ, p. 243). Aşa se face că “hrana spirituală oferită tuturor copiilor şi ţinerea pe loc a copilului inteligent pentru a-l învăţa au dus la apariţia unei naţiuni de elevi anxioşi şi şterşi.” Medicii au creat, în consecinţa acestui fenomen, “ un domeniu complet nou de boli ale copilăriei(…) Copiii au ajuns să fie numiţi HANDICAPAŢI LA ÎNVĂŢĂTURĂ(s.n.)”. Iată simptomele (selectiv) noii boli (op. cit., p. 244):”A- Neatenţie: cel puţin 3 dintre următoarele: exhibarea unor activităţi ca: neterminarea frecventă a ceea ce începe să facă, adesea pare să nu asculte, uşor de distras, are dificultăţi să se concentreze la lecţii sau la alte acţiuni care necesită o atenţie susţinută etc. B- Impulsivitate: cel puţin 3 dintre următoarele: exhibarea unui comportament ca: adesea acţionează înainte de a gândi , transferuri excesive de la o activitate la alta etc. C- Hiperactivitate: cel puţin 2 din următoarele: exhibarea unui comportament ca: alergare şi căţărare în copaci excesivă, dificultatea de a sta nemişcat sau foială excesivă etc.”
Şcolile particulare religioase sunt în luptă, astfel, cu Guvernul mason, care doreşte distrugerea tineretului, prin încazarmarea elevilor în şcoli de stat ( mai mult, preconizează răpirea totală a copiilor, în cazarmele învăţământului de stat, ca urmare a strategiei de distrugere a familiei!”). Dar preoţii şi profesorii din Idaho, Nebraska, North Dakota etc. se bat pentru tineretul american, în numele lui Hristos – şi refuză autorizarea şcolilor religioase de către stat. Un pastor baptist afirmă:”A ne supune(…) ar însemna să recunoaştem că statul e stăpân peste biserică .”(op. cit., p. 245). Pastorul respectiv a fost condamnat pentru a fi violat legea frecvenţei obligatorii la şcoală, în statul North Dakota şi pentru că şi-a înscris copiii la şcoala fundamentalistă organizată de el însuşi. Condamnarea nu i-a afectat lupta pentru non-sclavajul intelectual al tineretului.
Şi iată concluzia lui A.R. Epperson:”Cei care sprijină educaţia publică trebuie să se teamă de acei părinţi care au hotărât să le ofere copiilor lor învăţământ particular, în America. Trebuie să tremure, văzând dezvoltarea şcolilor private şi a învăţământului la domiciliu. Sute de mii de copii scapă fără a fi învăţaţi ceea ce umaniştii/masonii/comuniştii/New Ager-ii vor să se predea în şcolile de stat. Unii copii învaţă valori religioase. Iar aşa ceva e inacceptabil pentru cei care cred în Noua Ordine Mondială.”
Considerăm că ar fi timpul ca B.O.R. să se gândească serios: Îl apără pe Hristos – sau cedează Satanei? E timpul ca laicatul, comunităţile rurale şi urbane , deopotrivă, să înţeleagă: învăţământ de stat, în statul masonizat românesc, aduce toate relele satanice: distrugerea sufletului copiilor şi tinerilor, prin necredinţă, prin lăcomie, disponibilitate spre şi chiar dorinţă de crimă, evitarea SFINTEI FAMILII, în favoarea desfrâului etc., boli degenerative, ale spiritului şi trupului – finalul fiind îndobitocirea populaţiei viitoare a ţării. Noi, membrii comunităţii-laicat, de pe lângă şi din sânul B.O.R., ar trebui să ne hotărâm să creăm alternativa învăţământului religios comunitar, pentru a refuza, astfel, înregimentarea copiilor noştri în şcoli care ni-i asasinează spiritual, iar noi dăm (culmea!) bani grei, prin impozite, pentru această pruncucidere, pentru degradarea, biologică şi spirituală, a neamului – şi aneantizarea patriei. Dacă scoatem bani din buzunar, atunci s-o facem nu pentru răul nostru, al copiilor şi neamului – ci pentru întemeierea, pe lângă biserici şi mânăstiri – a şcolilor care să li-l reveleze copiilor noştri pe Hristos-Dumnezeu, să le reveleze faptul că sunt Fiii lui Dumnezeu, deci că au obligaţii atât faţă de Creatorul-Dumnezeu, cât şi faţă de familia în care s-au născut, faţă de neamul în mijlocul căruia şi prin care au căpătat fiinţă anume, cultură anume etc. Iar nu să afle că sunt rubedenii de sânge şi “duh” ale maimuţelor, reptilelor, şobolanilor sau Dumnezeu mai ştie ale cui. A şcolilor în care să fie crescut un tineret RE-ÎNDUMNEZEIT, sănătos, la suflet, minte şi trup – tineret căruia să nu ne temem a-i încredinţa soarta neamului şi ţării noastre.
***
AVERTISMENT TRĂDĂTORILOR
sau: Nevoia de TEOCRAŢIE/HRISTOCRAŢIE ORTODOXĂ
Niciodată parcă, până azi, la „parada gay-lor”, din după-amiaza zilei de 24 mai 2008 („Ediţia a V-a”…!!!…Satana, editat pentru a V-a oară, în „tipografiile” globaliste…), n-a fost mai sfidător de evidentă trădarea guvernanţilor faţă de cei guvernaţi, în România „modernizată” – guvernanţi pripăşiţi pe la posturile lor decizionale NU PRIN VOT DEMOCRATIC, ci prin comandamente ale Guvernului Mondial (vă rugăm să nu vă mai obosiţi să afirmaţi că „fantasmează”, cei care vorbesc despre „complot mondial, împotriva României”: curioşii, poliţiştii, sereiştii etc. – toţi zăvozii/”copoii” puterii… vorba lui Grigore Alexandrescu…n-au decât să ne facă o vizită …de curtoazie, se-nţelege…pentru a le arăta noi tonele de dovezi-documente, pe care le deţinem, despre acest complot ABSOLUT REAL ŞI ÎN PLINĂ DESFĂŞURARE CATASTROFICĂ, PENTRU TERRA…).
Facem apel la bunul-simţ şi la ultimele tresăriri de luciditate, de care mai este în stare acest neam, ACUT VIZAT de Oculta Mondială!!!
Da, este oribil, să vezi leproşii făcând paradă, prin mijlocul cetăţii!… – fără steagul negru al avertizării trecerii lor şi fără fumigaţiile de rigoare, prin care să fim ocrotiţi noi, cei teferi… – da, este coşmaresc să vezi monştrii care ies din hăurile păcatului lor abisal, aducător de stingere a spiţei umane… – şi scuipând pe oamenii normali… – pe monştrii abisurilor morţii, solicitând, nici mai mult, nici mai puţini, decât dreptul de a arunca cu bubele leprei „umede” (un botez pe dos…satanic!), peste Neamul Românesc: adică, solicitând „dreptul la căsătorie interhomosexuală” şi „dreptul de adopţie” – adopţie a copiilor noştri, a copiilor Neamului Românesc!!! Pentru ca să-i iniţieze întru putrefacţie şi moarte/stingere apocaliptică!!! Da, căci consecinţa clară şi indubitabilă a dobândirii acestor „drepturi” (?! – dreptul de a aneantiza Neamul/SPECIA!!!) este stingerea seminţiei româneşti/omeneşti (priviţi la dezastrul demografic din Ţările Nordului, unde aceste „drepturi” au fost acordate, cu mulţi ani în urmă…şi Norvegia, Suedia, Danemarca, Olanda, Finlanda, din pricină că nu mai au oameni, au trebuit să renunţe la asigurările sociale cele mai strălucite/lăudate din lume…: concedii de natalitate până la 18 ani…păi, dacă nu se mai nasc copii…păi, dacă nu mai are cine munci…şi vin românii şi bulgarii…încă…să înlocuiască forţa de muncă băştinaşă aneantizată, prin DREPTURILE DESCREIERĂRII!!!…).
NU, DLE BĂSESCU, NU SE VA REALIZA, ÎN ROMÂNIA, PROCENTUL DE HOMOSEXUALI, PE CARE L-AI PROMIS LA „ÎNALTA POARTĂ”, DE LA WASHINGTON (30%…) – … ca să te ungă preşedinte…nefericit Iudă…!!!
Da, este inadmisibil să acceptăm blasfemierea Strămoşilor Sfinţi ai Neamului – blasfemierea istoriei noastre virile, prin daci şi romani, prin Decebal şi Traian (care Traian, fiind un vajnic iberic, n-avea cum împrumuta „moda siriacă”): „De la Decebal şi Traian încoace, am învăţat mişcarea gay!” – scria pe cearşafurile păcatului contra Duhului Sfânt… Dacă un scopit, precum Stelian Tănase, dar şi dl Chivu, invitatul său, de la Realitatea TV, pot trece cu uşurinţă – DE FAPT, CU ŞENILELE AMERICANE!!! – peste blasfemie…dacă un dobitoc şi lingău patentat, ca Stelian Tănase, poate să ne insulte Neamul/Ţara, nu doar acceptând că suntem popor de stârpiciuni, ci spunând, cu guriţa dumnealui, că suntem un popor/o ţară de „retardaţi” : cică de aia nu acceptăm noi căsătoriile interhomosexuale…că suntem „o ţară de retardaţi”…(ia închipuieşte-ţi, libidinos unsuros, că spermatozoidul tatălui dumitale ar fi intrat nu în ovulul unei mame autentice, ci în posteriorul unei „mame” cu barbă şi testicule…nu-i aşa că ne-ar fi scutit, acea „manevră spermatică”, de a mai vedea mutra ta scârboasă, pe „sticlă”…???!!! – …ar fi fost, probabil, singurul folos al „homosexualiadei” turbate, ordonate de Oculta Mondială…!…Retardat te-ai dovedit dumneata, dle Tănase, tocmai prin afirmaţia injurioasă/blasfematorie, ABSOLUT FĂRĂ ROST ŞI PROVOCARE… afirmaţie nu doar la adresa Neamului, ci CHIAR LA ADRESA PROPRIILOR DUMITALE PĂRINŢI!!!)… – revenim: dacă toţi avortonii aştia din unele televiziuni pot trece, cu insulte, blasfemii şi glume sinistre, peste momentul de azi – NOI NU!!!
Da, poate că, totuşi, multe am fi îndurat…dar UNA nu! Toate au ilustrat mizeria moral-spirituală, în care vor să ne arunce, dublând-o pe cea materială, fel de fel de secături şi de şacali…
Dar ca toate acestea să se petreacă prin complicitatea PE FAŢĂ a guvernanţilor, care au trimis 2. 000 (DOUĂ MII!!!) de poliţişti („gay”-ii erau cca. 200…), cu autoblindate enorme, cu cca 100 de maşini ale Poliţiei şi Jandarmeriei Române…să-i ocrotescă pe nişte monştri puturoşi, stârpiturile pământului (dinainte condamnaţi de Dumnezeu la Focul Atotnimicitor al Sodomei şi Gomorei!), ieşiţi sfidători, exhibându-şi puroaiele… – din vizuinile în care ar fi trebuit să-şi plângă, în genunchi, păcatul lor GROAZNIC DE HÂD/la culme de respingător, şi să-L roage pe Dumnezeu să le dea tărie să se abţină de la apucăturile greşos-pidosnice („de-a-ndosulea”, cum se zice în 10001 de nopţi…)… – ei bine, la asta nu ne-am fi aşteptat…
Erau, deci, 10 poliţişti la 1 „gay”…Dle Ministru Cristian David, dar de ce n-au fost 10 poliţişti în jurul lui Crulic, în Polonia???!!! N-ar mai fi fost cazul să-i vedem sicriul sigilat, bietului tânăr, despre a cărui prezumţie de nevinovăţie nu s-a prea vorbit, în atât de democratele state masonice, Polonia, respectiv România… – sau ne-nşelăm noi?! Nu cred…De ce, dle David şi dle Cioroianu (ex-ministru la Externe…) şi dle Tăriceanu (care nu-ţi dai demisia nici dacă te-nsori cu un homosexual…), n-aţi trimis zece poliţişti, să-l păzească pe românul care… „s-a aruncat” (??? – …nu facem decât să-i cităm pe cei „din cizmă”…) de la etajul 8 al unei secţii de Poliţie din Italia…voind să tragă în piept aerul italian îmbălsămat de portocali, fireşte…?!
De ce nu s-au postat (pe 7 septembrie 2000!) 10 poliţişti în jurul lui Virgil Săhleanu, liderul sindical de la Tepro-Iaşi, despre care se ştia că este „în vizorul” mafiotului ceh Priplata…care i-a şi dat… plata”…pentru curajul său martiric, de a spune /apăra ADEVĂRUL SĂRACILOR OBIDIŢI, în pofida guvernanţilor trădători/vânzători şi distrugători de ţară (tot liberali, pedişti….plus ţărănişti…) …iar Priplata, care nici el nu avea în jur 10 poliţişti (foarte necesari!), a făcut un voiaj deosebit de plăcut, înapoi în Munţii Tatra…?!
De ce Poliţia Română nu are grijă decât să apere DETONATORUL MORŢII NEAMULUI ROMÂNESC, să nu cumva să nu-şi facă datoria funestă…şi n-are şi grija hoţilor, bandiţilor şi criminalilor, care trădează şi jefuiesc ţara asta, de 18 ani, dinafară şi dinăuntru, de se miră şi străinii cât de bogată poate fi România, de n-a fost furată şi de pe hartă…?!…Nici în jurul lui Omar Haissam, băgăm noi de seamă, n-au fost chiar 10 poliţişti…de a scăpat, „teroristul” mafiot prezidenţial (s-ar putea, în ritmul acesta de ticăloşire a României, să devină şi prezidenţiabil, Haissam acesta.. – ba chiar şi preşedinte sadea, al Românei…ce să ne mai mire…căci se formează, în fruntea României, adevărate DINASTII DE HOŢI/criminali, mulţi dintre ei, alogeni… – pentru a se acoperi unul pe celălalt, în vecii vecilor…).
NU, Poliţia României are grijă de homosexuali şi de hoţi/criminali/trădători de ţară, ca de ochii din cap…Păi, nişte sărăntoci şi oameni oneşti, dacă ar veni la cârma României (dar are grijă de „alegeri” Washingtonul, ca şi în 1990, 2006, 2004…”şi eţetera”, vorba lui Farfuridi…) – oare ar mai avea poliţiştii lefurile alea astronomice?….bineînţeles că nu!…atunci, „se orientează”, bieţii de ei… – şi dacă „invită” pe cineva (NU ARESTEAZĂ, NU REŢINE: EA, POLIŢIA ROMÂNĂ, INVITĂ!!!) la secţie, aceştia sunt cei cca. 26 de oameni normali (MAJORITATEA TINERI, O, TU, RETARDATULE MODERATOR BLASFEMATOR, DE LA REALITATEA TV!!! – ştii cât mă bucură această reacţie tinerească, şi-mi dă speranţă că „nu-i dracul atât de negru”…) – unde-i invită, deci?!… – la secţie! („despărţire”, cum zice Nae Ipingescu)…pe cei care-şi exprimau non-aderenţa la NEBUNIA MORŢII, INFILTRATĂ DE SUA ŞI ÎN ROMÂNIA…după experimentul San Francisco, cu SIDA, din colonia de „gay” de acolo…
Ce putem noi face, în faţa acestui val de sfidare agresivă, venită nu atât din partea devianţilor puhavi, circari jalnici (majoritatea, din mediile parazitare ale ţării), analfabeţi şi boiţi ca brezaiele…şi puturoşi, întru putreziciunea lor de hoituri ambulante, zombi siniştri… – cât din partea „teferilor” care ne conduc, conduc destinele Ţării şi Neamului?! …şi aceştia din urmă o fac ÎN POFIDA REALITĂŢILOR „CARE TE IAU DE OCHI”: niciodată ROMÂNII nu vor fi decât ceea ce Dumnezeu a hotărât – adică, bărbaţi virili şi femei-mame iubitoare…
Nu ştim…Privim în gol, de data asta. De peste tot, prin agenţii trădării interne, se furişează tot mai mulţi şi mai fojgăitori şi mai obraznici agenţi ai jafului şi crimei, din exterior…Deci, statul nu ne mai apără, pe noi, elementele sănătoase şi productive, ci se alătură opiniei externe (exprimate de criminalul moral Emil Hurezeanu, mai zilele trecute, precum că „Dumnezeu a decis ca sărăntocii să moară”… – de foame, sau altfel…spre exemplu, prin sterilitate…). „Statul <<român>>” (aşa-şi zice…) devine complicele cel mai activ al extincţiei Duhului Naţional Românesc!!! Să ne facem dreptate singuri, ca-n Vestul Sălbatic?! Nu se poate, dacă ţinem la ţara asta…Nu acceptăm haosul/anarhia/anomia – pentru că suntem creştini ortodocşi, or, creştinismul autentic, prin Hristos-Dumnezeu, apără Legea. Dar nu pe cea strâmbă/distructivă, ci pe cea divină/demiurgică!!!
Şi atunci, singura soluţie care se prefigurează, în cazul în care conducătorii noştri de trei parale nu ne părăsesc (că de îndreptat la caracter…”lupu-şi schimbă părul, dar năravul – BA!”) – ESTE NESUPUNEREA CIVIL-RELIGIOASĂ!!! „Preoţi cu crucea-n frunte” („căci oastea e creştină!”), e timpul să ajutaţi acest Neam! Aţi mai greşit şi voi, sfinţi părinţi, aţi mai amânat, aţi prea tolerat pe Satana.., dar am ajuns la capătul logicii umane – şi trebuie să ne-ajutaţi s-o redobândim, ACUM, pe cea DUMNEZEIASCĂ!!!…Toate vi se vor ierta şi uita şi spăla, în faţa Lui Dumnezeu, dar şi a oamenilor, dacă, ACUM, vă veţi împlini, în sfârşit, chiar şi cu preţul martiriului, MISIUNEA DUMNEZEIASCĂ!!! Credem că, în sfârşit, trebuie să se pună capăt, definitiv, dominaţiei Satanei, prin statul ateu/masonizat. Noi detestăm „revoluţia continuă”, revoluţia de tip violent-fizic, comunistă – dar agreăm şi considerăm că a venit vremea REVOLUŢIEI SPIRITUALE, urmare şi împlinire a celei de pe Golgota, a Celui care a ştiut când vine vremea să lase de-o parte blândeţea, şi să ia biciul!!! Căci Satana nu ştie de blândeţe, ci doar de pustiul iluziei şi al distrugerii… – deci, TOLERANŢĂ ZERO, FAŢĂ DE SATANA! „RETRO, SATANAS!” – vom striga, cu toţii, dimpreună cu Hristos, noi, cei care încă suntem în spiritul naţionalist al lui Eminescu şi Andrei Mureşanu.
Evenimentele incredibile, prin dedesubturile lor semnificative, din după-amiaza zilei de 24 mai 2008, au grăbit, ceea ce oricum trebuia să se întâmple, cândva: revelarea necesităţii TRECERII, LUCIDE ŞI BINE CHIBZUITE, A ROMÂNIEI, LA STADIUL SPIRITUAL/POLITIC (…dar „politica” înţeleasă de la „polis”/Cetatea Sacră – contrar sensului impersonal/nonidentitar, „globalizant”, dat şi impregnat, cu forţa, de Masonerie, dar şi de creştinismul catolic!) TEOCRATIC-ORTODOX. O TEOCRAŢIE care să păstreze specificul spiritual-naţional. Adică, singura Teocraţie care poate garanta „Europa Popoarelor” (iar nu Federaţia Deşertului de Duh!). Ori asta, SOLUŢIA ORTODOX-TEOCRATICĂ – ori dezintegrarea (de la sine, de-acum, căci toate au luat-o la vale, în România…) Ţării Românilor (dar şi a Europei!) şi transfigurarea Neamului-cu-Propensiuni-spre-Paradis, într-o hoardă de cimpanzei, răspunzând doar la impulsul circăresc, din arena de dresaj: „hop-la!”
Cum spune, afirmând cu semeţie demnă, în interogaţie – şi o spune cu mare îndreptăţire, actorul creştin-ortodox Dan Puric, în cartea sa Cine suntem: Ed. Platytera, 2008, p. 49) „Noi de ce nu putem propune Proiectul României, pentru Comunitatea Europeană?”
***
NEVOIA DE MARTIRI
Blaga spunea, în Spaţiul mioritic, că românii au boicotat istoria aproape două milenii. Dar, cel puţin, s-au refugiat în SFINŢENIE – în bisericuţele de lemn şi în pădurile-biserici, pădurile-temple. În CREDINŢĂ. ORTODOXĂ CREDINŢĂ – adică Dreaptă Credinţă…încă înainte de 1054.
Azi, însă, românii nu boicotează doar istoria, ci-şi boicotează însăşi fiinţa profundă – SUFLETUL/SPIRITUL/DUHUL ORTODOX. Ieşiţi din pădurile sfinte, părăsind chiar satele cosmice, se-nghesuie în turme inconştiente, abrutizate, în block-hausurile monstruoase ale oraşelor (strivitoare de conştiinţă, de sine şi de Dumnezeu-din-Suflet). Şi, apoi, mulţi, tot mai mulţi, pleacă “în neagra străinătate”. În APUS/AMURG!!!
Atitudini româneşti actuale dominante: ţigănirea atotpângăritoare, egoismul, individualismul (sporite, aparent paradoxal, de trecerea prin tunelul comunist), inconştienţa şi iresponsabilitatea crase – NU fatalism mioritic! – cine spune asta, NU MAI ŞTIE SĂ CITEASCĂ/TRĂIASCĂ MIORIŢA… – ci, de-a dreptul nesimţire, instinctualitate necenzurată, brutalitate, violenţă absurdă. Sau: filistinism, fariseism, intelectualism histrionic şi steril, snobism îndobitocitor. Sute de mii de fiinţe, mai curând violente şi viclene, decât înfrânte de evlavie, se înghesuie la Sfintele Moaşte, din biserici şi mânăstiri, aşteptând minuni imperioase, imediate, “la minut”, cu o divinitate concepută ca un “tătuc” ramolit, bun de înşelat şi de stors. Nu credinţă, ci, de prea multe ori, superstiţie. Din păcate, şi preoţii/”păstorii turmei” s-au prea lumit, prea forfotesc după propriile necazuri ori câştiguri.
Multă stridenţă, descurajantă superficialitate. Tineri şi bătrâni au înnebunit în aceeaşi catalepsie spirituală. “Merge şi aşa” din economie – se transferă şi se transformă în “merge şi aşa”, din religie. Merge oricum, căci, majoritatea sunt adepţii lui “dacă mâine crăpi, măcar azi îngăduie-ţi orice”, sau: “măcar să crăpi sătul”, sau: “apucă tu, ca să n-apuce altul/că oricum apucă altul…”.
Mai sunt şi necăjiţi interiorizaţi, chiar şi unii practicanţi riguroşi şi profunzi, ai creştinismului ortodox. Dar tare puţini…
Atunci, pentru cine scriu ziarele, când nu scriu despre violuri, crime, sexualitate exacerbată/exhibată neruşinat etc.? Ce efect au, asupra românului, ziarele de “atitudine românească”, creştin-ortodoxă, naţionaliste, precum Permanenţe, Credinţa ortodoxă, Scara, Crezul nostru, Gazeta de Vest, Sfarmă Piatră etc. – sau publicaţiile electronice ale ARP-Asociaţia Română pentru Patrimoniu– ale dlui dr. Artur Silvestri? Da, ce efect, când majoritatea populaţiei româneşti nici nu mai ştie ce-i acela costum naţional românesc, ce-i mândrie naţională, patrie, Neam etc. – ci a intrat, cu ambele picioare, în civilizaţia globalizantă Coca-Cola, a discotecilor, a barurilor, McDonald’s-urilor, a curentelor sataniste rock, emo etc., a blugilor şi gecilor (zdrenţuite, neapărat!), a cerceilor/belciugelor, în toate zonele corpului… – totul conducând la americanizarea/satanizarea, cretinizantă, a limbii, a Logos-ului Sacru…?!
Pe oamenii obişnuiţi din România nu-i prea vezi cu ziarul în mână, înafară de Pro-Sport şi Gazeta Sporturilor… – ci aleargă, de zor, după afaceri “pe picior”, aranjamente dintre cele mai pasagere şi extravagante, găinării mizerabile etc. Se lamentează steril, cam într-aiurea, ca bocitoarele tocmite pe bani puţini, despre cât de rău e în ţară, înjură oleacă guvernul şi pe Băsescu (unii îl chiar laudă/admiră…) – apoi, ca şi cum şi-ar fi împlinit datoria de conştiinţă, uită într-o clipă totul şi se azvârl înapoi în oceanul fleacurilor cotidiene, vieţii de “păşune socială” – de fapt, în zona de protecţie, de supravieţuire strict biologică. Sărăcia, doar, să fie de vină, oare, pentru atitudinea de rumegătoare, de veşnici căutători de hrană, pentru supravieţuirea “în clipă” a românilor? Ştiţi, doar, ce spunea Pytagoras, în Legile morale şi politice: “Poporului care se plânge de sărăcie, dă-i pâine, şi nu libertate”…
Dar şi “ajunşii”, bogătaşii (de obicei, secături morale, “rechini de baltă”, foşti “slujnicari”…) tot indiferenţi la spiritualitate sunt. Sau e o deficienţă mai complexă, un handicap spiritual care se adânceşte? Demnitate, onoare, curăţie sufletească… – unde-s? Ce mai înseamnă, în acest veac al hipersexualizării perverse a lumii, al instinctualizării de grotă a societăţii umane? Obscen, grosolan, trivial=NORMAL, DE “BON TON”…”MARFĂ”/”NAŞPA”!!! Au dispărut elitele (s-ar zice, pentru o privire superficială…): există, oare, ele, elitele, într-o imergenţă mistică – sau s-a intrat într-o prelungită pauză spirituală?
Există câteva sute, poate mii, hai să umflăm la zeci de mii… – de cititori ai revistelor şi ziarelor/publicaţiilor naţionaliste, ai problemelor care ţin de Fiinţa Neamului. Dar eficienţa socială a discuţiilor lor pe marginea ziarului sau articolului cutare, reflectarea atitudinal-socială, drept consecinţă a lecturării segmentului mass-media problematizat, este ZERO. Sau foarte apropiată de ZERO. Pretinşi neo-legionari (ca şi cum legionarismul arhanghelic n-ar fi o stare perenă… – legionari din Legiunile Îngereşti ale Cerului, coborâte pe pământ, o vreme… – “legionari au fost VOIEVOZII Evului Mediu” – cf. Profetism românesc, Memorii, de Mircea Eliade) – fără nicio tranziţie, după articolul discutat cu tine, îţi solicită o afacere (de “partid” sau nu…), o sumă de bani, toarnă bancuri nesărate etc. Se întorc mereu, iar, obsesiv… – la “păşunea socială”. La senina stare de corupţie şi coruptibilitate (materială, moral-spirituală…), atât de firească şi naturală, ca respiraţia…O imbecilizare naţională, “calată “ total pe globalismul internaţionalist Masonic. Ceea ce îl făcea pe un ţar rus să afirme că “A FI ROMÂN…e o profesie”…Între timp, globalismul a avansat…
Să ne amintim că şi Ţuţea, după ce spusese aşa de frumos despre faptul că poporul român “i-a făcut onoarea” ca el, Ţuţea, să facă puşcărie pentru acest popor – pe la sfârşitul vieţii, probozea (egal!) şi poporul, şi prostia lui proprie, de a se preda martiriului…
Ce-i cu acest popor? Ce-i de făcut pentru poporul românesc, care a intrat într-un neo-fanariotism fără fanarioţi – mult mai degradant (moral-spiritual) decât fanariotismul cu fanarioţi?
Mai au rost scriitorii de bună-credinţă, ortodocşi, scriitorii însângeraţi de nelinişti, îndureraţi de durerile pe care Neamul Metafizic le suportă de la inertul neam fizic, istoric? Mai au rost conştiinţele scriitoriceşti? Între atâtea rânjete cinice, printre atâţia scuipaţi scârboşi şi nedrepţi?! Cum trebuie să scrie el, pentru a nu cădea în trivial, dar nici în ridicol – şi a atrage, totuşi, atenţia, a deştepta, pentru o clipă sau un ceas, măcar… – acest foarte ciudat popor, sărac şi corupt, cu pretenţii de spiritualitate ortodoxă, dar atât de senin tranzacţionist?!
O variantă de soluţionare, în acest deşert al non-comunicării, al surzilor şi orbilor – ar fi să se ia modelul reclamelor negustoreşti: insistenţa obsesivă, cretină şi cretinizantă, pe-o imagine, pe-o senzaţie oarecare, primitivă. Dar asta n-ar trezi, în niciun caz, sufletul profund, ci doar senzorialul superficial. Şi nu acesta este scopul “atitudinii româneşti”…nu crearea de animale curioase, sau fanatizate inconştient, subliminal, tranzitoriu – ci crearea stării eroice, re-trezirea sublimului spiritual. “Învierea Neamului”, spune Codreanu…
Aproape că devenim ridicoli: ce eroism – în economia de piaţă, ce sublim – printre tarabe?
Atunci cum? Să lăsăm acest neam să se afunde, tot mai adânc, în animalitatea somnului spiritual? În contra vizionarismului lui Andrei Mureşanu, a lui EMINESCU? Probabil că, dacă acest neam, peste 50-100-1000 de ani, va fi trezit, printr-o minune dumnezeiască (deloc rară la români!), noi, puţinii, câţi mai conştientizăm tragedia actualei decăderi spirituale, agresiunea forţelor paralizante, malefice, dezlănţuite de planurile iudeo-masonice – vom fi blestemaţi ( de acei “urmaşi ai urmaşilor”…), pentru incapacitatea moral-spirituală, nesimţirea, pasivitatea etc. de care am dat dovadă, trădând “linia Neamului”, Misiunea de Luptători Metafizici în Legiunea Arhanghelului Duhului-MIKÄEL – care misiune este aceea de a crea elite, pentru realizarea misiunii hristice a Neamului: Învierea. Care va surveni prin teandrie: sinergie a efortului Duhului uman, cu Harul Pogorât al Sfintei Lucrări Dumnezeieşti.
Şi atunci? Atunci, A SCRIE CU PROPRIUL NOSTRU SÂNGE. Asta e Misiunea. De fiecare dată în istoria lui, acest ciudat, mistic Neam Românesc (cu rădăcini de sacralitate incontestabilă) a avut nevoie de MARTIRI şi PROFEŢI, de şocuri “electrice”, care să-l trezească din aparenta, istorica letargie, măcar o clipă la 100 de ani. Şi aceşti martiri şi profeţi au existat, au fost “livraţi” prompt de Dumnezeu şi de Soarta Mistică a Neamului, de MISIUNEA MISTICĂ A NEAMULUI ORTODOXIEI– şi ei s-au urcat, cu fruntea sus, încruntaţi ori senini, după cum cerea momentul, pe eşafodul avid de sângele lor: domnitorii Evului Mediu (Mircea, Ştefan, Ţepeş, Mihai, Brâncoveanu), ţărani, mici boieri străluminaţi de Sfântul Duh şi intelectuali vizionari (Horea şi Cloşca, “Domnul” Tudor, Avram Iancu), trimişii Lui Dumnezeu, sub Zodia Mihaelică a Pământului (EMINESCU şi Codreanu). Sângele lor, ţâşnit din VÂRFUL GOLGOTEI NEAMULUI ROMÂNESC ORTODOX, a trezit, de fiecare dată, pentru o clipă ori un veac, uriaşul adormit, CONŞTIINŢA REGALĂ, CELESTĂ, a plebeului colos românesc, amorţit în lut. Neamul Românesc se dovedeşte cel mai lacom de sângele martiric şi profetic, dintre toate neamurile pământului, un adevărat “vampir” – dar, probabil tocmai acesta a fost (vezi neamul evreu, din Vechiul Testament) şi este semn de NEAM ALES. Şi, în definitiv, acesta este Neamul nostru, altul n-avem şi avem certitudinea că merită, că originea lui e întemeiată pe GRĂDINA MAICII DOMNULUI, iar viitorul lui arde întru NOUL IERUSALIM. Deci, să îmbrăcăm “cămaşa morţii”, cămaşa albă de lumină taborică, în care au oficiat Sfânta Liturghie ORTODOXĂ a Trezirii Neamului: Decebal, Mihai, ca şi Brâncoveanu, ca şi Horea şi “Domnul” Tudor… – ca şi cel dintâi trimis pe Pământ, al Arhanghelului Duhului: EMINESCU-Hyperion…, ca şi ultimul trimis pe pământ al Arhanghelului Duhului, Codreanu-Făt Frumos (cum îi zice, cu dor gingaş, tocmai Arghezi…) – toţi au stropit cu sângele lor DEŞTEPTAREA DE NEAM, ÎNVIEREA.
Dar, întâi, să învăţăm să ne facem Rugăciunea, către Dumnezeu întâi, către Neam apoi… – pentru a binemerita de la Cer şi Pământ, autoritatea morală, ONOAREA de a fi luaţi în seamă ca MARTIRI, pentru că nu oricine moare, moare la vedere, moare pe GOLGOTA! În piscul Neamului, adică. Morţii din văi sunt uitaţi, de parcă nici n-ar fi fost – eventual, sunt pomeniţi pasager, în pomelnice – sau, cel mult, pe pereţi de mausoleu…(căci românii n-au părăsit/irosit nimic din cultul morţilor/stră-moşilor!).
Şi nici martirii şi profeţii aleşi şi primiţi în Lucrarea Domnului să nu se aştepte la “audienţă” (“rating”…) şi adoraţie imediată, din partea oamenilor neamului istoric – ci, cel mult, la veşnică neuitare, dobândită, uneori, destul de tardiv… Aşa e blestemat Neamul acesta sau aşa e formulată, de transcendenţă, condiţia martirului şi profetului, pentru Neamul Mistic al Românilor: să te sacrifici TOTAL, necondiţionat, fără s-aştepţi recunoaştere, recunoştinţă, memorie…Decât dacă, peste firea şi conştiinţa ta, “ŢI-E DAT”, de către o zonă absolut transcendentă.
Dar martiriul presupune o cauză înaltă.
Ce cauză înaltă a mai rămas în acest talcioc balcanic-românesc, pentru care să merite să te jertfeşti? Dincolo de aparenţa talciocului este KOGAIONUL tracic-zalmoxian (Sfântul Apostol Andrei a avut cea mai uşoară misiune de creştinare, dintre toţi apostolii lui Hristos, la geto-dacii zalmoxieni – pentru că, deja, Hristos-Dumnezeu Îşi trimisese, în Dacia, Vestirile Sale-Umbre – pe Orfeu şi Zalmoxis – pentru a nu se speria şi uimi cu neîncredere, omenirea, de Sfânta Taină a Învierii…), este GRĂDINA MAICII DOMNULUI; rămâne veşnic valabilă misiunea sacră a Neamului (cu condiţia să n-o refuzăm, evident…cum au făcut-o răstignitorii Lui…), întru cea mai profundă şi eternă atitudine creştină: ÎNVIEREA SPIRITUALĂ A NEAMULUI ROMÂNESC ORTODOX. N-aveţi grijă, viitori martiri ai românilor, această misiune nu fuge nicăieri şi niciodată, până la Judecata de Apoi a Neamurilor. Deci, NU VĂ VA LIPSI NICIODATĂ ŢELUL, Cauza, Misiunea Sacră, peste seamă de înaltă: doar tu, martirule, încă anonim şi încă mut profet, să fii destul de pregătit pentru ceasul când vei fi ridicat de Dumnezeu la rangul golgotic, rangul Sfântului Martiriu pentru Trezirea-Învierea (o clipă, un veac, o veşnicie) a Neamului. Martir pentru ADEVĂRUL NEAMULUI. Să ne câştigăm onoarea perspectivei divine a Morţii, onoarea piscului cu Cruce al Golgotei. “Mulţi chemaţi, puţini aleşi”. De fapt, unul singur este MARTIRUL-MUNTELE DE FLACĂRĂ înspre care se trezeşte Neamul, la răscruce de vremi turbate – o dată la veac. Substitutul pe Pământ, Repetitorul pe Pământ, al lui HRISTOS-MÂNTUITORUL. Mâna Lui Dreaptă (de fapt, arhetipal: CONTOPIT CU DREAPTA!), întru cele de pe plaiul românesc, înspre cele ale Cerului Etern. Rezumatul transcens al sufletului nostru, al tuturor. MODEL şi SCARĂ SPRE CER.
Să vedem, să ne rugăm pentru a ne trimite Dumnezeu viziunea: cine este ALESUL, cine va avea cinstea şi autoritatea moral-spirituală deplină, de a fi NOUL MARTIR, NOUA JERTFĂ MIORITICĂ ŞI HRISTICĂ (deci, contopită cu Hristos…), acum, în noul veac, din noul mileniu? Nu uitaţi adevărul istoriei româneşti: fiece veac trebuie să însemneze TREZIRE-ÎNVIERE (şi înseamnă!) doar prin trâmbiţa apocaliptică a sângelui martiric. Doamne, pe cine dintre noi ai ales pentru NUNTA SFÂNTĂ, COSMIC LUMINATĂ, NUNTĂ MIORITICĂ A MARTIRULUI TREZITOR/ÎNVIETOR DE NEAM? Îţi mulţumim, Doamne, pentru orice ai hotărât, pentru oricine Te-ai hotărât să-l înalţi în cea mai înaltă dregătorie cerească şi pământească – în SĂRBĂTOAREA ZENITULUI NEAMULUI ROMÂNESC: MOARTEA MARTIRICĂ! Oricare dintre noi, cu secret fior, aşteaptă smerit şi cu nădejde vie, se pre-găteşte, se găteşte ÎNTRU SĂRBĂTOARE, în suflet şi cuget (ŞTIM, O, ŞTIM BINE CĂ, ÎNAINTE DE TOATE, ESTE SUFERINŢA ŞI BATJOCURA CALVARULUI…!!!), speră şi năzuieşte A FI STRIGĂT DE FIINŢARE, MOARTE PENTRU TREZIRE/ÎNVIERE A NEAMULUI ROMÂNESC ORTODOX! Adevăr Deplin!
Avem deplin rost, Doamne, aici şi acum! Numai să ni-l ştim urma…”Vom muri şi vom fi liberi!” Vom spune mereu Adevărul şi mereu vom fi liberi întru Hristos! Cu sângele nostru Adevărat vom unge ochii orbilor – şi aceştia vor vedea iarăşi!
***
PARTEA A III-A: NECESITATEA CULTULUI SPIRITULUI NAŢIONAL DEMIURGIC ROMÂNESC/EMINESCU
ÎN CONTRA RINOCERILOR… – ŞI ARĂTAREA INOROGULUI!
…Un preşedinte care are consilieri pe nişte imbecili precum dl Cristi Preda, care afirma că „Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect” – nu poate fi decât un preşedinte ignorant şi blestemat să băltească în veşnică ignoranţă…Şi, prin urmare, să devină cel mai distructiv agent, în zona spiritualităţii României – căci, îl informăm pe dl preşedinte: cultura şi învăţământul ar trebui să însemne ucenicie întru ale Spiritului! E drept că, de când a izbucnit “chestia aceea din decembrie”, învăţământul românesc a avut parte doar de demolatori – cu excepţia lui Andrei Marga, care a fost un asasin get-beget al spiritualităţii româneşti, prin acceptarea (sub comanda „factorilor” deznaţionalizatori ai SUA-UE) a diversiunii manualelor alternative.
În Dilema Veche, din ianuarie 2008, dl Gâgă/Cristi Preda se dă inteligent, precum „inteligenţii” din celebrul număr „dilematic”, din 1999, în care se făcea caz de păroşenia lui Eminescu…Şi cum o face? Simplu: compară România cu Franţa…”Dacă un intelectual francez ar afirma azi că <<există un om deplin al culturii franceze>>, el s-ar descalifica, indiferent dacă obiectul demonstraţiei sale ar fi Descartes, Balzac sau Rimbaud. În schimb, intelectual român se discreditează dacă nu subscrie ideii că există un <<om deplin al culturii române>>, pe numele său Mihai Eminescu”.
Măi, muţunache de Bucureşti – nu un „intelectual” se descalifică, dacă face ceea ce zici dumneata (…care habar n-ai că denumirea/concept de „uomo universale” şi de „ésprit enciclopedique” s-au născut şi dezvoltat chiar în Italia-Franţa secolelor XIV-XVIII!), ci „se califică”, întru bezna „dobitoacelor” (vorba bătrânului cronicar moldovean, când vorbeşte despre necunoaşterea istoriei…), un…”patruped încălţat”, precum domnia ta, dacă NU face!!!
…De unde până unde a ajuns Franţa – „patria geniilor” – AZI?! Pe o Franţă care s-a sinucis spiritual, prin Revoluţia regicidă, pe o Franţă a continuei instabilităţi socio-politice şi a eternelor tribulaţii spirituale, pe o Franţă a ateismului…(…”leagăn” al Lojei Marelui Orient – INTEGRAL ATEE!!!) – domnia sa, mamiferul cu corn şi trompă (a se citi, chiar silabisit, Scara la Istoria ieroglifică, a lui Cantemir Dimitrie…), o consideră …”model cultural-spiritual european”!!! Dar nici prin gând (de unde…gând, la un „papagal propagandistic”…?) nu-i dă să treacă Canalul Mânecii, acolo unde Anglia îl divinizează pe „bătrânul/bardul Will”, unde Shakespeare este o instituţie mai importantă chiar decât însuşi… Parlamentul!!! Şi nici să coboare în Italia, unde Dante este cvasi-sanctificat, şi nimeni nu se află, printre „proştii/descalificaţii aceia de italieni”, care să nege, în figura lui Dante Alighieri, pe Părintele Limbii Italiene!!! …Şi nici să-i întrebe pe nemţi „cât se discreditează” ei, când „plantează” busturi ale lui Goethe, ori Schiller, ori Heine… – mai în toate oraşele landurilor?!…Nu întreabă, că s-ar trezi, urgent, cu o halbă (poate chiar plină!) în cap…!!!
…Vii, musiu, cu Descartes-ul dumitale (nu mai vorbesc de Balzac, contestat ca om de onoare cam de toţi francezii contemporani lui…, care-i cunoşteau bine firea mercantilă şi hedonistică… – nici de Rimbaud, care, în contextul simbolismului, este privit nu doar ca invertit…ci şi cam satanist…prin tot experimentalismul său extravagant şi exhibiţionist!…până la experienţa sahariană…) – parcă Epoca Arhanghelului Mikaël/Al Spiritualizării Cosmice mai are nevoie de înţepenitul raţionament cartezianist (când epoca nouă este a marilor, poate chiar a nebuneştilor avânturi, care aproape că dezintegrează istoria… – şi nici nu ştim, măcar, dacă spre Bine sau spre Haosul Desăvârşit/Apocaliptic…)…. – şi pretinzi că „cealaltă specie” (te referi, pasămite, la ateii francezi) „în care totul este analizat raţional, în care nimic nu scapă contestării, e o cultură vie”!!!Dacă-i aşa de „vie”, cum explici dumitale că Franţa a ajuns să aleagă un Sarkozy băsescian, ca suprem om în stat?! Cum explici că Franţa bâjbâie drumul spiritului, precum cel mai sărman orb?! Cum explici că Franţa nu mai înseamnă „locomotiva Europei” (cel mult, şi-a păstrat unul dintre locurile fruntaşe în…moda vestimentară şi de parfumerie…!)?! Îţi răspund eu: NU SCHIMBAREA HAOTICĂ, DE DRAGUL SCHIMBĂRII, ÎNSEAMNĂ VIAŢĂ, CI STATORNICIREA ÎNTR-O MISIUNE SUPRA-UMANĂ, DE NEAM! FĂRĂ MITURI ÎNTEMEIETOARE ŞI OCROTITOARE, ADEVĂRATE REZERVOARE DE VLAGĂ SPIRITUALĂ – UN NEAM NU POATE SĂ EXISTE!!! Apoi: EMINESCU ESTE ÎNSUŞI POLIS-ul MITIC/ROMÂNIA-LOGOS!!! …Or, francezii (bieţii!) sunt dezrădăcinaţi spiritual – de cel puţin 300 de ani, se află într-o continuă mişcare browniană…şi habar nu au care le-ar fi misiunea supra-umană/de Neam (bănuiesc că nu consideră că neocolonialismul – tentat de şefii lor, orgolioşi, dar nesemnificativi pasageri, în ultimii ani – ar fi misiunea lor terestră…)!!!
A avea şi a păstra, cu religiozitate, reperele moral-spirituale, este apanajul Neamurilor/State care vor însemna forţe de orientare-călăuzire pentru Orbii Betegi ai Lumii. Cum crezi că se mai ţin „de neamuri” atât de prigoniţii basarabeni şi bucovineni, musiu?! Să-ţi zic şi asta: ţinându-se, cu ambele mâini, de CELE DOUĂ COLOANE ALE STATORNICIEI, TRĂINICIEI ŞI ROSTULUI ROMÂNESC: EMINESCU şi ŞTEFAN CEL MARE!!!
Când Eminescu a scris, în ziarul Timpul, din 2 noiembrie 1879, articolul Misiunea noastră ca stat, el formulează explicit în ce constă această misiune: “Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei; aceasta este singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale ţărei româneşti trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute (s.n.) fraţii noştri de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi.” (op. cit., p. 213) – a înţeles, în spiritul metaforic, care-i era/ESTE însăşi fiinţa/DUH, că noi, românii, vom deveni (prin “cultura” noastră CREŞTINĂ!!! – şi în niciun caz prin “romanitate”, cum clamează demagogii ignoranţi, care se mai dau şi… “eminescologi”!!!), în vremurile nu foarte târzii ale Terrei, CANDELA DE CREDINŢĂ/SPIRITUALITATE A LUMII, de la care Candelă se vor împărtăşi, “lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, Neamurile cele rămase orfane de Spirit/Credinţă, adică de Lumină… – ale Lumii…
Şi acest GENIU PROFETIC înseamnă pentru Cristi Preda – ”rudiment de gândire politică(…) realmente nul”. Bine, măi Gâgă…Dacă numai la atâta te duce mintea, ce ţi-am putea face noi, cei care ştim că “preaslăvirea” (fără interogaţii otrăvite!) a Geniului, înseamnă şansa noastră de a re-pătrunde, odată cu el, în Adevărul Lumii Transcendente, a GENIILOR DIVINE…
…Gâgă de Cotroceni spune: “Deşi cultura română cunoaşte polemica, esenţa ei actuală este idolatrizarea, sanctificarea fondatorului; dimpotrivă, marile culturi sunt cele în care administrarea clasicizării este urmarea unei radicale puneri sub semnul întrebării(…). De fapt, o cultură devine cu adevărat mare atunci când realizează că apologia este efemeră(…)”. Perpessicius, un autentic cărturar, încercănat de luceferi, în articolul Cultul lui Eminescu (din vol. Eminesciana, Junimea, Iaşi, 1983, p. 574) spune: “Cei ce gândesc astfel (având reticenţe asupra cultului lui Eminescu), fac o îndoită eroare. Întâi, că nu iau seama la exemplele altor literature şi mai vechi şi mai aşezate decât a noastră, unde cultul marilor creatori naţionali, ba chiar universali, nu cunoaşte răgaz şi unde se poate vorbi de întregi biblioteci, închinate nu numai marilor genii, dar şi încă celor de al doilea raft. Şi greşesc, după aceea, pentru că nu sunt încă pătrunşi de vastitatea operei eminesciene şi de culmile la care s-a ridicat, în atât de scurta lui viaţă, cel mai desăvârşit dintre creatorii noştri”…India lui Rabindranath Tagore şi a lamaseriilor Tibetului şi a Everestului, prin Amita Bhose, rămâne uimită, în faţa strălucirii orbitoare a vizionarismului lui Eminescu (cf. Eminescu şi India, Junimea, Iaşi, 1978), italianca de unică aristocraţie şi subtilitate spirituală, Rosa del Conte (Eminescu sau despre Absolut, Dacia, Bucureşti, 1990), îl pune pe Eminescu în rând cu Zoroastru, Buddha şi Hristos…etc. etc. – numai Gâgă de la Cotroceni e …”Gică Contra”…Cititori ai acestor rânduri, spumegate de umilinţa şi revolta, provocate de un belferaş de Bucureşti – vă rog să judecaţi şi singuri: alegeţi între Inorog şi Rinocer !!!… – că n-o fi până pe-acolo de greu…
…Dacă cineva ar întreba, totuşi, ce l-o fi găsit, “ce-l mâna pe Cristi-n luptă”… – răspunsul ni-l oferă chiar el (pentru a ne scuti de speculaţii mai subtile, neconcordante cu obiectul analizat…): “e suficient să citeşti paginile dedicate de el (n.n.: Eminescu…) evreilor, pentru a realiza distanţa enormă care îl separă de lumea noastră”. N-are rost să mă ostenesc să-i citez mii de fragmente, din poezie şi din jurnalistică, ori din cugetările fulgurante, care par a fi scrise de cel mai lucid spirit al anului 2008 (dacă ar exista aşa ceva, la 2008…dar, pentru că nu există, ne bucurăm că Adevărul despre vremile noastre a fost prorocit şi exprimat, cu o exactitate uluitoare, de acest Duh Tutelar, care transcende secolii…). A făcut-o, cu erudiţie întreagă şi deplină credinţă, un om drag inimii mele: dl Radu Mihai Crişan (musiu Preda n-are decât să caute, pe Internet, cărţile acestui devot al Marilor Cauze Româneşti – care, tocmai pentru a-şi face cunoscute munca şi ideile, a renunţat, cu o generozitate incredibilă, la copyright…!!!). Doresc doar a scoate în evidenţă prostia fenomenală a detractorului lui Eminescu, precum că de aia ar fi separat Eminescu de realităţile secolului XXI, pentru că s-ar fi “luând” de evrei…În primul rând, Eminescu ştie (mai bine decât oricine din lume!) că nu Neamurile, luate “la hurtă”, sunt vinovate de ceva, ci indivizii luciferizaţi, dar şi cozile de topor – întâmplător sau nu, liberale… – care au favorizat luciferizarea zonei româneşti, prin aceşti alogeni… (de aceea, nici noi nu putem, spre exemplu, să învinuim TOŢI românii, din pricină că, printre ei, se mai produc naşteri nefericite, de patapievici, pleşi ori cristipredeşti şi adomniţeşti…). Dar, în al doilea rând, TOCMAI SIMILITUDINEA DE FUNCŢIE MONDIALĂ A EVREILOR MARII FINANŢE, ÎN SECOLELE XIX, RESPECTIV XXI – face ca îngrijorarea eminesciană să fie de o actualitate exasperantă, iar nu “plictisitoare”…E suficient să deschizi televizorul într-o seară, ca să-ţi dai seama de luciferismul Marii Finanţe Mondiale Evreieşti, care, prin vocile unor posturi TV conduse de israeliţi (CNN, NBC etc.), nu omite să numească morţii CIVILI ai altor popoare, din războaiele pornite de ei, pentru a apăra interesele lor strict financiare – cu un cinism monstruos: “pagube colaterale”…Ne îngrijorăm şi îngrozim şi noi, precum se îngrijora şi îngrozea şi Eminescu, de ceea ce descoperim, sub acest cinism: soarta Neamurilor Terrei, aflate sub incidenţa politicii extrem de agresive, trufaşe şi obraznice, a unor reprezentanţi ai “poporului ales”…Nu, nu ne-am depărtat nici un centimetru de Eminescu, ci el a venit mai aproape de noi şi de necazurile şi coşmarurile noastre diurn-contemporane, mai mult decât oricând…”Numai umbra spinului/La uşa creştinului”…Numai că Eminescu ştia să invoce Spiritele Sfinte, întru ajutorul Neamului Său Eminescian – iar noi…AM UITAT ESENŢA IZBĂVITOARE/PURIFICATOARE PRIN FOCUL DUHULUI SFÂNT, A INVOCAŢIEI!!! “Ştefane, Măria Ta…Unde eşti tu, Ţepeş, Doamne…?!”
…Ştiu, de asemenea, că pe dumneata te-a “fătat” (vorba lui Miron Costin…) Románul Patapievicean, pe care, la rându-i, l-a fătat ipocrizia şi demagogia Vest-Europoidă, care zice că a venit vremea desfiinţării graniţelor, deci şi a desfiinţării naţiunilor (deci, după mintea lor, şi a Neamurilor…: ”Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului.(…) Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual, deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare. Ea încă nu îşi permite să nu fie în pas cu mòdele”)…şi, care va să zică, scriitorii naţionalişti ar fi “în plus”, în această lume…Dar decizia “Fi-va o turmă şi-un păstor!” o va lua Dumnezeu, nu RINOCERII!!! Aşa că…”Lăsaţi măcar strămoşii/[n.n.: geniile…], ca să doarmă-n colb de cronici,/Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici”… – iar pe noi lăsaţi-ne în pace, să citim, prin ei-VIZIONARII/prin scrierile lor, CRONICILE VIITORULUI NEAMULUI ŞI LUMII!!!
…”Atâta vreme cât Eminescu va fi obiect de cult, sensibilitatea culturală românească va fi una provincială, plictisitoare şi vetustă”. Asta “dixit” patrupedul de la Cotroceni, consilierul băsescian, Cristi Preda… Despre cine spui tu aşa, maimuţoiule? Despre cel care, zburând pe deasupra veacurilor, parcă rosteşte versete pentru anul 2008, şi pentru toată istoria Duhului Românesc şi Terestru?! Ia ascultă Vocea Alesului Arhanghelic, şi, dacă mai ai un petec de obraz, iar nu exclusiv şoric, ascunde-te în fundul Pământului…snamenie ce eşti tu: „Dreptu-i cum că cultura în genere, cât şi îndreptarea ei asupra frumosului, e o parte a problemei datoriei omului şi a destinaţiunii vieţii sale; însă, totuş, NUMAI O PARTE! Dacă sufletul e cult odată în toată privinţa, atunci trebuie să-nceapă a urma chemării lui proprii şi înalte, aceleia a moralităţii. Într-o chemare practică şi morală numai zace adevărata împlinire a vieţii omeneşti, cultura însă nu e decât prepararea şi după aceea ornamentul acesteia (…). Precât de puţin şi-ar împlini chemarea ei adevărată o naţiune care ar îmbla numai după artă şi ideal şi ar uita asupra lor toată mărimea practică, cât de puţin ar rămâne ea prin asta în putere şi libertate, tot aşa de puţin îi e permis şi omului singular de a urma numai înclinaţiunii frumosului; însă podoaba cea mai nobilă a unui popor este arta şi cel mai nobil simţ al omului e cel estetic; e un privilegiu al culturei de a se bucura de această podoabă a vieţii şi de a onora şi gusta frumosul pe toate căile; ÎNSĂ CEL MAI FRUMOS DIN TOATE CÂTE SUNT FRUMOASE ESTE SUFLETUL FRUMOS.”(În Biblioteca Academiei Române, ms. 2255) – sau, vaticinar: „Acum însă, când preocuparea cea mare a românilor s-a terminat, din fericire, prin intrarea României în concertul european, este timpul să ne ocupăm mai serios de cestiunile cele grave ce ridică organizarea noastră din năuntru. Şi, de aceea(…) trebuie pus în vedere ţării un program complet de organizare interioară care să purceadă din nevoile noastre, să răspundă la trebuinţele noastre şi să fie în raport, atât cu datinile şi cultura noastră, cât şi cu mijloacele noastre de aplicaţiune.”(Program de reforme. Publicat în Timpul, VI, nr. 274, p. 1, 6 decembrie 1881). De acest Sfânt Proroc îndrăzneşti tu să bleşteşti din râtul tău puturos?! Bine, atunci îmi voi lua şi eu permisiunea să afirm: “Câtă vreme la Cotroceni vor exista lighioane precum dumneata şi preşedintele pe care-l consiliezi, nişte provinciali (ai Duhului…de fapt, în cazul vostru: AI LIPSEI TOTALE DE DUH…!), vetuşti şi zgâiţi din născare, România va rămâne cel mai dezesperant şi plicticos de ineficient (din punct de vedere spiritual) loc de pe Pământ. Scutiţi-ne, cât puteţi mai degrabă, de prezenţa voastră ciumată, în fruntea acestei ţări, care nu-i făcută pentru RINOCERI, ELEFANŢI şi DINOZAURI, ci este locul INOROGULUI, este locul pentru cea mai gingaşă dintre lucrările pământului şi ale Lui Dumnezeu: făurirea Duhului generaţiilor de oameni, care vor pregăti planeta Terra, pentru re-aprinderea Candelelor Lumii, pentru evoluţia mântuitoare a Duhului Umano-Divin!”
EMINESCU/INOROGUL ESTE LEGEA DE DUH A ROMÂNILOR!
[1] – Machbarkeit – termen, deocamdată, intraductibil (de aceea, se va păstra termenul german); cuvântul acesta ar putea fi tradus, DAR INCOMPLET! – prin “fezabilitate” (capacitatea de a se face ceva) – dar cuprinde, în semantica lui, o arie mai largă (n. trad. V.Oprescu).
[2] -Cf. Jean-Jacques Rousseau, Emil sau despre educaţie, Ed. de Stat şi Pedagogică, Buc., 1960, p. 160(Cum trăiau telemiţii în mânăstirea lor) – îl pune pe educator să poarte o mască , aproape la fel de impenetrabilă, ca şi aceea purtată de franciscanul-benedictinul-medicul-juristul-umanistul renascentist, “parohul din Meudon”, François Rabelais; dar , indiscutabil, dirijarea subtilă a copilului-subiect educat este făcută cu maximă rigurozitate regizorală, pentru a scoate la iveală şi a le cultiva şi dezvolta, apoi, toate comorile ascunse de Dumnezeu în om. Ceea ce, peste cca.400 de ani de la moartea lui Rabelais şi la cca. 150 de la moartea lui Rousseau, va face ocultistul-pedagog, părintele antroposofiei, Rudolf Steiner, întemeietorul şcolilor tip Waldorf (care pornesc de la conceptul copilul-sămânţă).
[3] – Cf. Fustel de Coulange, Cetatea antică, Meridiane, Buc., 1979.
[4] -Platon, Republica, în Opere, vol. V, ESE, Buc., 1986.
[5] -Cf. C. Noica, Cuvânt prevenitor la dialogul Republica, în Opere, vol. V, ESE, Buc., 1986, p.10.
[6] -Cf. Platon, Omul politic, în Opere, vol . IV, ESE, Buc., 1985.
[8] -Aristotel, Etica nicomahică, ESE, Buc, 1988.
[9] -Sf.Augustin, Civitas dei, în P. Bernard Ştef, Sfântul Augustin: Omul. Opera. Doctrina, Colecţia Sfinţi Părinţi şi Doctori ai Bisericii, .
[14] -Rudolf Steiner, Evanghelia lui Luca, Univers enciclopedic, Buc., 1998.
[15] -Thomas Morus, Utopia, Incitatus, Buc., 2000, p. 56.
[16] -Cicero, Despre supremul bine şi supremul rău, ESE, Buc., 1983,
[17] -Thomas Morus, op. cit., p. 65.
[19] -Erasmus din Rotterdam, Elogiul nebuniei – sau discurs spre lauda prostiei , Antet, 2000, pp. 79-80.
[20] -Tommaso Campanella, Cetatea Soarelui, Incitatus, Buc., 2000, pp. 148-149.
[22] -Niccolò Machiavelli, Principele, Mondero, Buc., 1997, p. 63.
[24] –Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Minerva, Buc., 1984, pp.209-210.
[30] -J.J.Rousseau, Contractul social, Antet, p. 111.
[32] -Cf. infra: subcap. 3.4, p. 49: Rousseau: între Legislatorul Obsedant şi Reforma eşuată. Meditaţii asupra rădăcinilor legii moderne.
[33] -J.J.Rousseau, Emil, EDP, Buc., 1960, p. 169.
[36] -J.J.Rousseau, Discurs asupra inegalităţii dintre oameni, Incitatus, Buc., 2001, p. 106.
[38] -J.J.Rousseau, Emil, p. 176.
[44] -Cf. Gheorghe Ghimeş , Teoria generală a dreptului, Buc., 2000, p. 1.
[45] -Nicolae N. Ceauşescu, Pedagogie juridică(note de curs), Buc., 2001, p. 25.
[46] -J.J.Rouseau, Contractul…, p. 3.
[48] -Cf. I. Comănescu, Educaţia permanentă, azi şi mâine, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1996.
[49] -Pytagora, Legile morale şi politice, Antet, 2000, p. 153.
[52] -Nota editorului: această lege pare să se refere la teocraţia evreilor.
[60] -Idem, p. 98 – 1585.
[61] -Platon, Republica, ESE, Buc., 1986, p. 133, 368 a.
[62] -Idem, p. 302, 504c.
[63] -Idem, p. 318, 519c.
[64] -Giambattista Vico, Ştiinţa nouă, Univers, Buc., 1972, Secţinea a opta – Trei feluri de autorităţi, p. 461.
[67] -J.J.Rousseau, Contractul social, Antet, 2000, p. 8.
[71] -Pytagora, subliniind originea divină a ordinii şi, deci, şi a legilor, în lume şi în societatea umană, afirma, cum am văzut mai sus:”Înainte de a exista legiuitori, au existat legi”(Pitagora, Legile morale şi politice, Antet, p. 98, 1585).
[72] -J.J. Rousseau, Contractul social, Antet, p. 29.
[75] -Îl glosăm , din nou, pe Rousseau, prin textul lui Pytagora: (p.cit, p. 142, 2340)”Legiuitorule! Pune-ţi toată viaţa şi înţelepciunea la bătaie nu ca să transformi oamenii în popor, ci mai degrabă poporul în oameni” – şi, la fel de profund: (op. cit, p. 136, 2227)”Poporului care se plânge de sărăcie, dă-i pâine şi nu libertate”.
[78] -Chiar dacă s-a declarat calvin, J.J.Rousseau a fost receptat de Revoluţia franceză ca fiind, în esenţa gândirii sale, ateu(cf. Albert Mathiez, Revoluţia franceză, Ed. politică, Buc., 1976, Jacques Madaule, Istoria Franţei, EP, 1973, pp. 149-203 – cât şi afirmaţiile din scrisorile lui Diderot).Dar există şi propriile declaraţii ale lui Rousseau, de tipul celei din Emil…, p. 202:”Să nu recunoaştem (…) nici autoritatea părinţilor bisericii, sau a pastorilor, ci să supunem cercetării conştiinţei şi a raţiunii totul”. De fapt, Rousseau este un deist(religie naturală:”Cred că o voinţă mişcă universul şi însufleţeşte natura”- Emil, p. 197) , un fideist şi un panteist, care se opune concepţiei teiste a Bisericii Creştine. El crede, totuşi, în nemurirea sufletului şi într-un fel de Dumnezeu, care , pe o lume”cealaltă”, împarte oamenilor dreptate.
[80] -Idem, p. 53 – şi J.J.Rousseau, Proiect pentru Corsica, p. 21.
[83] -Fustel de Coulange, Cetatea antică, Meridiane, Buc., 1984, p. 267.
[84] -Nikolai Berdiaev, Un Nou Ev Mediu, Omniscop, Craiova, 1995, p. 126.
[93] -N. Berdiaev, Sensul istoriei, Polirom, Iaşi, 1996, p. 197.
[94] -Emil Cioran, parcă citându-l pe Marx, dar şi pe…Marchizul de Sade, afirmă că “creştinismul este religia sclavilor”.
[95] -Cf. Sfântul Augustin, Civitas Dei, în : P. Bernard Ştef, Sfântul Augustin – Omul.Opera. Doctrina, Colecţia Sfinţi Părinţi ai Bisericii, Cluj-Napoca.
[96] -Legea a fost sădită şi există în fiinţa umană(conştientizată), căci altfel nici n-ar fi posibil ca Dumnezeu să ceară omului ceea ce El n-a dat şi pus în fiinţa Omului.
[98] -J.J.Rousseau, Contractul…: “O societate de adevăraţi creştini n-ar mai fi o societate de oameni” – adică, ar fi o utopie. Nu: ea, societatea autentic-creştină, va fi-exista (după spusa Bibliei:”Când fi-va o turmă şi-un păstor”) – şi abia aceea-acela se va numi pe drept Omul(re-îndumnezeit, re-androginizat paradisiac).
[99] -Matei, 10, 14.”Dacă însă nu vă va primi cineva, sau nu va asculta cuvintele voastre, atuncea ieşind din casa ori din cetatea aceea, să scuturaţi şi praful de pe picioarele voastre!”
[100] -Există şi aşa ceva, dar ca automutilare mistică – Matei, 5, 29-30:”De te sminteşte ochiul tău drept, scoate-l şi-l aruncă, căci e mai bine pentru tine să piară unul dintre membrele tale, decât tot corpul să fie aruncat în gheena, şi de te sminteşte mâna ta dreaptă, tai-o şi arunc-o de la tine, căci e mai bine pentru tine să piară unul din membrele tale, decât tot corpul să fie aruncat în gheena”. Adică, mai curând suferi de o suferinţă trecător(istoric)-corporală, decât să rişti inimaginabila suferinţă spiritual-esenţială eternă.
[102] -Ibidem, 37 şi 44-48.
[103] -Idem, 10, 34-35:”Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie: căci am venit să despart pe om de tatăl său şi pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa”.
[106] -Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Humanitas, Buc., 1992.
S-a născut în 22 decembrie 1896 la Bucureşti, din părinţii Sofia şi Alexandru Teodorescu. Urmează şcoala primară la Bucureşti, liceul la Ploieşti, unde tatăl său era preşedinte al Curţii de Apel. În ultimul an de liceu, 1914, tânărul Alexandru este mobilizat, iar în 1916 este concentrat şi avansat la gradul de sublocotenent. După război Sandu Tudor studiază pictura la Academia de Arte Frumoase, iar între anii 1922-1924 se îmbarcă pe vasul Dobrogea ca ofiţer asistent, călătorind pe mări şi oceane. După 1924 revine la Bucureşti, unde continuă studiile universitare şi predă la liceul din comuna Pogoanele.
