Cuvânt și iubire

Smerenia este cugetul inimii noastre, care ne incredinteaza ca suntem mai pacatosi decat toti oamenii si nevrednici de mila lui Dumnezeu. Cand ne defaimam pe noi insine, nu inseamna ca avem smerenie. Ci, atunci cand altul ne ocaraste si ne defaima, inca in public, iar noi rabdam si zicem: “Dumnezeu i-a poruncit fratelui sa ma ocarasca pentru pacatele mele”, aceasta este smerenia cea adevarata. Deci, sa primim toate ca din mana si cu voia lui Dumnezeu. Cand te ocaraste cineva, Dumnezeu ii porunceste sa te ocarasca. Cand iti ia cineva vreun lucru, Dumnezeu ii porunceste sa-l ia, ca sa te faca calugar. Cand te muta de ici-colo mai marele tau, Dumnezeu iti schimba locul, ca sa-ti schimbi si naravul si obiceiul. Asta ar fi smerenia cea adevarata.

Iar mandria,  dimpotriva, este atunci cand te increzi in tine, in mintea si puterile tale; cand socotesti ca esti mai priceput decat altul, mai bun decat altul, mai frumos decat altul, mai sporit in fapte bune si mai placut lui Dumnezeu decat altul. Atunci esti stapanit de pacatul cel urat al mandriei, de care sa ne fereasca pe toti Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mantuirea noastra. Sa ne smerim, fratilor, ca cel mandru nu se poate mantui. Sa plangem pacatele noastre aici, ca sa ne bucuram dincolo in veci, ca dupa plecarea noastra din trup, toti ne vor uita. Sa nu ne punem nadejdea in oameni, ci numai in Domnul. Ca omul se schimba. Azi iti da si maine iti cere; azi te lauda si maine te ocaraste. Ci, sa ne punem nadejdea in mila lui Dumnezeu si nu vom gresi niciodata. Sa va ajute Dumnezeu cu harul Lui sa va folositi de restul vietii, sporind in fapte bune, si mai intai in smerenie si dragoste, ca sa va mantuiti sufletele voastre si sa folositi si pe altii, indemnandu-i spre Hristos.

Parintele Paisie Olarul

Este foarte riscant să vorbeşti/scrii despre cineva pe care nu-l cunoşti decît prin surse intermediare şi personal niciodată. Iată, de ce eu nu acord studiilor critice, monografiilor (vieţii & operei, nu-i aşa), ba chiar şi istoriilor despre oameni, decît o valoare ficţională, oricît de documentate s-ar clama ele, prin unii autori. E drept însă, că acele ficţiuni pro domo ne ajută mintea, judecata să se de-zăgăzuiască-n proprii aprecieri despre subiecţi, actanţi, alături de (ba, cu întîietate considerînd) opera, munca, truda lor. Mult mai experţi se pot vădi rude, colegi, prieteni, şefi mai mari sau mai mici (profesionali, spirituali) şi desigur inamicii din al său jumătate de veac de peregrinări, în cazul celui aici copleşit de Laudaţii.

Dl Todică a intrat în viaţa mea, graţie Melidoniumului acum vreun an… Şi, de atunci, cred că nu am fost ocolit de nici o manifestare a personalităţii Domniei-sale. Ştiu că, intrigat de titlul (îndrăznesc a o declara cinstit) operei sale majore, „Între două lumi”, am încercat a-l necăji cu paremia arhiştiută a luntrilor, pe blogul melidonesc… În loc să mă pună la punct, cum aş fi meritat poate că, dînsul răbduriu şi metodic, dar şi cu suferinţă abia stăpînită, ca Om păţit, mi-a schiţat în cîteva rînduri marea sa sfîşiere… I-ar fi fost poate mai comod să mă-ndepărteze c-un plici (o muscă-n lapte, un ţînţar în somn), decît să-şi cheltuie din existenţă momente preţioase cu mine, dar nu a făcut-o!… De unde am dedus şi sper că intuiţia nu mă înşeală: că am de-a face cu un caz tot mai rar de Om. Cel pe care societăţile consumiste, mercantile, găunos-fetişiste încearcă să-l radă de pe faţa globului’cesta, tot mai întinat cu  „idealuri” calpe.

Prima dată, parcurgîndu-i impresionanta aventură personală, mi-am spus şi eu ca unii savanţi care, puşi în faţa evoluţiei primei maşini zburătoare mai grea decît mintea lor, au protestat: Aşa ceva Nu Există!… Fiindcă –  eu, ca un moldovan cam dămol din fire, la treabă nesprinţar – nu pot să cred în prîsnele, chiar de ele zbîrnîie primprejur.

Măcar, am o consolare: Domnul Todică s-a născut Moldovean, deci confirmă admiraţia (ori gluma?) hronicarului, aia cu „nasc şi la Moldova Oameni”… Dar e sigur că, deşi născut din sol moldav, din viţă de moldoveni, el s-a nutrit şi a crescut într-o altă vatră de omenie, la sute de poşte de Vasluiul cel lutos, de Iezer-ul cel peştos. Ciudanoviţa (ce Nume plin de savori!) a fost cea care l-a marcat pentru tot restul vieţii sale, fiindcă a purtat-o-n desăgile inimii peste tot unde soarta l-a (pri)gonit. Şi, poate că duhurile, din ale acelui bănăţean loc măruntaie, l-au pecetluit mai ceva decît ursitoarele naşterii:  să n-aibă astămpăr nici într-o lume, nici într-a doua, nici în toate cele cîte şi le-a ridicat şi locuit şi le cinsteşte cu haru-i.

Îi priveşti statura şi parcă te stropşeşte un Haiduc din alte vremi. Îi citeşti meditaţiile, poemele şi ai spune că e un Zburător. Scrie, filmează, scenografiază, regizează, declamă, interpretează… Pentru el audiovizualul mai că nu are taine, fiindcă a pornit totul dintr-o mare pasiune adolescentină şi s-a profesionalizat aproape autodidact, urcînd la pas toate treptele meşteşugului. Îmi apare precum ucenicii fratreriilor estudiantine ale Evului Mediu Înfloritor, care (ca şi Hobiţeanul, dar peste alţi seculi) colindau mai mult desculţi şi hrănindu-se cu ce primeau pentru lucrul mâinilor lor puţin spus dibace, din focar în focar cultic european, aspirînd către o perfecţiune doar de ei concepută.

De ce n-a rămas în Italia de prim port, ori în Suedia visată, tînărul fugar peste Cortina de Fier, cum de a ajuns – după aventuri, cred că şi picareşti – taman în Australia, sunt o parte doar din evocările intarsiate în „Între două lumi”… Pe care nu-mi pot permite a o rezuma şi cu atît mai puţin a o re-povesti… Au mai încercat mulţi, cu unii clasici universali, şi-au produs surogate pentru uzul delfinilor bătuţi în cap, carii nici nu mai realizază diferenţa dintre opera originală, compilaţie şi plagiat… Şi carii nu mai ştiu decît cum să-şi aproprie prin rapt, minciuni şi-n plus comilitonii, pînă şi frîiele unei gloabe gata să-şi dea duhul în colbul globalizării…’Aracan de tini, Ţară !

Ce altă credinţă spirituală, în afara aparatelor de filmat, a cultivat Ben Todică cel tînăr pe sol românesc, eu nu ştiu cu precizie. Fapt este că nu orthodoxia de rit bizantin l-a ajutat să se înrădăcineze-n solurile şi societăţile celei de-a doua lumi pe care a colindat-o, însetat de o Libertate pe care nu ştiu dacă a găsit-o-n sfîrşit… Oratoria (cuvîntările), cînturile, documentarele puse în slujba celor defavorizaţi şi a comunităţilor de conaţionali ori alte naturi oropsite să se dezrădăcineze din vatră, sperînd să afle loc de vetre-n alte lumi, peste tot unde i-a întîlnit, pe mine mă copleşesc, ba chiar mă aneantizează. Mai bine decît el-însuşi, nu se va naşte nimeni, ca să-l /de/scrie…

 „Am suferit în tăcere.

Nepăsarea lor, era amărăciunea mea.

Am suferit la începuturi. Am suferit în Italia când după şase luni de lagăr m-am trezit că nu mai am ŢARĂ. Am suferit când pentru prima dată de Ziua Naţională a României, la Ambasada din Canberra ni s-a spus că noi românii din Australia suntem o ramură a României. Sigur NU! Mi-am zis. Erau ”ramuri” poate cei care erau trimişi să lucreze în străinătate, prin Irak, prin Siria etc. nu noi cei care am fost luaţi de vântul sorţii şi acolo unde am fost aşezaţi am prins rădăcini şi am devenit vlăstare noi: „Mini Românii”, şi nu sunt de acord nici astăzi când ni se cere nouă românilor precum alcoolicilor să recunoaştem că am fost „adicted” la comunism şi, prin ”minune”, vorba lui Patapievici‚ “trebuie s-o facem pentru că vindecarea începe cu recunoaşterea – aşa spune Freud”. [ai naibii, patata-pipipi-evicii iştia!… au rumegat on chicuţ de meta-fizică-n plus şi mugetă pe conta noastră orice, fără a-i ruga nimeni să ne fie luători de cuvînt…!]

Românii n-au fost comunişti. Ei au fost întotdeauna ceea ce sunt şi vor fi în veci şi faptul că au trăit sub sistemul impus din afară şi i s-au adaptat lui „aparent”, nu îi face handicapaţi sau cerşetori. Deci: de ce să recunoască o crimă dacă nu sunt ei criminalii, şi cui să-şi ceară scuze şi pentru ce?

Părinţii noştri au fost nişte oameni extraordinari care nu au avut de ales şi care ne-au crescut aşa cum au ştiut ei mai bine, în dragoste şi în credinţa de bine.

România viitorului e a tuturor românilor. În orice loc de pe pământ unde e un român e o micuţă Românie şi totalitatea lor o formează ca un întreg. Esenţa am descoperit-o în diaspora. Mi-am redescoperit ŢARA şi cu fiecare descoperire mândria mea de român a crescut. N-a fost uşor pentru că întotdeauna a existat pericolul de a-ţi pierde aripile şi, precum licuriciul, m-am strecurat prin întuneric, cum am ştiut mai bine.
Cu credinţă şi respect pentru lumină.” [„Mîndria mea de român” (fragment), de Ben(oni) Todică, ce-i preluat de pe blogul Marianei Gurza, cu minime îndireptări – NC.]

Domnul Ben Todică, ţinînd cont de Materia din care s-a plămădit, este prea de cremene, pentru amnarul meu de biet praxitel(es). Dacă am izbutit să scot din el fie şi cîteva scîntei edificatorii pentru cei doritori a-l mai bine cunoaşte, înseamnă că eu mi-am rotunjit menirea. În rest, să lăsăm „Între două lumi”, precum şi celelalte opere ale sale, să-l grăiască prin sine.

Editura Muşatinia din Roman (megieş nu chiar proxim al plaiurilor sale vasluiene) îi scoase-n acest an, în care Dl Benoni Todică va încheia rotund şase decenii de viaţă şi aventură umană, ediţia a treia a hibrilibrisului său „Între două lumi”, în condiţii tipografice de înaltă ţinută. Este clar că ne aflăm în faţa unei cărţi vii, ce se vrea re-scrisă permanent pentru cititorii români de aici şi de pretutindeni. Poate va poposi şi la casa prietenilor noştri dragi Tina şi Nicolae Caraiani, ajunşi şi ei pe undeva, prin Australia… Şi nu de trai bun într-un regim ce, ca mai toate pe aici impuse de terţe puteri oculte, le face traiul pe vătrai doar „aleşilor”. Mai văd că iniţiatorul colecţiei Spiritualitatea Românească de Pretutindeni e însuşi eroul acestui ferpar aniversar, drept pentru care-i doresc foarte fructuoasă colaborare cu editura „muşatină”.

Şi mai observ că, mult mai generos faţă de alţii, cu care a avut contacte culturale, spirituale acest ambasador fără portofoliu al geniului românesc, reporterul şi moderatorul Ben Todică-i înmănunchează într-o a doua sa carte, În două lumi; de care iar sunt sigur că o va rescrie, îmbogăţind-o constant, fiindcă are cu cine: români sau neromâni, dar Oameni odată, precum aluatul plămadei sale… Şi nu numai cu eroi din Ciudanoviţa-i dragă. Fiindcă, revenind la o maximă cronicărească, pomenită-n debut: peste tot (se) nasc şi trăiesc Oameni. Şi important e să le dăm o şansă-n Istoria omenirii şi lor, nu doar „strîmbătorilor” de destine, aşa cum s-a făcut pînă acum.

… Şi încă nu s-au dezbărat – acei unii ce tot înalţă la osanale mai-marilor de pe valul politic – de meteahna atît de bine ofilită de Eminescu-n a sa Scrisoare II.

La Mulţi Ani, în sănătate, iubire şi împlinire, Domnule Benoni/Ben Todică!

Un sincer admirator, al cărui nume chiar nu contează.

Îmi permit a mai lustrui textul meu … aşa cum e, cu imaginea superbă a unui Bărbat protejînd o Femeie, pe un fond marin zbuciumat… Ori, poate, o Femeie sprijinind un Bărbat într-un mediu zdrumicat… Ori, mai sigur, reconstituirea Androginului platonician într-o a Destinului Scoică… Ia’n, mai conchideţi şi singuri:

 PS: Pentru cei interesaţi, vor şti că Dl Todică are acest blog: http://bentodica.blogspot.ro/ , demarat în decembrie 2011. Şi, poate, cel mai complet panegiric i l-am descoperit aici: http://www.radiometafora.ro/2012/07/03/un-roman-cu-care-ne-mindrim-benoni-todica-din-melbourneaustralia/ , de unde am tras concluzia din a mea încheiere.

Anexe – „schimbul” meu epistolar, intermediat de Melidonium, cu dl Ben(oni) Todică:

Culai says:

28 mai 2012 la 9:29 Aproape orice fiinţă omenească, la un moment “de bilanţ”, oftează: Viaţa mea a fost un roman, de l-aş putea scrie… Mai sunt şi vreo cîteva care de mici au tot ţinut la jurnale, doar cu obsesia să le literaturizeze, să se Eternizeze. Din prima categorie a făcut parte, de ex. Papillon (H. Charrière, parcă); din a doua, de ex. Galaction (Gr. Pişculescu) – spre a mă raporta doar la două straturi din marea familie a acestor tipuri şi tipologii de scriitori autobiografi.

Înzestrat, de mic, în varii activităţi ludice, artistice, înclinat spre aventură, autorul a “Între două lumi” a trăit – preafericitul! – Aventura. Şi, generos, o împărtăşeşte, oricui dispus să i-o afle. Iată, eu sunt dispus, sunt unul din cei care îl vor ceti, dacă tot a scris, spre a Rămîne. Şi o voi face, chiar dacă, domnia-sa, de pe unde se află, nu mă va lămuri – Ad hoc! – cine i-a inspirat Titlul: un australian român, ori un român-român.
Moş Ion Roată

Ben Todica says:

2 iunie 2012 la 16:01 După douăzeci şi doi de ani de Australia şi neaflându-mi locul acolo,  m-am întors în România, unde – în mijlocul democraţiei de aici – nu mi-am mai găsit casa. Eu mi-am luat zborul la vârsta de 26 de ani şi de atunci zbor. Am zburat cu noua ţară într-o direcţie 22 de ani şi am crescut cu ea, în timp ce cei de Acasă au zburat în altă directie, alţi 22 de ani, crescând în altă direcţie – aflându-ne Acum la o distanţă de 44 de ani unii de alţii. Cînd am trecut graniţa în 1979, am fost un erou pentru cei rămaşi; când am revenit în 1990 eram unul care a stat şi s-a lăfăit în timp ce ei şi-au dat sângele pentru libertate. Eram diferiţi. Nu ne mai indentificam unii cu alţii. Atunci am realizat că ţara mea a rămas undeva în 1979 şi că acum eram fără loc, că eram între ţara din 1979 şi cea pe care urma s-o găsesc. Deci între două lumi. Există în lume o pasăre care de când se naşte îşi ia zborul şi trăieşte în văzduh până moare, moartea aducând-o înapoi pe pământ.[text diacritizat, insesizabil remaniat de NC, preluat din Melidonium]

Culai says:

4 iunie 2012 la 18:20 Foarte mulţumit de al domniei-voastre răspuns, Domnule Todică.

Sper că aţi inserat această explicaţie şi-n carte. Voi ceti cu mai multă atenţie.

Ştiu de acea pasăre… Dar, nu cumva-i o frumoasă legendă?

Un ţăran v-a inoportunat, mai bine-spus un biet om al acestei Ţări, care n-a avut cutezanţa de a se rupe din al ei sîn. Cred, nici dacă ar fi fost alungat n-ar fi făcut-o, neputînd trăi şi muri decît Aici…

Culai says (mai plusează):

4 iunie 2012 la 18:25  Şi apropo de cei ce “şi-au dat sîngele pentru libertate”…

ACEIA nu ne mai pot vorbi, decît poate în vise ori direct conştiinţelor noastre. Ceilalţi, care mai fac gît, sunt profitorii, iar nu eroii, nu martirii. Să-i lăsăm în al Domnului judeţ.

Culai says:

5 iunie 2012 la 9:27  Să fiţi iubit şi doar de bine să auzim despre domnia-voastră, în oricare dintre lumi v-aţi afla.

Şi poate este mai bine că v-aţi distanţat de această lume pidosnică şi nesinceră pînă şi-n predici. Şi mai cred că Ruperea aceea sfîşiată v-a ajutat să vă împliniţi.

Lăsaţi în (răs)plata Domnului lumea de-aici, care se lasă condusă de inşi programaţi să aneantizeze ideea de Neam şi de Ţară, readucînd imperiile sclavagiste-n actualitate.

Şi, din cînd în cînd, poate ne mai bucuraţi cu veşti de pe unde vă aflaţi.

Îi mulţumesc Melidoniumului că m-a ajutat să Vă cunosc!

 Un colaj de impresii turnate-n Laudatio la Piatra-Neamţ, în ajunu’mplinirii a şase veacuri de rodnică existenţă a Dlui Benoni Todică, de încă un admirator identificabil ca drept

Nicolae Ciobanu.

S-au spus multe despre romanii care au venit in Statele Unite, hotarati sa isi faca un viitor in lumea noua. Simplu sau nu, acestia au invatat aici ce inseamna munca sustinuta, puterea de a nu se descuraja si de a o lua de la capat ori de cate ori este nevoie, perseverenta in a-si pune in valoare atuu-rile. Bineinteles ca nu toti imigrantii sunt predispusi la succes, insa printre cei care au reusit sa deschida deja o usa pe pamantul fagaduintei se numara si Alexandru Lucan, 39. Dupa un periplu prin Florida, New York, California, acesta se stabileste in Las Vegas, Nevada, in 1999. Cand a ajuns in America, avea deja o serie de rezultate, lucru normal daca ne gandim ca desi a obtinut nota 10 la lucrarea de stat in Psihologie – in Iasi, a mai frecventat cativa ani Stiintele Economice in ASE-ul din Bucuresti. Mai mult, a luat primul contact cu sistemul de drept britanic in Leicester – Anglia , la “De Montfort University” – School of Law, unde pe o bursa oferita de “Medecins du Monde” a studiat legile europene ale imigrarii, cunostinte necesar-obligatorii in lucrul cu refugiatii, pe linie umanitara. Intrucat experienta ii demonstrase ca are calitatile necesare pentru a lucra in bransa – capacitate de analiza, “people-people skills”, gandire mobila si fluenta in conversatie in cel putin doua limbi straine – Alexandru se decide sa urmeze in continuare, de data aceasta in Statele Unite, asistenta legala. Dupa absolvire, face parte ani la rand din echipa juridica a fostului procuror de emigrari Rolando Rex Velasquez, avocat de elita, in prezent presedintele statului Nevada pentru “American Immigration Lawyers Association”. El insusi notar public si interpret de tribunalitraducator autorizat pentru limbile romana si franceza al Curtii Supreme a acestui stat, Lucan este ales ca voluntar, in comitetul de organizare al Conferintei Anuale a Avocatilor de Imigrari ai SUA (AILA), in Orlando, 2007, si in Vancouver (Canada), 2008.

Alexandru Lucan considera ca de baza pentru un paralegal raman profesionalismul, corectitudinea si confidentialitatea si recunoaste ca in cazul lui, dragostea si pasiunea intense pentru domeniul in care lucreaza s-au dezvoltat si datorita oamenilor pe care a avut sansa sa ii intalneasca. Ne-a dezvaluit ca intre acestia se detaseaza dl. avocat Armand Fried, membru al baroului din Nevada, mentorul sau, cel ce l-a ajutat sa inteleaga mecanismele sistemului juridic si sa se formeze ca specialist. De aceea, intrucat sustinerea primita i-a oferit posibilitatea de a evolua si a se afirma, se simte implinit in ceea ce face si ii sprijina la randul sau, pe imigranti, fara a uita ca el insusi s-a aflat candva, intr-o situatie similara. Tocmai din acest motiv, nu si-ar dori sa fie pus vreodata in ipostaza de a refuza un roman sau un imigrant doar pentru ca omul nu dispune de banii necesari sa-i plateasca serviciile juridice.

De altfel, lui Alexandru ii place sa lucreze cu legea… pe hartie, ceea in opinia lui, se dovedeste a fi o provocare de neegalat, atat in interpretare, cat si in aplicare. Daca este sa ii dispalca totusi ceva, atunci il nemultumeste faptul ca ziua are doar 24 de ore, dar la fel de dezagreabile i se par si interminabilele discutii cu unii clienti de etnii est-europene, in jurul eternului “vreau sa inteleg procesul”. Totusi, unde-i lege nu-i tocmeala, legea trebuie aplicata asa cum este, insa din nefericire, interpretarile partinitoare cateodata sau influentate de factorul uman duc adesea, la erori care se propaga prin tragedii in viata personala. In ceea ce priveste evolutia domeniului in care s-a specializat, Lucan a ajuns la concluzia ca globalizarea reprezinta principalul motiv pentru care imigrarea are un viitor nebanuit. Tot astfel dupa cum “dreptul familiei” s-a desprins prin complexitate, din dreptul civil, devenind ramura de sine statatoare, la fel dreptul imigrarii a ajuns la o asemenea anvergura, incat a devenit necesara desprinderea lui din dreptul international public, conducand la aparitia unei ramuri distincte in drept. La ora actuala, exista tribunale, judecatori si serviciu de procuratura federal, specializate strict pe acest tip de jurisprudenta, iar convingerea lui Alexandru este ca progresul in materie teoretica va fi alimentat de necesarul cazurilor din penal, ce implica drepturile federale ale imigrantilor si diversifica si complica interpretarea strict penala locala, la nivel de stat.

Tot la capitolul perspective, Alexandru Lucan isi doreste sa devina membru al baroului din Nevada, sa isi deschida un birou de avocatura de unde romanii (si nu numai…) sa plece multumiti de nivelul serviciilor oferite, dar si o cariera academica, intr-o universitate de drept…, poate chiar in Vegas. O alta idee cu care cocheteaza este si cea legata de intrarea in politica. In campania din 2006, acesta a avut sansa sa fie introdus de catre doamna Lia Roberts, Consul General Onorific in Las Vegas, in mediile politice ale Nevadei, pana la nivel de guvernator. Cu aceasta ocazie, i-a cunoscut indeaproape pe cei care decid viitorul la Carson City si a ajuns sa se bucure de respect in randul lor. Adept al valorilor democratice, el sustine ca “democratia americana nu e perfecta, dar ofera cel mai democratic sistem juridic si legislativ din lume“.

Toate acestea vin in cazul lui Alexandru Lucan, pe fondul unei filosofii de viata cat se poate de practice. In viziunea lui, prima impresie nu o faci decat o singura data, este mai greu sa mentii o pozitie decat sa o castigi, iar sansa ajuta doar mintile pregatite. Adept al ideii ca o educatie solida si diversificata se cultiva, Alexandru isi petrece cea mai mare parte a timpului liber citind, insa ii place de asemenea, sa calatoreasca si sa mearga la concerte si la teatru. Chiar daca pentru el Las Vegas is what I call “home”, Lucan nu intentioneaza sa isi uite radacinile, stiind ca doar astfel isi va putea pastra identitatea etnica. Ramane si pe mai departe un om multumit de realizarile sale, ce isi doreste sa onoreze profesia pe care o practica, sa isi ia licenta in drept si sa intre in barou, dar si un mare admirator al lui Nicolae Titulescu. “Idealul este in sine o realitate in devenire”, spunea candva, marele istoric si diplomat, iar Alexandru Lucan isi traieste si pe mai departe idealul, preocupat fiind de prezent pana acolo incat nu mai vede altceva decat viitorul.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

La mulţi ani, frate moldovean din Ezer, bănăţean din Ciudanoviţa, australian din Melbourne, menestrel al dimineţilor din Shanghai!   La mulţi ani, contemporan al nostru, BEN TODICĂ, român, mereu şi totdeauna, din România! 

  „Cum poţi avea acces la o naţiune? Elimină-i cultura! Cum poţi îngenunchea un popor? Ia-i  identitatea!” (Ben Todică)

  Fie şi citind doar motto-ul, ţi-ai putea da seama cine este OMUL, cine este ARTISTUL! Personalitate complexă şi emblematică a diasporei româneşti, Ben Todică s-a născut la 23 noiembrie 1952, în satul Ezer (comuna Puieşti, judeţul Vaslui, România), apropiata aniversare a şase decenii de viaţă tumultoasă prilejuindu-ne bucuria şi onoarea de a-i adresa sincere şi calde gânduri de bine şi urări: LA MULŢI ANI, SUB CER SENIN, CU LUMINĂ ŞI IUBIRE!

  După anii 1950, familia se stabileşte în Banat, unde tatăl va lucra în minele de cărbune de la Ocna de Fier, apoi la minele de uraniu din Ciudanoviţa (Banat). Singura distracţie a locuitorilor era vizionarea unui film pe săptămână. „Deşi copil, reuşeşte, cu un diaproiector, să proiecteze diferite filme şi să deseneze fotograme. La 12 ani a cumpărat un aparat de proiecţie, apoi un aparat de filmat cehoslovac Meopta şi două filme. Cu acest aparat a reuşit să realizeze primul film, care prezenta o scurtă poveste cu cowboy şi indieni şi a fost intitulat Copilărie (dura trei minute).” Aşa a început povestea unei pasiuni de o viaţă. „A urmat cursurile primare la Şcoala Generală de 8 ani Ciudanoviţa, apoi Şcoala Profesională UCMMA din Bocşa, unde, la propunerea lui, s-a înfiinţat un fel de cineclub şi a realizat un filmuleţ de trei minute. La 18 ani se angajează ca sudor, apoi instalator de conducte de linii electrice şi de apă. Paralel cu munca îşi continuă studiile, la seral, la Oraviţa. În acest timp a făcut filme de instructaj şi protecţia muncii şi a participat la un concurs al cineaştilor amatori, organizat de IATC şi Uniunea Sindicatelor din România, în urma căruia, timp de şase luni a învăţat abecedarul pentru producerea unui film: regie, sunet, efecte vizuale, imagine, developare, montaj. A continuat să realizeze filme, luând premii judeţene şi naţionale.”

  Să recapitulăm, deci: naţionalitate română, cetăţenie română şi australiană, artist independent (cineast, producator TV, jurnalist broadcaster, inginer de sunet, scriitor etc.), sudor, electronist, director de cinematograf, mecanic maşinist maşini extracţie, operator proiecţionist, operator TV, zilier, remuvalist, proces worker etc.Vorbeşte engleza, italiana şi româna fluent. Se remarcă prin contribuţii jurnalistice şi eseistice în paginile unor reviste din ţară şi străinătate; are şi hobby-uri: electronică, fotografie, muzica, tenis, plimbarea prin natură. Este căsătorit cu o chinezoaică fermecătoare – Mingming Dong, au o casă plină cu copii (Carol, Eric şi mezina Argeşel).

  „Dincolo de pasiunea pentru artă, Ben Todică este şi un patriot adevărat (oricât de demonetizat poate părea cuvântul!) pentru care nu există ezitare în finalizarea practică a proiectelor propuse. Aproape întreaga sa activitate (şi viaţă) este dedicată spaţiului românesc, rămas astăzi atât de sărac în valori morale.” – scrie Ştefan Doru Dăncuş – în prefaţa la primul volum al lui Ben Todică, sugestiv intitulat „Între lumi”. .- „În cursa spre europenism , spre occidentalism , ne-am pierdut intelectualii, adevăraţii studenţi, oamenii de cultură. Crosul supravieţuirii n-a fost însă abandonat de buticari, agramaţi, semidocţi. Axele acestui început de mileniu sunt bişniţa, corupţia, minciuna ce-au reuşit să impună ritmul unui nou regulament la scară planetară. S-ar putea ca Ben Todică, lucrând la reactivarea fondului sufletesc uman, să fie printre ultimele redute de apărare ale conştiinţei poporului nostru.”

 ,,M-aş apleca să sărut pământul şi apa şi trestia, şi-n euforia unei posibile regăsiri, aş strânge în braţele mele săteanul nobil ce a rămas legat de glie.”– mărturisea Ben Todică unui reporter.

  Fără îndoială, spre cinstea lui, în ciuda tuturor furtunilor compatriotul nostru este un român cu rădăcinile adânc înfipte în glia natală, cu fibră tare, greu de răsucit.

  (Ben Todică- „Între două lumi”, ediţie revizuită şi adăugită, Editura „Aprilia Print”, Timişoara, 2012)

  A poposit pe pământ australian (Melbourne) în 1979, mânat mai degrabă de curiozitatea tinereţii, cum singur mărturiseşte la un moment dat, în interviul acordat jurnalistei şi scriitoarei Veronica Balaj, de la Radio Tinişoara, deşi îşi dorea să ajungă în Suedia. Ajuns aici, viaţa lui s-a desfăşurat, fără încetare, pe două planuri paralele. „Ani buni a lucrat la Philips ca sudor, meserie învăţată din ţară, apoi ca subcontractor, pe cont propriu, cinci ani de zile, pentru Telecom, şi operator-programator la marea companie NATRA, care execută radiatoare pentru maşini. Bătălia pentru existenţă nu i-a omorât dragostea de-o viaţă pentru film şi pentru tot ce ţine, în general, de mass-media. A continuat să înveţe, în ciuda barierelor de vârstă, limbă, cultură, mentalitate etc., făcându-se util ţării de adopţie, precum şi comunităţii româneşti de aici, fiind chiar nominalizat „Australian of the Year 2007” (Australianul Anului 2007) pentru contribuţiile sale.

  „Un român din Australia, de la Între două lumi la În două lumi ” – îşi intitula comentariul acelaşi Ştefan Doru Dăncuş, semnalând, în revista „Singur”, apariţia celui de-al doilea volum al lui Ben Todică.

  „Înainte de a vorbi despre scriitorul Ben Todică, cel mai nimerit ar fi să vorbim despre omul de cultură Ben Todică, o personalitate proeminentă a culturii române din Melbourne, Australia. – continuă editorul. – Asta, pentru a sublinia puterea de muncă a celui ce a realizat cutremurătorul film documentar Drumul nostru , care activează la Televiziunea Comunitară Română din Melbourne – canalul 31 – şi care realizează o emisiune radio în limba română, adresată publicului român din Australia. Fireşte, întâlnirile cu oameni marcanţi ai Diasporei (şi nu numai), cu scriitori, artişti, medici, pastori, actori şi regizori, politologi şi politicieni, ziarişti sau simpli cetăţeni şi-au pus o amprentă benefică pe cultura autorului; aici putem observa cum pasiunea iniţială pentru cinematografie se continuă într-un mod fericit cu fascinaţia scrisului şi atinge punctul suprem cu apariţia celor doua volume – volumul Între două lumi (Ed. Atticea , Timişoara) şi volumul În două lumi (Ed. Singur , Târgovişte) volume lansate şi în România. (…) Îl felicit şi invit pe toată lumea la acest festin al inteligenţei şi culturii numit În două lumi , a doua carte a unui mare român care de acolo, din celălalt capăt al lumii, ne spune că n-a uitat de unde a plecat.”

  După cum menţionam mai sus, autorul îşi intitulase primul volum (cu un motto din „Viaţa pe un peron” de Octavian Paler, şi prefaţat de poetul român Ion Miclău, trăitor în Cringila Australia) „Între două lumi”, în cuprins aflându-se: Precuvântare, Împărtăşire, Micuţul meu cântec, I. IDENTITATE ŞI VALOARE: Mândria mea de român, Istoria noastră, a emigranţilor, trebuie transmisă, Literatura ca instrument, Graiul nostru, „Valoarea”, Cheia, Efectul „Fluture”, Dragul meu Poet, „Eminescu nerelevant”, Încrucişare, Armele culturale, Samuraiul Grigoraş, Violenţa-i pentru laşi, Mirajul societăţii sau Fata Morgana, II. NOSTALGII: Ciudanoviţa vie, plină de amintiri, Fascinaţia povestirilor, Primul meu teatru adevărat, O „bucăţică” de ŢARĂ, Ţinutul de Nord, III. IMPRESII ŞI PRIETENII: Marile lucrări izvorăsc din sensibilităţi universale…, „Robii Pământului – o carte de o frumuseţe şi sinceritate rară!”, Scriitorul este vasul Creatorului, Icoana Mariei, Poezia vie, George Anca şi „Cromozomul Calcutta”, Scrierile lui Ioan Miclău, „La givan cu bănăţenii”, Floreat, crescat, IV. DIALOG ÎNTRE DOUĂ LUMI: Despre exil… (Interviu realizat de Veronica Balaj, Radio Timişoara), De vorbă cu STELA POPESCU (Interviu realizat de Benoni Todică, Melbourne, 2004, Australia), A fost… colega de la blocul „A”, Prinşi „în oglinzi…”, Porţile înţelepciunii, Porţile răului, Drumul nostru, Notiţe, Postfaţă.

  În paginile celui de-al doilea volum – „În două lumi” -, autorul include interviuri: Confesiuni euharistice cu scriitorul american de origine română, Petru Popovici, Despre visele împlinite ale prof. dr. Ileana Costea, Cultură şi spiritualitate – convorbire cu George Anca şi Corin John Izvernariu, Anca Vişan sau diplomaţia la ea acasă, Petru Luhan, europarlamentar al tuturor românilor, Imaginea dorului de ţară şi al depărtării în viziunea regizorului Dan Puican, Filmul documentar, pasiunea cineastului Vasile Bogdan, Hazul de necaz cu actriţa Stela Popescu, Fascinaţia Australiei în sufletul actorului Eugen Cristea, Despre actorie şi sinceritate cu actriţa Cristina Deleanu, Tiberiu Ceia, Împăratul cântului bănăţean, Despre cântec cu interpreta Zoe Zaica Fuicu, La ordinea zilei cu jurnalista Cristina Mihai, Punând ,,Punctul pe I“ cu jurnalista Simona Pele, Despre bucuria culorii în sunet şi mişcare cu Doina Constanţa Spilca, Document istoric al Ciudanoviţei – mărturisirile lui Tiberius Andonie, Regăsirea prietenilor din copilărie – La taifas cu Nistor Petru, Întru descoperirea şi pomenirea numelui celor unsprezece mineri pieriţi la datorie – interviu cu Nicu Chişe, Spovedania ultimului supravieţuitor – Dumitru Ion, Despre experienţa la superlativ a unei femei obişnuite Alexandrina Stroiu, În Passo Doble cu româncuţa Loredana Sachelariu, Despre frumuseţea inteligenţei cu Elisabeta Cristina Găluşcă, Cuvânt de încheiere. Ben Todică a transcris logosul din interviurile sale filmate sau radiodifuzate la 3ZZZ, Melbourne, şi le-a publicat la editura „Singur” în cartea În două lumi , lansată la Bucureşti. „Evenimentul a avut loc la Centrul pentru Activităţi Recreative şi Inovare Ocupaţională, în cadrul Colocviilor de Marţi organizate de scriitorul George Anca, în 31 Ianuarie 2012. Editorul Ştefan Doru Dăncuş care s-a ocupat de realizarea grafică de excepţie a cărţii a fost prezent şi a vorbit despre omul de cultură şi patriotul român Ben Todică. Coperta a fost realizată de Eric Chen.”

  Nu am avut onoarea de a-l cunoaşte personal pe domnul Ben Todică în vremea în care încă se afla în ţară. Mi-a produs această reală bucurie prietena mea (îmi permit să o consider deja aşa) doamna Emilia Ţuţuianu, redactor-şef al revistei „Melidonium”, prin intermediul cărţilor sale, semnalându-mi apropierea frumoasei aniversări a compatriotului nostru, dumneaei aflându-se între „vinovaţii” importanţi ai aparţiei celei de-a doua cărţi, după cum însuşi autorul o „demască”: „Editarea şi promovarea cărţii, întâlnirea ei cu publicul cititor sunt împlinite prin amabilitatea şi strădania doamnei Emilia Ţuţuianu şi Editurii Muşatinia, de aceea doresc să-i aduc frăţeşti mulţumiri.”

  Am avut bucuria de a-i citi, fie şi târziu, cărţile, autorul însuşi putând fi personaj al unei cărţi de mare întindere. Un Om cât o lume, cu inimă fierbinte de român:

  „România viitorului e a tuturor românilor. În orice loc de pe pământ unde e un român e o micuţă Românie şi totalitatea lor o formează ca un întreg. Esenţa am descoperit-o în diaspora. Mi-am redescoperit ŢARA şi, cu fiecare descoperire, mândria mea de român a crescut. N-a fost uşor, pentru că întotdeauna a existat pericolul de a-ţi pierde aripile şi, precum licuriciul, m-am strecurat prin întuneric, cum am ştiut mai bine. Cu credinţă şi respect pentru lumină.”

La mulţi ani, drag şi distins contemporan al nostru,  BEN TODICĂ,  român, mereu şi totdeauna, din România!

MARIANA CRISTESCU

Cu siguranţă experienţa oricărui român în diaspora este unică în felul ei şi merită să fie cunoscută. Cum memoria poate să piardă din vedere cu timpul acele aspecte care au diferenţiat parcursul, mai uşor sau mai greu străbătut, a fiecăruia, aducându-i până la urmă pe toţi la acelaşi numitor comun, cine reuşeşte să le salveze, măcar în parte, face prin aceasta un serviciu lui însuşi şi comunităţii în general, îmbogăţindu-i spiritualitatea cu partea sa de contributie.

Iar când braţul se înarmeaza cu un microfon sau cu o cameră de filmat, când vocea ţi se poate transmite dintr-un studiou de radio sau televiziune, aceste mărturii devin obuze ce pot să explodeze la mare distanţă şi să trezească conştiinţe.

Privite prin această prismă, interviurile lui Ben Todică ne îmbogăţesc spiritual mai mult decât o relatare banală, documentarele sale sunt pline de semnificaţii, câtă vreme vorbesc despre viaţa reală care, dacă e s-o punem în acelasi plan, este întodeauna cu mult mai interesantă şi captivantă decât un subiect de fiction. Si mai mult decât atât, fixează în mintea ascultătorilor nu doar repere biografice şi figuri remarcabile ale culturii şi ştiinţei româneşti din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, scoţându-le în lumină reflectoarelor din anonimatul în care ar putea rămâne pentru mulţi, ci creează adevarate portrete din galeria măştilor umane, cum ar fi: profesorul universitar realizat din punct de vedere profesional încercând să reînnoade legăturile cu ţara, artistul român în turneu care până să se dezmeticească unde se află este deja înconjurat cu căldură frăţească, parlamentarul european în căutarea alegătorilor prin comunităţile româneşti de oriunde, etc. Dar pentru a face aceasta e nevoie de un fin spirit de observaţie şi mai ales de mult talent.

De la pasiune la profesie drumul parcurs nu a fost uşor. Dinamicitatea şi curajul de a înfrunta provocările vieţii se datoreaza la Ben Todica poate şi faptului că prin vine a continuat să-i curgă uraniul din minele lângă care a crescut, îmbogăţit cu experienţa noilor orizonturi spre care a plecat.

Pentru cineva care a abandonat totul şi a trebuit să repornească de la zero, viaţa are o cu totul altă ierarhie de valori, întrebările vin direct şi la obiect, dialogurile se poartă în sfera concretului, a filozofiei existenţiale, dintr-o necesară dorinţă de pune în primul plan esenţa faptelor şi a ignora aspectele minore. Iar când gustul amar al amintirilor şi al unor experienţe personale işi fac loc în întâlnirile radiofonice cu oaspeţi sosiţi în comunitatea românescă din Australia, chiar mai înainte sa se pronunte întrebarea se transformă în bumerang, reporterul devine el însuşi cel intervievat şi coparticipant: “Incep printr-o mărturisire…”

Şi totuşi, ce ciudată firea umană, cum ajunge să exalte de bucurie la regăsirea unui compatriot, să lupte pentru dreptul de a deveni o reprezentativitate, de a face simţită o voce românescă în tărâmuri îndepărtate, după ce cândva a spus NU la toate acestea şi într-un fel le-a renegat… Să fie o răzbunare a trecutului care se întoarce uneori să bântuie conştiinţa de remuşcări? Sau poate lucrarea timpului ce trece şi a îndepărtării care tind intr-un fel să estompeze neregularitătile, filtrând esenţa de balast, evidenţiind doar aspectele reprezentative? Sunt tot aceiaşi care, pleacând fără să privească înapoi, devin mai apoi “fraţii care poartă în suflet acelaşi dor, acelaşi drag pentru ţara mamă, îndepărtata Românie, dar permanent existentă în inima lor”?

Descoperirea puterii cuvântului scris vine să se adauge la instrumentele prin care Ben Todica continuă să investigheze şi să ne relateze cu acelaşi entuziasm minunile “lumilor” în care trăieşte. Cărtile apar ca o revelaţie şi într-un fel ca o încununare a activităţii sale cu o deschidere la 360 de grade în câmpul artelor. Este, dacă vreţi, o parcurgere în sens invers a genezei, în care “la început a fost cuvântul”, prin punerea într-o ordine proprie a celor trei mari pasiuni: “Filmul a început la Ciudanoviţa, teatrul la Oraviţa şi curajul de a scrie în Australia”.

Faptul că Ben Todica a reuşit să adune şi să dea tiparului memoriile, relatările, trăirile, aşa cum au venit ele, într-un amalgam precum viaţa însăşi este, constituie o restituire necesară atât pentru cei care se regăsesc imortalizati astfel cu o tehnică de stop-cadru, cât mai ales celor care doar astfel au avut ocazia să descopere complexitatea acestui artist care se plimbă cu măiestrie şi dezinvoltură pe toate registrele multimediale.

De la pendularea “Între două lumi”, de care se simte legat deopotrivă prin naştere şi adopţie, la afirmarea apartenenţei şi a ancorării “În două lumi” prin prezent, este procesul parcurs de autocunoaştere de la îndoială la certitudine pentru a atinge maturitatea consolidată. Aş îndrăzni să anticipez – şi sper să nu mă înşel – că întrezăresc o orientare nouă, spre o a treia “lume”, datorată tot legăturilor de familie. Un tărâm misterios şi intrigant, cum este China, nu poate lăsa indiferent un spirit activ şi iscoditor.

Florentina Niţă – Brescia, 18 noiembrie 2012

La mulţi ani, Ben Todică!