Cartea care marchează debutul editorial al lui Ben Todică(„Între două lumi”, Colecţia „Spiritualitatea românească de pretutindeni” la Editura „Muşatinia”, Roman, 2012), nimeni altul decât un român plecat în 1979 „spre Roma” şi ajuns, după un an, în Australia, este o avertizare adresată celor care, încă de pe băncile gimnaziului, nu se gândesc decât la plecarea din România, peste hotare, spre Vest.
În acelaşi timp, ţinem să-i dăm dreptate lui Ioan Miclău (autorul „precuvântării”) care avertizează cititorul că are în mână o carte născută din dorinţa autorului de a lăsă o mărturie scrisă despre „dâra de lumină, adică un anume model al conştiinţei sale, al faptelor sale”.
Dar cine este Ben Todică?
Pentru cititorii Revistei „Melidonium”, câteva date: este un român ajuns în pragul vârstei a treia (n. 23 noiembrie 1952, la Iezer, comuna Puieşti, Vaslui), stabilit, în anii ’60, ai secolului trecut, cu părinţii, în Banat, unde va absolvi Şcoala Generală de 8 Ani din Ciudanoviţa (1967), apoi, o şcoală profesională la Bocşa (1970), urmată de Şcoala de Film din Bucureşti (atestat proiecţionist, în 1978), după care a realizat, ca artist independent (cum îi place lui să spună), opt filme în România, până la plecarea din ţară. Au urmat anii, în Australia, când s-a perfecţionat ca inginer de sunet (1992-1993), a colaborat la radio şi televiziune, precum şi cu articole în diferite publicaţii, impunându-se în rândul comunităţii româneşti, dar atrăgând şi atenţia Guvernul Australian, care l-a nominalizat „Australian of the Year”, cu ocazia Zilei Naţionale a Australiei.
Alcătuită la îndemnul lui Ioan Miclău, cartea pe care o prezentăm acum, după propria-i mărturisire a autorului („Împărtăşire”), conţine „parte din scrierile mele apărute deja în diferite reviste şi ziare ale diasporei şi din ţară.”
Volumul, deschis cu un frumos poem de dragoste dedicat soţiei sale MingMing „cu doi ani înainte de căsătorie” („Micuţul meu cântec, al dimineţii”), este structurat în patru părţi, inspirat intitulate: 1. – „Identitate şi valoare”; 2. – „Nostalgii”; 3. – „Impresii şi prietenii”; 3. – „Dialog între doua lumi” şi din el răzbat câteva principii care au călăuzit paşii autorului în toată existenţa sa de şase decenii, primul şi asupra căruia revine mereu, fiind mândria de a fi român, nu numai în ţară, ci şi după ce a plecat peste hotare (nu am folosit sintagma „a părăsit-o”!): „Un român se desparte de ţară. Acest act ne ajută să ne cunoaştem şi să realizăm cine suntem. Este metafora emigrantului.”
Dar Ben Todică nu este numai un observator atent, nu rămâne numai la stadiul constatării, ci oferă şi „chei” pentru salvarea fiinţei umane, inclusiv a fiinţei noastre naţionale, luând în discuţie conceptul de „valoare”. Referindu-se la integrarea în structuri internaţionale, face câteva precizări demne de luat în seamă: „România poate contribui la succesul Europei rămânând România”, pentru că altfel „Dacă iei românul din acest mediu şi îl duci în pustiu – pentru că Europa asta este: un alt mediu, un pustiu ca românism – atunci, (pentru că-i perturbi ciclul natural, ordinea firească, Dumnezeiască! A lucrurilor), izvorul v-a seca, neamul se va stinge pentru că îl vei îndepărta de izvor! Îl vei scoate din ecoul strămoşilor şi-l vei transforma în «număr». Noi pulsăm prin cultura noastră, prin valorile noastre precum «Luceafărul» eminescian. România e o ţară mică. Nu se poate opune! Dar se poate conserva, aşa cum numai ea ştie s-o facă de mii de ani – prin trezire, realizare şi promovare. Promovarea valorilor ei sacre! Şi în niciun caz să lăsăm «valorile» să fie vândute la străini pe decoraţii!” (Sublinierile aparţin autorului.)
Mai mult, deşi departe de ţară, Ben Todică se dovedeşte a nu fi străin de realităţile din ultimii douăzeci de ani şi ne îndeamnă să nu ne lăsăm copleşiţi de greutăţi, în lupta pentru păstrarea fiinţei naţionale, considerând că „România e o luptă continuă”.
Din carte aflăm şi care sunt cele trei mari iubiri ale autorului: „Am simţit, vorba lui Stanislavsky, cum a ţâşnit din centrul pământului focul direct prin tălpi, în mine vuind ca dintr-un furnal, ţâşnind prin vulcan lava pasiunilor împletite a celor trei mari iubiri: filmul, teatrul şi scrisul”. (subl. n.)
Am putea conchide că această carte este un monument de iubire naţională, de conduită civică şi de patriotism, scrisă cu mult patos, atrăgând atenţia că, inclusiv, prin intermediul artelor se poate şi chiar se face manipularea maselor, inclusiv în capitalism. Porneşte de la o afirmaţia lui Petre Ţuţea („Capitalismul îi transformă pe oameni în lupi ca să se mănânce între ei”), constată că „Societatea e bolnavă şi se cere vindecată, şi pentru asta trebuie să învăţăm să identificăm simptomele din timp”, apoi concluzionează: „Dacă sistemul în care trăieşti vrea să te manipuleze şi să te pregătească în scopul serviciului ideologic urmărit de el, atunci povestea sau filmul este cea mai bună formă de educare în masă”. Dă mai multe exemple, în acest sens. Noi ne oprim doar la două. Iată cum prezintă autorul situaţia din cinematografia noastră de după 1989: „Şi pe mine mă interesează un subiect similar, cum este folosită cinematografia în schimbarea mentalului colectiv. Dacă te uiţi la filmele româneşti premiate naţional/internaţional după ’90, sunt aproape numai cele care respectă o anumită politică impusă românilor. Subiectele despre români trebuie alese în aşa fel încât să reiasă cât suntem de slabi, de răi, de degradaţi şi aşa mai departe. Nu lipseşte nici corectitudinea politică, că nu se poate altfel”.
Autorul nu are nici un complex, nici o reţinere în a-şi exprima convingerile, chiar şi atunci când cel „amendat” este Horia Roman Patapievici, nefiind de acord cu părerea acestuia că Eminescu nu mai este relevant astăzi: „Prin acest act de defăimare a lui Eminescu domnul HRP poate face două lucruri: se joacă cu identitatea poporului român sau, vorba lui Dan Puric, «se loveşte ca să se trezească» românul din amorţire şi să-l facă să reacţioneze cum reacţionez eu acum, fapt ce m-ar bucura”.
A doua parte a cărţii – „Nostalgii” –, după cum este şi intitulată, conţine câteva texte referitoare la locurile copilăriei („Ciudanoviţa vie, plină de amintiri”) şi ale adolescenţei („Oraviţa, întâlnire cu Thalia”) şi cum e şi firesc, indiferent de modalitatea de prezentare abordată (evocare, naraţiune, interviu, jurnal, corespondenţă, analiză), toate emană o nostalgie aparte a naratorului, care nu uită şi nu renunţă niciodată la valorile învăţate în familie, în şcoală, pe când era în România: „Celebritatea e un abur / Popularitatea un accident / Cert! Până la moarte rămân / Cei şapte ani de-acasă.”
În partea a treia – „Impresii şi prietenii” – Ben Todică comentează şi se bucură de măiestria şi frumuseţea creaţiilor confraţilor săi în ale scrisului, fie că este vorba de autori din diasporă, dintre cei „rămaşi acasă”. Astfel, în „File de dor”, de Ileana P. Marian, descoperă o poezie „modernă, profundă, plină de metaforă şi imagini”; consideră haiku-urile Vasilicăi Grigoraş adevărate „bijuterii lirice”, în care descoperă „noi zări, noi tărâmuri, noi lumini” şi citează copios pentru cititor; se bucură de versurile semnate de „taica Marius Munteanu”, care îi aşază „o linişte neaşteptată în suflet”; apreciază cartea „Întâmplări şi vise”, de Alexandru Nemoianu (pe care îl consideră „un vas vrednic”), „o revelaţie, o trezire!”; volumul Marianei Gurza „Destine umbrite” este socotit „flacăra miilor de cititori din acest neam”; cele două volume ale lui Ioan Miclău, „Cântarea Primăverii” şi „Florile Crişurilor” „nu sunt altceva decât două iconiţe, două poeme de dragoste”; George Anca este socotit „un artist modern al cuvântului scris”, din a cărei poezie, „odată intrat, nu te mai scoate nimeni din vraja experienţei «halucinogene»”; Petre Talianu este considerat „un bănăţean cu o viziune pasionantă pentru patriotismul nostru naţional”.
Multe sunt şi informaţiile oferite de Ben Todică. Nu numai despre scriitori, ci şi despre alte personalităţi ştiute şi neştiute, precum despre „familia Gojdu” – „Sfinţii Ardealului”, renumiţi pentru contribuţia lor la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România, la fel ca în partea a IV-a şi ultima a cărţii – „Dialog între doua lumi”, alcătuită din câteva interviuri.
Primul este un interviu acordat de Ben Todică Veronicăi Balaj, de la Radio Timişoara, „despre exil”, mai ales despre integrarea în noul mediu care nu-i deloc uşoară pentru că „Un român n-o poate lua de la capăt pentru că este ca şi cum i-ai cere să fie «bolovan»” şi pentru că are „o rană – dorul”, pe care încearcă să şi-o vindece citind „pe Eminescu sau pe Caragiale”.
Acest interviu este ca un fel de spovedanie, prin care se realizează o imagine inedită, veridică a vieţii din Australia, intervievatul fascinând prin claritatea cu care prezintă ţinutul în care trăieşte de mulţi ani, dar şi prin crearea unei imaginii a Românii văzute de cel care consideră că ar fi „cel mai mare sacrilegiu [dacă] ar trebui să renunţ la memoria celor 27 de ani, la sânul mamei mele şi la cântecele ei de leagăn. Sunteţi nebuni dacă pretindeţi aşa ceva! Toţi cei plecaţi vom muri români într-o altă lume”.
Dar el ştie că „România e împărţită în două: „în România care aşteaptă de la Dumnezeu să pice ceva şi în şmecherii care pretind că o gospodăresc.” Mai mult, ştie şi nu se fereşte s-o spună că „România este ajutată din interior să se dizolve în Europa şi astfel să dispară din faţa noastră. Se pare că şi punţile care au mai existat până acum între România şi diaspora încep să fie abandonate”. El este conştient, ştie şi cauza acestei situaţii: „Românii ori sunt proşti grămadă ori sunt extraordinar de inteligenţi, nu ştiu din ce categorie fac parte şi nu am reuşit nici în ziua de azi să lămuresc acest mister”.
Un alt interviu, de data aceasta, este cel realizat în 2004, de Ben Todică, cu cea pe care o consideră „o icoană a teatrului românesc”, cu actriţa Stela Popescu, care oferă cititorului o imagine a Australiei văzută de un român ce a venit de mai multe ori pe aceste locuri, la diaspora românească: „Australia este superbă. Este un continent cu totul aparte. În special flora te impresionează. O ţară care-ţi dă senzaţia de calm. De calm, de pace. Oamenii nu sunt atât de agitaţi, de isterizaţi. Nivelul de trai este în aşa măsură crescut încât ei nu mai sunt disperaţi pentru ziua de mâine. O senzaţie de linişte”
Deosebită este şi corespondenţa pe care autorul o poartă cu Cornelia Chifu, „colega de la blocul A” (de pe când era în ţară), unul din cei zece copii ai familiei sale, poetă inspirată, dar care nu găseşte sponsori să-şi publice cartea, pentru că „la câte uşi am bătut, nici una nu mi s-a deschis”, situaţie întâlnită frecvent în România…
Din corespondenţa cu George Anca, Ben Todică capătă informaţii interesante şi odată cu el, cititorul: despre „lansarea, la Academie, a celui de-al doilea «installment» al manuscriselor lui Eminescu în facsimil”, prilej de a prezent cu maliţiozitate anumite personaje din fauna românească a anilor de după 1989.
După două traduceri din Leonard Jacobson(„Porţile înţelepciunii” şi „Porţile răului”), semnate de Ben Todică şi inserate, nu întâmplător în această carte, şi un comentariu intitulat „Drumul nostru”, cititorul mai beneficiază de o „postfaţă” semnată de profesoara Aurelia Satcău, din care se desprinde o concluzie a întregului: „Ben Todică este un artist al memoriei şi al transferenţei– între «aici» şi «acolo», «trecut» şi «prezent», «spaţiu» şi «timp», «universal» şi «particular», «viaţă» şi «moarte»”.
Pentru toate aceste merite semnalate de noi, şi pentru încă multe altele pe care cititorii le vor descoperi singuri, merită să menţionă eforturilor depuse de echipa Editurii „Muşatinia” (doamna Emilia Ţuţuianu-Dospinescu, editor; domnul Dorin Dospinescu, coordonator editorial; doamnele Mariana Gurza, consilier editorial şi Vasilica Grigoraş, lector), pentru realizarea acestei cărţi – un frumos cadou oferit lui Ben Todică, la împlinirea celor 12 luştri ai săi, la care adăugăm şi urarea noastră:
La mulţi şi frumoşi ani!
Constantin Tomşa
Draga Doamna Gurza
