Cuvânt și iubire

Dintr-o frumoasă mărturie a lui C. S. Nicolăescu Plopșor aflăm că Brâncuși i-ar fi spus: “Săpând necontenit fântâni interioare, am dat de izvorul vieții fără de moarte și al tinereții fără bătrânețe. Așa e arta: tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.”

La 27 noiembrie comemorăm 125 de ani de la trecerea la cele veșnice a lui Petre Ispirescu, cel care ne-a dăruit minunatul basm la al cărui titlu făcea referire sculptorul. Viziunea lui Brâncuși, prin referirea la artă, este însă mai optimistă decât cea a povestitorului.

O întâmplare recentă confirmă rolul artei de exponent al tinereții fără bătrânețe. La licitația de Artă Modernă și Impresionism care a avut loc la Christie’s, la 7 noiembrie 2012, un mulaj în ghips intitulat Une muse a obținut 12,4 milioane de dolari. Lucrarea semnată de Brâncuși are o poveste fascinantă.

Modelul sculpturii O muză (1912) ca și cel al Muzei adormite (1909-1910) a fost baroana Renée Irana Frachon, bună prietenă a sculptorului. Lucrările cioplite în marmură au stârnit interesul organizatorilor expoziției de Artă Modernă Internațională ce urma să fie găzduită în 1913 în localul Armurăriei regimentului 69 infanterie din New York. Pictorii Arthur Davies, Walter Pach și Walt Kuhn au fost încântați de aceste sculpturi, ca și de marmurele din 1912 Tors de femeie și Dra Pogany, precum și de Sărutul (1907-1908)din piatră. Le-au ales pe toate cinci, pentru a fi expuse la loc de cinste în cadrul expoziției. Davies chiar a cumpărat Torsul din marmură. Celelalte lucrări au trebuit trecute în ghips, întrucât asigurarea era mult prea scumpă pentru alte materiale. Așa se face că în 1913, publicul american a avut prilejul să vadă doar mulajele din ipsos după O Muză, Muza adormită, Sărutul și Dra Pogany, dar a putut admira Torsul original. Celebra Armory Show a făcut cunoscută pentru prima dată arta brâncușiană dincolo de ocean și a stârnit un enorm interes. De atunci, colecționarii americani îl vor sprijini în permanență pe sculptor.

Brâncuși a purtat o interesantă corespondență cu Walter Pach, intrată recent în domeniul public prin La Dation Brancusi. De aici aflăm că mulajele au fost evaluate de Brâncuși la 1000 franci, dar că i-a lăsat pe organizatori să decidă ce să facă cu ele. Walter Pach a primit gipsul Sărutului cu prilejul căsătoriei și lucrarea a reprezentat pentru familia pictorului o divinitate tutelară, care i-a purtat noroc. Fotografia stelei de pe mormântul Rașevski din Montparnasse, primită de la sculptor, era plasată sub mulaj, între două ferestre din locuința lui Pach.

Dl Davies a păstrat un timp la el mulajele după Muza adormită, O Muză și Dra Pogany. A vândut tinerei doamne Rumsey gipsul Muzei adormite și i-a returnat lui Brâncuși mulajul Drei Pogany, care se află și în prezent în Atelier. Cu ocazia expoziției Brâncuși de la Galeria Brummer din 1933, dna Rumsey a schimbat gipsul cu opera în marmură, pentru $1000. Gipsul a fost achiziționat de o doamna Guggenheimer cu $250. Cu ocazia primei expoziții personale Brâncuși organizată în 1914 la Photo Secession Gallery, Davies a cumpărat O Muză din marmură, care se află în prezent la Muzeul Guggenheim.

Walt Kuhn a achiziționat mulajul după O Muză și a inclus lucrarea în colecția sa. După decesul lui în 1949, mulajul a intrat în stăpânirea soției sale, Vera Spier Kuhn, care a donat-o în 1955 Muzeului Guggenheim. În 1986 gipsul s-a licitat la Christie’s cu $ 880.000. Organizatorul actualei licitații de miercuri 7 noiembrie 2012, Andreas Rumbler aprecia opera realizată acum exact un secol drept superbă, elegantă, modernă, atemporală.

John Quinn, care a văzut O Muză la Armory Show, i-a comandat lui Brâncuși un bronz după „femeia cu gușă” și a primit spre confirmare o schiță a lucrării. Bronzul a fost expus pentru prima oară în 1922 la New York, în The Sculptors Gallery. Există în prezent trei bronzuri, care se află în muzee americane și într-o colecție particulară.

Reapariția pe piața de artă a unei lucrări de Brâncuși din 1912, care a atins o valoare apreciabilă deși e făcută din gips, confirmă faptul că arta are “tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”…

Sorana Georgescu-Gorjan

Înscris de-o viaţă la şcoala benevolă a literelor şi literaţilor, dau de tratatul – curs al distinsului om de litere Marian Popa despre poetul şi scriitorul George Anca. Mărturisesc că am „citit” subiectul, fără să am pretenţia că în totalitate, dar ici-colo, în câte-o revistă de cultură sau atunci când mi-a căzut în mână vreo carte din multele scrise de domnia-sa. Parcurgându-i demult poetului primele versuri, am rămas şocată. Erau versuri dintre acelea cu tâlc, cu sensuri multiple, când ascunse, când la vedere, la bună vedere, aşa cum le stă bine acelora scrise de poeţi care trebuie să spargă bariere de timp, de percepţii critice, dar mai ales de percepţia ta de simplu cititor. Şi mi-am spus atunci că asta e literatura viitorului, asta e cea cu expertiză în simţăminte, în exprimări literare, în extinderi exhaustive spre lumea din noi, cea de ieri şi de mâine, dar mai ales în cea care ne obligă să ţinem pasul cu modernul, cel care se grăbeşte, nu se joacă! Şi am numit-o atunci Literatură Academică şi am mai scris despre ea. Nu m-a mirat deloc faptul că un nume precum Marian Popa îşi opreşte privirea, dintre sutele de autori, asupra lui George Anca. Şi nu m-a mirat nici structurarea operei acestuia într-un veritabil curs de predat săptămanal, pe semestre de viaţă. Fiindu-ne subiectul ambilor cunoscut din scrieri, mi-am putut lua permisiunea să aştern doar câteva vorbe, amatoristice, despre „cursul Anca”.

     În Premise, autorul defineşte termenul de Dodii şi faptul că acestea, conţinând date despre realitate, persoane şi timpuri, sunt premeditate. Premeditate, deci programate, elaborate îndelung, încadrându-se într-un ritm şi o rimă care să le facă lesne de parcurs. Unele au un sens inexistent, fantastic prin asocierea de părţi ale altor cuvinte, inovativ, ce vor penetra rapid limita lingvistică a viitorului. Acestea sunt asemănătoare efectului Debussy în muzică, scrierile depărtandu-se sau mergând paralel dar concentrat, de scrierile academismului tradiţional, intrând într-un academism modern, cel al secolului XXI. Vorbind despre Dodii în general si apoi particularizând la Dodiile lui Anca, autorul plasează exprimarea în dodii „într-un anume spaţiu socioprofesional, etnic sau general. Ele sunt datorate celui ce le emite, avand caracter voluntar, involuntar sau, altfel, indiferent faţă de recepţia discursului său.” Marian Popa plasează de asemenea existenţa Dodiilor „local si global; definesc folclorul şi literatura cultă, în genere, microcontextual.” Rezultă că aria lor poate fi exhaustivă, dar identificarea ei depinde şi de nivelul neurovegetativ al individului. Cititorul limitat, iritabil şi năzuros ar socoti-o gratuită sau nocivă, cel deschis şi îndreptat spre descoperire – distractivă şi „demenţială”, iar filosoful ar considera-o ca „totalitate sau ansamblu de dodii”. Cât de ilustrativă este deducţia pentru neomogenitatea cititorului nostru!

   Interesantă şi ideea că „europeanul e definit de dualitate, antiteze, contradicţii simple, absurdităţi. Anca este unul care depăşeşte dualul prin trăire de tip hindus”. Adevărat, scrierea poetului este îndelung cântărită, iar exprimarea îi este mantrică. Mantric şi melodios îi e şi cuvântul, el ne duce cu gândul la Magical Healing Mantra: Om Mani Padme Hum, ea începe ca susurul Gangelui auzit de departe, ca apoi să intre brusc în curgerea-i continuă spre aval, aşa cum poetul se angajează în recitalul poezie-proză-teatru-legendă şi viaţă.

   Parcurgând Cărţi, Poezia, Romane, Relaţii de călătorie, Politice, Interetnice, Religii, Erotice, Traduttore, realizezi profunzimea, acurateţea şi profesionalismul omului de litere Marian Popa. Îi mulţumeşti acestuia în gând pentru ceea ce tu nu ai putea reda. Ai revelaţia la revelaţie, doi oameni ce-şi scurg lin viaţa în scris pentru scris şi pentru încă nescris!

   „Nu statuie după om/ carte nu după monom/ nici binom nici astronom/ că ne potopi sodom/ tu pe cine eu pe gnom/ fără de niciun incom” (OM) G.A.

ADINA DUMITRESCU

(REVISTA VATRA VECHE – Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul IV, nr. 12(48), decembrie 2012, pag.31)

Sfântul Ardealului
                    Ieromonah Arsenie Boca

Se-adună lumea în puhoi
Se sparg zăgazurile-n noi

Iar cercetările se varsă…
Plutind prin ceaţa minţilor
Se-aude glasul sfinţilor
Prin răul ce-o să iasă…

Cântări liturgice plutesc
Peste Ardeal se risipesc
Slăvind ai noşti străbuni…
Un sfânt se roagă tremurând
Şi cheamă pe Isus plângând
Sperând să fim mai buni…

„Tu, Doamne-al îndurărilor
Alungă răul depărtărilor
Că sfânt e-al Tău cuvânt…
Nădejde dă-le celor drepţi
Şi sprijin celor înţelepţi
În Cer şi pe pământ…”

Mulţimea-şi trage de osândă
De adevăruri mai flămândă
Când trece înţeleptul…
„Acesta-i Sfântul din Ardeal
Nădejdea noastră-n ideal”
Strigau, strivind pământul…

…………………………………………………………………………………………
Acum în margine de brazi
Străluce crinii albi şi calzi
De pe-un mormânt cu flori…
Se scurg pe dale pelerini
Să-mprospăteze albii crini
Pătrunşi de lungi fiori…

„Venit-am să mă-nchin smerit
Arsenie Boca cel iubit
Să ierţi al meu păcat„…
Iar în tăcerea de mormânt
De printre flori şi din pământ
Se-aude-un murmurat …

Sandu Cătinean din Bonţida

(27 Aprilie 2007,  Sf.Sfintit Mucenic Simeon, ruda Domnului,  Sf. Apostoli Aristarh si Marcu)

Draga Doamna Gurza,

Va impartasesc ceva interesant, poate veti citi aceste randuri candva. Ieri, cand am ajuns la Draganesti de Vlasca pentru verificarea de lucrari de la casa noua , am bagat de seama ca incepuse sa se ridice acoperisul. In partea locului, momentul cand  se intind ” calcatorile ”  si se echilibreaza grinzile, ” ursii ” si capriorii tesandu-se intr-un covor de lemne puse in ” razboi” ( ideea tesaturii este evocata de numele acestui complex ; sau urzeala) am observat  ca, la intrarea ipotetica  in casa, statea infipt un stalp inalt . In varful lui se aflau atarnate un stergar, o sticla cu vin, o ramura de brad,  o punguta cu bani si  alte cateva  pungi continand fiecare busuioc,  grau. La vederea acestei intocmiri cu caracter izbitor magic si, probabil,  cu un rost apotropaic pierdut cu vremea,  am intrebat pe mesteri de ce au facut-o ; ei au raspuns , la randul lor cu mirare , ca nu poate exista casa fara acestea .
Exista deci o realitate de gesturi, ritualuri si dispozitive peste care poate trece orice fel de vreme caci tot degeaba va fi ; acestea nu se includ in memoria individuala ci stau depuse mult mai adanc, acolo unde nu exista timp.

***

16 Iunie 2007 , Sf. Tihon, episcopul Amatundei , Sf. Sfintit Mc. Marcu

Draga Doamna Gurza,

Drumul de azi la Draganesti de Vlasca a fost mai bun decat ma asteptam . Intai fiindca desi in saptamanile trecute mama era deprimata si se gandea ca nu va mai apuca sa se mute in casa noua( ba inca si mai mult, se gandea chiar sa nu renunte la ” cea veche”si sa vada daca ” se adapteaza”) acum nu mai are rabdare sa se incheie lucrarile si sa se aseze in “noul loc”. Intr-un fel este bine, aratand o vointa de a trai.
Dar ce m-a impresionat deunazi cel mai mult a fost sentimentul disparitiei iminente a casei vechi, de fapt casa unde am copilarit. In ea stau inca o multime de obiecte marunte care imi amintesc zile anonime , ani de demult si chiar episoade de viata ce s-au dus si pareau cu totul sterse din memorie. Insa nu sunt . Ma si gandeam , azi, revenind catre casa pe o ploaie cu spume si pe furtuna , ca daca voi ajunge sa se darame casa veche am sa caut in pod un joc de domino , cu piese desperecheate , despre care nu tin minte decat ca s-a depozitat undeva , in intunericul ca de ani trecuti al locurilor de sub acoperis; amintirea insasi , sau,mai bine zis, staruinta ei, este in sine un mister. In sine nu reprezinta nimic -sau nu are un ecou special – dar culoarea pieselor de piatra, zgomotul ciocnirii lor ca niste izbituri de tac de la jocul de biliard, nazuinta de a le potrivi  cu un folos- acestea le -am  evocat  adeseori in anii recenti, fara sa imi pot explica motivul precis.  Poate  un vis profetic, poate o amintire magica.

De fapt, “stergerea casei de pe Pamant” m-a preocupat  in aceste saptamani , mai ales atunci cand ,apropiindu-se incheierea ” claditului” si casa noua devenind o realitate , nu mai exista scapare. Exista o enigma a acestor momente, despre care oamenii se feresc sa vorbeasca de parca ar fi totuna cu moartea. Ei nu pronunta ” numele clipei aceleia ” ci o desemneaza prin perifraza (” cand o fi sa fie”) ori prin cuvinte cu aspect simbolic insa fara un continut lamuritor ( “la moment”, ” la mutare” ,” cand n-o mai fi nevoie”). Intelese mai bine, acestea arata un final , un ” sfarsit de timp” . Insa intr-un fel este si un ” sfarsit al timpului colectiv ” ori , mai bine spus, al ” timpului ce priveste un trib”. Caci daca ar fi sa vedem aici numai psihologie, ar fi de la sine inteles ca ” momentul” sa tulbure pe stapanii casei  , adica pe ” folositorii ei” .Insa cuvintele “tabuistice” le rostesc si “detinatorii” si “strainii”. M-am mirat  mai acum o saptamana -doua , auzind pe unul din muncitorii localnici vorbind  pe ocolite , de fapt cu o fereala  ca de teama pronuntarii ” cuvintelor  rele” , despre  felul cum se va  duce casa in nefiinta : “fara ca sa vada stapanii”. Iar ” stapanii”, adica, de fapt, tatal meu, ii cerea “omului ” angajat cu daramarea sa o desfaca usor, cu grija si ” bucata cu bucata “, refuzand sa o smulga din pamant . Cuvintele spun multe. Ideea insasi de ” smulgere” evoca aproape o planta , cu legatura ei la un ” ceva” din lumea de jos sau din straturi ce hranesc . Iar notiunea de ” stapani ai casei ” evoca, si chiar daca socheaza , felul cum se numesc cei ce detin animale.  Sa fie ” casa” o fiinta necuvantatoare? Sa se includa ea in aceasta categorie uimitor de greu de clasificat?
La drept vorbind, nu am o alta explicatie si poate si de-aceea cel mai greu mi-a fost sa pot hotari oranduirea gardurilor, aleilor si organizarii gradinii de dupa ce in locul unde acum este” casa” nu va mai fi nimic. M-am straduit sa nu dispara nici o tufa, nici un copacel si nici un arbore scorburos chiar daca acestia pareau nefolositori ori datatori de suparare, asa cum arata azi, plini de furnici si scorojiti; macar sa mai ramana fiinte vii din tot ce fusese odinioara si nu va mai fi.

Cu drag,
Silvestri

***

Tocmai ma pregateam sa inchei ziua de lucru cand am  m-am gandit ca ar fi bine sa insemn cateva ganduri despre  ceea ce este aici. Aici este arsita si abia din cand in cand, precum azi,mai ploua peste campie. Dar face bine. M-am intors seara tarziu in oras si vedeam cum graul alaltaieri pipernicit  nu sta pe loc; deci o sa fie paine .
Taranii din satul meu nu se gandesc decat la aceasta fraza si o asteptau. Intotdeauna cineva asteapta si intotdeauna afla ca exista un echilibru universal.

21.06.2007

 ***

Sa tot fie mai putin de un ceas decand am revenit de la tara , unde astazi am intarziat mai mult decat de obicei ; ore tarzii, de miez de noapte, liniste pretutindeni , caldura rea ,inca apasatoare.
Am udat florile din mica gradina  din spatele casei si ma pregateam sa citesc corespondenta primita in orele ce lipsisem. Aveam insa o stare de neliniste inexplicabila si mi-am dat seama dupa putina vreme ca mai trebuia sa ud si florile ce se aflau in birourile ” asociatiei” care sunt asezate langa locuinta noastra , intr-o cladire vecina . Am cautat cheile ratacite acum cateva seri si ,intr-un tarziu ,le-am gasit reusind sa ma linistesc. In cateva minute ,  am ajuns inauntru si le-am dat apa – erau mai multe ghivece , asezate pe podea, in diferite locuri – privind cum parca se invioreaza , purtand picaturile pe frunze  si tinandu-le ca pentru a le avea peste zi , cand este arsita grea . Ma pregateam sa ma intorc , gandindu-ma sa incui usa si sa plec  . Dar era cu neputinta. Stateam tintuit in prag si nu puteam sa fac nici un pas inainte ; ceva imi spunea sa raman ori sa ma intorc si abia  dupa catva timp am deslusit , fara sa aud, un fel de glas subtire, copilaresc , cerand : ” Dar mie nu imi dai ? “Simtisem ca mai era o floare insetata dar nu puteam sa cred ca nu gresisem . Insa asa era ;  erau nu una ,  ci trei, asezate -doua pe  un cioc de soba veche si alta -pe un pervaz , la lumina . Mici , slabute, plapande, una avand cateva frunze uscate . M-a podidit plansul si le-am dat apa din mainile mele . Ce as fi putut face mai mult ?

24.06.2007, ORA O,51 MINUTE

(Din file de corespondenta)

Rugaciune de dimineata scrisa de Parintele Arsenie Boca

Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-ma ca astazi toata ziua sa ma lepad de mine insumi, ca cine stie din ce nimicuri mare vrajba am sa fac si astfel, tinand la mine, sa Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-mi ca rugaciunea Preasfantului Tau nume sa-mi lucreze in minte mai mult decat fulgerul pe cer, ca nici umbra gandurilor rele sa nu ma intunece, caci iata pacatuiesc in tot ceasul.

Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, ca umblam impiedicandu-ne prin intuneric. Patimile au pus tina pe ochii mintii, uitarea s-a intarit in noi ca un zid, impietrind in noi inimile noastre si toate impreuna au facut temnita in care Te tinem bolnav, flamand si fara haina, asa risipind in desert zilele noastre, umbriti si dosaditi pana la pamant.

Doamne, Cel ce vii intre oameni in taina, ai mila de noi si pune foc temnitei, aprinde dragostea in inimile noastre, arde spinii patimilor noastre si fa lumina sufletelor noastre. Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, vino si Te salasluieste intru noi, impreuna cu Tatal si cu Duhul Tau cel Sfant. Caci Duhul Sfant se roaga pentru noi cu suspine negraite, cand graiul si mintea raman neputincioase.

Doamne, Cel ce vii in taina, ai mila de noi, caci nu ne dam seama cat suntem de nedesavarsiti si cat esti de aproape de sufletele noastre si cat ne departam noi prin pacatele noastre.

Ci lumineaza lumina Ta peste noi, ca sa vedem lumina prin ochii Tai, sa traim in veci prin viata Ta. Lumina si Bucuria noastra, slava Tie! Amin.

Draga Doamna Gurza,

Aici, ziua este neobisnuit de frumoasa. E soare “drept”, cu lumina clara si plina, careia i se zice “lumina de miere”. Pe cer nu aluneca nici un nor iar culorile lui sunt limpezi, de un albastru usor incetosat, abia atins de valuri alburii compacte,ca iesite din pensula cu multe fire a unui pictor ce si-a plimbat alene adaosul de culoare de var peste panza sinilie imaginara.
Dar aerul sarbatoresc nu se rezuma la aceste detalii de icoane imparatesti. De cand m-am trezit vietatile fara grai imi par ca se bucura intr-un fel ce nu l-am mai intalnit de mult ori, poate, nu am avut vreme sa il observ. Randunicile zboara cu iuteala de la un loc la altul insotite de ciripitul indescifrabil ; pisoii mici, naivi si creduli, ies sa se incalzeasca la soare si inventeaza jocuri copilaresti; cateii tineri cauta pe strada mea mancarea mirosind cu nasucul rece dare necunoscute de catre om. Le-am lasat inca de cu seara o strachina cu apa iar acum aceasta este pe jumatate goala; le-o fi fost sete?

In preajma casei noastre, in mijlocul Bucurestilor, traieste de multi ani o colonie de porumbei. Le dau in fiecare zi graunte si paine si i-am invatat dupa culoarea penelor, tinuta si “uitatura”; uneori ma gandesc sa le dau si nume, desi par a semana intre ei la perfectiune, precum chinezii. Si ei ma cunosc si ma intampina ori de cate ori ies pe strada, navalind in zbor inveselit catre mine si asternandu-mi-se in cale, parca intreband pe unde am mai umblat. Ma tin atat de bine minte incat daca revin la ei dupa ce lipsesc de acasa mai multe saptamani ma inconjoara cu o bucurie intreita, de parca le-ar fi fost teama ca am plecat si n-am sa mai vin. Ma gandesc ca, pentru a se manifesta astfel, nu le-ar fi de ajuns sa nu uite (asa cum uita omul) si nici imprejurarea ca eu le dau hrana potrivita fiindca nu sunt singurul care ii hraneste. Dar poate ca eu stiu ce li se potriveste cel mai bine. Cel mai mult le place uruiala de ovaz, un fel de tarate tocate marunt, o ramasita de moara aidoma celor ce se depuneau altadata imprejurul morilor de la sat, vanturata in timp ce boabele se macinau. Cand le imprastii prin iarba de langa casa vecinilor, facand gesturi largi ca de semanator, se inghesuie uguind enigmatic, parand ca incearca a-mi vorbi; si chiar imi vorbesc, intr-o limba ce nu are nevoie de cuvinte pentru a fi inteleasa. Sa fie aceasta “limba Dragostei”, care se intelege chiar si fara sens superficial fiindu-i de ajuns numai tiparul ei adanc si muzical? Asa cred ca este. O aud cateodata, rareori, in cele mai diferite clipe, navalind brusc dintr-o alta realitate catre mine, in cascade de sunete vitale, amestecate in combinatii infinite, in tremolouri traducand poate o poveste, in triluri de bucurie nespusa ori in tipete de avertizare sau de spaima sau in chemari cu un cuprins tot atat de impenetrabil ca si tiparul ce le face posibile, ca o impresie a infinitului atat de marginit al vietii lor pe Pamant si totusi mult mai cuprinzator decat orice poate cuprinde omul cu gandul lui simplu si nauc.

Astazi, “porumbeii mei” nu mai stau, ca in toate diminetile, aciuiti pe langa stresini, la adapost. Ii privesc de la fereastra cum scoboara in zbor planat pentru a se ridica iarasi si iarasi, intr-un fel de scris aerian care trebuie sa aiba un inteles, caci este asemeni orelor de noapte, “ora scriitorului”, cand aceleasi semne cu geometrie ininteligibila se astern pe hartie, ca o rugaciune.

Cu drag,
Silvestri

(File de corespondeta, 3 noiembrie, 2006)

Draga Doamna Gurza,

Nu va faceti griji. Nu ma supara nimic doar ma amareste. Imi dau seama ca tot ce am facut am facut degeaba daca exista atata lipsa de intelegere, frivolitate in a spune cuvinte grele si iresponsabilitate in a raspandi idei absurde. Ele nu va apartin, de buna seama; apartin, insa, acestor necunoscuti care nu au nimic de facut mai bun decat de a-si da cu parerea despre evenimente, oameni si realitati asupra carora nu staruie nici macar o clipa ca sa isi dea seama daca gresesc sau nu gresesc si daca nu cumva,prin ce spun,fac raul sau il raspandesc. Ceea ce am citit arata "ura sistematica" ,dorinta iscusita de a strivi ceea ce nici macar nu cunosti si nepasarea in fata efectelor ce pot aparea.

Asa cum am si scris, acele fraze sunt de o gravitate extrema,las ca sunt absolut aberante. Ele dau intregului  un sens ce nici nu se putea imagina si nu l-am dorit niciodata, stiind, insa, ca, din rautate sau pentru a fi "satanizat" va fi socotit astfel.Iata ca se intampla.

Nici nu stiu ce este mai rau: aparitia acestor "imagini" sau faptul ca ele se raspandesc, stricand mintile unor oameni inclinati sa vada mai mult raul, "intunecatul" si "nefirescul", complicand fara nici un motiv ceea ce, de fapt,este atat de simplu  si clar. Insa traim intr-o societate depravata, incapabila sa aleaga elementar intre valori incompatibile. Ce poti sa faci? Nimic altceva decat sa-ti vezi de ale tale, cum am si spus. Poate candva, vreodata, se va intelege ceva, daca vor mai fi pe lume oameni care sa le inteleaga. Din pacate, eu nu pot face mai mult. Nu am putere si nici nu cred ca mai este posibil. Daca am dorit ceva,am dorit sa arat ca esentialul astazi este o revolutie morala, avand principii simple si la indemana: sa faci binele cat de putin, dar zilnic; sa ajuti cat poti si pe oricine si orice fiinta vie; sa nu ravnesti dincolo de ceea ce ti se cuvine; sa nu te atasezi de lucruri; sa daruiesti fara sa astepti nimic sau chiar asteptandu-te la mai rau; sa faci parte "dintru ale tale" aratand Celui ce ti-a daruit ca intelegi rostul acestui dar si ca prin el ii poti duce gandul bun cat mai departe,din neam in neam. Si inca si altele.

Acum,cand scriu,imi dau seama cat de ridicole sunt aceste cuvinte in ziua de azi si cat de fara rost sunt si cele ce am scris,in credinta,la inceputul unei carti pe care cred ca nu v-am trimis-o; se chema "Ofrande aproape fara grai". O sa le recitesc asta-seara ca sa incep sa ma desprind si mai mult de toate aceste siruri de cuvinte care, citite, imi dau numai amaraciune si sentimentul inutilitatii.

Domnia Voastra sunteti un om bun si ati facut de fiecare data numai ce trebuia; sau cel putin asa cred. Deci nu ati gresit. Altii gresesc si trebuie iertati. Dar sunt poveri pe care nu le mai poti duce decat in sinea ta si fara sa mai trebuiasca sa le vada si altii si sa se mire cu rautate sau sa le ia in deradere. M-ati ajutat si de data aceasta, sa stiti. Sa va ajute Dumnezeu si pentru aceasta lamurire.

Cu drag,

Silvestri

(Din file de corespondenta, noiembrie 2006)