Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; Că vor ii oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, bulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, tară cu-f cernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia. Căci dintre aceştia sunt cei ce se vâră prin case şi robesc femeiuşti împovărate de păcate şi purtate de multe feluri de pofte, mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului. (II Timotei 3, 1-7)
În întâia epistolă zicea că: „Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă” (I Timotei 4, 1), şi tot în aceeaşi epistolă, în alt loc, acelaşi lucru îl proroceşte, ca pe ceva care se va petrece în timpul de pe urmă. Deci, şi aici acelaşi lucru îl face, zicând: „Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele”. Şi nu numai în timpurile de pe urmă, ci chiar şi în timpurile deja venite, după cum zice: După cum Iannes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise. (3,8) Şi iarăşi, mai sus zice: „Iar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint”. Dar, oare, de ce face el aceasta? Ca să nu se tulbure Timotei sau vreunul dintre noi, când vedem că în lume sunt şi oameni răi. „Că, dacă pe timpul lui Moise, zice, au fost oameni răi şi vor fi şi după aceasta, nu este nimic de mirare dacă se găsesc şi în timpul nostru.”
„În zilele din urmă, vor veni vremuri grele”, adică foarte rele.
Şi cum vor fi timpuri rele? Aceasta o zice nu doar defăimând zilele, nici timpurile, ci pe oamenii cei din acele timpuri. Că şi noi avem obiceiul de a vorbi de timpuri rele sau bune, de la împrejurările ce se petrec atunci sau de la oamenii contemporani. Şi, după ce spune de acele timpuri, imediat arată cauza tuturor acelor rele, rădăcina şi sorgintea de unde se nasc toate celelalte, anume când cineva nu le are în vedere pe cele ale aproapelui, ci numai pe cele ale sale sau, mai bine zis, când le neglijează pe ale amândurora, căci el atunci nu se gândeşte nici la ale sale.
Că, după cum cel ce le are în vedere pe ale aproapelui său, va orândui bine şi pe ale sale, tot aşa şi cel ce le dispreţuieşte pe ale aceluia, le va dispreţui şi pe ale sale. Căci, dacă suntem mădulare unul altuia, apoi mântuirea aproapelui nu este numai a lui, ci şi a celorlalte mădulare, precum şi vătămarea nu stă numai la acela, ci îşi întinde durerile la toate celelalte mădulare. Dacă suntem zidire, ceea ce ar suferi o parte va vătăma şi restul zidirii, iar dacă acea parte este puternică, ea le va putea purta şi pe celelalte.
Întocmai ca şi în Biserică. L-ai trecut cu vederea sau l-ai dispreţuit pe fratele tău? Pe tine singur te-ai nedreptăţit. Cum? Apoi, tu singur ai suferit o vătămare nu mică. Că, dacă acela care nu-l împărtăşeşte pe cel sărac cu câte ceva, se duce în gheena, dar oare cel ce-l vede pe fratele său primejduindu-se în cele mai necesare şi nu-i întinde mână de ajutor, oare nu va pătimi mai mult decât acela, după cum şi paguba a fost în lucruri mai mari?
„Că vor fi oameni iubitori de sine”, zice. Dar tocmai cel iubitor de sine nu se iubeşte pe sine, în timp ce acela care-l iubeşte pe fratele său se iubeşte pe sine. Din iubirea de sine izvorăşte arghirofilia sau iubirea de arginţi. Căci, chiar pe dragostea cea mai întinsă şi mai răspândită în toate părţile, în scurt timp o umileşte boala cea grozavă a iubirii de sine. „Iubitori de arginţi.” Din iubirea de arginţi se naşte mândria, din mândrie dispreţuirea, din dispreţuire blasfemia, din blasfemie pierderea oricărei ruşini şi, în fine, necredinţa.
De altfel, oricine se înalţă pe sine contra oamenilor, uşor apoi se va înălţa şi contra lui Dumnezeu. Astfel se nasc şi păcatele; de multe ori, de la cele mai de jos, ajung până la cele mai de sus. Cel ce este smerit faţă de oameni, cu atât mai mult va fi smerit faţă de Dumnezeu. Cel ce este blând faţă de cei asemenea lui, cu atât mai mult va fi faţă de Dumnezeu, iar cel ce-i dispreţuieşte pe cei deopotrivă cu el, în trecerea timpului Îl va dispreţui chiar şi pe Dumnezeu.
CEL CE SE ÎNVAŢĂ A-I DISPREŢUI PE OAMENI, CU UŞURINŢĂ
ÎL VA DISPREŢUI ŞI PE DUMNEZEU. ÎMPOTRIVA IUBITORILOR DE ARGINŢI. DESPRE ADEVĂRATA PRIETENIE.
CALITĂŢILE NECESARE FEMEILOR VĂDUVE
Deci, iubiţilor, să nu ne dispreţuim unii pe alţii, căci aceasta este o învăţătură rea, care ne va conduce la dispreţuirea lui Dumnezeu. Dar, chiar prin faptul că ne dispreţuim unii pe alţii, noi îl dispreţuim pe Dumnezeu, Care ne-a poruncit de a arăta unii altora cea mai mare dragoste. Dar, dacă voiţi, vă voi face aceasta învederată şi prin exemple. Cain l-a dispreţuit pe fratele său şi imediat L-a dispreţuit şi pe Dumnezeu. Cum L-a dispreţuit? Priveşte cât de batjocoritor ÎI răspunde lui Dumnezeu: „Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?” (Facere 4, 9).
Isac, de asemenea, l-a dispreţuit pe fratele său, şi la urmă L-a dispreţuit şi pe Dumnezeu. De aceea şi zicea Dumnezeu că: „Am iubit numai pe Iacov, şi pe Isac l-am urât” (Maleahi 1, 2-3), pentru care şi Pavel zice: „Să nu fie vreunul desfrânat sau întinat ca Esau”. (Evrei 12, 16) Pe Iosif l-au dispreţuit fraţii, care la urmă L-au dispreţuit şi pe Dumnezeu. Israeliţii l-au dispreţuit pe Moise, şi de aceea L-au dispreţuit şi pe Dumnezeu. Tot aşa şi fii lui Eli dispreţuiau poporul, şi-L dispreţuiau şi pe Dumnezeu.
Voieşti poate a vedea şi contrariul? Avraam l-a cruţat pe Lot, nepotul său, şi în acelaşi timp a ascultat şi de Dumnezeu, iar aceasta se învederează din ascultarea lui, când i s-a cerut a-l jertfi pe fiul său, Isaac, şi din toate celelalte virtuţi ale sale. Şi, iarăşi: Abel a fost evlavios şi cu bună-cuviinţă către fratele sau, şi evlavios a fost şi către Dumnezeu.
Să nu ne dispreţuim deci unii pe alţii, ca să nu ne învăţăm a-L dispreţui şi pe Dumnezeu. Cel obraznic cu oamenii, va fi obraznic şi cu Dumnezeu. Să ne cinstim unii pe alţii, ca să ne învăţăm a-L cinsti şi pe Dumnezeu. Deci, când iubirea de arginţi şi iubirea de sine, şi lipsa de ruşine se întrunesc la un loc, atunci ce mai lipseşte pentru pierderea totală a individului? Totul s-a stricat atunci şi din toate părţile curge mocirla cea puturoasă a păcatelor.
„Nemulţumitori”, zice. Şi cum ar putea fi mulţumitor iubitorul de arginţi? Cui ar putea fi mulţumitor? Nimănui, fiindcă pe toţi îi crede ca duşmani, de vreme ce voieşte a răpi averile tuturor. De ţi-ai deşerta toate averile unui asemenea om, nu-ţi va arăta nici o mulţumire; încă se scandalizează că nu ai mai mult şi că nu l-ai făcut stăpân pe mai multe. De l-ai face stăpân peste lumea întreagă, nu-ţi va arăta nici o mulţumire, căci el crede că n-a luat nimic.
Pofta acestui rău este fără saţ, este, aşa-zicând, pofta unei boli primejdioase, căci astfel sunt poftele bolilor. Şi cel bolnav de friguri nu poate niciodată a se sătura de băutură, ci pururea se găseşte stăpânit de poftă. Beţivul niciodată nu se satură, ci veşnic este însetat. Tot aşa şi cel îndrăgostit de bani niciodată nu-şi satură pofta de bani şi, de i-ai deşerta toate averile, el niciodată nu-ţi va arăta vreo mulţumire. Numai aceluia poate i-ar arăta, care i-ar da pe cât voieşte el, dar aceasta nimeni n-ar putea-o face, căci nici el n-are o măsură de cât voieşte şi, prin urmare, nimeni nu-l va putea mulţumi.
Nimeni nu poate fi atât de nemulţumitor ca iubitorul de arginţi, nimeni nu poate fi atât de fără simţire şi fără recunoştinţă, ca iubitorul de bani. El este duşmanul lumii întregi. Se necăjeşte în sine că sunt oameni pe pământ, căci el voieşte ca toiul să fie pustiu, iar dânsul să aibă pe ale tuturor. Şi multe de acest fel îşi închipuie în mintea lui. Dacă, de pildă, este cutremur de pământ, el zice în sine: „dacă s-ar îngropa toate în pământ, la urmă eu singur le-aş lua pe ale tuturor, dacă este cu putinţă. Dacă ar fi foamete sau boală şi de s-ar pierde toate, afară de aur; dacă ar fi vreun naufragiu pe mare sau vreo revărsare şi înecare de mare”, şi, în fine, mii de asemenea nenorociri făureşte în mintea sa, iar ceva bun, deloc, căci el doar doreşte în sufletul său cutremure, trăsnete, războaie şi boli, şi toate cele de acest fel.
Spune-mi însă, nenorocitule şi vrednicule de jale, şi mai rob decât toţi robii: dacă ar fi toate aur în lumea aceasta, oare te-ar mântui pe tine aurul, fiind prăpădit de foame? Dacă ar fi un cutremur şi s-ar scufunda întreaga lume, oare te-ai izbăvi de această poftă vătămătoare? Nefiind om pe pământ, la nimic nu-ţi va folos viaţa cu toate ale ei. Să ne închipuim că, deodată, fără de veste, toţi oamenii de pe pământ ar dispărea şi că argintul şi aurul lor ar trece automat în stăpânirea ta — fiindcă aceşti oameni îşi închipuie în mintea lor lucruri nebuneşti şi peste putinţă — şi bogăţia acelora, aurul, argintul, hainele cele de mătase, cele aurite, toate, în fine, ar intra automat în mâinile tale.
Ei, şi care-ţi va fi folosul?! Atunci mai cu seamă te-ar găsi moartea, nefiind nici pitari, nici lucrători de pământ, ci numai fiare sălbatice şi demoni care îţi sperie sufletul. Desigur că şi acum îţi stăpânesc demonii sufletul, şi încă poate mulţi; atunci însă te-ar pune în uimire şi de îndată te-ar pierde. „Dar, zici tu, eu aş voi ca să fie şi lucrători de pământ, şi făcători de pâine, însă ar trebui ca şi cu dânşii să cheltuiesc; atât de nesăţioasă este dorinţa aceasta.
Şi ce ar putea fi mai de râs ca aceste vorbe? Ai văzut în ce strâmtorare se găseşte el? Voieşte şi a-i avea pe mulţi care să-l slujească, dar se şi scârbeşte că risipeşte cu hrana lor şi că în chipul acesta i se împuţinează averea. Dar ce? Spune-mi: oare voieşti tu ca oamenii să fie de piatră? Dar toate acestea sunt batjocuri, valuri de mare, ameţeală, furtună, vifor şi tulburare mare a sufletului, căci el veşnic este înfometat, veşnic, însetat.
Spune-mi însă: oare pe un astfel de om nu l-am plânge şi nu ne-ar fi milă de el? Când astfel se petrece cu trupurile omeneşti, şi se consideră a fi cea mai grozavă osândă — numită de doctori foame câinească (bulimie) — când cineva, îndopându-se întruna, nu se izbăveşte totuşi de a fi înfometat; dar, dacă se petrece aceasta cu sufletul, oare nu-l vom plânge pe un asemenea om? Foame câinească a sufletului este iubirea de arginţi, care umple cu multe sufletul, dar niciodată nu-l mulţumeşte, ci pururea este stăpânit de acea poftă.
De ar trebui să bea unul ca acela chiar din acea buruiană numită elebor (έλλέβορον = elehor, buruiană de leac pentru smintire) sau de ar suferi ceva de mii de ori mai greţos, numai ca să se poată izbăvi de această patimă, oare n-ar trebui ca să primească aceasta cu bunăvoinţă? Nu poate fi în lume atâta mulţime de bani, încât să poată sătura pântecele nesăturat al iubitorului de arginţi.
Dar, oare, nu ne vom ruşina noi dacă, fiind vorba de bani, atât de mult unii se entuziasmează sau, mai bine zis, se cuprind de o poftă nebună, iar când e vorba de Dumnezeu noi nu-I arătăm nici cea mai mică dragoste, deşi Dumnezeu este pentru noi mai fără de preţ ca argintul? Pentru argint oamenii suferă şi nedormire, şi călătorii îndelungate, şi primejdii necurmate, şi ură, şi zavistii, şi în fine toate relele, iar când e vorba de Dumnezeu, noi nu suferim a se pronunţa asupră-ne nici cea mai mică vorbă sau să suferim vreo ură pentru El.
Iar de ar trebui să-l apărăm pe vreunul din cei nedreptăţiţi, noi, sfiindu-ne de ura şi de primejdiile din partea stăpânitorilor, îl lăsăm în voia întâmplării pe cel nedreptăţit, aşa încât luând de la Dumnezeu putere de a-l ajuta pe fratele nostru, noi am pierdut acea putere, pentru că n-am voit de a fi urâţi de acei tirani. Şi cei mai mulţi imediat pun înainte vorbele: ,,Ce-mi pasă mie, nu voiesc a fi urât în zadar”. Dar aceasta înseamnă a fi urât în zadar? Şi ce ar putea fi mai bun decât această ură?
Pentru prietenia şi dragostea lui Dumnezeu, ura oamenilor este cu mult mai bună decât prietenia lor. Căci, când suntem iubiţi pentru Dumnezeu, noi ÎI suntem datori Lui de această cinste, iar când suntem urâţi, atunci El ne este dator. Iubitorii de bani, oricât ar iubi aurul, totuşi nu cunosc măsura iubirii; noi însă, de am face un lucru cât de mic, credem că totul am făcut; pe Dumnezeu nu-L iubim atât pe cât iubesc aceia aurul.
Mare este învinovăţirea acelora, că au atâta dragoste pentru aur, dar şi hula noastră este mare, pentru că nu avem atâta dragoste către Dumnezeu, pe câtă avem către pământ. Căci pământ este aurul, pământ în formă metalică. Câtă cinste dăm pământului, nu dăm pe atâta Stăpânului tuturor.
Să cunoaştem deci nebunia lor şi să ne ruşinăm. Şi ce este dacă noi poate nu suntem aşa de aprinşi după aur, dar nici de Dumnezeu nu ne temem mult? Din cauza avariţiei, unii oameni îşi dispreţuiesc femeia, copiii, ba până cniar şi mântuirea lor, deşi mi ştiu că vor putea spori averea lor, fiindcă de multe ori, chiar pe când se găsesc în cele mai bune speranţe, părăsesc lumea fără de veste, deşi s-au muncit în zadar, pe când noi, ştiind bine că e vom învrednici de Cel dorit de noi dacă-L vom iubi precum trebuie a-L iubi, totuşi nici aşa nu-L iubim, căci s-a răcit în noi orice dragoste către aproapele şi, prin urmare, şi către Dumnezeu; deoarece, de la răcirea celei către aproapele vine şi răcirea celei către Dumnezeu.
Nu este, iubiţilor, om care să aibă o cugetare sănătoasă şi să nu ştie a iubi. Temelia tuturor bunurilor este dragostea1, după cum şi zice Mântuitorul: „În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi prorocii”. (Matei 22, 40) După cum focul ce cade pe materii arzătoare totul nimiceşte, tot aşa şi căldura dragostei, oriunde ar pătrunde, pe toate cele ce vatămă cuvântul lui Dumnezeu le nimiceşte, şi aşa face pământul curat şi prielnic pentru primirea seminţelor.
Unde este dragoste, toate relele sunt alungate. Acolo nu mai este iubire de arginţi, care e rădăcina tuturor relelor; nu mai este iubirea de sine, nu mai este mândria; căci, de ce s-ar mândri cineva înaintea prietenului său? Nimic nu-l face pe om atât de umil ca dragostea, căci îi servim pe prieteni ca slugi şi nu ne ruşinăm, ci încă suntem chiar mulţumiţi de această slujbă. Banii nu-i cruţăm, ta de multe ori nici trupurile, căci de multe ori se şi primejduieşte cineva pentru cel iubit.
Unde este adevărata dragoste, invidie nu poate fi, nici grăirea de rău, fiindcă nu numai că nu-i defăimăm pe prieteni, ci încă şi când sunt defăimaţi îi apărăm, închizând gura defăimătorilor. Toate sunt în linişte, toate în pace şi nici măcar urmă de ceartă sau luptă nu se vede, căci toate sunt încărcate de pace. „Iubirea este deci împlinirea legii” (Romani 13, 10), zice Pavel, aşa că nimic nu este displăcut.
Căci, care sunt păcatele contra ei? Avariţia, răpirea, invidia, grăirea de rău, lipsa de ruşine, minciuna, jurământul fals; dar, toate acestea sunt împrăştiate acolo unde este dragoste. Îşi calcă jurământul cei ce jură strâmb şi care voiesc a răpi; dar de la cel iubit nimeni nu încearcă a-i răpi ceva, ci încă îi mai dă cbiar din ale sale, căci noi simţim o mai mare mulţumire de a-i da, decât de a-i lua.
Toate acestea le ştiţi voi, care aţi avut prieteni; prieteni, zic, nu numai cu numele, nici numai de formă, ci dacă cineva a iubit precum trebuie a iubi, dacă s-a lipit de el; iar dacă unii poate nu ştiu, află de la cei ce ştiu. Acum însă vă voi povesti din Sfintele Scripturi despre o prietenie minunată.
Ionatan, fiul lui Saul, l-a iubit pe David. „Sufletul lui Ionatan, zice, s-a lipit de sufletul lui David”, iar când îi plângea moartea, zicea David către el: „întristat sunt după tine, căci tu mi-ai fost foarte scump şi iubirea ta a fost pentru mine mai presus de iubirea femeiască!” (I Regi 18, 1; II Regi 1, 26).
Dar ce? Oare l-a invidiat vreodată pe David? Deloc, deşi ar fi putut să-l invidieze. De ce? Pentru că din fapte vedea cum împărăţia venea la David; însă el nimic n-a pătimit, căci n-a zis: „acesta este cel ce mă lipseşte pe mine de părinteasca împărăţie”, ci încă lucra împreună au el pentru luarea împărăţiei şi deci nici pe tatăl său nu-l cruţa pentru prietenul său. Dar pentru aceasta, să nu-l considere cineva pe Ionatan ca omorâtor de tată, căci el nu-1 nedreptăţea pe tatăl său prin acea dragoste, ci numai cât stăpânea, aşa-zicând, nedreptăţile şi comploturile urzite contra lui David.
Mai mult îl cruţa decât îl nedreptăţea, căci nu l-a lăsat pe el să sfârşească deci cu un omor nedrept. Voia de multe ori chiar să moară pentru dânsul. Niciodată nu l-a acuzat, ci chiar şi pe tatăl său 1-a adus la tăcere; nu l-a invidiat, ci încă a lucrat împreună cu el. Nu numai că i-a dat bani, ci i-a mai dat şi mântuirea, ba cniar şi sufletul şi l-a pus pentru dânsul. Nu s-a sfiit de tatăl său pentru prieten, fiindcă acela (tatăl) urzea uneltiri nedrepte, iar acesta nu se ştia cu nimic vinovat pe sine. Prietenia lui era cu cel drept. Astfel deci era Ionatan. Să-l vedem acum şi pe David.
N-a avut timp ca el să-şi arate recunoştinţa către Ionatan, fiindcă Ionatan a fost răpit de moarte mai înainte de a lua David împărăţia, aşa că, mai înainte de a veni la împărăţie cel ce pătimise, a încetat din viaţă cel ce făcuse bine. Deci, cum? Să vedem cum şi-a arătat – în cele ce era cu putinţă – prietenia acest drept. „Frumos mi-ai fost mie foarte, minunată a fost dragostea ta, mai mult decât dragostea femeilor”, zice. Dar oare numai atâta a fost – de altfel, nici aceasta nu este puţin lucru — sau poate dragostea lui a mers mai departe?
Apoi, iată că şi pe fiul aceluia, şi pe nepotul lui de multe ori i-a scos din primejdii, aducându-şi aminte de dragostea şi binefacerea tatălui lor către el, şi aceştia se găseau faţă de el ca nişte nepoţi de-ai fiului său, îngrijindu-se de ei şi apărându-i. O astfel de dragoste voiesc eu de a avea noi, cu toţii, şi către cei vii, şi către cei morţi. Să audă aceasta femeile, căci în special cu privire la ele eu vorbesc de cei morţi; acele femei, zic, care au trecut la a doua căsătorie, după ce l-au urât pe bărbatul dintâi sau au necinstit patul celui adormit.
Acestea le spun, nu ca şi cum aş opri căsătoria a doua, dar nici a o lăsa neîmpiedicată, fiindcă nu mă lasă nici pe mine Pavel, punându-mi frâu în gură, şi zicând femeilor: „fecioara, de se va mărita, n-a greşit”. Şi ce altceva mai zice? Că „mai fericită este dacă rămâne aşa” (I Corinteni 7, 28, 40), astfel că este cu mult mai cine aceasta decât aceea. Pentru ce? Pentru multe. Că, dacă a nu se mărita deloc este cu mult mai tine decât a se mărita, desigur că a nu se mărita a doua oară este cu mult mai bine decât a se mărita.
„Dar, zici tu, unele n-au putut suferi văduvia, căci au căzut în nenorociri.” Fiindcă n-au ştiut ce este văduvia. Văduvia nu este numai aceea de a nu se mărita a doua oară, precum şi fecioria nu este numai a rămâne nemăritată; însă, ce? După cum principalul în feciorie este modestia şi statornicia în credinţă, tot aşa şi în văduvie principalul este de a trăi singuratic, a stărui în rugăciuni, a se izbăvi de desfătări şi petreceri. „Iar cea care trăieşte în desfătări, zice, deşi vie, este moartă”. (I Timotei 5, 6) Că, dacă ar urma ca aceea rămasă văduvă să aibă împrejurul său tot acelaşi vuiet şi tot aceleaşi fantezii, şi tot aceleaşi baine pe care le avea pe când trăia bărbatul ei, apoi e mai bine să se mărite, căci nu relaţia cu un bărbat este ceva rău, ci iscodirea şi limbuţia.
De aceea s-au întors unele ca acestea în urma satanei, fiindcă nu au ştiut să văduvească bine. Voieşti poate să ştii ce este o văduvă şi ce calităţi se cer ei? Ascultă-l pe Pavel ce spune: „dacă a crescut copii, zice, dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă a venit în ajutorul celor strâmtoraţi, dacă s-a ţinut stăruitor de tot ce este lucru bun”. (I Timotei 5, 10) Dar, dacă după moartea bărbatului te desfeţi în bogăţii multe, desigur că nu vei putea suferi văduvia.
Strămută însă bogăţia aceasta în ceruri, şi atunci îţi va fi uşoară sarcina văduviei. „Dar dacă eu am copii, zici tu, moştenitori ai averii părinteşti?” Învaţă-i ca şi ei să dispreţuiască averile. Strămută pe cele ce ţi se cuvin ţie şi opreşte pentru copii atât cât le ajunge; învaţă-i apoi ca şi ei să fie mai buni decât banii. „Dar, zici tu, dacă am o sumedenie de slugi şi de robi? Dacă am atâta aur, argint şi aşa de multe lucruri? Cum voi fi, oare, eu destoinică de a le păstra, având nevoie de sprijinul bărbatului?” Pretexte numai sunt acestea, după cum se învederează din multe părţi.
Căci, dacă nu te-ai îngriji sau, mai bine-zis, dacă nu ai dori averi şi nici n-ai voi ca să ţi se sporească bogăţiile, sarcina ţi-ar fi uşoară, căci cu mult mai greu este de a strânge, decât de a păstra. Deci, dacă ai tăia pofta de a trânge, şi din cele ce ai deja îi vei împărtăşi pe cei ce au nevoie, Dumnezeu te va sprijini cu puterea Sa. Dacă într-adevăr tu zici acestea ca având sub îngrijirea ta moştenirea orfanilor, iar nicidecum nu ascunzi sub un astfel de pretext iubirea de arginţi, atunci Cel ce ţi-a poruncit de a creşte fii şi Cel ce cunoaşte inimile, va face ca averea acelora să fie în siguranţă.
Căci nu este nici o casă care, fiind sprijinită pe milostenie, să pătimească ceva rău; şi chiar de ar pătimi pentru un timp, se va sfârşi totuşi cu bine. Aceasta va fi încă pentru fiecare casă mai mult decât orice pavăză şi suliţă. Ascultă ce zice diavolul despre Iov: „N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui, şi în jurul a tot ce este al lui?”. (Iov 1, 10) Pentru ce oare? Ascultă-l pe Iov ce spune: „Eram ochii celui orb, zice, şi piciorul celui şchiop; eram tatăl celor neputincioşi”. (Iov 29, 15)
După cum cel ce nu se desparte pe sine de nenorocirile străine, chiar în ale sale nu va pătimi nici un rău, căci s-a învăţat deja a suferi împreună, tot aşa şi cel ce nu voieşte a compătimi şi a se întrista de cele străine, în toate ale sale va pătimi relele singur. Şi, după cum se întâmplă şi cu trupul omului, când de pildă piciorul fiind rănit, mâna n-ar simpatiza, n-ar curăţi rana, n-ar pune doctoriile şi n-ar spăla puroiul, desigur că în aceleaşi rele se va găsi singură, aşa că mâna care, fiind afară de orice durere, n-a voit să slujească piciorului, ea singură va fi vinovată de patima ce o va suferi; căci de acolo venind răul, va cădea şi pe dânsa, şi de astă dată nu va mai fi vorba de o slujbă adusă ei, ci de vindecare şi scăpare de primejdie.
Tot aşa, zic, şi în cazul de faţă, cel ce nu voieşte a compătimi cu alţii, singur va suferi. „Ai îngrădit, zice, cele din afară ale lui, şi cele dinăuntru”, şi nu îndrăznea de a năvăli asupră-i. „Dar, zici tu, a pătimit multe rele.” Însă, relele acelea au fost pricină a multor bunuri: îndoită i-a fost averea, plata i-a fost mai mare, mai mare i-a fost şi dreptatea, strălucite cununile, minunate i-au fost premiile, şi atât cele dubovniceşti cât şi cele pământeşti i-au sporit. I-a pierdut pe fiii săi, dar a primit fii, nu pe aceia, ci pe alţii în locul lor, iar pe aceia i-a mântuit întru înviere. Dacă i-ar fi primit tot pe aceia, i s-ar fi împuţinat lui numărul; acum însă, dându-i-se alţii în locul acelora, îi va prezenta şi pe aceia la înviere.
Dar, toate acestea s-au petrecut prin faptul că el se îndeletnicea cu facerea milosteniei, pe care o întrebuinţa în orice ocazie, ceea ce şi noi să facem, ca astfel să ne învrednicim de aceleaşi bunuri, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
sursa: SFANTUL IOAN GURA DE AUR
