Cuvânt și iubire

“Avem de infruntat o mare greutate: noi nu avem deloc experienta smereniei, ci, dupa cum spune Sfantul Ioan Scararul, “cine crede ca ii va lumina si invata numai cu vorba pe cei ce n-au gustat aceasta cu lucrul, acela seamana cu un om ce are de gand ca prin cuvinte si pilde sa le arate cum este dulceata mierii celor ce n-au gustat-o in viata lor”. “Nici un cuvant nu poate talcui cum este ea. Un singur inscris are comoara aceasta – inscris de nepatruns cu mintea, intrucat vine de Sus, si cei ce se apuca sa-l talcuiasca prin cuvinte iau asupra lor osteneala unei incercari mari si fara sfarsit. Inscrisul acesta este: sfanta smerenie“.

Ne este greu, aproape cu neputinta, sa vorbim despre smerenie; de aceea, vreau astazi sa vorbesc despre lucrul a carui experienta o avem: despre trufie. “Trufia este lepadare de Dumnezeu, nascocire draceasca“, zice Ioan Scararul. “Inceputul trufiei este radacina slavei desarte; mijlocul este defaimarea aproapelui, trambitarea nerusinata a propriilor osteneli, lauda de sine din inima, urarea mustrarii; iar sfarsitul este lepadarea ajutorului dumnezeiesc, nadajduirea in propria stradanie, naravul dracesc“.

Asadar, trufia duce in cele din urma la pierderea credintei in Dumnezeu. Cand slava desarta se dezvolta in noi atat de mult incat devenim robii ei, am ajuns la mijlocul trufiei. Un om aflat in starea aceasta inca mai poate sa se roage, precum vedem din pilda fariseului, in a carui rugaciune se cuprindea defaimarea aproapelui si nerusinata trambitare a propriilor osteneli: Dumnezeule! Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, preacurvari, sau ca si acest vames (Lc. 18, 11).

Un asemenea om inca se mai roaga lui Dumnezeu, fara sa inteleaga ca este deja in pragul necredintei si al izgonirii ajutorului dumnezeiesc – iar aceasta din urma, impreuna cu nadajduirea in stradania proprie este deja sfarsitul trufiei, “nascocirea draceasca”.

Daca deschidem scrierile Avvei Dorothei, vom vedea ca el face deosebire intre doua trepte ale trufiei, ce corespund mijlocului si sfarsitului ei asa cum sunt descrise ele de catre loan Scararul. Avva Dorothei scrie:

“Trufia cea dintai este atunci cand cineva isi cearta fratele, il osandeste si-l necinsteste ca si cum acela n-ar avea nici o insemnatate, iar el ar fi mai presus de dansul; unul ca acesta, daca nu-si va veni in sine degrab si nu se va sili sa se indrepteze, incetul cu incetul va ajunge si la a doua trufie, asa incat se va trufi si impotriva lui Dumnezeu insusi, punand nevointele si virtutile sale pe seama sa, nu pe seama lui Dumnezeu, ca si cum el insusi le-ar fi savarsit, cu priceperea sa si cu stradania sa, nu cu ajutorul lui Dumnezeu“.

In continuare, Avva Dorothei arata jalnica stare a unui frate care urma celei dintai trufii, si pe acest exemplu arata trecerea acesteia in cea de-a doua trufie. “Cu adevarat, fratilor, cunosc pe cineva care a ajuns candva in starea aceasta jalnica. La inceput, daca unul dintre frati ii spunea ceva, el ii defaima pe toti si raspundea: “Cine este cutare? Nu este nimeni (vrednic – n.a.), afara de Zosima si cei asemeni lui“. Dupa aceea a inceput sa-i osandeasca si pe aceia si sa spuna: “Nu este nimeni (vrednic), afara de Macarie“. N-a trecut mult si a inceput sa spuna: “Cine este Macarie? Nu este nimeni (vrednic), afara de Vasile si de Grigorie“. Insa degrab a inceput sa-i osandeasca si pe aceia, zicand: “Cine este Vasile? Si cine este Grigorie? Nu este nimeni (vrednic), afara de Petru si de Pavel“. I-am zis: “Cu adevarat, frate, in scurta vreme vei incepe sa-i defaimi si pe acestia“. Si, credeti-ma, dupa un timp a inceput sa zica: “Cine este Petru? Si cine este Pavel? Nimeni nu are vreo insemnatate, afara de Sfanta Treime“. In cele din urma s-a trufit si asupra lui Dumnezeu insusi, si astfel si-a pierdut mintile. Tocmai de aceea, fratilor, trebuie sa ne nevoim din toate puterile noastre impotriva trufiei celei dintai, ca nu cumva sa cadem putin cate putin in cea de-a doua, adica in trufia desavarsita”.

Pentru cei ce doresc sa se lupte cu trufia, ne vom opri asupra inceputului trufiei: slava desarta. Care este legatura dintre trufie si slava desarta? Dupa Ioan Scararul, “intre aceste patimi este aceeasi deosebire ca intre fecioras si barbat, intre grau si paine, pentru ca slava desarta t este inceputul, iar trufia este sfarsitul“, iar altundeva numeste slava desarta “inainte-mergatoarea trufiei“.

Ce este, dupa insusirile sale, slava desarta?

La infatisare ea este “schimbare a firii” (adica a ceea ce a fost pus in noi de Dumnezeu), “iar dupa soiul sau este risipire a ostenelilor, pierdere a sudorilor, rapitoare a comorii si a sufletului, odrasla a necredintei, inainte-mergatoare a trufiei, inecare la mal, furnica in arie, care, macar ca este mica, totusi rapeste orice osteneala si orice roada. Furnica asteapta sa se adune graul, iar slava desarta asteapta sa se adune bogatia, pentru ca furnica se bucura ca va fura, iar slava desarta se bucura ca va risipi“.

Oricine se osteneste pentru Dumnezeu slavindu-se in desert, degeaba se osteneste, degeaba asuda, pentru ca are in el acest rapitor al comorii duhovnicesti, cu care se poate ineca – si nu in largul marii, ci chiar la mal. Dupa cum spun Sfintii Parinti, “omul ce se slaveste in desert este inchinator la idoli, chiar daca are nume de credincios. El crede ca Il cinsteste pe Dumnezeu, insa de fapt nu place lui Dumnezeu, ci oamenilor“.

“Postul celui ce se slaveste in desert ramane fara plata si rugaciunea lui – stearpa, fiindca el face atat una, cat si cealalta pentru a fi laudat de oameni. Nevoitorul ce se slaveste in desert isi aduce singur o indoita vatamare: si trupul si-l istoveste, si nici rasplata nu primeste“.

Pentru noi are insemnatate sa stim cum putem recunoaste in noi slava desarta, care este semnul ei cel mai important. Putem recunoaste slava desarta dupa faptul ca “faci pana si cel mai marunt lucru ca sa te vada oamenii” sau ca “omul, daca nu vede langa sine pe nimeni care sa-l laude, vadeste fapte ale slavei desarte“.

Care e starea celui ce se slaveste in desert?

Slava desarta pune stapanire pe noi atunci cand nu ne impotrivim ei. Ea ne insoteste in orice virtute a noastra. “Tuturor le lumineaza soarele, fara sa faca deosebire, iar slava desarta se bucura de toate virtutile. De pilda, ma slavesc in desert atunci cand postesc – insa cand dezleg postul ca sa ascund de oameni infranarea mea, iarasi ma slavesc in desert, socotindu-ma intelept. Sunt biruit de slava desarta cand ma imbrac in haine bune, insa si cand ma imbrac in haine proaste fac acelasi lucru. Incep sa vorbesc – sunt biruit de slava desarta; tac din gura, si iarasi sunt biruit de ea. Oricum ai arunca acest trepied, un picior tot ramane in sus”.

Trebuie sa ne luptam cu slava desarta, trebuie sa aducem ceva impotriva ei, ceva care s-o faca sa piara. Slava desarta este o patima foarte primejdioasa pentru noi. Daca n-ar fi in noi slava desarta, poate ca sunt multe lucruri pe care nu le-am face, dar pentru slava desarta biruim orice alta patima. Astfel, slava desarta ii face pe cei maniosi “blanzi inaintea oamenilor“, si ei se infraneaza nu pentru ca asa a poruncit Domnul, nu pentru ca si-ar spune: “in fratele meu este chipul lui Dumnezeu, pe care nu trebuie sa-l injosesc“, ci pentru ca se tem: “s-ar putea sa-si faca oamenii o parere proasta despre mine“.

Iata ce povesteste Ioan Scararul: “Odata, sezand in chilie, am cazut in asemenea trandavire incat aproape ma gandeam sa o parasesc. Au venit insa niste pelerini si mi-au grait, ca unuia care se linisteste, o multime de laude – si gandul trandavirii m-a parasit indata, fiind gonit de slava desarta. M-am minunat cum acest drac turburator se impotriveste tuturor duhurilor“.

Prin aceasta, Ioan Scararul arata ca nu este patima pe care sa nu o poata birui slava desarta. De obicei, credem ca aceasta este o biruinta, cand de fapt este o infrangere, intrucat aici patima mai slaba nu este dezradacinata cu totul prin pocainta si prin frica de Dumnezeu, ci se supune patimii mai tari. Slava desarta alunga numai pentru o vreme cealalta patima, o ascunde de noi si prin insusi acest fapt nu ne ingaduie sa ne luptam cu ea.

Cand vorbim despre slava desarta, trebuie neaparat sa insemnam caile pe care ea se dezvolta in noi. Una dintre aceste cai este multa graire. “Multa graire e tron, pe care slavei desarte ii place sa se arate si sa se dea in spectacol cu multa pompa”. Cazand in multa graire, dezvoltam in noi insine slava desarta. Pe langa asta, nu are insemnatate doar ceea ce spun, ci si daca oamenii imi spun multe si mai ales daca ma lauda – si asta dezvolta slava desarta. Slava desarta se nimiceste prin tacere: “Tacerea lui Iisus l-a rusinat pe Pilat – si tacerea gurii barbatului binecredincios va surpa slava desarta”.

Dupa cum vedem, lupta cu trufia trebuie sa inceapa prin lupta cu slava desarta. In aceasta intreprindere ne ajuta inca un mijloc foarte eficace, si pe acesta ni-l da Domnul: este necinstea, o buna doctorie pentru cel ce se slaveste in desert. “Adeseori Domnul ii tamaduieste de patima lor pe cei ce se slavesc in desert prin necinstirile ce li se intampla.”

Se poate vorbi de anumite etape ale nimicirii slavei desarte. “Inceputul nimicirii slavei desarte este paza urii si iubirea necinstei, mijlocul e taierea tuturor mestesugirilor pe care le nascoceste slava desarta, iar sfarsitul (daca are sfarsit aceasta prapastie) este a te stradui sa facem inaintea oamenilor, fara a simti nici un necaz, ceea ce ne aduce necinste”.

1. Inceputul este “paza gurii si iubirea necinstei“. Asta inseamna ca trebuie sa ma stradui sa-mi tin gura si sa inteleg, in masura in care pot, ca necinstea imi aduce folos. Trebuie sa ma smeresc singur, dinlauntru, zicand: “ma slavesc in desert, si asa imi trebuie“.

2. Gandurile de slava desarta ne insotesc in toate si ne pun piedici in orice lucrare, insa noi nu putem incepe nemijlocit lupta cu ele. Orice lupta cu patimile incepe nu cu gandurile, ci cu faptele: la inceput sunt dator sa imi pazesc gura si sa iubesc necinstea, si doar atunci pot trece la treapta de mijloc a nimicirii slavei desarte, care este pazirea gandurilor, taierea lor.

3. Care este sfarsitul acestei lucrari? El sta in a face inaintea oamenilor, fara sa simtim vreun necaz, ceea ce ne aduce necinste. Asta este deja ceva cu totul departe de asezarea noastra sufleteasca, este cununa sporirii, pe care o vedem la nebunii pentru Hristos. “Daca hotarul, insusirea osebitoare si chipul celei mai mari trufii sta in aceea ca omul, de dragul slavei, fatareste virtutile care nu se afla intr-insul, semnul celei mai adanci cugetari smerite este ca omul sa primeasca uneori, de dragul necinstei, vini care nu se gasesc in el. Asa a facut acel cuvios Parinte (Avva Simon) care a luat in maini paine si branza, asa a facut si acel lucrator al curatiei care s-a dezbracat si a strabatut orasul fara urma de patima (Cuviosul Serapion Sindonitul, din Lavsaicon)“.

Daca hotarul cel mai de pe urma al slavei desarte este atunci cand ne admiram chiar si atunci cand suntem singuri (oratorul care pozeaza in fata oglinzii, gandindu-se la discursul pe care il va tine; artistul care viseaza la tabloul pe care il va picta, zice “uite asa si asa am facut” si isi inchipuie ca deja a facut ceva; femeia care se admira in oglinda cu toate ca n-o vede nimeni), in schimb “semnul desavarsitei lipse de slava desarta este a nu fi furat niciodata de gandul acesteia chiar si atunci cand sunt de fata altii. Daca semnul pierzarii, adica al trufiei, este a te mandri chiar si cu cele mici si neinsemnate, semnul cel mantuitor al smereniei este a cugeta smerit la tine insuti chiar cand ai fapte si insusiri mari“.

Sfintii Parinti descriu si alte feluri de trufie. Avva Dorothei scrie: “Trufia este lumeasca si calugareasca: trufia lumeasca este atunci cineva se mandreste fata de fratele sau ca este mai bogat sau mai frumos decat el, ori ca poarta haina mai buna decat el, ori ca este de neam mai bun decat el. Asadar, cand vedem ca ne mandrim cu acestea, sau cu faptul ca manastirea noastra este mai mare, sau mai bogata, sau cu obste mai numeroasa, se cuvine sa stim ca ne aflam inca in trufia cea lumeasca.

Se intampla si sa ne slavim in desert cu oarecare daruri firesti, unii, de pilda, se slavesc in desert cu faptul ca au glas frumos si canta bine sau ca sunt modesti, lucreaza cu ravna si sunt constiinciosi in ascultare. Iar trufia calugareasca este atunci cand cineva se slaveste in desert cu faptul ca se nevoieste cu privegherea, cu postul, ca este evlavios, are vietuire buna si osarduitoare. Se intampla ca unii sa se si smereasca de dragul slavei desarte. Toate acestea tin de trufia calugareasca.

Desi orice trufie trebuie starpita din noi, ne aflam in asa o stare ca nu putem deloc sa nu incercam simtamantul trufiei – iar daca asa stau lucrurile, Sfintii Parintii spun ca este mai bine sa ne mandrim cu darurile duhovnicesti decat cu cele lumesti: “Daca cineva nu reuseste sa nu se mandreasca deloc, macar sa se mandreasca cu sporirea calugareasca, nu cu cea lumeasca”. “Cine se mandreste cu darurile firesti, cum ar fi istetimea, maiestria in scriere si vorbire, agerimea mintii si alte insusiri de felul acesta, pe care le dobandim fara osteneala, acela nu va primi nicicand bunatatile mai presus de fire, fiindca cel nevrednic in putin va fi si in mult tot nevrednic si stapanit de slava desarta“.

De unde si pana unde sa ne mai luptam cu trufia duhovniceasca, daca nici nu avem cu ce sa ne mai trufim… Dar trebuie sa oprim slava desarta lumeasca si sa ne amintim ca cel ce a cazut in robia trufiei lumesti nu poate nadajdui sa sporeasca. Si, indeobste, nu avem de ce sa ne slavim in desert cu nimic, pentru ca nimic nu este al nostru, ci toate sunt dar de la Dumnezeu, si noi insine suntem ziditi tot de Dumnezeu.

“Este rusinos sa te slavesti in desert cu podoabe straine, si este cea mai mare nebunie sa te mandresti cu darurile dumnezeiesti. Sunt ale tale numai virtutile pe care le-ai implinit fara ajutorul mintii, pentru ca mintea insasi ti-a fost data tot de la Dumnezeu. Pe seama osardiei tale sa pui doar nevointele pe care nu le-ai facut in trup, fiindca nici trupul nu-i al tau, ci e faptura lui Dumnezeu.”

Noi incurcam toate starile acestea – dar trebuie sa incepem prin dezradacinarea slavei desarte, fiindca putem ajunge sa respingem ajutorul dumnezeiesc, precum si face acum lumea. Toate treptele trufiei sunt legate intre ele. Daca bagam la cap faptul ca trufia nimiceste roadele oricarei fapte bune pe care o facem, ca ea este “inecare la mal“, ca multi nevoitori n-au facut decat sa-si aduca indoita vatamare datorita slavei desarte, iar Ioan Scararul chiar spune ca “calugarul trufas nu are nevoie de drac, pentru ca singur s-a facut siesi drac si potrivnic“, daca luam in serios toate aceste lucruri, vom intelege de ce am pomenit la inceput citatul: “inceputul trufiei este radacina slavei desarte; mijlocul este defaimarea aproapelui, trambitarea nerusinata a propriilor osteneli, lauda de sine din inima, urarea mustrarii; iar sfarsitul este lepadarea ajutorului dumnezeiesc, nadajduirea in propria stradanie, naravul dracesc”.

Trebuie sa ne amintim aceasta intotdeauna, pentru ca suntem inclinati sa ne slavim in desert la orice gest pe care-l facem, ne slavim intotdeauna si in toate. Haideti, deci, sa ne luptam, haideti sa ne amintim ca prin aceasta lupta se incepe smerenia – acea virtute pe care n-o cunoastem deloc si pe care nici macar Ioan Scararul nu poate s-o defineasca.

“Smerita cugetare este virtute fara nume a sufletului, al carei nume le este cunoscut doar celor ce-au cunoscut-o din propria lor cercare“. “Nici un cuvant nu poate talcui cum este ea. Un singur inscris are comoara aceasta – inscris de nepatruns cu mintea, intrucat vine de Sus, si cei ce se apuca sa-l talcuiasca prin cuvinte iau asupra lor osteneala unei incercari mari si fara sfarsit. Inscrisul acesta este: sfanta smerenie“.

Sfantul Serghie Meciov

Crestin ortodox

Larry Watts este autorul bine-cunoscutei lucrări „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”, Bucureşti, Ed. RAO, 2011, al cărui al doilea volum este în curs de apariţie. Într-un studiu publicat de Woodrow Wilson Center – Cold War International History Project (Proiectul International pentru Istoria Razboiului Rece) International Center for Scholars din Washington, D.C., istoricul american Larry Watts dezvăluie în premieră numele de cod atribuit de K.G.B. ţintei România: „Obiectiv 24″. „A Romanian INTERKIT? Soviet Active Measures and the Warsaw Pact «Maverick», 1965-1989″, este titlul original al studiului profesorului Larry Lee Watts, studiu însoţit de o serie de documente din (fostele) Arhive K.G.B. ale R.S.S. Moldoveneşti, traduse şi publicate pentru prima oara în limba engleză. Istoricul american pătrunde din nou în culisele sistemului strategic si de securitate al U.R.S.S. şi, graţie bagajului său impresionant de informaţii şi a calităţii analizei „chirurgicale”, reuşeşte sa extragă cu precizie şi să prezinte publicului firul director al „măsurilor active” ale sovieticilor împotriva României: ura! Ura faţă de politica naţionala a regimului Ceauşescu în relaţiile sale directe cu China şi S.U.A. sau N.A.T.O., ura faţă de poziţia independentă adoptată în raporturile cu Pactul de la Varşovia cât şi ura faţă de poporul român însuşi.

De ce ne-au urât sovieticii atât de mult?

Atacurile concertate ale sovieticilor au vizat limba română, istoria naţională, credinţa ortodoxă, constiinţa şi identitatea etnică, fiinţa naţională, prin ordine dure şi măsuri elaborate, prezentate detaliat de către istoricul american, cu trimiteri concrete la politicile subversive duse de K.G.B. prin aparatul central şi secţia din R.S.S.M., contra României. Documentele secrete analizate de Larry Watts dovedesc existenţa unui real şi continuu război împotriva identităţii naţionale româneşti, ale cărui efecte se resimt şi astăzi pregnant, atât în România, unde este perpetuat sub alte forme şi de către alte masti, cat si, mai ales, în provinciile româneşti Basarabia şi Bucovina, împartite de „strategii” lui Stalin între actualele republici Ucraina şi Moldova în trei, chiar patru felii, aproape imposibil de reunit.

UM 0110 – Anti-K.G.B.

În premieră, istoricul american relevă existanţa unui plan secret al K.G.B. de distrugere a României pe toate căile, codificată in documentele K.G.B. drept „Obiectivul 24″. Teama agenţilor sovietici că românii, prin contraspionajul lor – în special prin Unitatea unică în spaţiul comunist european, UM 0110, supranumită „Anti-K.G.B.” -, să afle de existenţa acestui plan, a făcut ca numele României să dispară complet din documentele care circulau între Centrală şi filiale serviciilor speciale sovietice, fiind înlocuit cu denumirea codificată: „Obiectiv 24″. 24 din 24 de ore? Nu stim. In tot cazul, În comunicările secrete ale KGB, „Obiectivul 24″ împreună cu organele lui speciale sunt cotate la acelaşi nivel informativ de periculozitate cu S.U.A., R.F.G. si Israel. Dintr-o astfel de nota, mai precis din Decizia Colegiului K.G.B. al U.R.S.S. emisa în 28 noiembrie 1989 (!) şi obţinuta şi publicată pentru prima oara de istoricii basarabeni Elena şi Gheorghe Negru reiese că „Obiectivul 24″ se afla în proximitatea Republicii (R.S.S.M.).

Obiectiv 24 – acelaşi termen de luptă ca şi cel împotriva serviciilor speciale ale S.U.A., R.F.G., Israel

Conform acestui document, Colegiul K.G.B. al U.R.S.S. trasa sarcini şi obiective pentru 1 ianuarie 1990 şi primul trimestru al anului m1990 şi hotăra înfiinţarea unei noi secţii a K.G.B. a R.S.S.M., „Secţia 3″, prin desfiinţarea „Secţiei 5″. La punctul 1 al acestei Decizii a conducerii centrale a K.G.B. se afirma: „Inspectoratele, împreună cu subunităţile operative trebuie să elaboreze către primul trimestru al anului 1990 propuneri ţinând de ameliorarea continuă a interacţiunii şi coordonării în activitatea privind lupta împotriva acţiunilor serviciilor speciale adverse şi a centrelor antisovietice străine folosite de acestea. […] A completa, către acelaşi termen, cu măsuri organizatorice şi operative planurile lineare ale comitetelor generale de luptă împotriva serviciilor speciale ale S.U.A., R.F.G., Israel („Cedru”, „Vector”, „Foton”), şi ale organelor speciale ale „Obiectivului 24″ („Acoperire”)”, se stipuleaza în documentul K.G.B. citat. Punctul 2 continuă pe aceeaşi linie directoare: „2. Personalul de conducere şi operativ al Secţiei 1 şi al Secţiei 3 trebuie să concretizeze până la 1 martie 1990, în scopul activizării luptei împotriva adversarului, centrele subversive din S.U.A., R.F.G., Israel, din alte ţări, precum şi organele propagandistice ale „Obiectivului 24″, care au în vizorul lor Republica” (R.S.S.M. – n.n.).[1]

Cu două săptămâni şi o zi în urmă, mai precis pe 13 noiembrie 1989, Nicolae Ceauşescu, în cadrul şedinţei C.P.Ex. de dinaintea Congresului al XIV-lea a abordat frontal problema Basarabiei şi a anularii Pactului Hitler-Stalin.[2] În actuala Republica Moldova deja aveau loc mişcări de eliberare naţională. Ceauşescu era intransigent în relaţiile cu U.R.S.S., privind Basarabia şi soarta Tezaurului, încă de pe vremea lui Hrusciov şi Brejnev.[3]

România devenise coşmarul strategic al U.R.S.S.

Desi în şedinţa respectivă, fiind conştient de prezenţa unor cunoscuţi agenţi ai K.G.B. în C.P.Ex., Ceauşescu a susţinut că nu va aborda, totuşi, problema Basarabiei şi a Pactului Hitler-Stalin la Congres, în discursul său din plenul Congresului, pe 20 noiembrie 1989, primul şi ultimul preşedinte al R.S.R. preciza: „În primul rând apare necesar să se adopte o poziţie clară, fără echivoc de condamnare şi anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluziile practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri şi dictate.[…] Operațiuni coordonate împotriva ţintei-România – acum codificată în documentele KGB drept « Obiectivul 24 » – au continuat si dupa 1986 până cel puțin la sfârșitul anului 1989. Dacă au continuat sau nu şi dupa 1989 – iar dacă da şi pentru cât timp, rămâne să fie determinat” […] România devenise coşmarul strategic al U.R.S.S.”, afirmă istoricul american în studiul său de 46 de pagini, însotit de alte 100 de file de documente desecretizate din Arhivele K.G.B., obţinute de la secţia din fosta R.S.S.M..

„În ciuda supoziţiilor Occidentului, conform cărora divergenţele sovieto-române de la sfarşitul anilor ’80 au fost motivate de ciocnirea reformismului relativ liberal al lui Gorbaciov cu conservatorismul anti-reformist al lui Ceauşescu, aceste documente sovietice indică faptul că motivele pentru confruntarea Moscovei cu Bucureştiul au ramas exact aceleaşi aşa cum au fost de-a lungul întregului Război Rece: controlul asupra teritoriului Moldovei/Basarabiei și a identităţii etnice a populației majoritare”, releva Larry Watts în concluzia lucrării sale publicata de Woodrow Wilson Center.

Sedinţa Comitetului Politic Executiv de la 13 noiembrie 1989 – Arhivele Naţionale, Fond CC al PCR – Secţia Cancelarie, dos. nr.63/1989

„Anul viitor se împlinesc 45 de ani de la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial. De aceea, România consideră că trebuie să se treacă la adoptarea măsurilor necesare soluţionării tuturor problemelor care nu s-au rezolvat încă.
În primul rând apare necesar să se adopte o poziţie clară, fără echivoc de condamnare şi anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluziile practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri şi dictate.”[4]

Nicolae Ceauşescu a propus un subiect neobişnuit dezbaterii plenului: „Probleme legate de Moldova sovietică”. Criticat tot mai des de Mihail Gorbaciov pentru faptul că nu era adept al Perestroicii, secretarul general al P.C.R. încerca să intimideze conducerea sovietică prin readucerea în dezbatere a Pactului Hitler-Stalin din 1939 şi statutului etnicilor români dintre Prut şi Nistru. În cadrul discuţiei, Nicolae Ceauşescu a făcut un istoric al convorbirilor sale cu liderii de la Kremlin pe tema Basarabiei, din care reieşea că Gorbaciov era la fel de „refractar” ca şi Hruşciov sau Brejnev. (Ilarion.Ţiu)

„Să se soluţioneze, în mod corespunzător, problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord”.

– Tov. Nicolae Ceauşescu: „Vreau să ridic, în faţa Comitetului Politic Executiv, încă o problemă, care nu urmează s-o punem în Congres, nici public, deocamdată, dar faţă de care trebuie să adoptăm o poziţie mai clară. Este vorba despre probleme legate de Moldova sovietică.Aţi citit cu toţii informaţiile şi ce se întâmplă acolo. Am atras atenţia tovarăşilor că trebuia să le publice în presă şi va trebui să publicăm, dar noi nu putem să nu luăm nici un fel de poziţie în această problemă, având în vedere în primul rând, că problema Basarabiei este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre Uniunea Sovietică şi Hitler. Anularea acestui acord, în mod inevitabil, trebuie să pună şi problema anulării tuturor acordurilor care au avut loc , inclusiv să se soluţioneze, în mod corespunzător, problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Va trebui să discutăm în Uniunea Sovietică această problemă în perioada imediat următoare. De altfel, în timpul lui Hruşciov am mai discutat această problemă. Când ne-am întors din China, în martie 1964, ne-am întâlnit cu el. Şi, între alte probleme, legate de relaţiile cu China, am discutat şi problema Basarabiei. El nu a respins-o, dar am convenit, de altfel, să se întâlnească delegaţiile celor două partide – şi s-au întâlit -, dar au intervenit probleme cunoscute în legătură cu Hruşciov şi nu s-a făcut nimic. Asta a fost.“

„Brejnev au spus că aurul s-a pierdut. Pe mine nu mă interesează că s-a pierdut sau ce au făcut cu el…”

În 1965 în întâlnirea pe care am avut-o cu Brejnev, am discutat, de asemenea, problema aurului şi a tezaurului nostru, pe care România îl are în Uniunea Sovietică şi despre care există un decret semnat de Lenin, prin care se spune că aparţine poporului român şi că va fi restituit atunci când în România va fi pu¬terea muncitorilor şi ţăranilor. Am întrebat, sunt şi stenogramele, dacă consideră că în România nu este încă puterea muncitorilor şi a ţăranilor?! Sigur, atunci a avut o poziţie favorabilă Sealeapin, care a spus că tovarăşii români au dreptate, dar trebuie să se analizeze şi să vedem cum să soluţionăm această problemă. Ceilalţi, inclusiv Brejnev au spus că aurul s-a pierdut. Pe mine nu mă interesează că s-a pierdut sau ce au făcut cu el, pentru că la un moment dat, ne-au spus că l-au luat „albii”.
– Tov. Elena Ceauşescu: Albii erau tot acolo.
– Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu mă interesează cine l-a luat.
– Tov. Elena Ceauşescu: Să ne dea de la ei.
– Tov Nicolae Ceauşescu: Pe noi nu ne interesează asta. În primul rând că Lenin a semnat acest decret în 1921, după ce s-a terminat cu albii. Este adevărat că nu am mai reluat această discuţie. Am vrut, la un moment dat, să discutăm această problemă şi cu Mihail Gorbaciov, dar nu au fost condiţii şi am spus s-o lăsăm ceva mai târziu. Sigur, într-o formă sau alta va trebui să reluăm şi problema Basarabiei. Trebuie oricum să ridicăm problema populaţiei din Republica Moldovenească, în concordanţă cu constituţia sovietică şi cu ceea ce afirmă acum ei. Trebuie să le asigure folosirea limbii, să le asigure, pentru că ei sunt o republică, sunt un popor. Ei însuşi (sic!) spun că sunt un popor moldovenesc. Sunt români şi nu-i lasă să folosească limba pe care o doresc ei şi, cel puţin, în prima etapă, să se asigure legături corespunzătoare între Moldova şi România. Sigur, nu dorim acum să ridicăm, într-o formă schimbarea imediată a graniţelor, dar soluţionarea acestei probleme trebuie gândită şi trebuie s-o discutăm. Să avem în vedere, în primul rând să publicăm poziţiile care sunt, mai cu seamă că ei le publică şi să avem lunile următoare o discuţie specială pe această problemă. De altfel în 1970-1975 am avut câteva discuţii cu secretarul cu problemele internaţionale de atunci – Katuşev – trimis de conducere, prin care ne cereau ca noi să recunoaştem în mod deschis, că Basarabia este a lor.
– Tov. Elena Ceauşescu: Asta nu se poate niciodată.

U.R.S.S. Adoptă măsuri mai brutale decât în trecut

– Tov. Nicolae Ceauşescu: În programul partidului avem o referire generală şi am spus că nu vom putea să recunoaştem. Una este problema graniţelor, ca rezultat al forţei, dar alta este să recunoaştem că poporul moldovenesc este un popor care nu are strânse legături cu poporul român, este un nonsens. Aceasta ar fi o altă problemă. Sigur punându-se problema anulării înţelegerii cu Hitler, este evident că în mod corespunzător intervine şi aici anularea. Noi vrem ca după Congres să avem o discuţie pe această problemă, pentru că nu se poate să acceptăm această situaţie şi felul cum ei acţionează. Vin şi fac o plenară şi anunţă că vor să îndrepte lucrurile, ce a fost în trecut, dar de fapt adoptă măsuri mai brutale decât în trecut şi continuă să-i împiedice să-şi pună în valoare problemele lor.
Asta ar fi o altă problemă pe care am vrut s-o ridic în Comitetul Politic Executiv şi este de fapt o problemă strict internă, dar am vrut să vedem care este părerea Comitetului Politic Executiv în această problemă. Dacă sunteţi de altă părere, vă rog spuneţi?
– Tov. Gheorghe Rădulescu (! – n.n.): Este foarte bine cum aţi propus.
– Tov. Manea Mănescu: Asta este realitatea şi nu se poate altfel.
– Tov. Nicolae Ceauşescu: Deci sunteţi de acord? (Toţi tovarăşii sunt de acord.) Aici nu este vorba despre existenţa unei naţionalităţi, sau a unor oameni care sunt de origine română şi se găsesc în Uniunea Sovietică, ci este vorba despre o parte a României, care a fost cedată datorită acordului cu Hitler. Cum s-au publicat aceste acorduri în altă parte va trebui să le publicăm şi noi. S-au publicat şi în Uniunea Sovietică.

Uniunea manifesta interes faţă de Basarabia şi Bucovina.

I-am spus şi lui Matei şi lui Olteanu, pentru că este legat şi de partea internaţională – i-am chemat pe amândoi pentru că, şi din punct de vedere internaţional, trebuie să lucreze împreună. Să publicăm aceste probleme, aceste acorduri, pentru că acolo se spune foarte clar că Uniunea Sovietică manifesta interes – asta este formula, în acordul semnat aparte, nu numai în acordul general, în care se pune că Uniunea manifesta interes faţă de Basarabia şi Bucovina. Este vorba de acordul dintre Molotov şi Ribbentrop şi unde se spune că Germania nu are interes şi nu are obiecţiuni faţă de acest lucru.
Un asemenea punct este şi în legătră cu Polonia, că în problema Poloniei şi Uniunea Sovietică manifesta anumite interese, adică împărţirea Poloniei. În realitate, de fapt, sovieticii au vrut să depăşească înţelegerea cu Hitler şi au cerut iniţial întreaga Bucovină şi Hitler s-a opus „ne-am înţeles numai atât”.
– Tov. Ion Stoian: Toate acestea sunt în stenogramele lui Hitler.
– Tov. Nicolae Ceauşescu: Este un protocol semnat de ministrul Afacerilor Externe de atunci al României.
– Tov. Elena Ceauşescu: Şi ne-au luat şi Insula Şerpilor.
– Tov. Nicolae Ceauşescu: Acestea ar fi unele probleme interne ale României, pe care trebuie să le avem în vedere. În legătură cu Raportul, în continuare, este prezentată poziţia României în problemele internaţionale, în care reluăm problema distrugerii armelor nucleare şi am introdus aici că ţările europene trebuie să realizeze un acord pentru înfăptuirea până în 1995 a distrugerii armelor nucleare din Europa, având în vedere că folosirea lor ar duce la distrugerea întregii Europe, în cadrul măsurilor generale de distrugere a armelor nucleare.[5]

Conspectul întâlnirii şi tratativelor purtate de L. I. Brejnev cu Nicolae Ceauşescu în Crimeea, la 5 august 1977, realizat de V.I.Potapov, şeful Sectorului Român al Secţiei C.C. al P.C.U.S.

„Exprimându-şi încă o dată nedumerirea faţă de pretenţiile sovietice, Nicolae Ceauşescu a spus că nu a luat cu sine materialele respective ce ar ilustra nerespectarea înţelegerilor de către partea sovietică, însă, odată ce chestiune a fost abordată, el ar dori să declare că în literatura sovietică şi, mai ales, în cea moldovenească se denaturează – ca şi mai înainte – următoarele trei grupuri de chestiuni:
1) se reabilitează politica ţarismului în Balcani şi în regiunea dunăreană, aceasta fiind prezentată doar în plan pozitiv (mai cu seamă în chestiunea româno-basarabeană).
2) este tratată incorect, ca şi până acum, chestiunea privind existenţa poporului moldovenesc, limbii moldoveneşti şi naţiunii moldoveneşti aparte.
3) ca şi mai înainte, în literatura moldovenească, clasicii români sunt numiţi incorect moldoveni.
În opinia lui Nicolae Ceauşescu, este absolut incorectă şi sub aspect istoric, social şi al luptei de clasă, şi sub aspect marxist afirmaţia că includerea, în 1812, a Basarabiei în componenţa Rusiei a fost legitimă şi conformă voinţei popoarelor. Nimic nu a fost legitim în acest act, afirma N. Ceauşescu. Alipirea s-a produs împotriva voinţei poporului şi împotriva dorinţei Guvernului moldovenesc. Am dori ca autorii sovietici să spună lucrurilor pe nume.”
(…)

Da, am fost, dar ei au vorbit cu mine româneşte!

Referitor la a doua chestiune, anul trecut, a subliniat N. Ceauşescu, ei au promis să recunoască RSS Moldovenească şi să nu o ignore. Am făcut aceasta, dar nu vom fi niciodată de acord cu ideea şi nu vom recunoaşte niciodată că există o oarecare naţiune şi o limbă moldovenească separate. (Aici el a făcut trimitere la Dimitrie Cantemir, la unii miniştri ţarişti şi la lucrările unor autori sovietici publicate în perioada 1927-1930, precum şi la Marea Enciclopedie Sovietică editată după război, în care se spunea că în spaţiul dintre Prut şi Nistru al U.R.S.S. locuiesc români).
L. I. Brejnev a opinat că nu trebuie să ne bazăm doar pe autori sau pe momente din lucrările acestora sau ale unor personalităţi, inclusiv Cantemir, care conţin teze avantajoase pentru români; lucrurile trebuie privite în mod real. Poporul moldovenesc, limba, cultura, conştiinţa lui naţională există în mod real, a declarat şi, oricât am nega acest lucru, el nu va înceta să existe. „Dumneavoastră, tov. Ceauşescu, printre altele, aţi fost la moldoveni şi v-aţi putut convinge că ei există în realitate”, a subliniat L. I. Brejnev.
„Da, a ripostat N. Ceauşescu, am fost, dar ei au vorbit cu mine româneşte”.
L. I. Brejnev l-a îndemnat să nu se agaţe de limbă, chiar dacă limbile moldovenească şi română ar fi absolut asemănătoare (deşi nu e deloc aşa), nici atunci nu va fi vorba de o naţiune unică. Căci în multe alte ţări popoarele vorbesc aceleaşi limbi, dar sunt naţiuni diferite (Austria şi Germania, S.U.A. şi Anglia, ţările arabe etc.). Şi, în această chestiune, a conchis L. I. Brejnev, dumneavoastră, Nicolae Andreevici, nu vă situaţi pe poziţii marxiste.
Referitor la a treia chestiune, N. Ceauşescu a declarat ca dovadă ce confirmă că limba, naţiunea moldovenească nu există de sine stătător e şi faptul că moldovenii fură clasicii români şi îi numesc moldoveni. Până şi pe M. Eminescu, adept înverşunat al unirii Moldovei şi Munteniei, care întotdeauna s-a considerat român, este fondatorul poeziei române, a făcut foarte mult pentru dezvoltarea limbii şi literaturii române, moldovenii îl numesc moldovean.”
—————————————————————–
[1] DocumentK.G.B.  elaborat la 28 noiembrie 1989.
[2] Conform transcrierii stenogramei sedinţei C.P.Ex. existentă la Arhivele Naţionale, Fond C.C. al P.C.R., Secţia Cancelarie, Dosar NR 63/1989, publicată de Ilarion Ţiu în „Jurnalul Naţional”
[3] Pe aceeaşi temă, citiţi şi:
– Arhive secrete 1: http://www.art-emis.ro/istorie/969-arhive-secrete-1.html
– Arhive secrete 2: http://www.art-emis.ro/istorie/986-arhive-secrete-2.html
– Moscova nu crede în lacrimi: http://www.art-emis.ro/istorie/1255-moscova-nu-crede-in-lacrimi.html
– Zilele cele mai lungi: http://www.art-emis.ro/istorie/1288-zilele-cele-mai-lungi-21-august-1968-si-13-noiembrie-1989.html
[4] Discursul lui Nicolae Ceauşescu la Congresul al XIV-lea al PCR, 20 noiembrie 1989
[5] Arhivele Naţionale, Fond C.C. al P.C.R., Secţia Cancelarie, dos. nr.63/1989/ Ilarion Ţiu, Jurnalul Naţonal

Sursa: http://www.art-emis.ro/jurnalistica/1345-obiectiv-24-tinta-romania.html

ANCA(2)

3. GENERALITĂŢI. Chiar înainte de familiarizarea cu dodia propriu-zisă, e posibilă definirea ei relaţională, în system binar.

1. Există exprimări care sunt dodii şi altele care nu sunt, fiecare tip fiind acceptat şi definit ca atare;

2. Alte exprimări nu sunt dodii, dar pot fi dodificate:

a. Prin modificări de text;

b. Prin modificări în sau de context a expuneri.

3. Sunt posibile exprimări care sunt dodii sau dodificate, date drept nondodii.

4. Există lucruri care nu sunt dodii, dar pot fi date drept dodii. Sub aspectul uzajului:

5. Un individ se exprimã numai în dodii (fapt lesne relevabil prin confruntare cu contextul).

6. Un individ se exprimă  şi  în dodii (fapt relevabil prin confruntare cu restul emisiei orale). Distanţa în uz între cele două tipuri de emisii e variabilă: de la prezenţa comună în microcontext, la aceea în zone separate ale existenţei, ilustrând deci o formã sau alta de dedublare (Urmuz, bunăoară, ca scriitor de literatură şi de referate sau de procese verbale).

Dodiile sunt iniţial limitate la limbaj; e de conceput extensia la acţiuni şi situaţii care implică voliţionalul, existenţa unui ţel, acţiuni corporale, instrumentale. În funcţie de cele douã posibilităţi, se conturează trei modalităţi de manifestare:

7.  Iniţial  se  exprimã  dodii  care genereazã un act dodiesc sau nu;

8.  Iniţial  se  produce  un  act  care determină o exprimare dodiescă;

9. Pe parcursul unui act oarecare se emit exprimări dodieşti;

Sub raport socio-spaţio-temporal:

10. O exprimare poate fi în dodii momentan sau definitiv;

11. Într-un loc anume sau oriunde, planetar luând lucrurile;

12. O exprimare este în dodii într-un anume spaţiu socio-profesional, etnic sau general. În acest sens, dodiile:

a. provin din absenţa  pe loc  sau  de durată a unei explicaţii semantice:

b. sunt datorate celui ce le emite, având un caracter voluntar, involuntar sau, altfel, indiferent faţă de recepţia discursului său;

c. datorate ignoranţei receptorilor, care nu vor sau nu pot să facã efortul înţelegeri a ceea ce receptează;

d. datorate ambilor termeni, dodia nefiind accesibilă ca sens nici celui care-o emite, nici receptorului.

Ilustrările unora din ipostaze este realizabilă de la componentele mentale vizând Absolutul până la cele triviale cotidiene. Crearea iudeo-creştină a Omului e un act dodiesc, prin absenţa sau ocultarea justificări designului divin. Acelaşi act este dodiesc prin formula ,,La început a fost Cuvântul”. Un tip de exprimare dodiescă este propriu Sybilei din Cumae. Păcală şi Tândalã sunt relevanţi pentru materializarea unor solicitări orale în acte dodieşti. În structura satului românesc, tradiţional funcţional prin acte şi exprimări este ,,nebunul satului”. În epoca sovietizată a literaturi române, apar prin prozele unor D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Nicolae Velea şi  alţii  personaje  cu  ,,bizarerii”  sau ,,ciudăţeni”, care sunt pur şi simplu moduri dodieşti de opoziţie blândă faţă de sistemul ideopolitic represiv.

Are  aparenţă  dodiescã  limbajul codificat,  pentru  cine  ignorã  codul.

Codificarea poate fi executată:

13. Pentru sine (Eminescu);

14. Pentru alţii, ca mod de comportament aluziv (Hamlet), arogant, provocator, acuzator, salutar (Iisus salvează pe păcătoasa adulterină scrind pe nisip ceva rămas definitive obscur), avertizator-profetic.

În sensul cel mai larg, dodi pot fi considerate orice abateri de la exprimarea denotativă şi de la logica primului silogism. Există, de exemplu opinia că literatura totalizatã comunist a fost una a eseului şi poeziei, salvată de esopism şi ,,vorbitul în dodii” (Adrian Alui Gheorghe,  De la ,,sfârşitul  istoriei”  la  sfârşitul ierarhilor, Conta, 7, 2011).

Posibilităţile de existenţă ale dodiilor sunt evidente local şi global; definesc folclorul şi literatura cultă, în genere, microcontextual.  Dar  construcţia  şi identificarea depind chiar şi de nivelul neurovegetativ  al  individului.  Într-o extremă, de altfel inexistentã, ar trebui situate omul ,,normal”, standardizat prin logica practică şi convieţuire socială: pentru un atare individ, dodiile sunt singularităţi extinse între gratuit şi nociv, distractiv şi demenţial. Fără îndoială, un atare individ există doar teoretic. La cealaltã extremă s-ar  afla individul filosof pentru care Universul ca totalitate este o dodie sau un ansamblu de dodii.

Pentru oricare dintre tipurile date, intereseazã sistemul de evaluare a faptului sau a faptelor-dodii.

Dodiile sunt relaţii, deci structuri situaţionale sau factuale identificate de individ în el, dincolo de el sau în raportul Eu-Noneu, prelucrabile şi evaluabile interior, orice text, prin producător sau receptor fiind validabil ca produs al vieţii interioare. Dodiile diversioneazã sau interzic comunicarea, în măsura în care deja funcţia conativă a limbajului este anulată, iar celelalte relativ compatibilizate într-o comunicare. Aceasta, evident, în cazul în care, dacă existã doi locutori, numai unul uzează de dodii, pentru că dacă ambii ar dodia simultan, atunci posibilitatea de evaluare a textului ar fi nulă.

Factorii vieţii interioare utili pentru evaluările de mai sus au fost cândva prezentaţi  de  Friedrich  Schlegel  în Psychologia Universalis. Viaţa interioarã este decisă de  Verstand,  Wille,  Vernunft şi  Phantasie, la care trebuie angajată informaţia,  în  măsura  în  care  este determinantă pentru Verstand şi Vernunft, termeni nu foarte dificil de diferenţiat în româneşte; toate se află în conflict, fiecare şi cu sine.  Vernunft/Raţiunea  există într-o infinită evoluţie, cogitaţie de labirint ce conduce exclusiv la irezolubile contradicţi. Verstand/Înţelegerea prezintă variate grade şi trepte, se împarte în multe sfere şi speci, generând multe înţelegeri care nu se mai înţeleg deloc, deşi fiecare în felul ei absolute este corectã, şi înţelegere de înţeles şi care înţelege corect. Chiar şi în cazul aceluiaşi individ, ceea ce el înţelege cu adevărat sunt cel  mai  adesea  numai  combinaţii  de fragmente şi de piese unice, care nici nu concordă cu adevărat şi care aproape niciodată sau foarte rar se lasă strânse într-o armonie deplină. Perspectivele subiective şi închipuirile, înşelările de sine, meteori iute modificaţi şi fantomele fără valoare ale pasiunii umane, în tot ceea ce aparţine fanteziei, sunt în genere cunoscute şi de la sine luminate. Dualitatea interioară, aşa de profundă, e moral multiplicată, şi duce la multiplicarea, dar şi la sfâşierea celor patru operatori. Important nu e raportul dintre Eu şi Non-Eu, ci ramurile sau părţile şi formele, speciile şi sferele conştiinţei în spirit şi suflet, înţelegere şi voinţă, înmiite discordii,  dualităţi  ale  conştiinţei  şi existenţei interioare. E o eroare a filosofiei şi logici sã omologheze doar ceea ce-i logic practic sau stereotip sistematizabil. Cine se rătăceşte nu-i tot una cu cine rătăceşte, cu conştiinţa a ceea ce face, crede şi ştie. Unitatea originară este echivalabilă sau determinabilă cu armonia; dar autentica armonie sau cel puţin unica originară e haosul.  ,,Nimic nu este mai original ca haosul”, conclude Schlegel.

O idee ce trebuie de acum subliniatã: europeanul e definit de dualităţi, antiteze, contradicţii simple, cu care se pot produce dodii simple, absurdităţi. Anca este unul care depăşeşte dualul prin trăire de tip hindus.

Acestea find zise, nu sunt lipsite de importanţă  unele  precizări  asupra ,,înţelegerii”, care defineşte raportul dintre producătorul de text şi cititorul lui. Michel Foucault a introdus în anii 70 termenul discours, pentru a tipiza un text fără autor, al vorbiri publice, ca rutinã instituţională; Wolfgang Iser a susţinut în Der implizite Leser  (1972) existenţa prin text a unei complicităţi intime între autor şi un cititor ipotetic, prezumţie definindu-l şi pe Umberto  Eco,  din  Lector  in  fabula (1979): ce afirmă Iser şi Eco trebuie însă variat, alături de complicitatea empatică fiind posibile inversiuni şi variaţii, autorul fiind şi el dispus să creeze aversiunea, contrarietatea, furia etc. unui cititor de programat. În sfârşit, Peter Sloterdijk completează tabloul relaţionărilor cu cea a cititorului nonimplicat: a celui care pur şi simplu nu citeşte textul. Un cititor real sau virtual pe care un autor se poate baza, bunăoară, pentru a plagia. (cf.  Doktor Wenn und Doktor Aber, Der Spiegel, nr. 49/ 2011). Dar Anca vrea o artă a scrisului în temeiul unicităţii textului haosului pentru un cititor unicat. ,,Nu statuie după om/carte nu după monom/nici binom nici astronom/ că ne potopi sodom/tu pe cine eu pe gnom/ fără de nici un income”  (Om).  ,,scriu în româneşte pentru un singur român pro-hibit/ în englezeşte pentru acelaşi nimeni mai liber”. (lupi traduşi după Dumitru, Dodii.  18-58).

***

ANCA

Alte extrase pot releva faptul că Anca îşi extinde perspectiva de comunicare a textului chiar şi asupra a ceea ce ar trebui să fie informaţiile asupra artei sale poetice, şi ea redusă la stilul general de redactare.

,,Pârâie spaţiul sub hârtie, dacã mai cresc copaci, de s-ar scrie pe frunză. Câte case jefuite.  La  toamnă,  voi  vorbi  iar  de literaturã. Cum a fost distrus Eminescu pe eşafodul sufletelor neaoşe. Psihologia se regenerează, vorba lui Culianu. Interdicţie patriei şi patrioţilor. Fluture la vale, râpa crapă, n-ai unde te mai duce, eşti pus în situaţia de a pierde. Oricând îţi dispare căpăstrul. Spurcă lumea cap de peşte. La Stângăceaua, baba îi cântă din fifă lui babu”.  (Swedenborges).  ,,N-am curaj să delirez din temă în temă. Aştern orice. Nu învăţ verbe italieneşti înaintea călătoriei mele. Povestesc în viu grai din Bucureşti prieteniei noastre şi o Alexandrie cu bărăgana primăvăratice…” (Sfinţi în Nirvana). ,,De-o viaţă vânez o poetică din care mă cârmeşte fitecine… .Ocult pe după proletcult, dicţie cosmică românească, imperialism-ghetto  în  biblioteci  ca  o ortografie-ortodoxie”  (la  gioia).

,,Muşcând nori, nu sunt lucruri mari şi mici, nu  e  viaţă,  nu  e  moarte,  alegerea incinerării,  libertatea  de  cuvinte, neînchiderea în logică, surpriza de a scrie pur şi simplu, nimic, precum vorbim nimic, mai mereu, cu o intimitate mai din tinereţe, cu atracţii şi  –  şi, dar profunzimile pânã la ocean şi-n josul lui, măcar fizice, mă poartă  chiar  acum  ca  altădatã  spre Bombay, cu sensibilitatea săracului, atentă fără să vrea, nerepetitiv, cât că repetiţia se arată istoric şi academic, doar am cochetat şi-n părţi, spre a rămâne alegeri dintâi, pe modă veche, nedărăpănată de teorile ce tocmai  m-au  respins”.  (Buddha  şi Colonelul).  ,,încrucişări cromozomiale /şi mă târâi hazard/în bafta haosului/când va cleveti clavecin”.  (încrucişări,  partea nimănui).  ,,cetăţean  de  Focşani/de Grădina Icoanei/scriu în mers dus/pe roţile gratuite/ca şi versurile/pe muzica luptei de clasă” (mortuarişti, partea nimãnui). ,,Vă  fac literatură, dreptul de a-mi arăta recunoştinţa curiozităţii”.  (Ibsenienii, 2005).  ,,Scriu într-o limbă care nu se mai aude  nici  la  ea  în  gură  şi  ce  tora.. (Ibsenieni, 2005).  .o identificare la hazard.  (idem). ,,plăcerea egoului şi ce mai rămâne/la prima spaimă fără discuţie/asta e treaba mea scrisul nimicului” (mai mult pe mine nu mă interesează, Sonete thailandeze).,,n-am  răbdare  să psihologizez, să produc studiu, să mă exprim, nu-mi dau libertatea exprimării, ar însemna să-mi dictez şi expresiile, cum fac propagandiştii  respectivei,  numai  ei debitându-se a se libera”  (idem).  ,,n-am epic  nu  suspans  flori  de  aşteptare”. (Rechinuri). ,,sfârşitul sau începutul lumi/ nu mai am umilinţa scritorului/rămân la exil  unde  oi  fi  scos/din  literatură  de gardienii globali” (calmatu-m-am New York Ramayana). ,,Sfinţenia şi  perfecţiunea  literară  se  întâlnesc  la Grigorie  de  Nazianz,  Ioan  al Crucii.Religiosul e dedus din literatură. Dante, un păcătos, a ajuns la perfecţiune prin geniul literar. Dumnezeu este un subiect infinit”. (Ibsenieni, 2005). ,,ce se va alege de poezia mea/din Argentina dar din România/din India s-a cam cules”.

Câte-o idee, o tezã sunt de extras din asemenea formulări: dar sunt ele decisive?

(Anul XII, Nr. 11-12 (152-153) . noiembrie-decembrie 2012

LITERE . Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni)

REVANŞA  UNEI  DIARISTE: RODICA ANCA, JURNA LAMAR

                                                                         Mircea  Gheorghe

Citite cu interes pentru calităţile literare şi partea lor instructivă şi documentară ori cu mefienţă pentru subiectivitatea  care  nu  ezită  să distorsioneze realitatea avantajos în favoarea autorului, jurnalele scritorilor sunt texte dependente de personalitatea celor care le semnează. Cu cât autorul este mai important, cu atât interesul public faţă de ceea ce înseamnă sau a însemnat viaţa lui cotidiană  este  mai  viu. Acesta este primul argument al editorilor şi apoi al cititorilor faţă de interesul suscitat de un text diaristic şi evident că este vorba despre un argument de bun simţ inatacabil. Căci trăim dintotdeauna într-o societate în care argumentul de autoritate le precede pe celelalte. Înainte de a analiza conţinutul ce ni se comunică, mintea noastră  analizează  instantaneu îndreptăţirea persoanei de a ne comunica acel conţinut. Problema se naşte atunci când argumentul de autoritate blochează tot procesul reflexiv şi din instanţă preliminară, se transformă în instanţă finală şi supremă care clasează totul fără să examineze.

Ne putem afla în această situaţie atunci  când  un  diarist  lipsit  de  o dimensiune publică marcantă ,,iese în lume” cu un jurnal ce ar trebui să producă o primire generală extrem de pozitivă,  dar  care  trece,  practic, neobservat. Mesagerul nu pare sã aibă autoritatea necesară pentru a tulbura atenţia noastră concentrată doar asupra protagoniştilor zilei.

Cred că acesta este cazul jurnalului semnat de Rodica Anca, Jurna Lamar,  la Editura Bibliotheca din Târgovişte, lansat în 2011 la târgul de carte Gaudeamus.

Rodica  Anca,  de profesie  designer,  face parte, împreunã cu soţul ei, poetul George Anca, din cohorta nu foarte numeroasa a celor care, pe urma lui Mircea Eliade, au intrat într-un  strâns  contact empatic cu cultura Indiei. Contactul acesta este sugerat şi de anagrama transparentă a titlului. Care titlu poate fi însã şi o deghizare pudică a adevăratului  nume  Jurnal  amar, considerat probabil de autoare prea explicit şi întrucâtva descurajant.

Căci jurnalul ei este, în mare parte, într-adevăr trist şi amar. În majoritatea paginilor temele predilecte sunt sărăcia, discontinuitatea relaţilor de comunicare cu cei apropiaţi, complicaţile bătrâneţi care se instalează inexorabil, demagogia şi prostia politicienilor, depresiile, frustrările, absurdul, lipsă de sens a vieţii cotidiene, -abordate pe un ton care trece prin toate registrele: dezabuzare, tandreţe, ironie şi autoironie, revoltă, sarcasm, cinism. Această  variaţie  conferă jurnalului o autenticitate fără nici o notă falsă, fiindcă vocea diaristei, percepţiile şi reflecţiile ei se modulează conform imprevizibilului realităţii. Nu ne întâlnim, ca în cazul altor autori de jurnale cu aceleaşi stări umorale de la prima până la ultima pagină. Nu ne întâlnim, de asemenea, cu aerul de superioritate atât de cunoscut şi de iritant, în fond, faţă de contemporani, judecaţi pentru cultura, limitele şi frustrările lor precare în raport cu ţinuta etică şi intelectuală exemplare ale diaristului. Dimpotrivã, autoarea din Jurna Lamar  îşi  iubeşte  prietenii, familia, vecinii, păstreazã cu sfinţenie amintirile frumoase despre cei cu care i s-a intersectat la un moment dat viaţa este o dona di casa tot timpul atentă la nevoile domestice ale celor din jurul ei. Este copleşită uneori de oboseală, de gânduri triste, de întrebări fundamentale pentru care nu există, fireşte, răspunsuri satisfăcătoare şi când se încumetă să-şi consemneze reflecţiile o face cu sfială şi cu un fel de modestie demnă. Vocea ei,  voit  frustă,  lipsită  de  orice complezenţă faţă de sine, apare de la primele rânduri: ,,16 septembrie, ora 4. Nu se poate dormi pe tristeţea asta! Încă de dimineaţă, ziua de ieri a început prin a fi de rahat. Mă dureau toate cele, eram ameţită şi-mi mai era şi lene! Nu m-aş fi ridicat din pat. Dar voiam să mă duc să-i cumpăr fetii veiozele alea la care mi-era gândul de aproape un an, de când le-am văzut şi n-am avut bani. Dar acum, că se mută la casa ei, trebuia să le cumpăr repede, până nu se terminau banii. Ce dacă plouă! Până văd cele două  reviste  ale  presei,  Cazan  şi Văcaru, până mă dezmeticesc cu trei ceşti de ness şi opt-zece ţigări, până mai dau două telefoane şi stabilesc cu Lenuş ora 10,35 pentru pornire, se opreşte şi ploaia”.

Este intrarea în materia primei zile a jurnalului, care poartă numele –  fiecare zi are un nume – Homo miserabilis.

Urmează  câteva  ore  stresante  de alergătură şi scotocire feminină prin magazine. Scurta listă a cumpărăturilor realizate sau doar dorite este aproape suprarealistă şi anticipează întregul univers al jurnalului: veioze, o perdea de duş cu lebede, carne de viţel sau de porc, pantofi, o faţă de pernă cu cai, o husă de blană pentru scaunul din maşina, o peniþã  kaki.  După  trei  ore  de peregrinare, diarista este epuizată de oboseală, o doare spatele. Pentru ea şi pentru prietena ei, Lenuş, a fost o zi de târguieli fără nimic lejer sau amuzant. Nu o zi de shopping.

Acesta este tonul jurnalului.

Ceva mai departe, cititorul este introdus fără ezitare şi cu naturaleţe în cotidianul diaristei. ,,Toate zilele mele încep la fel: cafeaua rece, făcută de cu seară,  revistele  presei  cu  Cheli  şi Văcărelu, ceva ameţeli şi amorţeli, care trebuie neglijate, planificarea celor ce trebuie făcute în ziua respectivă (a celor care nu pot fi amânate sau ignorate). Apoi începe o lungă perioadă de «încă o ţigarã», «asta-i ultima», «iar mi-a băut G. aproape toată cafeaua, trebuie să-mi mai fac un ibric, că nu mi-am înghiţit gălbenuşu’» «of, vai, au», «ia să mai beau una», «ce viaţă de căcat», «au, mijlocul!», «au, capul!» s.a.m.d. După două ore de lălăială, de olecăială, după ce mai văd o dată revistele presei, încă nu mă simt gata să iau taurul de coarne, aşa că deschid calculatorul şi mă joc nişte joculeţe stupide şi îndobitocitoare, până mi se acreşte. După trei-patru ceşti de ness şi cel puţin zece ţigări, mă simt mai viguroasă şi cu psihicul mai ţanţoş, sun la Popeasca  să  stabilim  traseul  la cumpărături, mă extrag dureros din fotoliu şi mă echipez de piaţă”.

Dar o asemenea zi poate sfârşi frumos. Diarista află că un dicţionar englez-dzongha pe care l-a ilustrat cu mult timp în urmă, când se afla în Bhutan, în ani ‘80, circulă şi este cunoscut printre călugării budişti din Tibet: ,,Gata! Nu mai sunt tristă şi acră pe viaţă! Ce contează nişte treburi minore pe care le avem cu toţii de făcut! Moralul, psihicul, speranţa, au sărit până la cer. Sunt fericită. Ieri a fost o zi de aur”.

Momentele  de  bucurie  care alternează cu cele de amărăciune, fără a prevala asupra acestora, sunt totuşi relativ numeroase. Sunt bucurii mărunte casnice, legate de familie, de prieteni, de un  examen  reuşit  al  fiicei,  de  o aniversare, de o masă festivã de Crăciun, de o revedere a lui G. după o lungă absenţă  şi  altele  de  acelaşi  fel.

 Evenimentele acestea tipice nu s-ar desprinde de pagină dacă n-ar fi spiritul de observaţie mereu ascuţit al diaristei sub lentila căruia totul se măreşte şi devine interesant. O secvenţă memorabilă de umor negru este descrierea unui drum cu peripeţii la Alexandria:

,,Ăstora cu moartea li se stricase maşina. Moarta trebuia dusă la Alexandria, pentru înmormântare. Apelează la Lili să le dea maşina lui Costică. Acesta fiind în delegaţie, cade în sarcina lui Andrei,  fiul  lor,  să  se  ocupe  de împrumutul maşinii. Andrei tocmai se întorsese  de  la  slujbă,  că  lucrase noaptea. Băiatul n-are curaj să dea maşina pe mâna unuia în care nu are încredere: ,,ori te urci tu, mamă, la volan (maică-sa, Lili, nu şofează), ori el, tot aia e!” Aşa că se duce el la Alexandria. După ce mai întâi încarcă oalele cu mâncare şi alte chestii necesare, colivă şi moarta! Care începuse deja să miroasă!  Acesteia  nu  i-au  scos certificatul  de  deces,  poate  din economie, poate pentru a mai scuti din alergatură,  aşa  că  au  proptit-o  pe bancheta  din  spate,  cu  picioarele crăcănate peste oala cu salată orientală, familia s-a înghesuit cumva pe lângă decedată şi au pornit la drum. ,,În viaţa mea nu mai fac salată de-asta, că mi se întoarce stomacul pe dos”, se indignează biata Lili. ,,Cum, au plecat cu coana mare ca şi când ar fi fost vie?” ,,Da, bine că nu i-a oprit poliţia pe drum, poate îl mai şi amenda pe Andrei!” O sunase /pe Lili/ când au ajuns acolo. Unde îi aştepta altă tărăşenie: casa, super-blindată contra hoţilor – care încercaseră mai demult să intre peste babă – cu gratii şi uşă de fier, cu lacăte, yale şi zăvoare. Dar uitaseră să ia cheile!”.

Jurnalul  se  încheie  cu  pagini memorialistice pline de tandreţe despre copilărie asociate cu o revelaţie morală care o conciliază cu toate frustrările sale – cea a iubiri dezinteresate care este în sine o valoare şi o şansă de fericire. ,,Azi am recitit tot ce am scris în ultimii cinci ani. Şi mi-am dat seama unde am greşit. Am iubit oameni dar, din orgoliu, am aşteptat să mă iubească şi ei. Nu aşa trebuie. Trebuie să dai totul fără să aştepţi să te răsplătească iubindu-te, la rândul lor. Trebuie să-ţi dăruieşti inima fără niciun fel de condiţii, fără niciun fel de aşteptări, fără nicio rezervă. Să iubeşti pe fiecare aşa cum este, cu bune şi cu rele, să-l sprijini când are nevoie, să simtă că are în tine un prieten. Din orgoliu, am aşteptat ca relaţia să fie reciprocă şi d-aia m-am simţit neajutorată când m-au dezamăgit, când m-au rănit, când m-au părăsit. Acuma ştiu. Bine, descoperirea nu am făcut-o eu prima. Cred că vine din Biblie, de la Domnul Iisus, de la Sfinţi, de la filosofi, de la mari învăţaţi /../ Mă culcasem, aproape că adormisem şi mi-am adus aminte că la ora unu, dl. Marcel Petrişor avea un interviu pe TVR. Mi-a fugit somnul şi m-am aşezat la tv. Îl ştiam din povestirile lui G., nu l-am întâlnit vreodată. La sfârşit, după ce a povestit multe amintiri triste din anii de închisoare (cu amărăciune, cu ruşine şi un soi de vină mi-am reamintit că deşi eram adolescentă prin l951-1956, habar n-aveam despre ce suferinţe şi nelegiuiri se petreceau cu oamenii, de parcă am fi trait în universuri paralele), la sfârşitul emisiuni deci, spune exact acest principiu: să iubeşti oamenii fără să pretinzi să te iubească şi ei la rândul lor”.

S-ar zice un fel de  happy-end  la sfârşitul unui lung şi chinuitor examen interior datorat îndoielilor de sine şi de ceilalţi. Sau o revanşă asupra acestor îndoieli, întărită de o nouă certitudine: scriind cu dragoste despre alţii, despre oamenii care i-au luminat copilăria, diarista s-a transformat în memorialistă şi a descoperit un sens care-i ordonează viaţa către un rost ce trece dincolo de pragul cotidianului: ,,Am întâlnit de-a lungul vieţii mele, câteva femei pe care le păstrez în suflet ca pe nişte icoane sfinte. Nu peste mulţi ani nu va mai rămâne nimeni care să-şi amintească de ele. Şi-atunci vor muri pentru a doua oară şi pentru totdeauna. Dacă vor avea un dram de noroc, vor mai trăi un timp prin cartea asta, pe care le-o dedic cu iubire şi respect./../ Şi-apoi, dacă eu nu scriu despre acele locuri, timpuri, oameni, cine să-şi mai amintească despre tot peste zece ani? E ca o datorie faţă de mamă, de Rina, faţă de toţi acei minunaţi ţărani”.

 ____

1.Să ne reamintim că într-unul dintre dialogurile sale din tinereţe , Ion, Platon, îi contesta lui Homer exact această îndreptăţire, autoritatea sa ca sursă de adevăr în raport cu anumite subiecte. Când vorbeşte de cursele de cai, despre pescuit, despre război, despre ceea ce stimulează setea etc. nu Homer, observa Platon, este deţinătorul adevărului, ci cei care prin natura profesiei lor au o legătură directă cu asemenea situaţii: conducătorul de cai, pesacrul, generalul, medical. Discursul poetic despăre aceste subiecte este datorat unei inspiraţii divine, un dar al zeilor, nu semnul unor competenţe specifice, iar valoarea lui nu este adevărul, ci frumuseţea.

(Anul XII, Nr. 11-12 (152-153) noiembrie-decembrie 2012

LITERE . Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni)

Colocviile de Marţi
18 decembrie 2011, ora 17, Calderon 39

Amfitrion: Dr. George Anca

Intervenţii:
Carmen Hendershot: Christmas Letter
Sorana Gorjan: Profețiile lui Radu Stanca
Elisabeta Isanos: Mâneca de crini
Surender Bhutani: Journey
Puşi Dinulescu: Între cuvânt şi scenă, Caragiale, Lorca
George Anca: Redundanţă avatarică
Vasile Andru: Yaatra Mexic (Maya)
Mihai Teordorescu – Specificul totalitarismului fascist
Nicolae Bulz: Romulus Vulcanescu, Mihu Vulcănescu (3)
Bianca Beatrice Michi: Pe scara lui Wittgenstein

Teatru de poezie:
Recital Romeo Tudor

Lansări:
Daniela-Olguţa Iordache: Imberie către Margarona, Bibliotheca, Târgoviște, 2012

Omul brav, semeţ, sănătos intră în rezonanţă, în mod obişnuit, parcă în mod mai firesc, cu cuvântul DEMNITATE. Se şi poate imagina Măria Sa, Demnitarul, urmându-şi misiunea nobilă, cu mersul înainte, cu hotărâre cu braţul puternic, trupul vânjos, sănătos …. Se pare că este şi mai uşor să-ţi aperi demnitatea când starea de sănătate îţi este foarte bună, când tot organismul, toate organele funcţionează normal şi regulat.

Dar, … mai este câte unul… (de n-ar fi aşa mulţi …): sănătos, care se bucură de o sănătate deplină, care nu suferă de nici o boală sau infirmitate, teafăr, zdravăn, care nu este bolnav de nimic, … şi care, totuşi, de multe ori îşi calcă demnitatea umană în picioare, este nevrednic de încrederea acordată, dezamăgind lumea, netrebnic chiar, păcălind pe cei din jur cu mândria-i „aburindă, cu puterea arătată, cu sănătatea afişată.

        Dar, să-l privim mai cu atenţie şi pe cel bolnav, rănit, îndurerat, suferind, să-i străpungem cu credinţă privirea-i umbrită de pleoapele-i îngreunate pe nedrept, deoarece, s-ar putea să descoperim adevărata DEMNITATE.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în Duminica a VI-a după Rusalii (“Vindecarea slăbănogului din Capernaum”, Matei 9, 1-8), predica enoriaşilor faptul că: “Hristos Domnul nu diminuează demnitatea persoanei umane întristate de suferinţa bolii şi de lacrimile pocăinţei, ci o salvează şi o înalţă după ce aceasta a fost rănită de răutatea păcatului şi de durerea umilitoare a bolii.” … “Dumnezeu-Omul ţi-a iertat păcatele, vindecându-ţi astfel sufletul, şi te-a înălţat la demnitatea de fiu duhovnicesc al Său, după har, iar apoi ţi-a vindecat şi trupul, dăruindu-ţi libertatea de mişcare şi starea de comuniune cu cei apropiaţi sau cu cei ai casei tale. Mântuitorul iartă, vindecă şi ridică pe păcătosul bolnav şi schimbă viaţa lui, dăruindu-i sănătate şi bucurie, trezind în oamenii din jur minunare şi slăvire adusă lui Dumnezeu prezent şi lucrător în Iisus (cf. Matei 9, 8)”.

Desigur, cei îmbolnăviţi, bătuţi, răniţi, căzuţi, au şansa de a-şi apăra DEMNITATEA, dacă merg cu credinţa în Iisus, încredinţând iubire aproapelui, manifestând singura umilinţă admisă – cea faţă de Dumnezeu, lingându-şi rănile, lăsându-se ajutaţi, luptând cu boala, adusă lui Dumnezeu prezent şi lucrător în Iisus (cf. Matei 9, 8)”.

Desigur, cei îmbolnăviţi, bătuţi, răniţi, căzuţi, au şansa de a-şi apăra DEMNITATEA, dacă merg cu credinţa în Iisus, încredinţând iubire aproapelui, manifestând singura umilinţă admisă – cea faţă de Dumnezeu, lingându-şi rănile, lăsându-se ajutaţi, luptând cu boala, având înainte privirea, spre redobândirea sănătăţii, la nivelul propriului suflet rămas nobil.

http://demnitateaioanslavici.blogspot.ro/

Îngerul anonim veghează: poeta Hedir Al-chalabi iubeşte existenţa din lut şi lumina ascunsă ei

În aceste zile a ieşit de sub teascul tipografic o nouă carte a poetei Hedir Al-chalabi.  Se numeşte frumos şi trist, „Rai Întunecat“ şi este a patra ei carte, după „Ecouri de speranţă“,  Editura DavidPrintPress Timișoara 2009, „Şoptind suspine mute“, Editura DavidPrintPress Timişoara 2012, „Gânduri ciobite“, Editura „Mirador“ Arad  2012 (în colaborare), precum și în două antologii colective .
De la bun început afirm răspicat că „Rai Întunecat“ este indiscutabil mai consistentă, mai nuanţată, atât în calitatea textului literar propus cât şi în cantitate, poeta punându-ne în faţa ochilor, a minţii şi a sufletului un material mai autocenzurat, mai ela­borat decât în precedentele cărţi. Aşadar, remarc o creştere a  valorii actului poetic, o evidentă dezvoltare  a maturităţii de expresie, un adevărat „salt calitativ“, cum ar spune un director de fabrică.
Citind cartea de faţă recunoaştem aceeaşi Hedir Al-chalabi sensibilă, nuanţată la detaliile întortocheate ale ascunzişurilor sinuoase ale sufletului din cărţile anterioare, dar cu mult mai tristă, crunt de tristă, dureros de tristă. Aproape că simţi durere fizică atunci când citeşti că „Înveleşte-te cu lemn uscat/Mucegaiul să te învăluie/Şi lasă-te înfrânt de mâhnire“ (Vioara întristată). Chiar speranţa e una tristă, abordată prin imagini vizual-cromatic doar sugerate: „Măsor curcubeul apărut de nicăieri,/M-aş trezi privindu-l după moarte/Să-mi clătească ochii în culoare,/Teroarea să plouă-n armonie.“ (Degete pierdute).

Dragostea este plânsă şi suspinată, poeta tânjeşte după iubire, dar obstacolele o împiedică pentru că „Aşternutul nu îl mai poţi numi aşa/ E o plasă de sârmă ghimpată/În care tu şi eu dormim/… separaţi de lungi distanţe…“ (Sârma ghimpată);  „Devenind rege personal/M-ai încătuşa/ Asigurându-te că doar ţie/Pe de-a-ntregul îţi voi aparţine.“ (Dragoste încătuşată). Uneori dragostea pare împărtăşită, căci „Admir ochii-ţi încercănaţi,/Cu drag privesc în faţa lor/ sclipind a rai şi mirosind a iarbă“ (Venerare).
Hedir Al-chalabi nu este indiferentă nici faţă de  truda creaţiei, pe care o simte dureros, până la epuizare: „Scriu cât timp mâna mea/Va mai putea căra candela…“(Candela ascunsă),  „Cartea am încercat să n-o strivesc,/Lumina nu a mai intrat în ea,/Literele s-au transformat în răni adânci.“ (Carte protejată), căci  „Oglin­da tulburată/În ea lumina demult nu se mai vede,/Nici treptele nu se mai înalţă,/Picioarele au devenit în timp de gheaţă,/Monstrul păgân se-ascunde sub soare,/Dar mâinile nu uită să rămână creatoare.“ (Monstru creator). Versurile de mai sus sunt un ars poetica, o credinţă nestrămutată  în arta creaţiei precum şi în accep­tarea plenară a sacrificiilor ce le incumbă.
Deşi poeta se simte o condam­nată la viaţă (moartea refuzând-o), este strivită şi închisă de zidurile propriei exilări, are totuşi o speranţă, o încredere oarbă în destinul ei, socotind că undeva sus, un înger fără nume, anonim, o păzeşte de răul lumii, ocrotindu-i menirea şi aşa dureroasă de pe acest pământ. Astfel,  mulţumeşte entităţii divine: „Ţi-aş săruta piciorul/Ce ţi l-am spălat cu mosc/Dar te privesc vrăjită/Cum gura ta vorbeşte/În limbi necunoscute…“ (Cântarea nopţii). Poeta este prietenă cu acest anonim înger păzitor, se tutuiesc, ei au o relaţie de prietenie, nu de subordonare: „Aşa că eu şi El nu ne mai domnim“ (Domnirea). Pentru frumuseţea versului care parcă se scurge ca un fluid imaterial, pentru frumuseţea personificării, am să reproduc în întregime poemul „Singurul fără nume“, titlu de poem care ar putea fi semnificaţia  întregii cărţi aici de faţă, ar fi putut fi chiar titlul ei: „Stelele au împânzit cerul,/Licuricii se joacă sub privirile noastre…/Cum să nu-ţi sărut mâinile/Când ele sunt ocrotitoare?/Cum să nu-ţi dau nume/ Când ochii tăi de rele mă feresc?/Căci Dumnezeu te-a făcut înger/Dar dintre toţi, eşti singurul fără nume!“. Aşadar mai are o speranţă, steaua ei nu va pieri.
Ca o concluzie, aş întări ideea că Hedir Al-chalabi a scris o lucrare literară foarte importantă pentru poezia de limbă română, cum frumos spune E.L.S.E . în prezentarea cărţii. Potrivit lui E.L.S.E., lucrarea lui „Hedir Al-chalabi constituie un moment de referinţă în lirica românească actuală, un moment de referinţă în peisajul poetic contemporan.“ Iar criticul Dan Lăzărescu conchide, într-un  text foarte concentrat  de pe pagina a patra: „Împinsă de valul propriilor nemulţumiri, poeta noastră pre­simte mişcarea, chiar dacă nu şi consecinţele ei.“
Tipărită sub îngrijirea Editurii „Mirador“Arad, cartea „Rai Întunecat“ este o reuşită şi din punct de vedere estetic, ea bucurându-se de ilustraţii absolut superbe, care se mulează perfect pe conţinut, ilustraţii semnate de artista Sofia Klemenco, precum şi de o paginaţie plastică, potrivită unui text liric.
Personal, îi urez poetei Hedir Al-chalabi noi lucrări, care să se ridice cel puţin la nivelul celei de faţă, „Rai Întunecat“.
Şi pentru că astăzi este ziua ei de naştere îi urăm colegei noastre de la Glasul Aradului  un sincer şi vesel La mulţi ani!, iar raiul ei terestru să devină cu mult mai luminos!

Laudatio 
Hedir Al-chalabi este un om norocos. Destinul ei de până acum i-a dat posibilitatea să cunoască lumea şi oamenii în cele mai ascunse colţuri ale ei, lor,  atât în zone mai întu­necate cât şi mai luminoase sau doar penumbrite.
Mai există entităţi care sunt încercate  de viaţă, sunt supuse unor presiuni din care ies cu fruntea sus. Numai că Hedir Al-chalabi nu face doar o simplă trecere prin lucruri, prin fenomene. Ea decantează răul de bine, binele de mediocru şi albastru de alt albastru. Ea îşi scrie cărţile nu pe hârtie, ci direct pe oamenii din jurul ei, pe care-i iubeşte şi-i cântă; chiar dacă uneori o face în surdină, de teama unor ferecate porţi ale intole­ranţei şi ale unui rai, întunecat de îngeri anonimi.
Din preaplinul inimii sale, Hedir dăruieşte celor apropiaţi nestemate de vers, cizelate îndelung şi migălos în lungile nopţi de insomnii şi de nelinişti provocate de vietăţile canibale ale nopţii. Cărţile pe care le-a scris deja precum şi cele pe care le va suferi şi le va plânge în viitor  vor oferi lumii o poetă-unicat, un om de o bogăţie morală  şi  culturală cum rar ţi-e dat să întâlneşti prin casele acestei lumi.
Astăzi, Hedir Al-chalabi înconjoară Soarele împreună cu Pământul pentru a 28-a oară. O vârstă jenant de tânără pentru experienţa ei uriaşă de viaţă trăită şi durută. Este o fire voluntară, senină, zâmbetul ei molipsitor îţi aminteşte de oazele deşertului, de Zeul Ra şi de seninul ochilor cadânelor din palatul sulta­nului.
Haideţi să zâmbim! Hedir Al-cha­labi ne luminează cu optimismul ei aerul din jurul nostru.

  Monstru creator
Osul e cioplit de literă
Viața și iubirea o inspiră
Stânca nu ar plânge niciodată
Nici inspirația nu ar fi adevărată.
Oglinda tulburată
În ea lumina demult nu se mai vede
Nici treptele nu se mai înalță
Picioarele au devenit în timp de gheață.
Monstrul păgân se-ascunde sub soare
Dar mâinile nu uită să rămână creatoare.

Date biobibliografice:
– Este născută pe 11 decembrie 1984 la Timișoara
– A urmat cursurile Universității Tibiscus din Timișoara, Facultatea de Jurnalistică
– Și-a continuat masteratul de Jurnalism și Publicitate în cadrul ace­leiași universități
– În perioada liceului și a facultății a urmat cursuri de specializare în ziaristică, cursuri susținute de eminenți profesori de specialitate din țară și din străinătate
– Literar a debutat în revista liceului, iar publicistic în perioada facultății la diferite ziare din Timișoara
– Editorial a debutat în 2008 într-o antologie de specialitate, îngrijită de profesorii Dalia Petcu și Vasile Gherheș
– Literar a publicat: „Ecouri de speranţă“ (Editura DavidPrintPress Timișoara 2009), „Şoptind suspine mute“ (Editura  DavidPrintPress Timişoara 2012), „Gânduri ciobite“ (Editura „Mirador“ Arad  2012 – în cola­- borare), „Rai Întunecat” (Editura Mirador Arad 2012)
– A publicat în volumul colectiv de „Jurnalism și Comunicare” (Editura Artpress Timișoara 2008), „Poeme Hai-Hui”, o antologie de poezie (Editura Grinta&Singur 2012)

Sursa;  http://hedir.ro/