Cuvânt și iubire

             

             POM DE CRĂCIUN

 

Cu îngerii ce se-ndurau sã vinã,
veneau smochine din Ierusalim,
iar noi pândeam, prosteste si sublim,
pe mos Crãciun la geamuri de herminã.
Si când plângea în cer un heruvim,
cãdeau în brad mari lacrimi de luminã,
crestea din fiecare-o mandarinã,
si ne dãdea azur sã mirosim.
Ce gravi stau astãzi numai pe morminte
serafi de piatrã, orbi si fãrã grai.
In sãnii nu mai vin ca mai-nainte
nici mos Crãciun, nici Sfãntul Neculai,
iar noi am pus prin cetini oseminte
si-am oblonit fereastra cãtre rai.

 

        O, BRAD FRUMOS…

 

O, brad frumos, ce sfânt pãreai
în altã sãrbãtoare.
Mã vãd copil cu pãr bãlai
si ochii de cicoare.
Revãd un scump si drag cãmin
si chipul mamei sfinte,
imagini de Crãciun senin
mi-apar si azi în minte.
Un brad cu daruri si lumini
în amintiri s’aratã.
In vis zâmbeste ca un crin
copilul de-altãdatã.
Intregul cer era deschis
deasupra fruntii mele.
Azi strâng doar pulbere de vis
si numai scrum din stele.
Copil bãlai, Crãciun si brad
s’au stins în alte zile.
Azi numai lacrimile cad,
pe’ngãlbenite file…
Azi nu mai vine Mos Crãciun
cu barba-i jucause,
ci doar tristetile mi-adun
sã-mi plângã lângã use…
In bezna temnitei mã frâng
sub grele lespezi mute,
si’mpovãrat de doruri plâng
pe amintiri pierdute.
Omãtul spulberat de vânt
se cerne prin zãbrele
si-mi pare temnita mormânt
al tineretii mele…

 

   Radu Gyr

(închisoarea Aiud)

Valurile crizei crizei nu ne-au redus la tăcere. Trăim încă! Am apucat şi aceste Sfinte Sărbători. Cînd aproape totul era ostil în jurul nostru, hop, minune! Se fisurează podeaua cerului şi curg pe Pămînt o droaie de Moş Crăciuni şi crăciuniţe cu minijup capul bietului român, care a economisit cîte un bănuţ la ciorap tot anul, ca măcar de Crăciun şi de Revelion să manînce mai bine. Dacă lucraţi şi nu reuşiţi să ajungeţi în magazine, drumurile satelor arată ca nişte măcelarii în aer liber, porcii pîrliţi, spălaţi, tranşaţi, semi-preparaţi se vînd pe la porţi sau pe marginea drumului. Bolţile caselor şi gardurile s-au transformat în galantare pentru cei interesaţi de carne sănătoasă. Vînzările de carne de porc şi de brazi n-au nicio legătură cu războaiele pentru cucerirea naţiunilor, nici cu odaia în care stă chircită teoria Europei, nici cu supermarcheturile care pierd teren, an de an, teren în favoarea tîrgurilor româneşti cu preparate tradiţionale, amenajate în centrele oraşelor. Preţurile sunt mari în tîrguri, dar românul vrea să mânînce curat, ca pe vremuri. Crăciunul n-ar fi Crăciun, dacă n-ar sfîrîi cîrnaţii ţărăneşti în tigaie şi n-ar tremura piftia pe masă, dacă n-ar mirosi a sarmale pînă la colţul străzii şi a cetină de brad în odaie. Criza trebuie hrănită cu sarmale şi friptură de porc. Traversînd America, ea bîntuie nesătulă de 4 ani Uniunea Europeană, unde porcii autohtoni au fost integraţi cu de-a sila prin şiretlicuri democratice, economice, politice, culturale şi, de ce nu, istorice. Înainte de integrare „Pomana porcului” românesc a generat chiar şi un seminar ştiinţific, „Porkshop – teze şi antiteze”, ţinut la Teatrul Naţional din Bucureşti. Ce capitol putea fi atunci mai interesant pentru popor de negociat cu U.E., decît „porcul”! Savanţi, cercetători şi oameni de ştiinţă, de tot rîsul, au ridicat pofticioşi capacul de pe ceaun, atenţionînd ţăranul cu privire la hermeneutica crimei ritualice a porcului, strîns legată de viitorul României. Marele alb ştia cîte legi se învîrt în jurul lui, cîte interese de grup şi de stat, cîte şpăgi se dau pentru el. Pe scara Puterii, porcul e stăpîn şi azi şi peste oameni. În jurul lui se coc ordonanţe, legi, angajamente, fraude, ţepe. Etnografii şi folcloriştii consemnează că în vechime, la solstiţiul de iarnă, jertfirea porcilor era un lucru obişnuit în onoarea zeilor, pentru a-i convinge să lase zilele mai lungi decît nopţile. În „Bunul simţ ca paradox” a lui Al. Paleologu, la capitolul despre „înjurături din limbile europene”, scrie că înjurătura românului – „trimiterea la origini” – „este o şansă acordată preopinentului de a reveni într-o formă îmbunătăţită”. În acest sezon sărbătoresc e posibil ca înjurătura să aibă virtuţi terapeutice. Românii care nu vor avea nici acum pită pe masă, îşi vor aminti printre înjurături de grohăitorii din Casa Poporului, fiecare unic în alt mod (la fel ca amprentele digitale), prin rît, urechi, coadă sau şorici, care au adus mare dezastru pămîntului românesc. Nevoiaşii îi vor afurisi, de nu-i mai spală toată apa Iordanului, nici conturile în euro, în dolari sau în franci elveţieni, apoi vor face potecă spre biserici, la icoanele făcătoare de minuni, ştiind că numai de acolo poate veni ajutorul. Crăciunul este şi va trebuie să rămînă repetabilul ceas de sfinţenie, acum şi totdeauna. Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos reuşeşte să mobilizeze în fiecare an întreaga suflare omenească. Cu inimă primenită, împărtăşit cu Cele sfinte după post, românul trage parcă mai luminat de nevoi sau de grătarele încinse între marea de probleme fumegînde. Credincios tradiţiei creştine, românul a cultivat de veacuri, ca pe un lucru de preţ, statornicia în Biserică. Pe de altă parte, căutînd calea de a înfrunta zonele de afecte şi efecte contemporane, a apelat prin rugăciune la Tatăl Ceresc, unde nu-i loc pentru îndoială şi nici pentru umbre. Să nu-l pierdem pe Dumnezeu în această dezordine a lumii! Să fim buni măcar în ceasul Naşterii Mîntuitorului IIsus, poate astfel o minune va ierta România de crima săvîrşită în Sfînta zi de Crăciun a lui 1989.

Maria Diana Popescu

Sursa: http://www.art-emis.ro/editoriale/1352.html

Cornelia Turlea-CHIFU

“Doamna Cornelia Turlea-Chifu, este o talentată scriitoare de literatură română pentru copii. Publică proză şi versuri atât în oraşul de pe Bega (unde este stabilită şi lucrează ca educatoare la o grădiniţă), cât şi în reviste de limbă română din Germania (,,AGERO” – www.agero-stuttgart.de), Statele Unite (,,Clipa”  www.clipa.com), Australia (,,Viaţa Parohială” şi ,,Spirit Românesc” – Sydney, ,,Iosif Vulcan”, Cringila) şi România (,,Noi Nu” – www.revistanoinu.com), ,,Revista Învăţământului Preşcolar Timişean”). “George Roca

PRIMA ÎNTÂLNIRE CU MOŞ CRĂCIUN

 

Mădălina-i aşa mică!

Este la grupa pitică.

Are doar un anişor.

Şi deodată în pridvor

Vine,vine Moş Crăciun.

Nici n-am apucat să-i spun.

 

Ea, mirată,îl priveşte.

Moşul tainic îi zâmbeşte.

Parcă-l ştie, parcă nu,

Parcă ar fi bunicu’!

 

Dar ce barbă lungă are!

Şi cojocul din spinare…

Dar de ce să aibă sac?

Toate gândurile-i tac

Şi se face şi mai mică

În braţele de bunică.

 

Însă Moşu,bată-l vina,

O ştie pe Mădălina.

Îi întinde-o păpuşică,

Îi ofer-o bombonică,

Sus în braţe o ridică:

“Tâta mare, tâta mare”!

Fata-i dă o sărutare

Aşa-n fugă,pe mustaţă,

Că şi bunul o răsfaţă

Tot aşa. Iar la plecare

Îi mai dă şi-o-mbrăţişare.

 

 

MOŞ  CRĂCIUN

 

Cu desaga încărcată

Moş Crăciun la drum porneşte,

Tot pamântul îl străbate,

Dar nicicând nu oboseşte.

 

An de an cu bucurie

Intră-n fiecare casă,

Sub brăduţ, cu dărnicie,

Cadoul râvnit îl lasă.

 

Şi n-aşteaptă mulţumire.

Vrea atât: să fim cuminţi.

Nu ştiu cum de află oare

Când n-ascultăm de părinţi!

 

Dar eu i-am aflat secretul:

Dacă îl rugăm frumos,

Moşul drag şi bun ne iartă,

Că-i tare mărinimos!

 

De-i spunem şi-o poezie,

Ochii moşului zâmbesc.

Eu, la anul, dacă vine,

Am să-i spun cât îl iubesc.

 

 

MĂ-NTORC ACASĂ DE CRĂCIUN

 

 

Mă-ntorc acasă de Crăciun

Când iarna alb se cerne,

Şi redevin copilul bun

Din basmele eterne,

Când moşul drag din cer venea

Dorinţe să-mplinească

Şi prin troienele de nea

Colinde să pornească.

La geamuri brazii-mpodobiţi

Luceau cu stele-o mie,

În ochii de copil uimiţi

Păreau o feerie!

În aer, zvon de clopoţei.

În case şi în tindă,

Covrigi şi nuci şi colăcei

Drept plată la colindă.

Aştept şi-acum să retrăiesc

Mirajul sărbătorii

Ce an de an îl povestesc

Irozii şi păstorii.

Şi-l rog în gând pe Moş Crăciun

La drum când se aşterne,

Să redevin copilul bun

Din basmele eterne.

Mă-ntorc acasă de Crăciun.

Mereu mă voi întoarce,

Când iarna-n satul meu străbun

Fuiorul alb îl toarce.

 

OBICEIURI DE CRĂCIUN

 

Când vine iarna geroasă

Şi zăpada se întinde,

La români în orice casă

Se aud iarăşi colinde.

 

Vin copiii să le cânte

În Ajunul de Crăciun,

Toată poarta se deschide

Că românul e om bun.

 

Şi cu ei îngerii cântă

Să vestească bucuria

Că în noaptea asta sfântă,

Cândva, s-a născut Mesia.

 

Cântă magii şi păstorii

Taina curatei Fecioare

Şi-n mânuţele-ngheţate

Uite, steaua sus răsare!

 

 

AŞTEPTARE

 

Noaptea-i rece şi geroasă.

Toţi copiii stau în casă,

Aşteptând pe la ferestre

Să coboare din poveste

Moşul bun,ce an de an,

Fără să ceară un ban,

Iţi aduce daruri multe

Dacă tu ai fost cuminte.

 

Insă drumu-i troienit,

Renii cred c-au obosit,

Langă bradu-mpodobit

Copiii au adormit.

 

Moş Crăciun, tiptil soseşte,

Cu dragoste îi priveşte,

Ii sărută părinteşte,

In pătuţ îi înveleşte.

 

Iar sub brad aşează-n dată

Jucăria preferată.

 

Cornelia Turlea-CHIFU

Sã fi fost acum mai bine de treizeci de ani când, în legendarul amfiteatru “Odobescu” de la Facultatea de Filologie din Bucureşti, ascultam în fiecare sãptãmânã, cred cã în ziua de Joi, cursul de literaturã comparatã al Doamnei Profesoare Zoe Dumitrescu Buşulenga. “Locul”, cãci un loc era, în sens originar, latin, era cu adevãrat mitic fiindcã, la vremea aceea, erau încã vii amintirile stranii ce lãsase G.Calinescu în acea geografie a libertãţii unde însãşi ideea de a poposi mãcar câteva minute impresiona şi aducea emoţii ce se descriau cu greu. Aceastã umbrã giganticã, evocatã adeseori, tulbura constant şi crease un fel de complex de inferioritate ce începuse parcã a se generaliza şi ideea însãşi de a vorbi de la catedra sacrã pãrea sã paralizeze ori, abia cãteodatã, intimida doar şi facea sã aparã o prudenţã ce, totuşi, se întrevedea. Între magiştrii, nu puţini, ce arãtau o faimã întemeiatã în acele timpuri ce azi se cunosc prea puţin dar se judecã într-un mod fri-vol şi neînţelegãtor, singura voce care putea sã mai aminteascã totuşi de uimitoarea fascinaţie ce lãsase amintirea Profesorului era aceea a Doamnei Buşulenga. Cãci aşa li se zicea. Lui, adicã lui G.Cãlinescu, i se spunea Profesorul de parcã oricine ar fi putut sã mai aparã vreodatã pe lume nu ar fi reuşit sã fie altceva decât un discipol, un învãţãcel, poate un continuator dar nu un “Profesor”. Iar Dânsei i se spunea ceva mai desfãşurat şi, poate, într-un gust de salon de “haute bourgeosie”, ca de prin alte vremuri: “Doamna Buşulenga”. Dar, la drept vorbind, aceasta nu era o formulare ce se nãscuse din politeţea care se cuvenea ci dintr-un fel de realitate definitã nu doar de o prezenţã ci poate chiar de un mod de viaţã şi de a înţelege lumea. Cãci, de fapt, Zoe Dumitrescu Buşulenga aducea un aer de boierie seninã şi de aristocraţie merituoasã ce se impunea prin distincţie în gândirea manifestatã cu lãrgime şi printr-o neobişnuitã formulã intelectualã, agregatã, întãritã în judecãţi ferme şi definitive.

Era, întâi de toate, ceea ce se cheamã “un om citit”. Unii înţelegeau prin aceasta simpla lecturã diversã si epicureicã, exercitatã din plãcere ori din obligaţie catedraticã însã aceastã concluzie nu era adevãratã. “Un om citit” era, de fapt, un cunoscãtor care, iniţiindu-se într-un univers de valori ştia sã recunoascã de îndatã ceea ce reprezenta valoarea nouã şi nu cunoştea ezitãri în a situa ceea ce încã nu avea o definiţie în categoria ce o pretindea şi în poziţia cea mai potrivitã. Aceasta însemna, în definitiv, o iniţiere în rostul punctelor cardinale care, arãtând o anumitã imagine a lumii, ar trebui explicatã mai stãruitor spre a i se înţelege sensul şi însemnãtatea. Esenţiale sunt aici organizãrile înlãnţuite, principiile vii, mecanismele ce identificã valori şi le aşeazã astfel încât sã devinã nu doar inte-ligibile mai târziu ci şi capabile de a germina, producând, la rândul lor, alte valori ce se înşiruiesc în serii şi tipologii. Suntem în domeniul tiparelor, al prototipilor şi al schemelor universale, unde sãlãşluiesc modele şi exemple şi unde haosul şi incidentalul nu îşi aflã legitimitate şi înţeles. Acesta este universul Tradiţiei.

Dar felul însuşi unde ne situãm prin aceastã vizionare reclamã anumite disocieri ce trebuie fãcute. Noi zicem “tradiţie” şi înţelegem, îndeobşte, prin aceasta, un numãr de obiceiuri şi atitudini canonice dar mai cu osebire un soi de reţea de valori ce nu se pot pune la îndoialã deşi nu de puţine ori se contestã fãrã a se clãtina. Bineînţeles cã a invoca pe Dante şi pe Cervantes, pe Sofocle, pe Shakespeare, pe Goethe şi, de bunã seamã, pe Eminescu însemneazã a ne aşeza acolo unde, indiferent de limbã la drept vorbind, şi, în cele din urmã, de difuziune şi chiar de puterea germinativã, existã universalitatea în aspectul ei de realitate obiectivã şi întruchipatã. Aici se formuleazã, acele concentrãri de noduri cosmice incluzând energii ce nu se pot descrie, ori, mai bine zis, puncte imutabile care, asemeni stelelor organizate în constelaţii, constituie un cer sufletesc în a cãrui stabilitate şi aşezare decursã din însãşi Firea lucrurilor stã însãşi raţiunea noastrã de a exista. Încheierea enunţatã în aceastã formã are aerul de postulat. Fiind însã fapt sigur cã şi aceasta este tradiţia sau, de fapt, ca tradiţia începe a se întrevedea “lucrând” de aici, ar mai trebui totuşi sã se adaoge ceea ce reprezintã rasfrângerea în planul superior, principiul nevãzut, entelehial. Suntem de aici încolo în impalpabil şi nedesluşit dar, în acelaşi timp, într-un strat atât de indiscutabil prin urmãri şi efecte încât simpla neîncredere raţionalistã se împiedicã de dovezile ce apar din orice punct de vedere ne-am aşeza. Oricine ajunge aici ajunge, în ultima ana-lizã, la o antropologie şi la o cosmologie care – în absenţa acestui nevãzut ce ne determinã, ne explicã şi ne însufleţeşte – nu ar mai fi altceva decât neconţinutistice alãturãri de noţiuni şi un lexic fãrã rost şi fãrã semnificaţie. Aceasta este, în cele din urmã, taina ce se invocã uneori, şi astãzi cu tot mai multã fe-realã, şi unde înţelegem cum tot ceea ce se orânduieşte se orânduieşte prin Neamuri. Cine aflã aceasta şi face cunoscutã alcãtuirea ei de trup imaterial, nu poate greşi.

Opera, uimitoare prin stãruinţa în a-şi îndeplini obiectivul imanent, pe care ne-o lasã Zoe Dumitrescu Buşulenga îşi va dovedi însemnãtatea cu cât vremurile vor fi mai tulburi şi paşii sufleteşti, ce se urmeazã, mai clatinaţi. Cãci, de fapt, aceasta este opera de zidire şi de povãţuire, de întãrire sufleteascã în marile şi enigmaticele arcane ale Tradiţiei. Alţii poate cã vor fi avut mai adâncã pãtrundere şi insuflare mai puternicã decât este aici, dar atâta spirit organizat, senin şi înţelegãtor, ce aparţine Învãţãtorului, s-a vazut foarte rar, dacã s-a mai vazut vreodatã pe la noi. În marea şi insondabila Realitate de peste vremi, aceasta este opera Pãzitorului de Vatrã.

Artur Silvestri

În numărul 37/2008, România literară a publicat, cu generozitate, a doua parte a unui interviu cu doamna academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga, realizat în toamna lui 2005. Cea care avea să devină Maica Benedicta fusese de acord cu înregistrarea pe bandă a povestirii autobiografice. Din păcate, nu am ajuns să imprimăm decât o scurtă parte a bogatelor amintiri, presărate cu configurări de portrete care mai de care mai interesante şi mai vii. Memoria ei fabuloasă recompunea atmosfera timpului interbelic în care s-a format, începând cu momentele luminoase, calde, pline de haz ale copilăriei. În 2006, Zoe Dumitrescu-Buşulenga-Benedicta avea să treacă în veşnicie. Regretul imens pentru pierderea irevocabilă a mărturiei unei vieţi întru totul alese – cea a doamnei academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga-Benedicta – ne va urmări întotdeauna. Nimeni, niciodată, nu va mai putea evoca, prin detalii atâtde revelatoare, printr-un farmec deosebit al povestirii, un parcurs biografic şi spiritual unic.

Vă prezentăm, în transcriere, ultimul episod din înregistrarea amintită.

ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA – Eu am fost un copil foarte bolnav, foarte bolnăvicios. Am avut toate bolile copilăriei. Aveam doctorii mei. Mi-aduc aminte, aveam un doctor bătrân, evreu, doctorul Şoru. Un om admirabil. Care venea cu cupeul. Pe vremea aceea, doctorul venea cu gentuţa deinstrumente şi cu cupeul. Şi, în ciuda bolilor care îi îngrozeau pe părinţii mei – săracii, eram singurul lor copil!, tata atâta mă dorise că era întotdeauna disperat când mă îmbolnăveam; de la trei ani am început cu tuse măgărească, patru – pojar, cinci – scarlatină, şase – angină difterică şi aşa am ţinut-o tot timpul -, în vremea acelor boli, în mine se coceau nişte lucruri, se melanjau, se…

Teodora Stanciu – … se plămădeau…

– … da, se îngemănau, în acelaşi timp. De pildă, gustul sărbătorii. Gustul sărbătorii mă ajuta să trec peste aceste perioade negre. Pentru mine, Crăciunul şi Sfântul Nicolae erau sărbători nemaipomenite. Pe tata îl chema Nicolae, patronul casei noastre era Sfântul Nicolae şi mătuşile noastre şi bunicile veneau şi ne-aduceau tot felul de cadouri. Şi mama lăsa uşa la sobă deschisă, eu aveam pătucul spre sobă, pantofeii erau lângă sobă, auzeam eu nişte fâşâit de hârtie pe sus, pe scara interioară, dar mă gândeam că o fi Sfântul Nicolae din sobă. Totdeauna găseam nişte cadouri admirabile de la mătuşi, mai ales de la cea de-a treia, Elvira, care era foarte generoasă. Ea mi-aducea tot felul de jucării: mobilă de păpuşi, case de păpuşi. Se făceau pe vremea aceea nişte jucării nemaipomenite, fermecătoare!

– Cu mai multă imaginaţie!

– Într-adevăr, erau o frumuseţe! De Crăciun, Pomul era pentru mine sacru. Acolo am avut sentimentul sacrului. Ştiind că Mântuitorul s-a născut, bineînţeles dedesubt era o creşă (scena Naşterii Mântuitorului) şi eu aveam un fel de… de extaz, un fel de… spaimă admirativă, fericită. Şi am şi făcut o ispravă într-o zi, fiindcă pomul se punea în salon. Pomul era foarte mare, salonul înalt şi elegant, cu covoare de Beauvais şi cu mobilă Louis XVI – ce s-o fi ales de ele, nu mai ştiu! -, oglinzi veneţiene. Acest salon se închidea după ce se orna Pomul, căci sobele de faianţă, desalon, albe, nu trebuiau încinse foarte mult, pentru că se mai şi stricau. Şi eu eram tot timpul cu mintea acolo. De la mine, de jos – salonul era sus, în dreapta, pe scară. Într-o zi, mi-am spus că nu se poate, trebuie să mă duc să văd, e globul acela… Era un glob care mă fascina, era multicolor şi culorile erau uşor transparente, prin sticluţe care imitau vitraliile. Şi aveau nişte culori superbe! Mi-am luat inima în dinţi şi m-am suit pe scări, două rânduri de scări: o dată în sus, a doua oară în sus şi am deschis. Era deschis! Şi am intrat. Am fost fericită! Şi am ridicat mânuţa şi am vrut să ajung la glob şi am tras pomul care a căzut peste mine. Şi am ieşit. Am închis uşa, lovită, prăpădită. M-am băgat în pat şi m-am îmbolnăvit deamărăciune. Şi atunci eram tot aşa de hipersensibilă ca şi acum! Şi nu ştiau ce s-a întâmplat cu mine, că n-au intrat vreo două-trei zile în salon. Iar când s-au dus şi au văzut isprava… şi-au dat seama că din pricina asta sunt bolnavă.

Dar, vă spun, aveau sărbătorile o priză asupra mea extraordinară! Le trăiam cum nu mai trăim astăzi, cum nu mai trăiesc astăzi nici eu… Trăiesc cu raţiunea şi cu spiritul, dar sentimental, afectiv, nu mai am arderea aceea a inimii. Iar mai interesant e că noaptea mă ridicam în pătuc. Uneori îmi făceau un brăduţ la mine în cameră. Şi mă uitam noaptea, fireşte iarna sunt curenţi de căldură în casă, iar globurile se mai mişcă puţin. Eu eram convinsă că sunt îngeraşii care mişcă globurile. Şi aveam o dragoste de îngeri şi o sete de îngeri şi o credinţă că sunt îngeraşii! Iar când am fost bolnavă de scarlatină şi era foarte grav, era să mor, am visat un vis cu îngeri. Şi m-am sculat, m-am ridicat în picioruşe şi am spus:

“- Mamă, mamă, ţine-mă, eu vreau să zbor!

– Ce ai, mamă dragă, ce s-a întâmplat?

– Vreau să zbor! Am visat un vis cu îngeraşii şi ei zburau şi zburam şi eu! Aveau un fel de aripi, vreau şi eu să zbor cu îngeraşii!”

Mama s-a uitat aşa de disperată la mine, a crezut că mor. Dar nu. A fost spre binele meu acel vis.

Pe de altă parte, plictisindu-mă de atâta boală, învăţasem să citesc, singură, singură! Şi ştiţi după ce? După ziarul Universul! Ziarul Universul circula atunci foarte mult. De la majuscule am început să citesc. Şi am început să citesc aşa de bine, încât după câteva luni de zile citeam foiletonul. Primul foileton din Universul. Şi care credeţi că era? O fi şi asta treabă de destin? Jane Eyre al lui Charlotte Brönte, despre care aveam să scriu peste 60 de ani. (Râde cu poftă)

– A fost un semn al destinului, într-adevăr. Şi când au aflat părinţii dvs. că ştiţi să citiţi?

– Mama a descoperit. Era cu mine în tren şi mergeam la Mărăşeşti. Cu o staţie înainte de Mărăşeşti, la Gugeşti, am început să spun pe litere: g, u, g, e, ş, t, i… Mama m-a întrebat de unde ştiu, căci ai mei nu ştiau că ştiu să citesc. Am învăţat singură. Şi atunci tatăl meu, care voia să mă facă cu orice preţ un geniu, numai că eu aşa îl dezamăgeam!, voia să mă pună să recit în faţa musafirilor, a prietenilor. Şi eu eram timidă, îngrozitor detimidă. Şi mă împiedecam, uitam şi … tata spunea “Iar m-a făcut de râs! (râde) Iar m-a făcut de râs!” Şi a început, de fapt amândoi au început să lucreze cu mine. Tata cu o anumită direcţie. Mama, tot la imboldul lui taică-meu, mi-a pus în mână pe Eminescu, ediţii pentru copii, Sadoveanu. Mama era filolog, fusese studenta lui Densuşianu, şi biblioteca noastră era foarte mare şi foarte bună. Mama avea biblioteca ei de literatură română şi franţuzească, tata avea biblioteca lui de jurist. Deci şi română, şi franceză, dar şi filosofie. Atunci, treptat, treptat, au început să-mi facă mie bibliotecă. Iar mama avea toată opera lui Sadoveanu, fiindcă, în vremea aceea, în fiecare an, Sadoveanu scotea o carte. Ceea ce era, pentru mine, o bucurie deosebită. Şi erau anii, poate, ai operei lui celei mai plăcute, mai accesibile.

Între timp am intrat la şcoală, la maici, la Pitar Moş. Nu mi-a plăcut şcoaladefel! Cum nu-mi place nici acuma! Nu mi-a plăcut niciodată! Mă întrebau toţi: “Ce vrei să te faci când o să fii mare?”. “Orice vreau să mă fac, numai profesoară nu!” răspundeam. Profesoară am fost! Pe de altă parte, îmi spuneau unii: “Unde ai vrea să stai când o să fii mare?”. “Oriunde, numai pe Calea Griviţei nu!”. Şi acolo am stat aproape toată viaţa! (râde din nou)

– Formidabil! Probabil alt semn al destinului.

– Da, sunt nişte chestii! Am vrut să fac muzică şi nu s-a putut. La 18 ani m-am îmbolnăvit de plămâni şi gata, s-a dus muzica!

Deci am intrat la maici. Cu franceza nu mi-a fost greu, pentru că în casa noastră se vorbea franţuzeşte în mod curent. Venise de la Paris şi Tante Sofia, sora mai mică a mamei, care-şi făcuse la Sorbona doctoratul cu Mario Rocques1. Şi se vorbea la noi franţuzeşte curent. Cu germana a fost mai greu, pentru că am învăţat să scriu mai întâi cu litere gotice, deaceea scriu aşa de urât până acum. Atunci se scria nemţeşte gotic. N-a fost foarte uşor. Bineînţeles, gramatică masiv, şi la franceză, şi la germană. Era bine că am învăţat gramatica la maici, pentru că la liceu, după aceea, eram cea mai bună elevă la franceză, la doamna Pogoneanu, care era absolventă de École Normale de Sčvre. Elle était normalienne!

– Şi exigentă!

– Da. Eram cea mai bună la ea, deşi era foarte exigentă! Aveam toţi această superioritate a stăpânirii foarte bune a gramaticii, chiar dacă ştiusem franţuzeşte aşa cum vorbeşte toată lumea! Bon!

Întâi m-am adaptat greu la şcoală, la maici. Mi-aduc aminte de Maica Edwine, draga de ea! Era maica de germană. Ele aveau plastroanele acelea albe, apretate foarte tare. Şi mie mi se făcea rău aproape în fiecare zi. Şi ea mă scotea afară şi mă lua cu capul pe pieptul ei: “Was hast du, Mein Kind?”2 Iar eu răspundeam “Ich weiss nicht, ich fühle so…”3. Şi mă lua în grădină şi-mi spunea tot felul de lucruri. Pe urmă mi se făcea bine şi mă întorceam în clasă. Dar aveam aşa o stare… nu-mi plăcea! Sculată dimineaţa, la 7, mă făceam că mi-e rău, dar mama, nimic: “Lasă, lasă, lasă, lasă, du-te, uite, te încalţ eu”. Mă încălţa ea. Mă îmbrăca frumos. “Te duci la maici!” Mă băgau în maşină şi mă duceam la şcoală. Fiindcă între timp tata devenise demnitar de stat, era…

– Ministru secretar de stat în guvernul Maniu.

– Ministru secretar de stat în guvernul Maniu. Şi tot atunci l-am cunoscut şi pe Maniu. Da!

– Câţi ani aveaţi atunci?

– Cred că 7 sau aşa ceva. Stăteam la poartă. Îmi plăcea să stau la poartă, spre disperarea părinţilor. Era obicei ţărănesc! Stăteam la poartă, dar înăuntru, nu afară. Mă ţineam de grilaj. Şi acum este aceeaşi poartă. Atunci se depuneau cărţile de vizită când se cunoşteau nişte oameni şi intrau în nişte relaţii mai strânse. Şi Maniu a venit cu maşina şi a depus cărţile de vizită la cutia poştală care era înăuntru. Şi eu, în poartă, înţepenită, încremenită. Şi el, drăguţ, cu ochii lui albaştri, avea ochii albaştri, foarte gentil. Eu – fără grai.

Tata începuse deci cu mine, încet-încet, operaţia de orientare pe calea raţionalismului. Încet-încet, încet-încet. Nu chiar atunci. Dar bineînţeles în conversaţii. El lucrase şi la Geneva, la Bureau International du travail, la Liga Naţiunilor, cu Albert Thomas, un francez foarte cunoscut pentru activitatea lui pentru muncitori. Tata venise încărcat de cărţi de acolo. Şi începuse să-mi pună în mână poveştile mai accesibile: poveştile lui Voltaire.

– Zadig, Candide.

– Zadig, Candide etc. Citeam. El mă întreba dacă mi-a plăcut. Discutamdespre fiecare în parte… După aceea, de la maici, unde nu făceam atâta literatură, am intrat la Şcoala Centrală şi acolo a început literatura. Şi, cum zic, Madame Pogoneanu, pe care am avut-o profesoară 7 ani de zile, în al optulea s-a pensionat, avea obiceiul să ne controleze lecturile în vacanţă. Trebuia să-i prezentăm, în prima zi după vacanţă, carneţelul cu lecturi. Şi fetele, colegele mele, veneau cu Bibliothčque Rose4, cu Semaine de Susette5, ceea ce se publica pe vremea aceea pentru copii, La Comtesse de Ségur, bineînţeles. Ea era cu Bibliothčque Rose. Şi hop şi eu cu Voltaire al meu. Ea: “Ce n’est pas possible, Zoe! Qu’est-ce que tu sais, qu’est-ce que tu as compris?” Şi reieşea că j’ai compris quelque chose, quand męme! Şi ea: “Raconte-moi quelque chose!” I-am “racontat”, i-am povestit. A rămas impresionată. Anul viitor, tata mi-a pus în mână Sičcle de Louis XIV6. Era şi mai greu. Dar îmi băga cu bună ştiinţă şi comenta cu mine, ca să vadă dacă am citit şi ca să-mi inculce treptat, cum să zic, o viziune negativă despre absolutismul monarhic. Fiindcă el era cam de stânga, întrucât ţărăniştii erau de stânga. Şi, pe urmă, el avea idei chiar uşor socializante, aşa, din aripa aia a lor socializantă. Al treilea an, nu mai ţin minte ce-a fost. Ştiu că am ajuns până în clasa a şaptea la Auguste Comte, Philosophie positive.

– Deja filosofia pozitivistă!

– Da, da. Iar Madame Pogoneanu: “Mais c’est impossible! Dis-moi alors quelles sont les états …”7 Şi i le-am spus. Nu mai ştia ce să zică. Era foarte exigentă şi foarte severă. Dar vedea că nu poate să mă prindă cu nicio lectură nefăcută. Căci taică-miu îmi băga bine în cap. Nu vă spun că la 15 ani mi l-a pus pe Descartes în mână. Am ediţia Descartes. Îi sunt recunoscătoare. Atunci îl bombăneam. Dar acum îi sunt foarte recunoscătoare pentru ce-a făcut pentru mine. Şi o prietenă de-ale mele, o prietenă de şcoală: “Zozi, mare părinte a fost tatăl tău, că te-a orientat şi s-a ocupat de tine. Tatăl meu nu s-a ocupat de mine. Şi ţi-a făcut cultura asta franţuzească deplină”. Mi-a luat toată colecţia Flammarion. A, voilŕ! Fetelor (Oana, Teodora), le vedeţi pe alea urâte, galbene din bibliotecă? Raftul de jos. Acolo sunt un sfert din cărţile Flammarion pe care mi le lua tata. Dacă vă puteţi apleca, aţi vedea Racine, Corneille, Moličre, complete, toate. Ce ai luat în mână?

– Corneille, Théâtre, 1928.

– Corneille… Uite în ce hal sunt! (contemplă volumul) Pe asta a şi legat-o săracul tata. Din două volume a făcut unul. Tata mi-a făcut o cultură franţuzească temeinică, solidă.

– Literară, filosofică!

– Şi literară, şi filosofică. Şi eu am făcut specialităţi: engleza-germana. (Râde) Toată lumea mă întreba: “Cum, dragă, când tu eşti aşa destăpână pe franceză, faci germană şi engleză?” Şi să vedeţi de ce nu am făcut franceză.

– Voiaţi să faceţi ce nu ştiaţi, nu?

– Da. Să vedeţi. Când să mă duc la facultate, să mă înscriu la Litere, la Drept mă înscrisesem, începusem deja (Lui tata nu-i făcuse plăcere, pentru că el voia să fiu medic. Am făcut ştiinţe juridice, tot ca el. Era doctor în drept. Încă erau portarii de pe vremea lui şi bibliotecarul de pe vremea lui, la facultate.), şi m-am dus la Filologie, iar cel mai faimos atunci era Perieţeanu. Era fantastic! Am zis să mă duc şi eu să văd cum e. Dacă îmi convine, dacă îmi place, dacă… Mă duc eu la un seminar. Vai, dragă Dora, făcea gramatică, L’imparfait du subjonctif. (râde cu poftă) Noi ştiam asta, vorba aceea, de la maici, l’imparfait du subjonctif! Am zis pa! Am ieşit şi am plecat! Ce să fac? Ce ştiu!? Să fac ce nu ştiu! Englezeşte ştiam mai puţin. Învăţasem englezeşte, tot la Şcoala Centrală, de la clasa a cincea în sus, a cincea, a şasea, a şaptea, a opta, patru ani. Făcusem şi greacă. Doi ani sau trei. Opt ani de latină. Învăţam atunci! Se făcea carte! Am ieşit de acolo oameni de cultură.

– Aşa este!

– Bineînţeles că nu toată lumea, nu toate fetele…

– Dar sistemul era făcut pentru aşa ceva, pentru cultură solidă.

– Într-adevăr! Te uiţi astăzi, eu sunt disperată, dragă Dora, boala mea şide aici e hrănită, din această disperare. Se duce neamul ăsta, măi copii!

– Cade în deriziune foarte tare.

– Cineva a zis acum câteva zile: “Oare ne-am prostit noi sau cineva e pus să ne distrugă?” Sunt convinsă că cineva e pus să ne distrugă, nu se mai poate! Să ne tâmpească aşa!

– Dar nici la nivel mondial nu se mai pune accent deosebit pe o cultură solidă.

– Aşa este. Într-o vară, au venit la Văratec nişte francezi. Şi au zis că “Elle nous a dit des choses épouvantables”, je les ai épouvanté, je leur ai dit des choses épouvantables8. Eu eram bolnavă, n-aveam nici glas. Şi le-am explicat, totuşi, aceste lucruri. S-au dus la Paris şi au zis: Ne-a spus femeia asta nişte lucruri, de ne-a zăpăcit. Pentru că ei nu se gândeau la asta niciodată.

– Nu are cine să le mai spună.

– Da, asta e: nu are cine să le spună aceste lucruri. Asta le-am spus: Eu nu mă mai tem. Je crains plus personne!9 Ce o să-mi facă mie? Şi aici, în România! Elvira, soră-mea, se teme. Eu nu mă tem.

Şi cei de la Alba Iulia zic la fel. Uite, acolo, pe servantă sunt scrisorile dela fanii mei, de la Alba Iulia. Acolo este şi un interviu trimis de unul dintre fani (râde) cu revista liceului. El este în ultimul an şi vrea să încheie şefia lui de redacţie la revistă, întrucât pleacă. Termină clasa a XII-a şi vrea să…

– … să termine apoteotic!

– Daa, apoteotic. Şi mă întreabă ce cred eu despre postmodernism.

– Am văzut, postmodernism. (Râdem împreună)

– Ştie el ce o să-i spun! Dar mă cheamă toţi acolo, la Alba Iulia. Şi acum ce-au născocit, ca să mă aducă. Mă sună rectorul Blaga: “Doamnă, pe ziua de 13 mai vă facem Doctor Honoris Causa al Universităţii noastre”. Zic: “Domnule Blaga, dar nu merit eu o chestie din aceasta, fugiţi de-aici!”

– Cum adică? De ce nu meritaţi?

– “Lăsaţi-mă, eu sunt necăjită, un om prăpădit, sunt ca o umbră, nu pot sui nici pe scenă”. “Nu se poate, zice el, nu se poate! Toată lumea se roagă aici pentru dumneavoastră”. Toţi îmi spun asta. Toată lumea se roagă. Pentru ce? (ni se adresează) Că am ţinut o conferinţă acolo?

– Era cuvântul dumneavoastră care-i fascina.

– Poate pentru că le-am spus lucruri care nu se spun.

– Sigur că da. Au un orizont de aşteptare şi…

– … şi le-am spus ce nu se spune…

– Se mai întâmplă ceva: unii teologi au doar ştiinţă teologică. Unii literaţi, doar literară. Or, la dumneavoastră vin, în albia aceasta a erudiţiei, toate.

– Şi eu am avut şi nenumărate experienţe… În Italia am aflat că New Age este o doctrină satanică. Şi toată lumea o considera colosală! Nu se poate! Aceste lucuri nu se ştiu! Chirac scoate din constituţia europeană creştinismul. Le-am spus francezilor care au venit la Văratec: “Cum aţi uitat acest lucru?”. Ei ziceau: “Nous avons oublié ça”. “Comment?” Când zice Paul Valery că “Les trois piliers de l’esprit européen: la philosophie grecque, le droit romain et l’Église catolique”10. El zice catolique, dar este église, église chretienne. Cel care stă aici (ne arată o fotografie) era şeful grupului. Şi el a zis că “Elle nous a dit des choses épouvantables, elle nous a épuvanté!”11. Păi s-au trezit, ca ai mei de la Alba Iulia.

– Nu are cine să-i trezească.

– Copiii ăştia de la Alba Iulia plângeau şi veneau şi mă pupau. Băieţii ăştia de 18-19 ani! Doamnă, nu ne-a spus nimeni ceea ce ne spuneţi dvs. Şi studenţii de la teologie, la fel, veneau şi mă îmbrăţişau. Şi plângeau. Eu n-am văzut copii plângând după conferinţe!

– Formidabil!

– Şi-am zis Doamne, Doamne fereşte! Să nu creadă Dumnezeu că-mi fac prozeliţi!

– A fost o energie a cuvântului şi un adevăr pe care l-au absorbit, maidegrabă l-au sorbit…

– … dragii de ei…

– Ca şi cei de la Iaşi. Mi-aţi spus, odată că aţi fost şi la Iaşi.

– Da. Şi la Iaşi a fost la fel. Au vrut să vie, săracii, încoace, cei de la Iaşi. Când am auzit… La Alba Iulia, m-au invitat pe 24 octombrie, la sărbătoarea Sfinţilor Români. Le-am zis că, dacă o să trăiesc, o să viu. “Veniţi, veniţi, că ne rugăm noi pentru dumneavoastră.” Să vezi de ce mi-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Pe 12 octombrie ei au un colocviu internaţional, “Intelectualul faţă cu secularizarea”.

– O temă de actualitate.

– Şi ei ţin neapărat să merg eu acolo…

de Teodora Stanciu

romlit.ro

Sursa: Revista Melidonium

Cuvânt înainte

Vrem să fim sclavi sau liberi?

“Cartea aceasta, Dictatura biometrică, o recomand tuturor cititorilor care mai vor încă să fie liberi într-un stat democratic şi celor care mai vor încă să fie fii ai lui Dumnezeu şi nu ai Mamonei.  Această carte este o sinteză a tuturor publicaţiilor care s-au făcut până în prezent pe tema acestui subiect. Are o importanţă deosebită pentru că pune la îndemâna tuturor creştinilor, în special ortodocşilor, informaţii necesare cu privire la problema introducerii microcipurilor de tip R.F.I.D. în actele noastre de identitate şi în toată viaţa noastră. Pentru că la ora actuală este o campanie extraordinar de satanică pentru distrugerea şi desfiinţarea lui Hristos din inima creştinului. Întotdeauna au fost potrivnici creştinismului, de data aceasta însă este parcă o concentrare a tuturor forţelor întunericului din toate timpurile, a experienţelor îndelungate a celui rău şi vechi de zile, şi aplicarea lor asupra sufletului uman, căruia i s-a declarat război final de distrugere a fiinţei sale cu desăvârşire. Întotdeauna au fost şi creştini buni, şi creştini răi; întotdeauna au fost şi persecutori, şi preamăritori; au fost şi oameni care s-au sacrificat pentru această învăţătură frumoasă, creştin ortodoxă, – pentru că ortodoxia este cea mai mare bogăţie pe care o moşteneşte pământul nostru european sau bătrânul continent european, – dar au fost şi denigratori şi trădători care au săpat la surparea temeliei Bisericii lui Hristos. Dar cu cât trădătorii au săpat mai mult, cu atât sângele mucenicilor au înălţat Biserica lui Hristos, pe care nici porţile iadului nu o vor putea birui.

Această carte nu vine numai spre informarea dumneavoastră, ci ea este menită să aducă putere în sufletele dumneavoastră să vă opuneţi şi să luptaţi împotriva acestui sistem de înrobire desăvârşită atât a trupului, cât şi a sufletului.

La ora aceasta, fiecare creştin trebuie să se angajeze în luptă foarte deschis, pe cât îi este cu putinţă. Pentru că Sfinţii Părinţi şi canoanele Sfintei noastre Biserici, ne învaţă despre existenţa unui război nevăzut cu diavolul, potrivnicul mântuirii noastre, război care ne îndeamnă să punem mâna pe armele duhovniceşti: smerenia, postul, rugăciunea, mărturisirea şi toate celelalte fapte bune; pentru că viaţa aceasta este o luptă şi nu o şezătoare. Mărturisirea este un act important în lucrarea noastră de mântuire, fără de care celelalte virtuţi nu ne vor fi recunoscute înaintea tronului de Judecată a lui Dumnezeu. Pentru că Mântuitorul spune clar în Evanghelie: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10:32-33). Mărturisirea este, aşadar, o datorie, o poruncă dumnezeiască şi suntem datori să ne apărăm în faţa celor care se ridică împotriva noastră şi a Bisericii lui Hristos, fără să aşteptăm alte porunci oficiale, ci să ascultăm de glasul Evangheliei când este vorba de batjocorirea lui Hristos. Nu avem nevoie să ne poruncească cineva să luptăm împotriva prigonitorilor lui Hristos, sau să aşteptăm prilej de ascultare faţă de mai marii lumii acesteia. Ascultarea este una, lupta împotriva diavolului este alta. A asculta – în momentul acesta – când văd că este casa vecinului în flăcări, iar eu stau cu găleata plină cu apă şi nu mă duc să o vărs să surp incendiul acesta mare care mistuie casa, pentru că nu mi-a poruncit şeful meu, acea ascultare este oarbă, după cum orb este şi sufletul acelui om.

Se vorbeşte că nu este acuma sfârşitul. Da! Şi eu spun că nu este acuma, dar noi trebuie să fim pregătiţi, pentru că toate evenimentele conclud la această stare de lucru. Se vede că toată activitatea aceasta de înrobire a noastră, se duce nu numai împotriva creştinismului, ci şi a umanităţii în genere; este vorba de un atac puternic la adresa persoanei umane şi fiecare creştin este dator să-şi pună viaţa pentru credinţa lui, pentru sufletul lui. Până acum a mai mers şi cu partidul, şi cu carnetul roşu; a mai mers şi cu carnetul portocaliu, şi cu carnetul  galben, dar de data aceasta avem de-a face cu un carnet multicolor care ne privează de libertate şi de viaţă. Depinde de ce vrem: Vrem să fim sclavi sau liberi? Vrem să fim morţi sau vii? Dar preţul libertăţii şi al vieţii a crescut mai mult decât criza economică în care ne aflăm; este nevoie de mult sacrificiu şi va costa izvoare lacrimi şi râuri de sânge. Mărturiseşti pe Hristos, rămâi în credinţa Lui, nu-L mărturiseşti pe Hristos, lepădat vei fi înaintea îngerilor şi Judecăţii lui Dumnezeu.

De aceea, îndemn prin aceste rânduri, ca fiecare creştin să intre în arena cu fiare, cu fruntea aţintită senină către Hristos! Să fim mereu într-o trezvie deplină, în curtea aceasta a ortodoxiei noastre, a Bisericii noastre şi să se  găsească fiecare pe poziţia de a fi cu adevărat un ucenic al lui Hristos.

Mulţi dintre credincioşi mă întreabă: „Ce să facem noi pentru toate lucrările acestea”? Păi, în toată această situaţie nu se poate face ceva mai frumos decât a ne ruga fiecare în parte, în viaţa  de familie; a ne educa copiii noştri într-un spirit foarte auster, aspru, ca de la vârsta fragedă să  cunoască şi să trăiască credinţa noastră ortodoxă. Avem modelul fiilor lui Brâncoveanu. Nu cedaţi! Mai bine să strigăm: „Loveşte, potrivnice a lui Hristos!” decât să ne pierdem viaţa cea veşnică. Plecaţi capetele voastre spre junghiere şi împotriviţi-vă fiarei apostate!

Ştiu că nu este uşor; am ajuns fii vlăguiţi ai acestui neam mult obidit, mult încercat şi mult prea trădat. Acum, peste românii noştri, vin şi greutăţile acestea financiare şi toate necazurile şi ne vindem şi pe un blid de linte. Pentru că aşa este firea noastră slabă şi neputincioasă şi needucată; pentru că niciodată nu a fost o legătură strânsă între omul, căruia Dumnezeu i-a dăruit mai multă înţelepciune şi a făcut oleacă de carte şi omul simplu, omul de jos, care avea nevoie de luminare şi de dragostea celuilalt. Nu, românul nostru intelectual îndată s-a împăunat cu mărirea lui, cu postul lui, cu înţelepciunea lui şi a uitat de ograda lui de altă dată, a pomilor frumoşi, a oilor, a caierelor de furcă, unde povestea bunica din viaţa lui Ion Creangă, Făt Frumos şi a întregii noastre frumuseţi literare. Astăzi se uită în curţile europene pline de vile şi de cuvinte moarte şi participă la ferecarea valorilor noastre ortodoxe şi româneşti, la ferecarea credinţei şi a tot ce a mai rămas frumos pe plaiurile noastre mioritice.

Puterile noastre sunt slabe şi am rămas puţini. Dar ne-a rămas ceva ce nu vor putea niciodată fereca: Mila lui Hristos, Dumnezeul nostru! Rămân toate pe seama marii Lui iubiri de oameni, ca El să ne scoată şi din această stare de lucru, ca întotdeauna, şi să Îşi manifeste mila şi bunătatea Sa faţă noi! Avem mijlocitori pe sfinţii noştri martiri din închisorile comuniste, cei care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu şi neamul lor, cărora să le cerem rugăciunile, ca unii ce au luptat şi au biruit Fiara prin puterea Crucii lui Hristos.”

Arhimandritul Justin Pârvu, 6 mai 2009, la pomenirea Sfântului şi Dreptului Iov, mult-răbdătorul

Sursa: http://roncea.ro/

 Parintele Justin: “Atat de mult ne iubesc conducatorii nostri, incat nu au binevoit sa informeze catusi de putin acest popor cu privire la introducerea cipurilor in actele noastre de identitate. Vrem să fim sclavi sau liberi?”

                        

 

                              Elegie de Crăciun

 

Un cântec aureste si-o stea la geam se-aprinde
si-o ciocanire alba în visul dinspre strada.
Ce pas se mai opreste în gheata si zapada,
la casa zavorita de astazi sa colinde?

Pe lenesa beteala de trista promoroaca
aud colindatorii cu steaua de clestar
si înteleg ca-i steaua anilor limpezi, dar
o las pe sub fereastra sa lunece, sa treaca.

Si magica lui usa trecutu-ncet si-atinge
si vad un pom de aur când se deschide usa…
Dar daca mâna, grabnic, luminile le stinge
si smulge mandarina si toba si papusa?

Cine-a gonit din bradul cu inimi mici de stele
si n-a mai vrut din aur sa cheme înapoi
îngerii tristi de zahar si saniile moi
zâmbind cu Mos-Craciunii de turta dulce-n ele?…

S-au stins în brad luceferi si portocale-n mine.
Zac jucarii de vise pe fund uitat de lada.
În scrinuri vechi dorm îngeri si inimi de zapada
si zilele de aur ca niste mandarine.

Si doar colinda curge… De ce atâta zvon,
când mâna ostenita nu-i face semn sa vina?
E mai adânc, când ninge pe cântec si lumina,
peste colinda vietii si steaua de carton.

 

Radu Gyr