Cuvânt și iubire

Am compus prima poezie cȃnd eram prin clasa a doua (1962). Doamna învăţătoare, Mişcoci Elena, după ce-a citit-o, a zis că eu să mă ţin de… aritmetică! Făcea concursuri ad-hoc cu noi în clasele primare: care rezolvă mai repede o înmulţire sau o adunare, şi mă remarcase…

Mai târziu, la Şcoala Generală (1965-1969), participam la olimpiada de literatură cu o compunere „De la fereastra vagonului”. Acesta fusese titlul impus de organizatori. Şi m-a mirat că mi-au dat şi un premiu… doi. Scrisesem despre vacanţele mele, în care îmi plăcea să merg cu trenul la munte sau la mare. Profesoară de limba română era doamna Luluşa Diaconu.

La olimpiada de matematică din clasa a şaptea însă luasem premiul întăi pe comunele limitrofe Bălceştiului, şi dascălul nostru, Bălaşa Ion, m-a scos în faţa careului. Apoi, în clasa a opta participasem la o competiţie şcolară între comunele Bălceşti şi Măciuca, eu fiind selecţionat pentru subiectul chimie-fizică; alţi elevi erau la subiecte precum: istorie, geografie, etc. Profesoară la chimie era doamna Ioja Maria, iar la fizică domnul Văduva Gheorghe.

La liceu am mers numai pe olimpiade matematice, obţinând premii sau menţiuni la fazele locale, judeţene, şi naţionale. Profesorii mei fiind Bistriceanu Larisa la Liceul Pedagogic din Craiova (1969-1972), şi Vlădescu Nicolae la Liceul Pedagogic din Rm. Vȃlcea (1972-1974). La liceul craiovean am debutat în revista şcolii, „Năzuinţe”, în 1971, cu un careu de rebus „Păstorească” şi cu probleme propuse de matematică plus soluţii – dar nu literatură! Aveam şi un cerc de matematică, îndrumătoare fiind doamna profesoară Cătănoiu Florica.

Îmi plăcea la nebunie rebusul. Aveam abonament la „Rebus” din clasa a cincea. De sărbători apărea frumos ornat şi muream de curiozitate să încrucişez cuvintele şi să văd cum se îmbină în careuri ca un mozaic. Am continuat şi la Facultatea din Craiova, calificȃndu-mă la Olimpiada Studenţească de Matematică „Traian Lalescu” de la Cluj-Napoca, din anul 1977, la care am fost cu profesorul de analiză complexă Peter Hamburg. Tot în acea perioadă mă înscrisesem la un cerc de Limbaje Formale, condus  de Prof. univ. dr. Alexandru Dincă.

Am făcut o pauză de la creaţia literară până prin anul 1979, după absolvirea Facultăţii de Informatică, cȃnd am fost încurajat să revin la poezie de către un fost coleg de liceu, lingvist şi scriitor, Constantin Matei ­– reîntâlnit pe scările universităţii, şi de către profesorul şi criticul literar Constantin M. Popa. Prima poezie publicată s-a intitulat „Cifrele au început să vibreze” şi-a apărut în „Năzuinţe” în 1979. Am ajuns să debutez şi în volum, într-o antologie colectivă a membrilor Cenaclului Literar „Elena Farago” din Craiova, „Ora planetei”, în anul 1980.

L-am întâlnit la Craiova, mai târziu, la Cenaclul „Ramuri”, pe Marin Sorescu, originar din Bulzeşti – la o azvârlitură de băţ de Bălceştiul meu. Mereu treceam cu rata aglomerată prin Bulzeşti, aflat pe ruta Bălceşti – Craiova. A urmat atunci o pauză temporară la matematică; eu scriam de grabă poeme, eseuri, proză şi mai ales ţineam un jurnal intim. Acum am întors din nou roata spre ştiinţă. Însă combin aceste două domenii printr-un jurnal de călătorii la diverse conferinţe ştiinţifice internaţionale.

—————————————

* Se dedică publicistului George Roca

Florentin SMARANDACHE

Gallup, New Mexico, SUA

31 decembrie 2012

Pe 26 decembrie 2012, s-au împlinit cinci ani de la trecerea în lumea veşniciei a vrednicului de pomenire arhimandrit Ciprian Zaharia, fost stareț al Mănăstirii Bistrița între anii 1979 – 2005.

 Arhimandritul Ciprian Zaharia s-a născut în ținutul Sucevei, în comuna Boroaia, la 19 iunie 1931. Tânăr fiind, a intrat ca viețuitor în obștea Mănăstirii Secu. A urmat școala monahală între anii 1950 – 1953, apoi cursurile Seminarului Teologic Ortodox de la Mănăstirea Neamț, iar din anul 1970 Facultatea de Teologie de la București. La Mănăstirea Bistrița, unde a fost rânduit în anul 1979 de vrednicul de pomenire patriarh Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, a avut cea mai lungă stăreție din secolul XX a unui stareţ.

Venea de la Mănăstirea Secu, unde, timp de 35 de ani se dovedise a fi un vrednic monah şi slujitor, dar și un bun gospodar. La Bistrița a reușit să reînvie viața și tradiția monahală. A oficiat, după 30 de ani de interdicții, prima tundere în monahism, cea a Preasfinţitului Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului. Cu toate vitregiile și interdicțiile, fost un harnic și neobosit restaurator al ctitoriei lui Alexandru cel Bun. A construit, după 1990, în cimitirul mănăstirii, o bisericuță din lemn în stil tradițional, s-a ocupat îndeaproape de înființarea unor noi schituri, dar și de buna gospodărire a celor existente pe atunci, multe dintre acestea fiind ridicate mai târziu la rang de mănăstire. În toată activitatea desfășurată la Mănăstirea Bistrița se vedea rodul experienței duhovnicești și gospodărești acumulate la Mănăstirea Secu. Vorbea cu bucurie despre călugării cu viață deosebită care trăiau la Secu înaintea Decretului comunist din 1959. Nu i-a uitat niciodată. La slujbe îi pomenea într-un lung șir de nume desprinse parcă dintr-un calendar aghioritic.

Slujbele își urmau rânduiala de veacuri

Perioada de stăreție a părintelui Ciprian s-a caracterizat prin abilitate în vremuri de încercare și presiune puternică față de Biserică, în general, și față de monahism, în special. Datorită acestei abilități, contestată uneori în mediile ecleziale, Bistrița a devenit o mănăstire cunoscută și cercetată de credincioșii din zonă, dar și de pelerinii veniți de departe pentru a-i întâlni pe duhovnicii vestiți care se nevoiau acolo: Marchian Ciubotaru, Iustin Pârvu, Ioanichie Bălan, Martinian Conuț, Hrisostom Asavei. Unii dintre ei, urmăriți de serviciile secrete, au mărturisit mai târziu că s-au aflat atunci într-o oarecare siguranță între zidurile mănăstirii. Aceștia, împreună cu alți călugări mai tineri au pus umărul la refacerea vieții duhovnicești în vechea chinovie. În miez de noapte, când prin mănăstire nu mai mișunau ochii iscoditori ai securiștilor, slujbele își urmau rânduiala de veacuri, reînnodând tradiții străvechi și predând celor mai tineri, dorul după înălțimile Taborului. O parte din monahii tineri de atunci au azi rosturi înalte în Biserică și duc mai departe, acolo unde sunt, tradiția acestei mănăstiri.

Implicat în bunul mers al mănăstirilor nemţene

Construirea corpurilor de chilii, renovarea palatului domnesc, restaurarea picturii bisericii, construirea bisericii de lemn din cimitir, lucrările de consolidare a zidului de incintă, a Școlii Domnești, lucrările de construcție de la schituri, au însemnat, toate la un loc, ani de trudă și de jertfă. S-a ocupat și de pregătirea teologică a viețuitorilor din mănăstire. Cei care au fost viețuitori în obștea Bistriței păstrează imaginea unui stareț milostiv, rugător, veghetor jertfelnic pentru mănăstire și pentru bunul ei mers. S-a confruntat și cu neîmpliniri, cu eșecuri omenești, cu neliniști și împotriviri chiar din partea celor care l-au promovat. Dintr-un exces de zel din partea unor demnitari locali, se vorbea uneori de „problema Mănăstirii Bistrița și a oamenilor ei”. Probabil că, pentru a rezista vicisitudinilor Regimului Comunist, a trebuit sa plătească și un tribut, dar acest tribut a salvat esențialul. Mănăstirea Bistrița a înfruntat furtuna și a ieșit la liman cu nădejdea în vremuri mai bune. Arhimandritul Ciprian Zaharia, a avut o lungă perioadă de timp și ascultarea de exarh al mănăstirilor nemțene, purtând astfel pe umeri și răspunderea pentru bunul mers al activității aşezărilor monahale din județ. Trecerea Cuvioşiei Sale la Domnul a întristat multe inimi. A lăsat în urmă o obște rugătoare, zeci de ucenici, unii dintre ei slujitori de frunte ai Bisericii, dar și mireni pe care părintele Ciprian i-a format duhovnicește. Veșnică să-i fie pomenirea căci vrednic este de aceasta!

(protos. Ieronim Creţu, stareţul Mănăstirii Bodeşti din judeţul Neamţ)

Sursa:Revista Melidonium

Teama-i obsesia de care nu se izbăvește cel căruia credința îi lipsește!

   Nu a trecut mult timp de la alt incident armat, când a fost redeschis subiectul armelor de foc, ușurința cu care ele se procură, folosind reclame comerciale, de genul: „Armele nu ucid oameni. Oamenii ucid alți oameni” și din nou, iată, America este însângerată! Din nou omor în masă, baie de sânge în Newtown, statul Connecticut, cu 26 de victime, dintre care 20 de copii împușcați într-o școală. Adam Lanza, acesta este numele atacatorului, în vârstă de 20 de ani, şi-a omorât mama, vineri, 14 decembrie 2012, după care a mers la o şcoală elementară din Newtown şi a împuşcat mortal cele 26 de persoane, apoi s-a sinucis.

   Mă întrebam de fiecare dată și mă întreb și acum, pe bună dreptate, dacă este în regulă ca un tânăr care nu poate merge la școală, să poată merge la un magazin să-și cumpere o armă, sau armele să fie la dispoziția copilului, a tânărului, în casa în care locuiește cu părinții – în acest caz. Îl controlează cineva dacă este în deplinătatea facultăților mentale atunci când se duce să-și cumpere un om o armă, sau atunci când acestea se află la dispoziția lui? I se cere un astfel de certificat? În fond, pentru ce are nevoie omul de armă? Pentru a se apăra? Trăim în junglă? Beneficiem de libertate nelimitată? Câtă ură trebuie să se fi acumulat în sufletul acestui tânăr de numai 20 de ani, pentru a putea recurge la asemenea gest? Ce se poate face pentru ca asemenea acte de violență să nu se mai repete?

   Aminteam cândva de spusele unora, cum că violența ar fi răutatea genetică care trebuie stăpânită prin voință și prin educație. Dar dacă nu avem voință și nici educație? Indiferent, dacă le avem sau nu le avem, nu ar fi bine să căutam a ne îndrepta fața spre credință și a ne călăuzi pașii după ea? Cunoașterea legilor divine bazată pe duhul blândeţii, înţelepciunii și iubirii, ar putea salva aceste suflete! Fiindcă cert este că sunt suflete rătăcite! Numai cunoscând sentimentele nobile, opuse violenței, prostiei, urii, pot merge pe calea cea bună, se pot vindeca de aceste boli ale sufletului. Numai astfel se vor convinge că nu trebuie să pună mâna pe armă pentru a-și domoli ura, setea de răzbunare. Recurgerea la violență este un mod de a te sinucide, de a renunța la viața aceasta care are și frumusețile ei, la oamenii și natura care ne oferă dragoste la tot pasul, dar care trebuie căutată, găsită, apreciată. Ar trebui să fim mai iubitori unii față de ceilalți, conștientizând scurtimea și valoarea acestei vieți. Omul are nevoie de libertate, dar trebuie în primul rând să respecte legile bunei cuviințe, altfel echilibrul social nu este posibil. Buna-cuviință si comportamentul civilizat în societate nu pot fi separate de moralitate; un comportament frumos este și moral, iar moralitatea stă la baza relațiilor sociale.

   Copiii, tinerii se joacă de multe ori de-a uciderea și părinții nu observă această plăcere a lor, ba uneori chiar este încurajată. Mai demult jocul de-a uciderea şi uciderea din realitate se deosebeau enorm. Astăzi însă, odată cu progresul tehnologiei calculatoarelor, virtualitatea şi realitatea s-au apropiat foarte mult. Ce să mai spunem de filmele din care nu lipsesc actele de violență și prin care se promovează o cultură a desfrâului și imoralității?! Pentru regizori, toate acestea, îmi pare că au ajuns ca „sarea și piperul”- condimentele necesare pentru a da gust unui film. Ajuns în spaţiul audio-vizualului sau al celui cibernetic, conştiinţa omului se schimbă și crimele virtuale trec ușor, pe neobservate în lumea reală. Efectele sunt dureroase, dar cauzele sunt prea puțin analizate. Scriitorul român Mircea Eliade (1907-1986), istoric al religiilor, scriitor, filozof și profesor român la Universitatea din Chicago, scria printre altele: „Comportarea religioasă a oamenilor contribuie la menţinerea sfinţeniei lumii”. Viața ne demonstrează valabilitatea acestei afirmații.

   Legea dă dreptul oricărui cetățean să-și cumpere unelte pentru atac. Bun, nebun, de voie, de nevoie, cu bani îți cumperi arme după bunul plac. Ați văzut cu câtă plăcere, chiar dragoste își aleg unii armele?  Oare nu este aceasta o dragoste perversă? Tradiție? Teamă? Trufie? Cred, mai curând, că este instinctul sălbatic din noi, de sute de ani perpetuat. S-au schimbat atâtea-n jurul nostru, în viața noastră, dar noi, în noi, nu ne-am schimbat. Nu dialogăm cu propriul suflet, nici cu sufletele din preajma noastră, ne lipsește respectul față de noi înșine și față de cei de lângă noi. Pe semne sălbăticia, ura, invidia, se află adânc înrădăcinate. Și nu ne străduim a ne transforma, a ne înălța sufletește. Dar paralel cu această gândire cu aspect uman, o încercare de modificare a legislației regimului armelor şi muniţiilor, cred că ar fi bine venită în lume. De ce armele să nu se afle doar în mâna celor specializați și apți a le folosi?

   Violență repetată, iată unde poate duce libertatea fără de conștiență. Cu ce i-au greșit victimele, acei copii nevinovați? Viața unui copil e ca floarea al cărei boboc stă să-nflorească și vine, iată, un vânt al morții, într-o școală unde copiii învață ce-i bucuria și cum s-o trăiască. Un vânt al nebuniei care a răpit făpturi plăpânde, trupuri nepângărite, nelăsându-le să crească, să se-mplinească, iar viețile atâtor părinți dintr-o dată năruite… Ne doare, sigur că ne doare și pe noi cei mulți care trăim aceste zile sub puternica impresie a acelei tragedii.

   Dar, speranța, cea care nu moare niciodată, ne face să fim încrezători în măsurile care se vor lua, pentru ca aceste fapte reprobabile să nu se mai repete, oamenii afectați să-și regăsească liniștea dorită, să poată uita acest episod atât de dureros pe care l-au trăit.

Publicat pe site în data de 21 dec. 2012

Vavila Popovici

Raleigh NC

“I prayed to God to have a little brother, though my parents did not want to have another child”

Florence Joy Enns (Büttner) is a famous young German singer, writer and actress. She likes to travel and has visited several countries from Europe, Israel and the United States. Florence plays guitar and the piano, and she speaks her native German and very good English. Most of her songs from the album “Hope” are in English.

In 2006, Florence Joy Büttner was invited to perform in the (dome) church of Munich for the inauguration of the Soccer World Championship. One year after this astonishing performance, she started acting in the role of a sweet girl called “Jasmin” in a German daily soap “Ahornallee”. Also, Florence wrote a book called I want to live truthfully and real, which tells about her journey through the German casting show “Star Search 2” and mostly how she lives her life with Jesus Christ.

Florence was born in a city called Zeven, in the north of Germany close to Hamburg; she has an older sister and a younger brother. Her family has lived in Zeven, Tostedt, Dresden, Munich and Cologne. Sometimes she moved with her family because of work, but the last move was because of marriage. Florence has two children; her son Lennox was born in 2009, and her baby girl Kiana was born in 2012.

***

Octavian D. CURPAS: Can you tell me something about your husband? When and where did you meet? How would you describe your husband?

Florence JOY: My husband is German. His name is Thomas Enns. We met in a concert in 2006; I was singing and he was playing with his string ensemble, supporting my song. Yes he is an artist, musician and singer. He is the leader of a bimonthly youth event called “base”, and he studied business administration at the University of Cologne. He is a fully devoted Christian, totally excited about God. He is a very loving and sensitive person, the most wonderful husband and a great father My husband is German. We met in a concert in 2006; I was singing and he was playing with his string ensemble, supporting my song. Yes he is an artist, musician and singer. He is the leader of a bimonthly youth event called “base”, and he studied business administration at the University of Cologne. He is a fully devoted Christian, totally excited about God. He is a very loving and sensitive person, the most wonderful husband and a great father.

Octavian D. CURPAS: You are a very busy woman. What is it like to be a mom of two children?

Florence JOY: It was always my dream to be a mom and it is a big blessing to me. Of course it has challenges but all in all, it is a wonderful blessing from God to me.

Octavian D. CURPAS: At what age did you become a Christian? What made you decide to give your life to the Lord? Which Christian denomination do you belong to?

Florence JOY: I was raised in a Christian family. When I was 13, God revealed his love to me and that he is my heavenly and true father. I wanted to get water baptized; this was the start, when I wanted to live for Jesus. I am in a church that belongs to the German branch of the Assemblies of God. To me the denomination is not so important. The most important thing is my personal relationship to Christ.

Octavian D. CURPAS: I just listened to one of your songs in German and I really enjoyed it even though I didn’t understand much. The title is “Mein Ziel” and I found it on youtube. (http://www.youtube.com/watch?v=6AOYTqDyMFA) What’s the message of this song? When and where have you been singing?

Florence JOY: The song says: “You are my goal, you are my passion, you are my way, you are my strength. I look for you and I run to you and leave the past behind. You are always there – You are my reason, my goal.” The “You” in this song is Jesus Christ. I performed this song in the dome (church) of Munich. It was a church service live on the national TV station in Germany for the inauguration of the Soccer  World Championship 2006. It was a big privilege to sing at the inauguration of the soccer World Cup. I had the opportunity to share my testimony for Christ live on the national TV station.

Octavian D. CURPAS: You collaborated with Hillsong for some songs in German. What songs and when and how did it happen?

Florence JOY: It started in 2005, when we recorded the first German Hillsong album and I was the lead singer on that CD. Since then, I was invited to some Hillsong conferences and to record another of their CDs.

Octavian D. CURPAS: How many albums do you have? Is “Hope” your first album?

Florence JOY: Yes it was the first and the only one. There are 13 songs on there. Most of the songs are in English and one is in German.

Octavian D. CURPAS: What’s your favorite song and why? Which of your songs best defines you?

Florence JOY: It still is “Only hope”, which is the main song of my album, and that’s why the album is called hope. This song tells about the hope we have in Jesus and that He has a plan for our lives.

Octavian D. CURPAS: Tell me a few words about your book: „Ich möchte wahr und echt leben“.

Florence JOY: The title means “I want to live truthfully and real” and that is the theme of the book. The book tells about my journey through the German casting show “Star search 2” and mostly how I live my life with Jesus Christ. It also tells a bit about my family and my surroundings at that time after winning star search.

Octavian D. CURPAS: How many times have you visited the U.S. and what states? What comes into your mind when you think of Arizona?

Florence JOY: I’ve been to the U.S. five times, three times in Florida and two in California. If I think of Arizona, it means hot weather, horses, and cowboys. I like the friendly people in the U.S. a lot and the huge churches, for example Calvary Chapel.

Octavian D. CURPAS: Why is Israel an important country for you and for your husband?

Florence JOY: It’s the Holy Land, the land of God’s people. We support a mission’s project, called AEBM (American European Bethel Mission). We have been in Israel several times with this mission organization and helped poor people.

Octavian D. CURPAS: What countries do you want to visit in the future?

Florence JOY: I would love to fly to Australia.

Octavian D. CURPAS: What do you know about Romania?

Florence JOY: The only connection I had with Romania was a friend in my former church who was Romanian.

Octavian D. CURPAS: Which holiday do you like the most and why?

Florence JOY: I like Christmas, because of the message that Jesus came into our world as a human being. I also like the setting with snow and lights and the smell of cake in my kitchen…

Octavian D. CURPAS: Are there any steps one should take to remain on track spiritually?

Florence JOY: For me it is important to read the Bible regularly, to not neglect the church, to attend church services even if you are on the road many times. For me it is important to pray with my friends together. Prayer is a fellowship with my God. I can lay down all my burdens and it reminds me that God is in control.

Octavian D. CURPAS: What is the greatest prayer God has ever answered for you?

Florence JOY: He answered my prayer when I was still very young (5 years old). It was my first “big” prayer. I prayed to God to have a little brother, though my parents did not want to have another child. Through some circumstances, which were a miracle, the mind of my mom was changed and I got a little baby brother.

Octavian D. CURPAS: What is coming up new for you?

Florence JOY: Right now we are concentrating on “Base,” the big youth events we have. We are writing songs for “Base” and hopefully for a “Base” CD. Of course, right now I am a fulltime Mother of two wonderful children.

Octavian D. CURPAS: If you would have to deliver a message for this generation, what would you say?

Florence JOY: I would say, you are loved unconditionally and totally by Jesus Christ. You are created for a purpose. The love of Jesus can and will set you free from everything. Try Jesus; do not write him out of your life. Be open and search out if there really is a God.

Octavian D. Curpas

Phoenix, Arizona, U.S.

              A trecut şi Revelionul

                        2013

 ( D-nei Mariana Gurza, stăpâna poeziei şi a gândurilor subtile,  pentru prietenie.)

A trecut şi Revelionul
Şi-am păşit şi-n Noul An
Poate-or fi şi niscai zile
Să continui plânsu-n van.

Chiar de-or fi ele puţine
Chiar de n-oi vedea ce scriu
Eu şi-n gând oi umple file
Ce am fost, să-ncerc să fiu.

Şi-oi aşterne gânduri-rânduri
Ce-am mai scris, să scriu din nou
Într-o nouă încercare
Să trezesc al lor ecou.

Şi oi umple timpul care
Mi-a rămas de-acum un an…

Boris David

1 ian. 2013
din ciclul ’Postumele’

Nota mea: Mulţumesc pentru dar, bun prieten! Un Nou Început în tot ceea ce înseamnă “înnoirea omului” …O plecăciune şi un gând înălţător  la început de an, pentru cei ce suntem, pentru cei ce nu mai sunt…

Vă recomand prieteni virtuali, să-l cunoaşteţi pe Domnul Boris David! O inimă de român, un ROMÂN care merita respectul nostru, pentru activitatea ştiinţifică şi literară! Un Om brav, un basarabean bolnav de   ROMÂNISM.

La mulți și buni ani, prieten drag!

http://www.darisbasarab.com/

Mariana Gurza

***

“…O singură urare: să trăim cu și în HRISTOS, singura noastră bucurie și nădejde neînșelătoare!”

“Către veşnicie păşim, fraţilor. Şi iată, a trecut un an. Salutăm un nou an. Ce ne va aduce? Nu se ştie. (…) Oare la anul, într-o zi asemănătoare, câţi vom fi în viaţă? (…)Ce să urăm, iubiţii mei? Bogăţie, glorii, onoruri, desfătări, plăceri?…  Nimic sunt toate.

„Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” (Ecleziastul 1, 2). Un singur lucru rămâne. Să crezi în Hristos. Nu există un alt nume care poate să ne dea bucurie şi nădejde pe perioada anului acesta; numai numele lui Iisus Hristos”.

“Un nou an răsare la orizontul umanităţii. Ce este un an în comparaţie cu anul care a trecut şi cu anii care vor trece? Este o picătură din ocean.

Un scriitor înţelept, ca să creeze o idee despre timp în comparaţie cu veşnicia, a plăsmuit următoarea imagine. Imaginaţi-vă, zice, un ocean infinit şi deasupra apelor lui zburând o pasăre. Pasărea, după ce descrie cercuri, coboară, ia în pliscul ei o picătură din suprafaţa oceanului, iar apoi fuge şi dispare. După ce trec o mie de ani, pasărea apare din nou, pentru a lua iarăşi doar o picătură din ocean. Imaginaţi-vă, aşadar, realizându-se aceasta continuu; adică, o singură dată la o mie de ani pasărea să ia câte o picătură. Vă întreb: Câte mii – ce zic? -, câte milioane – ce zic? -, câte zeci de milioane de ani, ce ameţitor număr de ani va trebui să treacă până când pasărea va lua până şi ultima picătură din ocean? Pare imposibil lucrul acesta? Nu, nu este. Dacă îi veţi întreba pe matematicieni, vă vor spune că, dacă oceanul rămâne stabil şi nu mai este alimentat cu noi ape (din ploaie, torente, fluvii), cu siguranţă că va veni o clipă, în care pasărea va lua şi ultima picătură a lui. Deci numai oceanul poate fi epuizat, veşnicia însă nu se sfârşeşte niciodată. O, veşnicie!“

…

“Către veşnicie păşim, fraţilor. Şi iată, a trecut un an. Salutăm un nou an. Ce ne va aduce? Nu se ştie.

Noi fiind obtuzi, nu ştim dacă vom trăi mâine. Mereu trebuie să aşteptăm plecarea noastră, mai ales noi bătrânii, care am ajuns la apusul vieţii. Dar şi tinerii. Nu cunoaştem „ce ne rezervă clipa de faţă”. Oare la anul, într-o zi asemănătoare, câţi vom fi în viaţă? Oare în noul an ce întâmplări aşteaptă poporul nostru? Ce se va întâmpla în Balcani şi în Mediterana şi în lume?… Şi tu născoceşti vise şi îţi imaginezi o viaţă nesfârşită? Dar veşnicia se apropie, clipa cea mare vine.

Ce să urăm, iubiţii mei? Bogăţie, glorii, onoruri, desfătări, plăceri?…  Nimic sunt toate. „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” (Ecleziastul 1, 2). Un singur lucru rămâne. Să crezi în Hristos. Nu există un alt nume care poate să ne dea bucurie şi nădejde pe perioada anului acesta; numai numele lui Iisus Hristos, pe Care, prunci lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.”

+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina în Sfânta Biserică a Sfântului Pantelimon, Florina, 31.12.1974, la trecerea în noul an, în miez de noapte)

http://www.youtube.com/watch?v=4Q0Bne6zimA

http://www.razbointrucuvant.ro