Cuvânt și iubire

NIMENI NU MAI ŞTIE  – PE-ACOLO – CE-I…MĂRUL !

 

duhul fiecăruia se-arată cu chipu-i adevărat – un nor de lumină

sau cum i-a fost voia aici – iar nu după vină :

totu-i spălat şi dereticat – Lună ! – ca-n bătătura lui Făt-Frumos

ca-n Potir de Cleştar – şi nimic şi nimeni nu mai e ticălos…

…acolo e linişte – mai ceva ca-n biserică

pentru că « fiecare » sunt toţi – indiferent ce predică

 

fiecare pe fiecare nu-l vede – decât dacă-l şi crede :

e o Armonie de vis – în acel loc unic –  numit Paradis :

om la om trage – jivină la jivină – într-o nouă lume – ce-i crină…

pe-aici nu se ştie ce-i crimă divină

nu bat clopotele – doar miroase-adormitor – a răşină…

 

da – şi pe-acolo sunt Munţi – sunt Păduri şi sunt Stâne

dar nu de oi : stâne unde – de bunăvoie şi-n fericire – făptura luminii rămâne…

…se-ncing hore – ca pe la noi – cândva – şi fluierul sună

 

cum n-a mai făcut-o la noi  – de-o vecie şi-o lună…

…nu vă speriţi de ce veţi afla : va fi – în sfârşit – Adevărul :

pe-acolo nu-s chipuri – ci-nvăpăiate  duhuri şi – în sfârşit – vii  – făr” de zăbranic ori Vălul…!

…nimeni nu mai ştie  – pe-acolo – ce-i…Mărul !

 

 

AŞA-I NORMAL

 

e seară şi senin – păsările se duc

la culcare – Zâna Apelor primeşte ciubuc…

aşa-i normal – într-o lume coruptă şi mare

aşa-i normal : Zâna să fie – când vrea – o oarecare…

 

priveşte la vatra din Munţi : al Focului Zeu

trage şi-nvârte-n frigare o oaie – şi-un derbedeu…

aşa e normal : dacă ucizi – să nu faci segregare

ce-i crima ? – democraţie-n frigare !

 

Domnul priveşte în jos – prădalnic – cu mare mulţumire :

aşa şi-a vrut Lumea – mereu – întocmită dup-a Lui fire…

aşa-i normal :Domnul să facă de toate

 

iar cei din văi – să-i clădească Altar şi Cetate…

…nu tot găsiţi pricini : aici este Raiul :

se-arată cum  – de-adevăratelea – sunteţi : ăsta-i tot baiul…

 

 

 

COPIII MUNŢILOR

 

 

iubito –  rămâi culcată-n barca norilor

nu mai ţine socoteală culorilor :

razele-amurgului te încunună

eşti regina scăpată pământului – regina nebună…

 

fii  – rogu-te – nebună cu mine-mpreună

trecem cu ochii peste cetăţi – iar în strună

eu cânt măreţia-a tot ce nu este Cetate :

suntem copiii Munţilor – zarva Cetăţii la noi nu răzbate…

 

să pogorâm de pe nori – precum tainicii Magi

să intrăm – cu stele cu tot – în pădurea de fagi

să vorbim cu blândele fiare de noapte

 

să-nvăţăm – de la ele – mii de-alte şoapte…

…aici – abia – dacă  – pe undeva – o fi fericire

noi dat-am de ea : varianta IUBIRE !

 

 

DE CE PLOUĂ-N  PUSTIU ŞI SE-ARATĂ-N GHEŢI – SOARE ?

 

foaie verde de trei flori

cine ţi-a zis ca să mori ?

bine e să-i faci în ciudă :

trimiţi moartea-n văi – la trudă…

 

Munţilor – Poeţilor

e vremea bureţilor :

vom tăcea – ne-om bucura

umbra ne va aştepta

 

vom aduce stele – mii

în poienile-argintii

din bucium – Hristos cântă  lin – pe colnic

eu mă iau după el – cu-o lăută – calic

 

cântarea din Munţi se va duce spre Mare

iubirea din Munţi văpăia-va altare

iar noi – rătăciţi sub alin de pădure

vom clădi soarta lumii în rugii de mure

 

Noi şi Munţii – o tovărăşie

ce n-au mai văzut-o nici semeni – nici glie :

de ce plouă-n pustiu şi se-arată-n gheţi – soare ?

fiin’ că noi stăm – cuminţi – în poieni – la răcoare !

 

 

ULTIMUL SONET

 

schilod eşti Tu – schilod sunt eu – Hristoase frate :

ca pentru toţi – şi pentru noi – să s-işte Libertate !

flămând eşti Tu – cerşetor sunt – Hristoase frate

stăm sub o Stea – în veci doar ea : e Sfânta Libertate !

 

Read More »

Adrian Botez continuă proiectul literar propriu și ne propune o carte de proză scurtă și un eseu important, despre romanul polițist. Editura Rafet a publicat cartea Noile năluciri ale abatelui Bernardo – volumul al II-lea – și Ochiul sfinxului (eseu despre romanul polițist mondial)*.

După cum vedem, temele sunt complexe. Ne vom referi, în textul prezent, la prima parte, Noile năluciri ale abatelui Bernardo, o continuare a primei părți, apărute la aceeași editură, în anul 2014.

Această proză scurtă merită toată atenția, pentru că este o reușită a scriitorului, unul prolific, care a făcut, din scris, o misiune  – pentru exprimarea adevărurilor complexe ale lumii în care trăim. Putem spune că acest gen i se potrivește, cărturarul se întâlnește cu naratorul, sociologul cu istoricul, profesorul cu teologul. Preocupările autorului sunt multiple, iar proza scurtă îi dă posibilitatea să prezinte valorile umane – pozitive și negative – care au făcut / fac lumea mai bună și încăpătoare, pentru toți. El nu exclude misterul, puterea cuvintelor de a modela mintea cititorului, istoria ca film bine regizat de Dumnezeu, pentru a duce la punctul final creația sa.

Abatele este un alter ego pentru Adrian Botez, el se transpune foarte bine în pielea călugărului Bernardo, preluând valorile sfințeniei reale, miturile care încheagă lumea în diferite zone ale planetei, potențând rădăcinile lumii, care ne țin, pe noi, ca participanți la istoria dinamică de azi.

Se simt nuanțele vechi, ale evului mediu, foamea după cunoaștere, lumea precreștină, în evoluție spre o formă agreabilă, bazată pe valorile creștine, validate de istorie. Autorul a preferat instituțiile teologice validate de catolicism, supunându-se unei rigori asumate. Cu toate că mediul în care acționează este majoritar ortodox, el are capacitatea de adaptare la valorile general acceptate, în creștinism și în lume.

Personajul principal, înțelept și curios, flămând după miracole și acceptând posibilitatea morții ca o poartă de trecere, este Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara, un nume complicat, asemenea caracterului său. El lasă urme în timp, mesaje pertinente, având opoziția Sfântului Scaun (opoziția puterii, un joc etern) – un manuscris solid, Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi, conform obiceiului vremurilor de la mijloc de istorie.

Întâmplările ciudate au ca bază valorile divine, date omului, ca zidire în timp.

Impulsul crimei, cel care a venit din faptele lui Cain (personaj cunoscut al Bibliei), greu de explicat pentru cei apropiați – rădăcinile lumii, care s-au manifestat, implicit, în viața socială – eterna luptă a omului de a urca Muntele – spiritul precreștin al incașilor, manifestat într-o altă zonă a lumii – invizibilul, ca forță de a potența vizibilul…

Abatele (ordinul franciscan), ca slujitor religios, aparținând unui ordin catolic, apare ca un preot al vremii, atent la viața sa simplă, acționând într-o lume săracă, ignorând ispitele, curios să ducă mesajul creștin mai departe. Călătoriile sale sunt etape ale inițierii și reprezintă călătorii spirituale, în care se găsește și regăsește miracolul lumilor. Discuțiile sale cu alte personaje tragice au dinamism, provoacă la curiozitate și reflectă discuțiile scriitorului cu sinele.

În povestirea Abatele și „nălucirea” rădăcinilor lumii, descoperim societatea daco-getică veche, cu toate valorile ei, cu impactul asupra civilizației. Sunt prezentate tradițiile românilor, frumusețea acestora și simbolistica bogată, legată de începuturile lumii. Peisajul Daciei apare grandios: „…Acolo, în Nord, erau Munții falnici, atât de înalți, ÎNCÂT BAT LA SFINTELE PORȚI ALE CERULUI… Munții semeți, cât și locuitorii lor, de prin risipitele sate… Munții ca niște patriarhi biblici, acoperiți de păduri nesfârșite, ca de niște bărbi colosale… păduri nesfârșite, cărora băștinașii le zic <<CODRI>>…” (p. 44).

Abatele folosește cuvinte vechi și mituri, pe care le-a descoperit în această zonă de lume: „…Am ajuns în poiană. Tocmai începuseră, niște făpturi de raze, să-și danseze fascinantul lor dans…Erau ielele <<frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele>>… ca niște ÎMPĂRĂTIȚE ale Cerului!” (p. 51).

În povestirea Abatele și sisifii ne este prezentată ciocnirea civilizațiilor – între incași și spaniolii cuceritori,  discrepanțele dintre cele două lumi, dar și panorama spirituală a celor cuceriți, universul lor special, legat de începuturile societății. Uneori, cuceritorii se dovedeau mai barbari decât cei umili, cuceriții, victimele cruzimii săvârșite în numele civilizației. Lucruri care s-au mai repetat în istorie, pe continentele planetei – și se vor mai repeta… Călătoriile sunt multiple și cititorul va avea bucuria să descopere panteonul universal al miracolelor.

Epilogul dezvăluie esența acestor narațiuni bine scrise, acela care ticluiește cartea se confundă cu ea, o „mănâncă”, adică o asimilează. Este un simbol aici, al profetului care trebuie să-și zică mesajul, preluat din Biblie. Cartea este un vehicul prin care Dumnezeu comunică omului ideile care țin cosmosul în echilibru și armonie. Întoarcerea în realitate, în activitățile cotidiene ale povestitorului, este una șocantă, mirajul s-a rupt, el părăsește oglinda în care s-a lăsat captat de imaginație, dorință, viziune.

Adrian Botez reia Mitul Artistului, cel care poartă în sine Cartea, cel care se va elibera de ea prin „nașterea” povestirii, o imitație a Genezei.

„Dintr-o dată, constatai că, mult deasupra mea, plutea o imensă CARTE…o CARTE ROȘIE…care se răsfoia singură… și, ajunsă la numele meu, CARTEA se ridică, într-o rotire amețitoare, spiralată, către ceruri…și, în timp ce străbătea, în spirale, drumul către cer (casa unde eram nu avea acoperiș…), CARTEA ROȘIE devenea tot mai orbitor ALBĂ… până ce dispăru, absorbită de Cerurile Luminii-dintre-Bezne…” (p.146).

Autorul se întoarce în mormânt, în locul abatelui – care și-a scris nălucirile, cu o pasiune demnă de un văzător rătăcit – din istorie, în istoria profundă… Abatele și-a permis o pauză din eternitatea cuvintelor și a revenit într-o realitate schimbată, cu o mare curiozitate de a pipăi, mirat, viața de familie. A ieșit din singurătatea călătoriei prin lume și timp.

Adrian Botez are darul de a aduce la lumină vechi întâmplări, de a le modela după o viziune proprie, încărcată de simboluri și mituri, de a învia o lume pierdută. El inițiază cititorul în amplele unde spirituale ale istoriei, aduce termeni noi în atenția lui, le explică atent, pentru ca manuscrisul să capete valoarea pe care o merită.

Pentru generația actuală, vechi termeni sunt actualizați, sunt potențați sub impusul creator: Sisif, deșertul Nazca, catedrala romano-catolică, eroi tragici, precum porcarul Francisco Pizzaro (devenit mare cuceritor…), apoi Atahualpa, personajul tragic al Americii. Sunt puși sub lupă Omul Primordial (Calumet-Pipă), personalități uitate, precum Garcilaso de la Vega, „incasul”, este reșapat mitul lui Nicolo Machiavelli, complexă personalitate, care a marcat / marchează cinismul în politică și pragmatismul crud.

De asemenea, el explică termenul de adevăr (aletheia), așa cum a fost fixat în gândirea oamenilor de vechii greci, sau sufletul lumii/ energia (aitheros).

În unele locuri, autorul merge până la pesimism, vede lumea în descompunere, universul abia mai poate menține vechea structură, se prăbușesc tavanele cerului peste un om copleșit de erorile sale. Se pare că specia umană se pregătește să iasă din univers, acesta este mesajul tulburător al cărturarului.

Călătoria spirituală este descrisă atent, ea face, din fiecare povestire, o realitate care bate realitatea de lângă noi: „…Mă trezii de-a binelea…și călătoriile mele, în sus și pe coclaurii platoului pământesc, scăzură…se făcură mai dulci și blânde, nu mai aveau iz de pradă, pe care o înhățam egoist și orb, și o sfârtecam…meditația, imaginarea călătoriilor, discernământul călătoriilor…crescură, crescură tot mai mult. Mergeam acolo unde slabii ochii ai spiritului meu nu aflaseră prea multe, despre rană și despre strigătul de ajutor, ascultat, cu spaima cutezătoare, în toate nopțile și zilele…” (Abatele și visul, p. 107).

Călătoria reprezenta, pentru abatele Bernardo, mai mult decât reprezentau banii și faima… Este luxul pe care și-l permite scriitorul și cel care iubește cunoașterea, deschis spre marile taine, care înfloresc generos, pentru cel care mereu caută… Cunoașterea este cea mai frumoasă și periculoasă aventură…

Acest gen de literatură i se potrivește lui Adrian Botez, el poate povesti deschis „nălucirile” sale, are cultura necesară să le susțină. El are viziunea de a da un sens întâmplărilor, poate face din imaginar o realitate coerentă și dureros de acută și actuală, în care cititorul poate recunoaște tiparele moderne.

Cărturarul se simte acasă printre vechi eroi anonimi, reînnodând povestea istoriei, acolo unde pierderea memorie a declanșat fractalii.

 ————————

Constantin STANCU

Iulie 2018

 

*Adrian Botez, Noile năluciri ale Abatelui Bernardo – vol. al II-lea/ Ochiul Sfinxului (eseu despre romanul polițist mondial), Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2018 (Coperta I: Viziunea Sfântului Augustin din Hipona /detaliu/, pictură de Vitore Carpaccio, Scola di San Giorgio degli Schiavoni, Veneția și Așa am visat cu Ochiul lui Dumnezeu – pictură de Corina Chirilă). Cartea este dedicată soției, Elena, Adrian Botez scrie „cu toată dragostea și recunoștința (cvasi-martirică!) arătată, de-a lungul unei vieți întregi (petrecute alături de mult-prea-incomoda mea persoană…), muncii mele cultural-literare!”

Dumnezeule Doamne, Dumnezeule Doamne. Doamne Dumnezeu, Doamne Dumnezeu, Dumnezeule din Ceruri! Încep să-i văd faţa cât cuprinde întreaga încăpere în întuneric, dar nu e el. Mi s-a părut.  Să-l văd venind, aş mai trăi o viaţă. O George! Şi plâng după părinţi; Doamne, Doamne, mamă şi tată din ceruri. Lacrimile-mi curg, le simt doar eu în întuneric. Doamni, Doamni, mică şi ticule! Sunt gata oricând. Totul e luminos, dar fără a fi aprinsă lumina. Lumina sunt eu.

Se deschide uşa şi ea intră râzând şi se aruncă în pat. Eu stau respectuos pe scaun. Nu mă pot întinde de când mi-am rupt spatele. O cunosc, parcă de o viaţă. Sunt mai multe chipuri în unul. Are în jur de 35 de ani, un neg între sprincene. E îmbrăcată într-un maieu alb şi pantaloni trei sferturi negri şi râde. Ea îmi zice că nu poate să mai şadă dincolo. O fi în vizită şi s-a refugiat la mine în pat, s-a băgat sub plapumă chicotind. Eu şed şi o las în pace. M-a deranjat din dialogul meu cu Dumnezeu.

Nu îţi poţi pune mintea cu tinerii din ziua de azi. Suntem în contrast şi în contratimp, aproape diametral opuşi. Îmi par şi foarte agresivi. Nu are sâni şi nici labe, nu îmi aduc aminte să fi văzut. Cred că sunt orb!  Un miros de ouă clocite dă năvală peste meditaţia mea. O fi având probleme de digestie? Poate că a scăpat nişte gaze, mă gândesc. S-a dus tot respectul. Deodată, tipa ridică plapuma cu picioarele şi le vântură râzând. Ce neobrăzată! Adică, ţie îţi arde de joacă, iar eu mor aici. O privesc cu coada ochiului, îmi place!!! Mă aşez uşor lângă ea, apoi încep şi eu să ţopăi; îmi răspunde “Lasă-mă în pace!“, zvârcolindu-se cu un aer ştrengăresc, chicotind provocator… Ne încleştăm ca doi vârcolaci, ca doi scorpioni, eu s-o bat, ea să mă iubească şi dintr-o dată îmi scap degetele, pipăindu-i părţile intime. Nu îmi aduc aminte să-i fi dat jos pantalonii. Îi place. Mă îmbrăţişează languros, mă mângâie. Asta îmi dă curaj şi sar din pat. Încep să mă dezbrac pentru acţiune, sunt atât de înfierbântat cum de mult n-am mai fost. Clocoteşte sângele în mine, sunt extaziat până peste poate şi încep a mă mişca ritmic. După  câteva mişcări, simt o durere groaznică de spate. Suport, trec repede peste ea şi mă minunez, “cum de sunt îmbrăcat!“ , gândindu-mă că, parcă dormeam! Ei, dar cui îi pasă? îmi răspund în gând, că în vis omul, sufletele nu au vârstă şi o cuprind cu braţele. E într-adevăr blândă şi iubitoare. “Oare unde ai fost până acum?“  Mă face să mă simt bine şi calm. Îmbrăţişaţi, pe acorduri diafane de muzică cerească începem a dansa baletul mângâierilor, iubire pătimaşă, vulcanică, un extaz de energie dăruit de Dumnezeu în creaţie. “Da, oare aşa a creat Dumnezeu Lumea?“ Oh, ce plini suntem!, exclam şi fierbinţeala creşte cu o intensitate nebună şi mă trezesc în lăcomie după aer. Abia mai respir. Pieptul mă apasă. Lupt să nu mă sufoc. Sunt leoarcă!

O, Doamni, nu mă lăsa! Ce noroc că m-am trezit. Mă ridic pe marginea patului şi încerc să iau o înghiţitură de apă. Gâtul se închide şi mă ştrangulează, tâmplele mi se umflă şi se întunecă încet totul. Mă lovesc cu pumnii în piept şi mă ridic în picioare. Dacă nu fac ceva, mă duc. Dintr-o dată se deschid toţi muşchii şi mă relaxez, alunecând pe vine în pat. O Doamne! “Cine va crede în mine vor scoate dracii, şi dacă vor lua în mână şerpii, dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor însănătoşi, apoi Isus s-a înălţat şi ş-a aşezat la dreapta Tatălui.” Marcu 16 cu 17,18,19.

S-a făcut ziuă. Încă o zi şi încă o doză de Lirica! (medicament cu efect hipnagog pentru dureri)

———————————

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

24 iulie, 2018

Un nou volum de poezii al scriitoarei Vasilica Grigoraş vede lumina tiparului, de data aceasta în preajma unui eveniment de suflet, cu o destinaţie cu totul specială: aniversarea unui mic şi iubit membru al familiei. Este un demers poetic repetabil al autoarei, întrucât debutul în literatură s-a realizat cu destinaţie similară: povestiri şi versuri pentru copii (respectiv volumele Aşa vreau eu şi Raze de suflet pentru Sara, ambele apărute în 2012 la editura Oscar Print, Bucureşti).
Un dar unic şi preţios, un dar din prea plinul simţirii şi al talentului, nu numai pentru puiul de pasăre măiastră al familiei, dar şi pentru toţi copiii cititori sau auditori, pentru copilărie în general, vârsta purităţii şi inocenţei.
Toată iubirea pentru acest copil se concentrează în poezia de deschidere Pui de pasăre măiastră, titlu selectat şi pentru volum. Această inspirată metaforă însumează minuni şi daruri cereşti pentru cel venit în lume şi bucurie supremă pentru cei mari. Este o urare-binecuvântare poetică la fericita aniversare.
Cu fiecare poezie pătrundem treptat, cu încântare şi nostalgie în universul sufletului de copil, fascinant în trăiri şi uimiri în faţa minunilor naturii, de la aştrii cereşti, intangibili, la accesibila bogăţie terestră, verde şi colorată a câmpurilor şi grădinilor, cu pomi înfloriţi sau cu roade, cu flori gingaşe nenumărate, la vesela şi gureşa lume a păsărilor şi animăluţelor din preajma casei.
Este un univers descoperit cu atentă şi gingaşă aplecare asupra percepţiilor vârstei fragede, uneori, chiar cu o complice şi jucăuşă ipostaziere.
În multe din poezii dezvăluim universul propriei şi îndepărtatei copilării, receptat şi transferat peste timp cu sensibilitate proaspătă şi nostalgie, proiectat acum în mod asumat şi ocrotitor asupra copilului prezent.
Adevărate bijuterii stilistice sunt poeziile: Flori de primăvară, Licurici „Nu ştiu cum să-i descriu,/ Dar îi simt atât de viu,/ Că-n pragul dintre noapte şi zi/ Pe toţi cu drag i-aş opri/ Ca să-mi fie prieteni buni, / Aceste adevărate minuni”.
Minunea de cireş, Gărgăriţa, Fulg de nea, De-a v-aţi ascunselea „Mă rotesc şi mă gândesc,/ În ce loc să poposesc?/ Îmi vine o idee genială/ Să m-ascund la mama-n poală./ Chiar de m-or descoperi/ Mama mă va ocroti.”
În alte poezii, perspectiva de receptare şi comunicare se schimbă spre copilul sărbătorit, spre un climat familial cald şi iubitor, spre un mediu înconjurător evoluat, cu impactul unor obiecte şi deprinderi moderne, cu imagini şi alcătuiri stilistice încântătoare.
Poeziile Tişolul, Bicheta şi Babeta, Oaia, Poneiul, Coamă roz („Eu eram o amazoană,/ La concursuri campioană/ Şi-l mânam cu graţie/ Spre o nouă împărăţie.”) sunt elocvente pentru realităţile unei copilăriei moderne.
Volumul se încheie rotund cu poezia Cine cred că eşti,”Eşti a vântului blândă adiere,/ Gingaşă petală de mângâiere./ Eşti marea cea mare şi cerul înalt,/ Dar şi cel mai strălucit diamant./ Eşti lumina astrelor cereşti/ Sufletele noastre-mpodobeşti.”, readucând atenţia totală a cititorului spre copilul sărbătorit, cu sincera şi patetica recunoaştere a importanţei acestei mici existenţe în viaţa familiei, cu urări şi speranţe de aleasă împlinire în viaţă.
Apar multe cărţi de literatură pentru copii, multe din ele cu o motivaţie educativă, didactică, altele ca text suport pentru ilustraţii, altele cu reală valoare artistică. Statutul literaturii pentru copii ca gen literar în peisajul literaturii este în continuare subiect de discuţie şi controverse pentru critici.
Volumul de faţă se înscrie într-o pledoarie concretă pentru literatura pentru copii de calitate, cu exigenţe artistice generale şi educative specifice. Autoarea a demonstrat prin volumele publicate o certă vocaţie poetică, sensibilitate faţă de marile întrebări şi sensuri ale existenţei, un excelent spirit ludic, demonstrat în versurile pentru copii şi nu numai.
Multe din titlurile volumului pot figura într-o ipotetică antologie de poezie contemporană pentru copii.

———————————-
Georgeta PETRE
Constanţa
23 iulie 2018

„Când cineva vrea să dezbine o țară ori o comunitate nu are nimic de făcut decât să arate fiecăruia cât de rău este celălalt – și atunci ei se dezbină de la sine.”

– Pr. Dosoftei Dijmăescu

   Dicționarul definește Dezbinarea ca fiind învrăjbire, neînțelegere, discordie; conflict, ceartă. Dezbinarea este un sindrom social, asociat cu ura, invidia, aroganța, mârlănia.

   Deseori, în istoria țării noastre, au existat momente de dezbinare, dar țara a fost unită în momentele ei cele mai grele, atunci când sufletul românilor a fost răscolit de minunatul sentiment al patriotismului. În acele momente țara a fost prețuită, slăvită, neputând fi biruită.

   Dezbinarea este considerată a fi dezastrul unei țări, a unei națiuni. Ce îi dezbină pe oameni? În primul rând interesele materiale; ele dezbină și popoarele, fiindcă, spunea gânditorul creștin ortodox Nichifor Crainic „apetitul posesiunii, odată dezlănțuit, nu cunoaște limite”.

   Niciodată parcă, lumea nu a fost atât de dezbinată ca în zilele noastre. Ne întrebăm: unde să ne aruncăm privirea, să nu vedem dezbinare, ci înțelegere?

   Dezbinarea apare într-un colectiv, într-o organizație, într-un partid politic, între vecini, în familie etc. Și se tot lărgește sfera dezbinărilor… Dintr-un colectiv mare care ar putea avea putere se formează unele mai mici, organizații noi sau partide politice noi, mai mici. Cei care profită sunt cei care bagă zâzania între noi, își ating scopurile și râd satisfăcuți. Ne putem închipui că sunt infiltrați oameni special pentru acest scop al dezbinării, oameni cu misiuni speciale? Ești nebun, ar răspunde un altul, necunoscând metodele ultrasofisticate folosite în informare, dezinformare, manipulare, dezbinare, bazate pe sentimente și acțiuni dintre cele mai josnice ale oamenilor, făcându-i să se manifeste corespunzător, în exterior.

   Ne dor efectele dezbinării, dar nu suntem în stare să analizăm, să determinăm și să înlăturăm cauzele. Este regretabil că, pe măsură ce timpul trece și sărăcim din ce în ce mai mult, suntem tot mai dezbinați. O mânie oarbă, vicleană și-a făcut loc printre noi, manifestându-se într-o ură sălbatică. I-a acaparat nu numai pe oamenii lipsiți de educație, ci și pe oamenii educați din institute superioare de învățământ dar care nu au avut, la rândul lor, profesorii adecvați acestei misiuni – educația. Cei care s-au mărginit doar la a instrui tineretul din punct de vedere cultural-profesional nu au ținut cont de faptul că un om cultivat, dar needucat, poate fi și brutal și neformat din punct de vedere al caracterului, sărac sufletește.

   Drept urmare, de foarte multe ori vedem că dezbinarea este făcută cu vulgaritate, ipocrizie, lașitate, mediocritate, aroganță și chiar prostie. Sunt acei oameni orgolioși din calea-afară, porniți să murdărească pe cei din jurul lor, insultând, scormonind în viața lor intimă, fără să țină seamă de discreție, jignind, rănind, mințind, denaturând anumite fapte din trecutul oamenilor, vrând să-și verse veninul, să-i pedepsească. De ce numai eu să fiu pedepsit și să nu trag în mocirla mea pe alții? – este logica lor. Și totul făcut în apărarea propriei persoane, atitudine caracteristică parvenitului, omului lacom, temător de a-și pierde avutul, temător de întemnițare. Expresia „Nu vreau să mor prost” dă în vileag aceste temeri.

   Ne conduc oameni lipsiți de experiență, de realizări, oameni inculți, mărginiți, mincinoși, vicleni. Ne plângem de milă, de văităm că avem astfel de conducători, că viața a luat un curs atât de nesatisfăcător, dar nu facem nimic important pentru a o schimba. Și dacă unii totuși au încercat să iasă în stradă și să protesteze, conducătorii le-au întors spatele văzându-și de treburile lor murdare – „fiindcă putem!”. Expresia va rămâne în istorie, mai semnificativă ca exprimarea lui Alexandru Lăpușneanu: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!”

   Ne plângem și atât. Așteptăm ca altcineva să se lupte pentru noi?

   Există un spirit de adversitate irațională între partide, și care produce neliniște, confuzie în mediul social. Actualul partid conducător din țara noastră, președintele lui, guvernanții țării, datorită diverselor experimentări, a incompetenței, au știut doar să distrugă și să nu pună nimic bun în loc. I-a ajutat și parlamentul care a asigurat lipsa de răspundere a infractorilor, acceptând legi contrare bunului mers al societății, lovind în statul de drept și politizând justiția. Astfel au reușit să dezbine poporul, să-i nemulțumească și să-i învrăjbească pe oameni. La ură s-a răspuns tot cu ură! Intelectualitatea țării a fost și continuă să fie umilită. Președintelui țării nu i se acordă încrederea și respectul cuvenit. Grupul slugarnic al noului regim dorit – regim post-comunist –  creează această atmosferă viciată.

   Vinovați de situația în care ne aflăm ca popor, cred că suntem noi toți, românii, care prin indolență, nepăsare, ignoranță, lipsă de acțiune, nu ne-am dat seama de viclenia și dezinteresul acestor indivizi pentru țară, nu am acționat la timp pentru a-i împiedica să-și urmărească cu asiduitate planurile care duc către o situație economică și morală din care țara își va reveni greu. Cu atitudinea noastră am permis toate aceste nedreptăți. Am spus și repet: Târziu nu este niciodată, dar costurile vor fi mari! În primul rând este nevoie de implicarea fiecărui cetățean în lupta pentru dreptate.

   Mergând cu gândul spre Învățătura creștinească, în predica de pe munte, într-una din cele nouă fericiri, Mântuitorul spune: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5:9) încurajând întreagă omenire la pace și bună înțelegere. Hristos vorbea în primul rând despre pacea pe care o vom afla în noi („împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17:21). Dar pacea pe care ne-o dorim în sufletele noastre depinde de pacea dobândită în societatea în care trăim, dorită și în lumea întreagă.

   Un filozof chinez spune că atunci „când o națiune este plină de dezbinare, patriotismul înflorește”. Să sperăm!

 ____________________

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

24 iulie, 2018

Pui de pasăre măiastră

                                                (Cu drag, nepoatei mele Eva Katerina)

Pe-o rază matinală a lui cuptor

Zvârlugă mică ai venit în zbor.

Familia te-a primit în dar,

Gingaş boboc de mărgăritar,

Pui de pasăre măiastră,

Ce-ai intrat în viaţa noastră.

Timpul trece, nu-i mirare,

La noi iar e sărbătoare.

Pe tort ard şase lumânări,

Te bucuri de daruri şi urări.

Te iubesc de la pământ la cer

Şi-napoi, fără să mi-o ceri.

Te-mbrăţişez frumoasă zână,

Nectarul vieţii îl adună

Mereu, cu blândă rugăciune

La Maica noastră Bună.

LA MULŢI ŞI BINECUVÂNTAŢI ANI !

 

Nicicând n-am fost la tine mare…
                                              (rondel)

Nicicând n-am fost la tine mare
Talazul tău nu l-am văzut,
Iar timpul meu a cam scăzut
Și dac-ai ști ce mult mă doare.

Iubirea mea nemuritoare
S-o cânt pe val nu am putut,
Nicicând n-am fost la tine mare,
Talazul tău nu l-am văzut.

Hotar de oameni nevăzut
Pe țărmul luminat de soare
În sărutări mângâietoare,
Cât aș fi vrut, cât aș fi vrut!…

Nicicând n-am fost la tine mare.

——————————-
Dorina OMOTA

21 iulie, 2017

Grafică – Lucian Opriceanu