Cuvânt și iubire

Gânduri nocturne este titlul celei de-a doua culegeri de versuri semnate de Mariana Gurza din Timişoara, autoare ce-şi trage obârşia din Nordul Bucovinei, anume de la Cupca, lucru despre care am amintit scriind cu prilejul volumului anterior de poezie. Şi recenta culegere, apărută la un interval destul de mic după Paradox sentimental, poartă girul Editurii timişorene Augusta.

Prima impresie ce ţi se creează, lectura Gândurilor nocturne, spre deosebire de prima culegere, este că tonalitatea poetică de această dată este cumva mai dură, mai virilă şi categorică, denotând o hotărâre şi fermitate care numai feminine nu sunt în promovarea adevărului şi a dreptăţii prin cuvânt scris. Această atitudine tranşantă este exprimată de autoare chiar în prefaţă, intitulată programatic Manifest în care ne declară din capul locului, sinceră şi hotărâtă, că ,,nu poate renunţa la puterea cuvântului”, tot aici explicându-se: „Am adunat în mine de-a lungul timpului prea multă iubire, speranță, mult zbucium şi de ce nu, revoltă. În numele adevărului meu, a simţirii mele vis-a-vis de această perioadă tranzitorie (care parcă nu se mai sfârşeşte) dorinţa de reformă, de schimbare a devenit dintr-odată dureroasă, neconcretizându-se”.

Acest manifest civic este imediat întregit cu unul poetic, adică poezia ce deschide volumul purtând un titlu analogic Manifest pentru viaţă: „Lăsaţi caii să zburde pe câmpiile-ntinse/Liberi în jocul nebunesc de altă dată,/ Fără poveri şi lanţuri groase/ Să simtă ce-i aceea viaţă”.

Este o chemare în ultimă instanţă la puritate şi ingenuitate, o sfidare la adresa tuturor pericolelor ce ameninţă sufletul omului, îndeosebi cel feminine, într-o epocă fără criterii morale şi aflată sub imperiul banului: „Lăsaţi-mi gândul neîntinat/Dogorind în iubiri pierdute,/Lăsaţi-mi sufletul curat /Şi visele plăpânde.”

În general, versurile Marianei Gurza, cel puţin din primele pagini ale acestei culegeri, degajează o tristeţe profundă şi iremediabilă: Întuneric, M-am rătăcit în tunel, Nisipuri mişcătoare, ş. a., constituind, evident, ecouri sufleteşti la o realitate dizgraţioasă şi dezgustătoare. Deşi această realitate rămâne aceeaşi în continuare, fără să se întrevadă vreo schimbare radicală, tonalitatea poetică devine alta, se decantează căpătând un ecou mai glacial, durabil, rezistent şi militant.

Sentimentele unui suflet uman la acest sfârşit de mileniu nu au mare preţ pentru mai marii lumii şi nici starea de spirit a eroului liric din Gânduri nocturne nu poate fi una eminamente optimistă, senină şi netulburată. Viaţa, de obicei provoacă tristeţe, dezamăgiri, frustrări, de unde şi asemenea titluri ca Plouă cu dezamăgiri, Plouă cu lacrimi, Bocet, Amărăciune, Deznădejde, Plânset mut, Zile amare, Zbor amar, etc. Însă impresia generală nu e cea de disperare totală, fiindcă, printre lacrimi, cititorul este rugat să înţeleagă cauzele unui astfel de „plânset amar” şi de fapt, acesta este lucru cel mai important. Autoarea nu plânge aşa pur şi simplu de nişte tristeţi efemere şi nemotivate, ci prin ea plânge dorul unei lumi întregi: „Lăsaţi-mă să plâng dorul unei lumi...”(Plânset mut)

   Într-o lume „dominată de ipocrizie”, este nevoie mai mult ca oricând de „multă poezie”, însă „Pribeag/ este poetul printre inocenţi,/ nimeni nu-l mai preţuieşte;/ nu este timp pentru poeţi,/ banul/ azi pe mulţi îi ispiteşte…” . (Poet pribeag)

Soluţia: „Nu poţi cere – o stea/ celor ce nu gândesc,/ poate mai citind din Eminescu, /vor salva din viaţa lor ce e frumos”. (Amărăciune)

   Din acest univers liric auster, grav şi periclitat nu lipseşte, totuşi dragostea. Surprinzător, numărul poeziilor de dragoste din acest volum este destul de impresionant. Iată câteva titluri Dor de tine, Aşteptare, Cer albastru, De ce nu eşti cu mine…

Însă Mariana Gurza s-ar dezminţi pe sine, dacă nu ar introduce în acest teritoriu, erotic, o notă disperată: „…Te aştept iubirea mea târzie/ cu sufletul muşcat de chinuit”. (Dor de tine)

   Care-i rostul demersului poetic? Mariana Gurza îşi are următorul răspuns: „Prea mult am pribegit în lume /când nu înţelegeam cuvântul…”. Anume „înţelesul cuvântului” se străduieşte să ni-l aducă poeta, cu lacrimi şi zbucium, cu dor şi disperare, cu incertitudini dar şi cu speranţe… Fără suflet nimic nu are în  viaţă valoare, fără spirit bogăţia este o iluzie. La Mariana Gurza sufletul rămâne curat ca lacrima, ca poezia. Căci printre tristeţi, amărăciuni şi lacrimi străbate sufletul curat al autoarei ajunge la noi dragostea pentru Om şi Poezie.

Eleonora SCHIPOR

(Plai  Românesc – Publicaţie independentă a comunităţii româneşti din regiunea Cernăuţi – Anul XII, Nr. 1 (151), Ianuarie 2001)

Numele doamnei Mariana Gurza este mai puțin notoriu pentru cititorii nord-bucovineni, deşi versurile ei ar merita să fie cunoscute şi pe meleagurile noastre. Universul liric al poeziei Marianei Gurza este unul foarte familiar pentru noi – cel din extremitatea opusă ei a spaţiului românismului, fiindcă vom regăsi în acest univers aceleaşi frământări zbuciumate, credinţe, vise şi speranţe, pe care le nutreşte întregul neam oriunde s-ar afla.

Așadar, cine este Mariana Gurza? Deși s-a născut în orașul bănățean Oțelul Roșu, este bucovineancă prin părinții săi, având o vocație nativă pentru poezie. Totuși, prima carte Paradox sentimental  i-a apărut târziu, abia anul trecut, la Editura, atât de cunoscută noua, Augusta din Timișoara, cu o prefață de criticul literar Adrian Dinu Rachieru.

Placheta adună între coperțile sale poezii datate încă din anul 1975, adică scrise în ultimul sfert de secol. După cum mărturisește însăși autoarea, aceste versuri au luat naștere ,,din dorința de a rămâne alături de cei dragi mie, mi-am adunat gândurile din carnetele prăfuite ale anilor 1974-1989.”

Un amănunt biografic e bine să-l evidențiez aici: tatăl Marianei Gurza e originar din Bănila pe Siret iar mama din Cupca, de aceea semnatara acestor rânduri regăsește în versurile ei un spirit ancestral al locurilor noastre, din Valea Siretului și de la poale de Carpați. Din ceea ce conține volumul Paradox sentimental respiră o forță revigoratoare, o noblețe curată și o ardoare specifică spațiului, de unde i se trag rădăcinile.

Am primit acest volum de poezie cu autograf prin intermediul unui alt bucovinean – brașoveanul Petre Ciobanu, un fapt semnificativ într-un fel, deoarece relevă trăinicia relațiilor sufletești între bucovinenii noștri, risipiți pe diferite meleaguri și cât rămân ei legați de baștina lor. Cred că aceste gânduri se regăsesc mai convingător într-o poezie a Marianei Gurza: ,,Sunt vuietul adâncurilor/lacrima suferinzilor;/sunt frunza primăverii/în așteptarea serii./Sunt pământ fecund,/vis de gând./Sunt vuietul iubirii,/iluzia rătăcirii”.(Eu…)

Într-o altă poezie, tot despre sine, care nu în zadar se numește Autoportret, autoarea adaugă tușe noi la imaginea sa lirică de mai sus: ,Sunt ceea ce nu voi ști niciodată…/o frunză verde rătăcită/spre piscul tău înzăpezită/c-un dor ce nu mă iartă./Sunt ceea ce nu voi ști niciodată…/clipa minusculă/ în timp,/zâmbet,/lacrimi curate,/sunt doar anotimp”.

Pentru Mariana Gurza poezia este un mod de a trai – a suferi, a plânge, a sfida uitarea, tăcerea…

….

Revenind în încheierea acestor considerații la ceea ce spuneam adineaori că autoarea Paradoxului sentimental trăiește în poezie cele mai variate sentimente, speră și visează, suferă și radiază ca orice spirit profund și vulnerabil. Poezia este o trăire totală, un univers antinomic – între bine și rău, între lumină și întuneric, între veghe și somn, între tăcere și strigăt…Imboldul creației e veșnic, sufletul e mereu deschis spre lume, iar cuvântul trebuie cu asiduitate căutat. ,,Fiecare din noi – mărturisește poeta – simte nevoia de a rupe zăgazurile tăcerii și uneori din lacrimi să plăsmuiască un cântec…”

Mariana Gurza ne promite astfel că tăcerea nu-i va putea zăgăzui sufletul prea mult timp și cât mai curând va plăsmui, probabil o noua carte ce ne va bucura inimile. Noi o așteptăm…

Eleonora SCHIPOR

Meleag natal, 27 octombrie, 2001

            După patru plachete de versuri – Paradox sentimental, Gânduri nocturne, Nevoia de a sfida tăcerea, Lumini și umbre – Mariana Gurza ne propune acum o culegere (antologie) de 104 de poezii de dragoste. Lucrarea se intitulează Lacrima Iubirii și a fost tipărita în anul 2003 la editura timișoreană Artpress.

            Nu degeaba se spune că doar prin dragoste te poți mântui, căci numai ea procură trăiri sublime, altminteri cu neputință de atins. În cartea de față, Mariana Gurza ne oferă un potpuriu liric sub patronajul iubirii, dar care n-are (aproape) nici o tangență cu simpla pasiune carnală. Sentimentul real e mult mai presus de asta, plutind în spațial larg și cast al spiritualității de factură cucernică.

            Autoarea e un imens receptacul ce captează vibrații crescătoare, coagulându-le apoi în delicate imagini artistice. Există la ea o obsesie a dragostei, care deseori, îmbracă accente statuare – patosul rostirii apărând astfel în deplina sa ,,legitimitate” și naturalețe: ,,Apele freamătă, ogorul dogorește,/umbrele brazilor ating frunțile/ îngândurate de șipote,/Tornade nevăzute pătrund în sufletele chinuite de pelin/ Și-n beții frenetice ne contopim. /Nu ne regăsim decât/ dincolo de adâncuri,/prinzând în mâini/ cu disperare/ răcori ce ne scapă/ în tăceri…” (Zile fierbinți)

și mai departe:

            ,,Dacă mă întrebi ce-mi doresc/ ti-as răspunde;/ IUBIRE./Dacă m-ai întreba unde aș vrea să plec/ ți-as răspunde:/ oriunde, cu tine./ dacă m-ai refuza,/ ți-as răspunde: / rămân, rămân lângă tine/ IUBIRE./ Dacă nu mă vei auzi, /voi fi umbra ta/ sărutându-ți în tăcere/ tainica răsuflare.” (Dacă…).

            Lirismul Mariane Gurza e generat de o psihologie ,,compozita”, care mixează intens posturi și cuprinzătoare nuanțe sufletești. Poeta este o sentimentală, o confesiune potențată de un curios si enigmatic halou spiritual, suind parcă dintr-un ciudat și interminabil abis afectiv. Ea parcurge o neîntreruptă stare de dor, de nădejdi și de așteptări, de nostalgii răscolitoare și de neliniști primare. Pasiunea sa este radiantă și altruistă, cuprinzând în aria ei ființe și lucruri deopotrivă. Autoarea încarnează o făptură solitară și fragilă, ostenindu-se să-și afle un reazăm cât de cât în lumea asta vastă și complicată: ,,Am dorit în aceasta zi/ un fir de iarbă/ și l-am căutat/ dar nu l-am găsit./ Am colindat grădinile pustii/ și-am ascultat șoaptele izvoarelor/ din munți/ și glasul îmi spunea:/ vei găsi/ și am plâns/ și din lacrimile mele s-a născut un lac imens/ în care mi-am oglindit chipul/ plin de speranță și iubire…”   (Dorința)

            Mariana Gurza aspiră spre un univers echilibrat și senin, în care dragostea și pacea să constituie embleme definitorii. Născător de pricini și cazne ale sufletului, fățarnicul Amor trage cu același zel, de mii de ani, ,,brazda” suferinței pe care autoarea – cu mijloacele sale pașnice – încearcă s-o ,,desțelenească”. Ea știe că doar astfel pot fi sublimate calitățile individuale, în firescul și normalitatea unui mediu aureolat, invocat cu patimă și râvnit cu ardoare nealterată: ,,Mă cațăr tot mai sus, să pot atinge/ cerul/ cu mâinile însângerate,/ cu ochii plini de lacrimi,/ mă amestec printre nouri,/ Și chiar dacă nu văd nimic,/ simt cum aripi nevăzute mă poartă/ spre ușile albe,/ unde mă așteaptă un cântec,/ o mantie argintie,/ pe care o voi purta/ multă vreme…/Durerea ce o simt o voi lăsa în prag/ și-mi voi regăsi zâmbetul pierdut,/ dincolo de nori,/ Știu că iubirea,/ doar ea, nu mă va părăsi;/ Ea rămâne minunea mea” (Minunea mea, iubirea).

            Poemele autoarei sunt de o gingășie distinctă în care dragostea se afirmă ca un leac miraculos. De aici, din zona afecțiunii pioase – și nu numai – se așteaptă mântuirea, salvarea eului copleșit de relele acestei lumi. Sensibilă și diafană, cu ,,pete” de inocență pe alocuri, Mariana Gurza ne dăruiește un volum aproape neverosimil prin puritatea și autenticitatea sentimentelor. În contextul literar prezent, când mai ales în poezie, extravaganțele formale și teribilismul lexical debordează, parcurgerea unei cărți ca Lacrima Iubirii nu poate fi decât reconfortantă.

ALEXANDRU MORARU – Revista Anotimpuri Literare, 2003 Anul XI/Trim. II/ Nr. 42

Ultimul strigăt, Editura Eubeea, Timișoara 2006, este cel de-al șaselea volum de versuri din bibliografia Marianei Gurza și el orchestrează un strigăt de bucurie epifanică, de reînviere și retrăire prin credință și prin cuvântul lui Dumnezeu care ne contagiază neîncetat de duhul sau atotregenerator. Hotarul dinspre viață și moarte devine astfel superfluu. Meditația asupra condiției umane vindecă de angoasa efemerității terestre a ființei și-i inoculează o enormă doză de împăcare metafizică, îmblânzind în chip miraculos veșnicul au-delà. Discursul poetic de bună și autentică factură religioasă se constituie ca un imn adus bucuriei de a exista din nou după confruntarea cu situația-limită, la cumpăna fragilă dintre a fi și-a nu mai fi, un imn adus șansei de a se fi adăpat din basmica (poate veșnica!) apa vie și tămăduitoarea lumină divină.

Iubirea e mereu cea mai bună modalitate de deconspirare și de fletrisare a morții. (Zbucium mut; Iubitule, voi fi umbra ta), oricât de mult s-ar deghiza această Doamnă Neagră în mireasă mioritică. Împovărată de dor și de spaima trecerii neiertătoare a timpului care antrenează cu el solitudinea, durerea și trădarea, poeta speră neabătută în regăsirea tărâmului purității primare : ,,Acolo, la picioarele Tale,/ Doamne,/ smerită,/ mi-a fost dor de mine/ cea de la început,/ când am cunoscut lumina,/ și pacea și încrederea/ în puterea Ta,/ Doamne al meu,/ acum mă rog Ție/ pentru dragostea mea/ de dragoste,/ pentru copiii mei,/ pentru o noua naștere.”  (În căutarea liniștei)

Regretul după viața lăsată să treacă netrăită e unul firesc și complet motivat (Eternitate). Însă durerea e convertită cel mai adesea în nădejdea supraviețuirii prin text (Răvaș, Secvență Biblică, Poem, Poveste, Cântec etc.) ori a obiectivării amintirii actelor care au amprentat existența: generozitate, iertare, altruism, tandrețe, iubire, moralitate, iscarea frumosului, armonizarea sufletului cu peisajele naturii înconjurătoare, arderea pe rugul creației, avivarea memoriei ancestrale sau doar personale, îmbibarea ființei de harul dumnezeiesc, împăcarea cu sine, atingerea cotelor de sus ale ataraxiei, identificarea, fie și în vis, cu duhul astral ș.a.m.d.

Izvorâtă din suferință, cartea Marianei Gurza e o pledoarie pentru trăirea întru iubire a clipei celei repezi ce nu s-a dat, chit că marea tristețe metafizică nu va fi niciodată abolită sau escaladată pe deplin: ,,Mai am multe de dăruit,/ cuvinte pentru poeme./ versuri pentru cântecele lumii,/ pașii pentru ritmul sufletului…/ Atunci, ce e-n inima mea? // Sunt eu cea dintotdeauna,/ cu puțin adaos de soare,/ de lumină,/ și cu un ecou prelung/ al cuvintelor despre nemurire…” (De ce sunt tristă?)

ION ROȘIORU– (Luceafărul, Nr. 12 (783) Miercuri, 28 martie, 2007)

În labirintul interior al poetului se strâng adesea toate contrastele lumii şi aduc cu ele trăiri greu de imaginat.

Robită cuvântului, fascinată de sclipirea unei imagini, de rezonanţa unui cuvânt, Mariana Gurza îşi vede astăzi Ultimul strigăt adunat într-un volum unitar după celelalte (Paradox sentimental, Ed. Augusta, 1998; Gânduri nocturne, Ed. Augusta, 1999; Nevoia de a sfida tacerea, Ed. Augusta, 2000, Lumini şi umbre, Ed. Augusta, 2001; Lacrima iubirii Ed. Artpress, 2003). Prin volumul Ultimul strigăt, îşi eliberează acum ostatecul, lăsându-l să năzuiască la alte încercări, în care tensiunile cu greu se sting în pacea contemplării. În acest „teritoriu”, încercat şi uneori greu accesibil altora, autoarea are din când în când clipe de linişte fragilă când versurile devin universul şi salvarea sa. Din pricina unor astfel de contraste poezia sa pare contaminată de un aer melancolic.

Imaginile proaspete dezvăluie o poezie interesantă care surprinde viaţa ascunsă a cuvintelor. În general „mecanica” poemelor este simplă, începutul e adesea cuminte sau chiar neutru, generând apoi întreaga combustie a imaginilor, funcţie de forţa iradiantă a unor motive poetice, de altfel destul de des vehiculate în literatură, dar aici cu altă aură. Derizoriul şi perfecţiunea se oglindesc reciproc cu multă voluptate. Fără a se crea conflicte, versul duce cu el ratarea în dragoste, ingratitudinea ori umilinţa la care e supusă fiinţa iubitoare, amândouă dominate de credinţa în Dumnezeu, de credinţa în zile mai bune, în unele trăiri noi.

Peste lumea în care vieţuim, agresivă în declinul ei, se instalează crezul poetei în izbăvire, dar dacă nu prin dragoste, măcar prin trecerea implacabilă a timpului.

Mereu ispitită de solitudine, dar nu indiferentă când se găseşte în preajma semenilor, însă cel mai adesea a versului, Mariana Gurza modelează decorul unde îşi aşază sufletul, după tipare cunoscute, dar cu nuanţe noi. Face astfel trecerea spre polul poeziei, unde neîmplinirile se transformă în speranţe, unde e locul vrăjit ce împlineşte legătura vie a Marianei Gurza cu lumea în care trăieşte şi speră. Când poezia dispare, poeta se trezește singură, străină, fără paşaport, într-o lume îngheţată, dar apropierea ei înseamnă trecerea într-un alt anotimp, acela al împlinirilor. Aşa se naşte Ultimul strigăt.

Nina Ceranu 

,,După o febrilă șarjă poetică (rodind editorial în câteva titluri) și un răgaz prielnic, trebuitor chiar unor firești acumulări, MARIANA GURZA „recidivează”; vizitată, din nou, de „gânduri nocturne”, ne propune, așadar, un alt volum, adunând un buchet de tablete și ele inevitabil amprentate de fiorul liric. Fiindcă sub titlul Destine umbrite noul op se vrea o carte de neuitare, aparținând unui suflet fremătător și suferitor, o carte-mărturie, reverberând cu patos o trăire sinceră, o devoratoare iubire pentru neam și glie.

Fie că discută despre Spiritul locului sau despre România tainică, fie că portretizează admirabile Fețe duhovnicești sau reconstituie Sărbători în clepsidră (cum sunt botezate cele patru secțiuni ale cărții), autoarea – o insomniacă vizitată de întrebări – se împotrivește, spuneam, uitării. Veghează ca memoria nației să nu fie amenințată de eclipse amnezice. Pricină pentru care creionează portretele unor figuri luminoase, prigonite de Istorie, adevărați păstori ai neamului, culegând cuvinte de folos și luminându-ne calea cu puterea rugăciunii. Și părintele Țârovan și preotul Adrian Făgețeanu și preotul poet Megheleș ca să nu mai vorbim de patriarhul Teoctist (smulgându-i, la despărțire, gânduri cernite), de Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Gh. Calciu Dumitreasa, dar și Ciprian Zaharia ori Milivoi Stoin intră, scrie apăsat d-na Gurza, în șirul învățătorilor neamului. Sau întâlnirile cu Arsenie Papacioc, cu Iustin Pârvu ilustrând rodnicia pildei, aspirația spre celest și pacea sacră, puterea credinței și armonia ființei. Sunt cuvinte de învățătură prețuind clipa și veghind trecerea, inevitabila „mare plecare”, izvodind însă lucrarea, șirul faptelor spre binele neamului. Evident, în galeria personalităților care îi confiscă interesul nu putea lipsi unchiul Vasile Plăvan. Cel venit din Cupca, un idealist incurabil, om blând și iertător (cum l-au văzut contemporanii) a fost avocat și ziarist, moșind Sindicatul ziariștilor din Bucovina. Ale sale Boabe de lacrimi vădesc, deopotrivă, soarta provinciei (ruptă din trupul Țării) dar și dezrădăcinarea autorului, rămas „un suflet nepătat”. Ca gest pios, doamna Gurza alătură propriilor texte și pagini recuperate, vorbind pilduitor despre strădaniile înaintașului. Și tot aici așază meritate cuvinte de laudă la adresa inimosului inginer Petru Ciobanu, dispărut și el, semnatarul unei monografii închinată satului natal (Cupca), un veritabil „ambasador bucovinean”, răsfoind pentru noi paginile dureroase ale încercărilor vieții, înstrăinându-ne. În fine, putem citi cartea d-nei Gurza și ca un jurnal de vacanță. Am în vedere, desigur, secțiunea care vorbește despre România tainică. Născută în Caraș, autoarea simte chemarea unor locuri mirifice, sacre, călătorește „cu țara în suflet”, se regenerează poposind la Sucevița, la Sarmisegetuza ori pe Ceahlău, în Țara Orașului sau peste tot pe unde o poartă pașii, căutând cu credincioșie locurile de veci ale străbunilor (bunica Trandafira). În fond, chiar autosuspectându-se de conservatorism, autoarea cere imperativ să învățăm turismul, vrea o Românie curată, deplânge amorțirea civică a societății. Și, mâhnită, se întreabă pe bună dreptate: unde ne sunt intelectualii? Ce face elita? Concluzia se desprinde fără mari eforturi ori speculații metafizice. În plin nomadism planetar (cum spun sociologii), confruntați cu păcatele unor elite infidele, ticăloșite, supuși tăvălugului globalizării noi trebuie să redescoperim iubirea de glie. Să ne apărăm culturalicește cinstind națiunea-pom, scrie Mariana Gurza, mare iubitoare a locului, știind prea bine că trecutul ne urmărește. Și că alerta identitară nu e o invenție. Suferind, desigur, când țara e defăimată de neprieteni, când apetitul demolator face ravagii dovedind că nu știm să ne prețuim valorile. O carte, așadar, scrisă ca o urgență, revărsată din prea-plinul unei iubiri suferitoare, cu risipă de vorbe mari (să recunoaștem), fără economie de superlative. Dar o carte necesară, invitându-ne să nu uităm osuariul strămoșesc pe care ctitorim speratul mai bine al unui neam urgisit, dator să nu-și uite rădăcinile. Scriind-o, Mariana Gurza a împlinit, la rându-i, o datorie de suflet.”

(ADRIAN DINU RACHIERU- Destine umbrite)