Cuvânt și iubire

Doamne, Cel Atotputernic,
Fă să cred în vraja Ta,
Împlineşte-mi rugăciunea,
Adu-l iar în preajma mea.

Fă-l să-nvingă-aceste clipe
Ce adânc l-au tulburat,
Fă-l să simtă iar căldura
Ce într-unul ne-a legat.

Ştiu că-n mine a sădit el
Tot ce-avut mai bun, mai sfânt,
Liniştete-i tulburarea,
Cea din suflet şi din gând.

Numai eu ştiu ce ascunde
Vorba-i aspră, chipu-i crunt –
Nu-i blestem cum crede-ntr-una,
E un simplu amănunt.

Nimeni din cei mulţi ce-n preajmă-i
Proslăvesc iubirea lor,
N-au pătruns nimic din jarul
Ce-ncălzeşte al să dor.

Dorul său de libertate,
Dorul după ideal,
Dăruirea-n tot ce face,
Teama-i de-un destin fatal.

Dac-ai şti, Tu, Doamne Sfinte,
Ce-i cu freamătul din el!
Este veşnic o furtună
Ce aleargă după-un ţel.

N-ar putea crea durerea,
Răul nu-i sădit în el!
Demonul de care fuge
E doar firea-i de rebel.

Doamne, fă-l să se întoarcă –
Lângă mine-i liniştit –
Chiar de fuge-ades cu gândul,
L-oi urma în infinit.

Cine poate să-nţeleagă
Ce în el am investit!
Am fost dragoste de-amantă,
Mama pruncului iubit.

E puternic şi slab este –
Un contrast, un ne-mplinit –
E un zeu ce stăpâneşete,
Este sclavul osândit.

Ochii lui pătrund ascunsul,
Vorba lui e un balsam,
Palma lui este tăcerea –
A-ncerca să scapi e-n van.

Este briza ce adie,
Este-un soare arzător –
Te-nfioară a lui fire –
Pentru el aş şti să mor.

Cheamă-i paşii din neantul
Ce-l înghite nemilos!
E prea slab pentru-a fi singur,
Pentr-un ţel, prea curajos.

E sortit la ne-mplinire
De-i lăsat a rătăci –
E-mplinit doar în iubire
Şi-n neştire va sfârşi.

Doamne, dacă eşti puternic,
Fă să cred în vraja Ta!
Dacă nu, ia-mi razna gândul –
Poate-aşa voi fi a sa…

12 mai ’85
Bucureşti-Braşov

Recent a apărut la redutabila Editură Muşatinia din Roman o  frumoasă lucrare tipografică. Este vorba de cartea „Ben Todică, ambasador onorific al românismului“.

Pentru a începe cum se cuvine, trebuie să precizăm că Ben Todică este un ilustru om de cultură românească de peste hotare, mai precis din Australia, locul unde trăieşte în prezent. De-a lungul întregii sale cariere, Ben Todică s-a manifestat ca un valoros prozator, cărţile sale „Între două lumi“ şi „În două lumi“, apărute la editura Mușatinia, cunoscând un succes de răsunet atât în ţară cât şi în străinătate. De-a lungul vieţii sale prozatorul Ben Todică  a fost pe rând, jurnalist, operator şi realizator tv, scenarist şi regizor de film şi de televiziune. Astfel, în timp, Ben Todică a ajuns să fie un adevărat ambasador al culturii şi spiritualităţii româneşti în lume, promovând la nivel mondial valorile poporului român, de unde se trage.

Cartea despre care facem vorbire aici, „Ben Todică, ambasador onorific al românismului“ se vrea a fi – şi după pă­rerea noastră reuşeşte –  un omagiu adus omului de cultură din partea inte­lecualităţii româneşti din ţară şi din afara ei. Carte în care semnează ilustre personalităţi româneşti, ce vorbesc despre opera şi viaţa omului de cultură enciclopedic care este Ben Todică.

Apariţia acestei cărţi ne face o deosebită plăcere şi datorită faptului că Hedir Al-chalabi, colega noastră de redacţie deschide un capitol al acestei cărţi de 300 de pagini cu un material foarte delicat despre personalitatea lui Ben Todică. Iată un fragment din acest articol al lui  Hedir Al-chalabi: „Nu voi uita niciodată sprijinul pe care mi l-a acordat absolut dezinteresat, încurajându-mă şi dându-mi puterea de a tinde spre ascensiune;  … În acest spirit mi-am orânduit gândurile şi faptele, sperând ca măcar o fărâmă din ce-am învăţat de la el să fi realizat în viaţa mea, procedând în aşa fel încât, când voi petrece şi eu a 60-a aniversare a mea, să mă ajute Dumnezeu să am cu ce mă raporta lumii“.

Aşadar a apărut o carte frumoasă, care omagiază o viaţă şi mai frumoasă: cea a omului de cultură Ben Todică. Să mai precizăm că „responsabilă“ de această carte este scriitoarea Emilia Țuțuianu Dospinescu, directorul editurii Mușatinia din Roman, coordonatorul editorial al lucrării.

De remarcat ca o contribuție substanțială a avut-o și scriitoarea-jurnalistă timişoreană, Mariana Gurza, care de-a lungul timpului s-a ocupat de aparițiile editoriale ale autorului în calitate de consilier editorial.

PETRE DON

hedir.ro

glsa.ro/arad

Revista Melidonium – Emilia Țuțuianu

Seventh International Anthology on Paradoxism, apărută în 2012, editor Florentin Smarandache, poate fi considerată un triumf al paradoxismului, locul metaforelor fiind luat de antiteze şi oximoroni. Cartea cuprinde şase capitole, titlurile fiind sugestive. În cele 222 de pagini, dedicate paradoxismului, cititorul râde sau meditează, cugetul său stând mereu sub semnul unei anume filozofii.

Capitol I „DESPRE PARADOXISM” aduce în atenţia cititorului un fermecător şi expresiv fragment de dialog între Florentin Smarandache şi Tudor Păroiu, privind „Filozofia modernă şi paradoxismul”, „Neutrosofia ca reflectare a realităţii neconvenţionale”. Plăcerea de a descoperi frumuseţea dialogului revine lectorului, dator să descopere sensuri noi şi simultan paradoxul. Tot în primul capitol aflăm o interesantă cronică a celei de-a şasea ediţii a Antologiei paradoxiste, semnată de Marinela Preoteasa, de unde reţinem următoarea idee:

”Sixth Internaţional Antology on paradoxism” este o culegere uşor de citit, care aduce logica răbdării şi răstălmăcirii zicalelor, paradoxurilor vechi şi noi, în limba română şi alte limbi, ca pe un instrument de supravieţuire în faţa cinismului de criză şi a dorinţei de putere a omului de rând, şcolit sau neşcolit”…

          În articolul semnat de Eugen Evu „Despre paradoxism şi neutrosopfie”, cuprins, de asemenea, în primul capitol, autorul face o adevărată apologie a sinelui: „Sinele este considerat de gnostici şi de creştinism a fi Hristosul, adică al doilea om Adamic, primordial, omul unificat prin cunoaştere – revelatorie.

„Paradoxul este o caracteristică a scrierilor gnostice”, scrie marele filosof elveţian Carl Gustav Jung – „Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu”.

O notă pitorească a celui dintâi capitol este dată de autoarea Doina Drăguţ, care prin articolul „Plecarea în literatură” urmăreşte să aducă în faţa cititorului numele scriitorului Janet Nică şi noua sa apariţie editorială  „Baladă cu mioriţe” (Ed. Alma, Craiova, 2010)

 Impresionant şi de tot frumos este finalul poemului, când eroul îşi linişteşte „mioriţele”: „Şi, de-o fi şi-o fi să fie/ să ajung nemuritor,/ vă promit cu bucurie/ voi veni la voi să… mor!”

Al  II-lea capitol „PARADOXISMUL PE MAPAMOND” cuprinde nume de scriitori de pretutindeni: Pablo Neruda-Chile, B. Hutchenreurther-Germania,  Morel Abramovici-Israel, B. Venkateswara Rao – India;

George Anca, Marian Apostol, Adrian Botez, Gheorghe Burduşel,  Eugen Evu,  Sergiu Găbureac, Dumitru Hurubă, Liviu-Florin Jianu, Ion Marinescu-Puiu, Mircea Monu, Doru Moţoc, Janet Nică, Gheorghe Niculescu, Octavian Paler, Tudor Păroiu, Ion Pătraşcu, Marinela Preoteasa, Andrei Radu, Puiu Răducan, Adriana Stoenescu, Ion Urda – ROMÂNIA  şi nu, în ultimul rând:Tom Deiker, Greg Hall, W. Meyer, Kyle Reveral, Mary Ellen Walsh, Eric Pierzchala, Florentin Smarandache, Peter Specker – Twixt – SUA

 Dintre articolele publicate în acest capitol, m-am oprit la memorabilele cugetări ale lui Octavian Paler din  „Paradoxul vremurilor noastre”

„Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem clădiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi, dar minţi mai înguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai puţin; cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puţin. Avem case mai mari, dar familii mai mici, avem mai multe accesorii, dar mai puţin timp; avem mai multe funcţii, dar mai puţină minte, mai multe cunoştinţe, dar mai puţină judecată; mai mulţi experţi şi totuşi mai multe probleme, mai multă

medicină dar mai puţină sănătate”

           Fireasca exprimare paradoxistă a lui Octavian Paler, destul de cunoscută cititorilor, ne-ar sugera că năduful trece, dar povestea lungă abia a început. O radicală înfrângere a spiritului nu reuşeşte să ne izoleze estetic, o suplă relativitate, aparentă şi totuşi profundă, roteşte concentric omenirea.

Retras într-o solitudine a cuvintelor, filozoful Paler poetizează şi depoetizează cuvintele, menite a sugera firescul şi nefirescul lucrurilor, sărăcia şi opulenţa, cauza şi efectul, entuziasmul şi plictiseala unei lumi anoste, în care fastul, gustul barbar recidivează, instalându-se cu dimensiuni proprii.

Următorul capitol „Ziceri paradoxiste” demonstrază filozofia paradaxolui, în varii situaţii. Replicile cu tâlc ale matematicianului Grigore Moisil uimesc prin francheţe şi spontaneitate, iar restul zicerilor paradoxiste  regăsite în capitolul al III-lea vizează sinceritatea şi minciuna, modestia şi aroganţa, politeţea şi vulgaritatea, inocenţa şi culpabilitatea etc.

Oamenii cu bani sunt de două feluri: apăraţi de poliţie ori căutaţi de poliţie. Sărăcia nu se vindecă. A dovedit-o medicina fără plată. Nu poţi îngenunchea un popor deprins să se târâie.

          Capitolul al IV-lea „Folclor paradosxist”demonstrează încă o dată, dacă mai era cazul, că folclorul vechi sau nou eliberează pământeanul de constrângeri verbale, care recurge la exprimarea liberă, inversează roluri şi statorniceşte idei cu rezonanţe de sens, la nivelul categoriilor formale ale limbajului.

Acest filon masiv al creaţiei spirituale de pretutindeni este conturat în capitolul amintit, atât verbal, cât şi grafic, cu scopul vădit de a atrage atenţia asupra imperfecţiunilor lumeşti de tot felul, smulgând zâmbete de circumstanţă.

Compunere liberă despre FEMEIE a elevului Gigel din clasa a VII-a

Femeia este o fiinţă, pe care Dumnezeu a lăsat-o pe pământ după chipul şi asemănarea lui, deşi toţi o preferă după chipul şi asemănarea lui Pamela Anderson. De fapt şi femeia este tot un fel de Dumnezeu, căci pe pământ e atotputernică. Nimic nu se face fără ea: nici politică (vezi madam Thatcher), nici vâlvă (vezi Mrs Hillary Clinton), nici miliarde (vezi madam Rotschild), nici copii (vezi mama)

 „Paradoxurile vieţii”, adică, al V-lea capitol începe cu un motto sugestiv:

„Paradoxurile de azi sunt prejudecăţile de mâine”… Marcel Proust

Contrastele scot în evidenţă inadvertenţele, de un cert interes social:

Carnea de pui este mai ieftină decât ciupercile;  Nucile noastre mai scumpe decât nuca de cocos;  Laptele simplu mai scump decât laptele bătut;  Portocalele mai ieftine decât merele;  Cărţile sunt mai ieftine decât revistele;  Biscuiţii fără ciocolată sunt mai scumpi decât ciocolata.

În sfârşit, ultimul capitol „Imagini paradoxiste”  pune în lumină situaţii paradoxale, care uimesc prin ineditul lor. Florentin Smarandache recurge la ipostaze complexe ale acestui gen literar, delectând lectorul cu entuziasmul candid al paradoxismului.

Elena Adriana Răducan

,,Prietenia este iubirea sufletului sanatos fata de un alt suflet sanatos. Prietenia este sfanta, curata, nevinovata, fidela, neschimbatoare, sincera, temerara, adevarata, vesnica. Prietenia este o virtute, pentru ca isi are salasul in ethos si in buna educatie a sufletului sanatos; caci nu se uneste decat cu virtutea si este iubitoare de virtute, imbratisand-o si ramanand cu ea in veci. Prietenia, ca virtute, se lasa atrasa de ceea ce-i este asemenea si isi afla odih­na in virtutile care se inrudesc. Prietenia este legatura dintre suflete asemanatoare. Este o patimi­re a sufletului drept-cugetator, care se leaga printr-o iubire puternica de cei care-i sunt dragi, unind prin dorinta, intr-o singura realitate, sufletele care prin firea lor au tendinta sa fie despartite. Prietenia are un ethos statornic, ce nu face concesii. Priete­nia este un anume fel de placere morala care indul­ceste sufletul. Prietenia indura orice, prin compasi­une si solidaritate. Aristotel a spus:

„Prietenia este un suflet care locuieste in doua trupuri“.

Prietenia este mai puternica decat iubirea nascuta din inru­dire, fiindca iubirea din inrudire este rodul necesi­tatii, pe cand prietenia apartine liberei alegeri. Prietenia impune evlavia fata de cele pe care prietenii le considera a fi sfinte, curatie in modul de vietuire, integritate in ceea ce priveste deprinderile morale, fidelitate in caracter, statornicie in decizii, sinceritate in cuvinte, indrazneala in sustinerea a ceea ce este corect si folositor si in a spune adevarul. Prietenia este sustinatoarea pe pamant a bunastarii si fericirii a doi oameni buni, pentru ca prietenia nu poate sa se nasca prin firea ei decat intre oameni buni. Platon spune:

„Prietenia este armonia in cuget, cat priveste rele bune si drepte, alegerea aceluiasi mod de viata, a aceluiasi fel de gandire in ceea ce priveste optiuni­le [de viata] si faptele, unirea in cuget in ceea ce priveste impreuna-vietuirea in respect, partasia atat la bine, cat si la rau“.

Exista trei feluri de prietenie: in acord cu virtu­tea, din interes si din obisnuinta, dar cea mai buna este cea in acord cu virtutea; pentru ca cea mai sta­tornica iubire este cea intemeiata pe virtute.

Chipul prietenului

Prietenul este un om bun, cu suflet sanatos, care cugeta cele drepte, fiind iubitor de virtute, integru in ce priveste deprinderile sale morale, fidel iubirii, sincer in cuvinte, statornic sufleteste, sfetnic vrednic, curajos, iubitor de adevar si dreptate. Prietenul, este asemenea [in toate] celui cu care se afla intr-o legatura de prietenie; socoteste ca bucuria prietenu­lui este si bucuria sa, iar tristetea acestuia este propria sa tristete; avand o sensibilitate deosebita, sim­te starea de spirit a prietenului si indura, la randul sau, ceea ce patimeste acesta; pricepe inainte ca prietenul sa-i faca marturisirea si alearga in ajutorul lui inainte ca acesta sa-l roage; se ofera fara preget spre a-l ajuta in lucrurile lui si-l sprijina atunci cand este in primejdie. Prietenii prietenului sau sunt si prietenii lui, iar dusmanii acestuia sunt si dusma­nii lui; sare in apararea prietenului sau si se pune in pericol pentru el. In trupul lui se afla salasluindu-se sufletul prietenului sau. Este un sfetnic bun, spune intotdeauna ceea ce este folositor si se ingrijeste de cinstea si renumele prietenului; cele pe care priete­nul lui le socoteste sfinte sunt sfinte si pentru el si respecta cele pe care prietenul sau le socoteste a fi vrednice de cinste. Prietenul adevarat este un acoperamant puternic, si cel care-l afla, afla o comoara. Prietenul este cel mai de pret dintre toate. Prie­tenul adevarat este bogatie nepretuita, mai de cinste decat oricare dintre cele ce pot fi dobandite; nu exista masura pentru frumusetea lui. Prietenul, atat in necazuri, cat si in imprejurarile fericite ale celui care-i este prieten, ramane acelasi. Prietenul adeva­rat aduce lauda celor vrednice de lauda si le acuza cu indrazneala pe cele de necinste.

Euripide spune:

„Prietenii nu au nimic exclusiv al lor – cei care au ajuns sa fie [prieteni] cu adevarat -, ci toate lucrurile le sunt comune. Nimic nu este mai bun decat un prieten sincer. Sfatul lui este mai puternic decat un medicament, vindecand sufletul ranit si inima intristata a prietenului; cuivintele sale sunt remedii datatoare de viata. Prietenul cel bun poate sa faca bine atat sufletului, cat si trupului prietenului sau. Prietenul bun si-a pus sinele pentru toate cate lipsesc celui pe care-l socoteste prieten, si atunci cand i se face bine, arata recunostinta, iar cand [celalalt] greseste, incearca sa indrepte deplin [greseala]. Prietenul ajunge sa fie cugetul, simtirea si ochiul celui socotit prieten. Prietenul este perso­nificarea virtutii. Nu este cu putinta ca cel care este prieten sa fie rau“.

Sfantul Grigorie Teologul spu­ne:

„Prietenul credincios este o comoara insufletita o gradina imprejmuita, un izvor pecetluit care se deschide din vreme in vreme pentru a te impartasi de el; nu pot sa-i numesc prieteni decat pe cei care sunt buni cu adevarat si care s-au imprietenit cu noi pe temeiul virtutii“.

Despre prietenul nesincer

Prietenul nesincer este un om interesat, neiubi­tor, viclean, egoist, ipocrit, purtand masca prieteniei pentru a avea parte de foloasele de pe urma ei; minte atunci cand spune ca sustine prietenia, si ascunde viclesug inauntrul lui cand vorbeste despre devotament. Are pretentia ca prietenii sa-l aju­te, dar el insusi refuza sa-si ofere sprijinul atunci cand prietenul i-l cere, inventand o mie de pretexte. Isi arata prietenia atunci cand prietenului ii merge bine, dar la necaz se dezice de el. Isi aduce aminte de el atunci cand ii merge bine si vrea sa afle, fara a-l vizita, noutati despre el, urandu-i fericire celui deja fericit, sanatate celui sanatos, faceri de bine celui care savarseste binele si slava celui care are parte de ea; trimite daruri bogate celui bogat si vrea sa dea dovada ca este prieten cu orice pret, numai de ochii lumii. Dar uita de acesta de indata ce ajunge in necazuri, nemaivrand sa intrebe si sa afle vesti despre el; si, desi locuieste in vecinatatea lui, isi pierde de interesul fata de el. Il evita si il blestema; il acu­za ca a ajuns in necaz din cauza neroziei; iar daca acela a cazut in vreo boala, il uita, si daca se afla la ananghie, isi intoarce fata de la el; cand [prietenul lui] ajunge intr-o stare umila, il defaimeaza si cand devine sarac, il trece cu vederea, iar vazandu-l fla­mand, nu-i poarta de grija si nu face milostenie cu el nici cand este gata sa moara. Unul ca acesta este un prieten nesincer.

Despre prietenul viclean, rau si pervertit

Prietenul viclean este un om de nimic si pericu­los. Acesta nu are nimic sanatos in sufletul lui; pen­tru el, nimic nu-i sfant, nimic cuvios; este necredincios, rau, viclean, pervertit; dispretuieste since­ritatea, pe buzele lui poarta viclesug si minciuna; cugeta la cele viclene, iar inima sa cerceteaza cele de rusine; cuvintele lui sunt lingusitoare si gandurile inselatoare. In vorbe isi arata prietenia, dar intr-ascuns planuieste impotriva celui socotit prieten. Isi defaimeaza prietenul si cu flacara vicleniei raspandeste rautati [despre el]; cu privirea incordata, cugeta cele necinstite si buzele lui vor fi mereu de partea raului. Acesta este un cuptor de rautati pentru prieten; in fata aceluia, isi indulceste graiul si in cuvinte isi arata exagerat admiratia fata de el, dar mai apoi gura sa isi va retrage spusele si vorbele lui vor zamisli multa sminteala.

Prietenia celui rau si viclean este mai cumplita decat dusmania, pentru ca de aceasta din urma te poti feri, pe cand de [prietenia celui rau] nu; priete­nul viclean nu difera cu nimic de ucigas, pentru ca amandoi fac raul intr-ascuns. Prietenul viclean esta nesatul; chiar de si-ar distruge cu totul prietenul, tot nu s-ar satura; este sfruntat pentru ca, desi face rele uneltind si destramand casa celui care s-a increzut in prietenia lui, nu-i este rusine sa poarte pe buze numele prieteniei si sa i se infatiseze aceluia ca prieten, desi il uraste fara masura. Este nemilos, pentru ca viscerele celui viclean nu pot suporta prietenia. Prietenia „prietenului” rau este asemenea ruginii: il roade pe prieten cat timp este in viata.

Despre lingusire

Lingusirea este o rautate respingatoare, ascun­sa sub masca prieteniei; lingusirea este o mangaiere amagitoare si se manifesta in cuvinte ca prietenie si bunavointa, si ca ravna pentru cele care nu au nici o valoare. Deasupra lingusirii, ca si deasupra mormantului, se afla scris doar numele prieteniei. Lingusirea este un viciu al sufletului pervertit, care este bolnav si n-are nimic teafar in el; este vicleana, nu are nimic sfant, este nesincera si inselatoare. Lingusirea strica sufletele care o ingaduie.

Caracterul lingusitorului. Lingusitorul este un om pervertit, josnic si de nimic; dezmiarda sufletele slabe, iar cuvintele lui sunt inselatoare; fagaduieste pri­etenia si se preface ca ofera loialitatea desavarsita, in timp ce inima lui uraste, gura sa vorbeste despra intensitatea iubirii; il inalta pe cel pe care-l linguses­te pentru cele vrednice de blam si osandeste calitatile celor virtuosi si cele vrednice de lauda; subre­zeste acuitatea gandurilor sufletului si nu lasa sa se vada adevarul lucrurilor. Lingusitorul ii fericeste pe cei care traiesc in desfatari si ii admira pe cei care-si risipesc bogatiile in desfranari; le lauda cugetarea si le slaveste priceperea mainilor; sustine ca neinfranarea este o virtute si numeste prostia cea mai de pe urma stiinta si intelepciune. Il lauda pe barbatul care nu-i vrednic de bogatia [sa] si-l batjocoreste pe cel bun care traieste in saracie; ii admira pe oameni de dragul pricopselii si-n fata lor calca in picioare pe cele demne de admiratie. Lingusitorii ii amagesc, sub aparenta cuvintelor bune, pe cei lipsiti de rauta­te si fac tot ce le sta in putinta spre a pune stapanire pe ei. Fericindu-i, ii duc in ratacire si le tulbura calea vietii. Sunt mai vicleni decat vulpea si mai rai decat corbii, pentru ca prin viclesug si amagire strica si murdaresc sufletele celor necugetati; folosesc felu­rite mijloace si nu sunt decat niste profitori. Plutarh spune ca nici un soi [de oameni] nu este mai vicios decat cel al lingusitorilor, ce reusesc foarte repede si cu mult succes sa-i ingenuncheze pe tineri. Sfan­tul Vasile cel Mare afirma despre lingusitor:

„Lin­gusitorul, cata vreme are dumicatul in gura sa, lau­da, maguleste, admira, dar de indata ce se ridica de la masa, isi arunca blestemele, asemenea pietrelor, asupra celui pe care putin mai devreme, datorita stomacului, il adora ca pe Dumnezeu“.

Lingusito­rul necinsteste si jefuieste cele ce apartin altora; il binecuvanteaza cu glas mare pe prieten dimineata, iar seara il blesteama si este gata ca, slujindu-se de vorbe frumoase si binevenite, sa-i ia [pana] si haina de pe el.

Antistene spunea:

“Mai preferabil este sa cazi intre corbi decat intre lingusitori; cei dintai iti vata­ma trupul, cei de pe urma iti pervertesc sufletul“.

Sfantul Vasile cel Mare il compara pe lingusitor cu un miriapod:

„Se zice ca, asa cum miriapodul isi schimba culoarea dupa locul in care se gaseste, la fel si lingusitorul isi schimba cugetul in functie de opi­niile celor in a caror companie se afla“.

Lingusitorul este cel mai abject dintre toti oamenii.”

…….

( din: Sfantul Nectarie din Eghina, “Cunoaste-te pe tine insuti sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012)

Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/2012/11/09/sfantul-nectarie-virtutea-prieteniei-cunoaste-te-pe-tine-insuti-prietenul-nesincer-viclean-lingusire-eros-indragostire/

Daca in general exista o arta a cuvantului, in teologie exista si o pluridimensionalitate a cuvantului, mai mult decat in arta si literatura.

As incepe cu ipostaza cuvantului creator. In limbajul teologic – dar nu numai – el este determinat prin termenul logos. in greaca veche, lógos inseamna cuvant, dar, pe langa multe alte sensuri si nuante, el inseamna si ratiune divina sau ratiunea de a exista a fiecarui lucru.

In spiritualitatea crestina il cunoastem in trei ipostaze: lógos proforikós, lógos endiáthetos, lógos spermatikós. Voi incerca sa va spun cate ceva despre fiecare.

Lógos proforikós este Logosul primordial, nascut din Tatal mai inainte de veci ca a doua Persoana a Sfintei Treimi, intrupat “la plinirea vremii” in Persoana lui Iisus Hristos. Asa ni-L prezinta Sfantul Evanghelist Ioan in prologul Evangheliei sale: “intru-nceput a fost Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Cuvantul Dumnezeu era”. Este ceea ce marturisim noi in Simbolul Credintei, anume ca Fiul este deofiinta cu Tatal, nascut din El “mai inainte de toti vecii”, adica dincolo de nasterea timpului, in eternitate. Acesta este, asadar, Logosul de dinainte de creatie.

Logosul endiáthetos este cel care a participat la creatie impreuna cu Tatal, asa cum aflam tot in prologul Evangheliei dupa Ioan: ”Toate printr-insul (adica prin Logos) s-au facut si fara de El nimic nu s-a facut din ceea ce s-a facut”2.

Voi starui putin asupra acestui episod, pentru ca ne intereseaza pe toti, asa cum m-a interesat si pe mine inca din tinerete, la vremea cand aveam o seama de intrebari la care foarte tarziu am gasit raspunsuri – daca putem gasi vreodata un raspuns suficient. Este vorba de teoria cosmogonica, de crearea lumii. Ce stim noi prin revelatia divina? Din Cartea Facerii stim ca in ziua intai a creatiei, cand inca nu exista nimic, a zis Dumnezeu: ”Sa fie lumina! si a fost lumina”3. Mai mult nu stim. Sa retinem insa verbul. Nu se spune: sa se faca lumina, asa cum zicem “sa se faca ziua” ori “s-a facut noapte”, ceea ce exprima o trecere dintr-o conditie in alta conditie. Aici este vorba de creatie: sa fie lumina! si a fost lumina, adica a inceput sa fie, sa existe lumina. Prin ce? Prin simplul cuvant al lui Dumnezeu, cu participarea Logosului. Este vorba de crearea din nimic – dar, inca o data, numai prin cuvant. Notez si faptul ca aceasta nu putea fi lumina soarelui, deoarece corpurile ceresti vor fi create doar in ziua a patra (si tot in paranteza spun ca cele sase zile biblice ale facerii lumii trebuie citite simbolic, fiecare insumand o durata echivalenta, rotund, cu o jumatate de miliard de ani).

In nelinistile mele am cautat si prin cartile de stiinta, am stat de vorba cu oameni invatati, interesandu-ma daca si in ce masura Sfantul Vasile cel Mare – un mare carturar, care, inainte de a fi teolog, a studiat filozofia si matematicile, fizica si astronomia – are dreptate in afirmatia ca Dumnezeu, inainte de a fi creat lumea, i-a creat mai intai legile de functionare. Or, notiunea de lege o implica, neaparat, pe aceea de rationalitate, de unde concluzia ca autorul unei lumi rationale nu putea fi decat o fiinta rationala.

In ultima vreme m-am oprit asupra unei teorii cosmogonice care, datand de pe la mijlocul secolului trecut, a intrunit deja adeziunea celor mai multi oameni de stiinta in domeniu. E vorba de teoria Big Bang. Big Bang este o expresie inventata de un astronom englez, care s-ar traduce “Marea Explozie”, un fenomen extrem de rapid si de dimensiuni incomensurabile: inceputul universului. E vorba de enorma energie raspandita in spatiu, care la un moment dat se condenseaza intr-un graunte de materie nu mai voluminos decat nucleul unui atom. La randul sau, grauntele explodeaza in particule de materie care, prin expansiune in spatiu, vor deveni corpurile universului astral.

Dupa calculele savantilor, acest fenomen s-ar fi petrecut acum vreo 15 miliarde de ani (cam atat se apreciaza de catre astronomi ca ar fi varsta universului). Fata de aceasta uriasa durata, fenomenul Big Bang s-a petrecut intr-o unitate de timp infinitesimala. Daca a milioana parte dintr-o secunda se exprima cifric prin 10-7, durata exploziei Big Bang a fost calculata cifric la 10-43, ceea ce inseamna o mica fractiune dintr-o milionime de secunda.

Concluziile stiintifice se opresc aici. Savantii nu pot patrunde in ceea ce a fost inainte de Big Bang, cu alte cuvinte, daca energia primordiala si acel minuscul graunte din care s-a nascut si a crescut universul au fost create de cineva. Aceasta tacere (numita si “peretele lui Plank”) lasa loc neantului. Or, neantul este insasi negatia existentei, tagada a ceea ce poate fi. Ceea ce insa nu au cutezat astronomii, a intuit poetul nostru national, Eminescu, in scrisoarea I, la vremea cand inca nu se stia nimic despre teoria fenomenului Big Bang:

“Dar deodat-un punct se misca… cel intai si singur. Iata-l
“Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal.
“Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,
“E stapanul fara margini peste marginile lumii…”

Iata puterea cuvantului eminescian marturisind literar ceea ce fizicienii si astronomii au evitat sa marturiseasca (desi nu puteau gandi altfel), anume puterea cuvantului creator al lui Dumnezeu!

Si pentru ca stim, stiintific, ca fenomenul Big Bang implica si enorme explozii ale temperaturilor inalte si ca aceste explozii au azvarlit in spatiu corpuri incandescente (care, in timp, aveau sa se raceasca treptat), accesul ratiunii noastre la intelegerea lapidarului text biblic devine mult mai usor. Prin cuvintele Creatorului: “Sa fie lumina!”, lumina necreata care zacea latent in fiinta lui Dumnezeu s-a activat in mai putin de o milionime de secunda si a inundat spatiul infinit al universului finit.

Vorbind acum de rationalitatea universului, aceasta poate fi constatata usor in zilele noastre. Traim in epoca in care aproape in fiecare luna se lanseaza in cosmos o sonda spatiala, inzestrata cu aparatura sofisticata, avand menirea de explora spatiile cosmice. Ei bine, totul se construieste pe fixitatea legilor universului (de care vorbea Sfantul Vasile cel Mare), adica pe relatiile strict matematice in care se misca corpurile ceresti. Numai asa se explica faptul ca de pe pamant pleaca o sonda spatiala cu menirea de a cerceta un anumit spatiu (sa zicem, cel dintre doua inele ale lui Saturn). Ei bine, in virtutea calculelor foarte precise ale omului, sonda pleaca de pe pamant, sa zicem, astazi la ora 17, 45- 12– si va trece printre cele doua inele ale lui Saturn peste exact trei ani, doua luni, cinci saptamani, patruzeci si cinci de minute si zece secunde. in aceasta secunda se declanseaza aparatele de filmat si transmit imagini pe pamant. Fara aceasta fixitate a legilor care guverneaza miscarile astrelor, fara aceasta matematica a relatiilor dintre corpurile ceresti, fara aceasta rationalitate a universului, toate demersurile umane de acest gen ar fi imposibile.

A treia ipostaza a puterii cuvantului se cheama lógos spermatikós, de care s-a ocupat in special Sfantul Justin Filosoful si Martirul, unul din cei mai insemnati Parinti ai Bisericii din secolul II. El s-a intrebat de ce la unii filosofi din Grecia antica, precum Platon sau Aristotel, se gasesc elemente care vor fi spuse mai tarziu de crestinism, ca si cum in ei ar fi gandit un fel de Hristos precrestin. Raspunsul l-a gasit in intalnirea dintre logosul personal al ganditorului pagan si Logosul seminal intrupat in Iisus Hristos. Acesta din urma se disemineaza fragmentar in anumiti oameni, pe care El ii alege, inzestrandu-i cu puterea de a gandi anticipativ adevaruri care vor fi cunoscute in viitor prin revelatie.

Nu voi starui asupra acestui capitol, dar trebuie sa va vorbesc despre o alta ipostaza a Logosului, si anume despre cuvantul revelator, cel care descopera, prin fenomenul inspiratiei divine, adevaruri ascunse. Spre deosebire de inspiratia naturala, cea supranaturala este descoperirea operata de Duhul Sfant in mintea si prin pana unui scriitor. Fenomenul e evident in scrierile profetilor din Vechiul si Noul Testament, ale evanghelistilor si apostolilor. Sa nu credeti insa ca inspiratia divina este un dicteu automat, ca Duhul se apleaca la urechea profetului si-i insira cuvintele pe ata. Nu, el ii inspira doar viziunea, continutul, intrariparea verbului; in rest, textul tine de individualitatea fiecarui scriitor in parte, care-si pastreaza personalitatea, gradul de cultura, talentul literar, si asa mai departe. Asa se face ca intr-un fel scrie Marcu – concis, expeditiv, usor nervos, in altul scrie Luca – atent, elaborat, stiintific, si in altul scrie Pavel – pe cat de cerebral, pe atat de afectiv. In ultima instanta, puterea logosului revelator este tot creatoare.

Exista si o ipostaza a logosului proniator. O gasim mai ales in Noul Testament. Va voi arata doar cateva cazuri de cum opereaza cuvantul prin puterea lui de a face minuni. Dar e bine sa stiti mai intai ca o minune, etichetata ca act supranatural, nu este altceva decat o restaurare a naturalului. Omul a fost creat sanatos; boala este o stare anormala. Omul a fost creat nemuritor; moartea este o stare anormala (de aceea ne si temem de ea!). Minunile pe care le-a facut Mantuitorul Hristos au fost facute prin puterea cuvantului. intalneste un orb: “Ce vrei de la Mine?” “Doamne, sa vad!” “Vezi!” si orbul vede. Atat. Il intampina un olog, “Tu ce vrei de la Mine?” “Doamne, vreau sa merg pe picioare!” “Bine, ridica-te si mergi!”. Se intalneste pe drum cu un alai care duce un mort la groapa. Mama mortului plange, El ia mortul de mana si-i porunceste scurt: “Tinere, tie-ti zic: Scoala-te!”. si mortul se ridica, Iisus il da mamei sale. Prin puterea cuvantului inviaza o fetita de 12 ani, prin aceeasi putere il scoate din mormant pe prietenul sau Lazar.

Cuvantul in sine are o putere duala; el poate fi bun sau rau, dar e neutru din punct de vedere moral. Omul este cel care-i da dimensiunea morala, asa cum i-o da unui briceag: il foloseste sa curete de coaja un mar pe care sa-l manance, sau sa-l implante, manios, in spatele cuiva.

In legatura cu dualitatea cuvantului exista un text in Epistola Soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov, care pune fata in fata cuvantul asa cum este si cum ar trebui sa fie ca rostire ideala. Subiectul insa e limba, organul prin care lucreaza cuvantul: Uitati-va la corabii: Cat sunt ele de mari si manate de vanturi puternice, purtate sunt de o carma foarte mica ori incotro le indreapta vrerea carmaciului. Asa si limba: mic madular este, dar cu mari lucruri se faleste. Iata, putin foc, si cata padure aprinde! Foc este si limba: lume a faradelegii, limba isi are locul ei intre madularele noastre, cea care spurca trupul intreg si pune foc pe roata lumilor, ea insasi fiind aprinsa de gheena. Ca orice soi de fiare si de pasari, de taratoare si de vietati din mare e domolit, si a fost imblanzit de soiul omenesc, dar limba, nimeni dintre oameni n-o poate domoli: rau fara odihna, plina de venin aducator de moarte. Cu ea il binecuvantam pe Domnul si Dumnezeul nostru, cu ea ii blestemam pe oamenii care sunt facuti dupa asemanarea lui Dumnezeu. Din aceeasi gura ies binecuvantarea si blestemul. Fratii mei, asta nu trebuie sa fie asa. Oare izvorul, el din aceeasi gura varsa apa si dulce si amara? …(…) Tot asa, izvorul sarat nu poate da apa dulce4.

Prin urmare, cuvantul ar trebui sa fie ideal, facut numai spre bine, dar in realitate el este dual, menit fie sa binecuvinteze, fie sa blesteme. Spre exemplificare am ales doua fragmente din literatura biblica, si anume din Cartea Deuteronomului, scrisa de Moise in perspectiva intrarii evreilor in Canaan, printre popoarele pagane, politeiste, inchinatoare la idoli, o lume care reprezenta un real pericol pentru puritatea monoteismului iudaic si, in consecinta, a identitatii poporului ales.

Cel care nu se va lepada de credinta lui si nu va adopta credinta in mai multi zei, respectand intru totul, fara nicio abatere, comandamentele divine, acela se va bucura de adumbrirea urmatoarelor binecuvantari: Daca-ntru auz vei auzi glasul Domnului Dumnezeului tau, asupra ta vor veni toate binecuvantarile acestea si te vor afla: Binecuvantat sa fii in cetate si binecuvantat sa fii in tarina! Binecuvantate fie roadele pantecelui tau si roadele pamantului tau si cirezile tale si turmele tale. Binecuvantate fie hambarele tale si prisosurile tale. Binecuvantat sa fii cand intri si binecuvantat sa fii cand iesi. Pe vrajmasii tai ce stau impotriva-ti sa ti-i dea Domnul Dumnezeul tau infranti la picioare; pe o cale sa vina asupra-ti, pe sapte sa fuga de tine. Sa-ti trimita Domnul binecuvantare in hambarele tale si intru tot ce lucreaza mainile tale, asupra tarii pe care ti-o da tie Domnul Dumnezeul tau. Domnul Dumnezeul tau sa faca Siesi popor sfant, asa cum li s-a jurat parintilor tai, daca vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tau si vei umbla in caile lui. Toate neamurile pamantului vor vedea ca tu esti numit cu numele Domnului Dumnezeului tau si se vor teme de tine. Sa-ti deschida Domnul vistieria Sa cea buna, cerul ca sa-i dea pamantului tau ploaie la vreme, sa binecuvinteze tot lucrul mainilor tale; tu vei imprumuta neamuri multe, dar tu nu te vei imprumuta; si peste multe neamuri vei fi stapan, dar ele pe tine nu te vor stapani5.

Ati observat, desigur, ca toate binecuvantarile – ca si blestemele, de altfel – sunt conditionate de atitudinea omului fata de poruncile divine.

Iata acum si blestemele, tot deuteronomice (si aici trebuie sa precizez ca le citez in traducerea mea; sunt atat de puternice in expresie literara, incat din ele s-a inspirat si Tudor Arghezi, fostul calugar din manastirea Cernica, unde a cunoscut vechile carti bisericesti): M-ai parasit?: Moartea sa o lipeasca Domnul de tine pana te va topi din tara-n care intri s-o mostenesti. Bata-te Domnul cu sfarseala si cu lingoare si cu friguri si cu fierbinteli si cu omor si cu vatamare de vant rau si cu taciune, iar ele sa te fugareasca pana ce vei pieri. Cerul de deasupra-ti sa fie arama, pamantul de sub tine sa fie fier. Praf sa-i dea Domnul pamantului tau in loc de ploaie, pulbere din cer sa cada peste tine pana ce degrab te va nimici. Dea Domnul sa fii sfartecat in fata dusmanilor tai, pe o cale sa le iesi inainte, pe sapte cai sa fugi de ei, si-mprastiat sa fii prin toate imparatiile pamantului. Mortii vostri sa fie hrana pasarilor cerului si fiarelor pamantului, de care nimeni nu va fi sa-i apere. Bata-te Domnul cu buba egipteana-n sezut si cu mancarimi pe care sa nu le poti vindeca. Bata-te Domnul cu minte bezmetica si cu orbire si cu iesirea din minti! Ziua-n amiaza sa pipai cum pipaie orbul in intuneric; sa n-ai noroc in drumurile tale. Boul tau sa fie-njunghiat sub ochii tai, dar din el sa nu mananci; asinul cu de-a sila sa-ti fie luat, dar inapoi sa nu-ti fie adus; oile tale sa fie date vrajmasilor tai, si nimeni sa-ti fie intr-ajutor. Fiii tai si fiicele tale sa fie dati altui neam, ochii tai sa sece uitandu-se la ei, dar bratul tau sa nu aiba nici o putere. Roadele pamantului tau si toate ostenelile tale sa le manance un neam pe care tu nu-l cunosti; napastuit si asuprit sa fii in toate zilele tale! (…) si te va intoarce Domnul in Egipt… . si acolo va veti vinde vrajmasilor vostri, sa le fiti robi si roabe; si nu va fi cine sa va cumpere6.

N-as vrea sa inchei cu blestemele, ci subliniind puterea duala a cuvantului printr-o binecuvantare pe care o gasim in cartea Facerii. Dupa ce Dumnezeu i-a creat pe Adam si Eva, i-a binecuvantat, si le-a zis: ”Cresteti si inmultiti-va si umpleti pamantul si stapaniti-l!”7. Aceasta binecuvantare nu este altceva decat dinamica proniei lui Dumnezeu in viata omenirii.

Pe de alta parte, Dumnezeu l-a creat pe om liber si, in acelasi timp, i-a dat putinta de a folosi libertatea cum vrea. La inceput a folosit-o prost, si prost a iesit. si daca veni vorba, si noi insine, urmasii lui Adam, am recapatat libertatea ca neam, ca natiune, ca popor, in decembrie 1989, dar prost o intelegem si prost o folosim, si de aceea merg lucrurile atat de prost in tara noastra. E evident ca inca nu ne-am deprins sa cantarim cum se cuvine acest dar al lui Dumnezeu, care este libertatea.

As incheia cu o alta dimensiune a cuvantului: magia. Exista o magie a cuvantului, iar aceasta se reflecta mai ales in literatura. Mai mult, amintiti-va de vorba lui Dostoievski, cum ca frumusetea va mantui lumea, si veti descoperi chiar o functiune soteriologica a esteticului prin cuvant.

In acest sens, eu pastrez o amintire din vremea cand aveam optsprezece ani. Scrisesem a treia mea piesa de teatru, care se monta la Teatrul National Studio din Bucuresti. Ma aflam, ca autor, la repetitia generala. O repetitie generala este prefigurarea exacta a premierei de a doua zi, un spectacol care se joaca in decoruri, costume, lumini, machiaje, cu grija de a corecta tot ce e de corectat, de implinit tot ce e de implinit. Pe scena, inainte de ridicarea cortinei, un vacarm de necrezut: regizorul de spectacol striga si urla dintr-o parte, regizorul de culise striga si urla din alta, maestrul de lumini tipa ragusit spre cei din spatele proiectoarelor, masinistii imping si fixeaza ultimele elemente de decor, ciocanele scrasnesc, fierastraiele ragaie, costumierele alearga de la un actor la altul, de la o actrita la alta, cu acul in mana si ata dupa gat, peruchierul inca mai pudreaza tamplele cuiva… in acest timp se apropie de mine o tanara care avea in piesa un rol de zana (de fapt, era inca eleva de liceu si se pregatea pentru scena), imbracata intr-o rochie lunga, alba, diafana, si-mi spune:

– Ce fericit trebuie sa fii dumneata, domnule Anania!
– Ce trebuie sa inteleg prin asta, domnisoara? am intrebat eu, nedumerit.
– Cand te gandesti ca toata aceasta lume se misca numai pentru ca dumneata ai scris!

Atunci mi-am dat seama de puterea magica a cuvantului. Stai linistit in camaruta ta, scrii o piesa de teatru si provoci vacarme si fericiri, aplauze sau huiduieli, succese sau esecuri pe care nu ti le-ai imaginat. Scrii un scenariu de film si insufletesti cartoane, scrii un libret de opera si misti o padure de instrumente muzicale. Atunci am priceput cum a rostit Dumnezeu doar doua cuvinte si a urnit universul.

In perimetrul acestei magii a cuvantului se manifesta si puterea lui terapeutica. Doctorii stiu mai bine ca o vorba buna, de prietenie si incurajare, spusa la capataiul bolnavului, pretuieste uneori mai mult decat un varf de bisturiu, un ac de seringa sau un lichid medicamentos.

Si acum, in incheiere, am sa citez una din poeziile mele, din ciclul Anamneze:

Puterile cuvantului le stiu
si nu de-acum si nici de prin aproape,
ci de pe cand mi se purtau pe ape
in oglindirea cerului salciu,
precum in delta duhul diminetii
inchipuie icoane din nimic,
in pelican se-ncuiba si-n chitic
si-ngreuneaza cimbrii si scaietii.

Rostesc, si totul se preface-n rost;
ologul zburda, ciungul va mangaie,
va-mbratisati cu cel mancat de raie,
lunaticul surade-n adapost,
aude surdul, orbul vede, sfinte
vi-s tarfele cetatii, prin ce spun
se-ntoarna osanditii din surghiun,
cuvantul meu razbate si-n morminte.

Uimiti, voi credeti ca scornesc minuni
ca sa-mi arat puteri nepamantene.
Minunea, vai!, e numai pentru lene.
La spaime sacre, cand veti fi imuni?
Sunt om ca voi, dar om incuvantat.
Miracolul e fapta mea cea buna.
De-acum nici o durere n-o sa spuna
ca mi-a cerut un leac si nu i-am dat.

IPS Bartolomeu Anania

Prelegere tinuta in aula Universitatii de Medicina si Farmacie “Gr. T. Popa” din Iasi, in ziua de 13 mai 2009, cand autorului i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa.

http://roncea.ro/2013/02/01/audiovideo-bartolomeu-anania-parintele-si-detinutul-politic-sa-dea-dumnezeu-ca-incercarile-prin-care-am-trecut-noi-generatia-mea-sa-nu-se-mai-repete-in-toata-istoria-acestui-neam-doi-ani-de/

Note:

2.  Ioan 1, 1-2.
3. Facere 1, 3.
4. Iacob 3, 4-12.
5. Deuteronomul 28, 3-12.
6. Idem, ibidem 20-668.
7.    Facerea 1, 28.

Calm şi blajin, deschis la suflet, de o linişte plină de evlavie pe care nimeni nu i-o putea clătina, puţin la trup, meditativ, aşa l-am cunoscut pe Părintele Adrian Fageţeanu, monahul de la Mănăstirea Putna, Ciorogârla iar în momentul când scriu la Mănăstirea Antim Ivireanul.

Obrajii supţi, de o paloare discretă, sugera sublima taină a unei frumuseţi interioare deosebite. L-am întâlnit la colonia de muncă Peninsula-Canal. Originar din Bucovina, tatăl său a fost preot.

Ne-am împrietenit repede şi ne-a legat sufleteşte pentru totdeauna. Avea facultatea de drept şi înainte de preoţie din ordin a lucrat ca ofiţer de poliţie.

Părintele Adrian povesteşte că în timpul războiului sfânt pentru Basarabia şi Bucovina a fost concentrat şi trimis pe câmpul de luptă. Era logodit. La retragerea armatelor albastre, unitatea sa a fost încercuită la cotul Donului, iar el cade rănit grav. Un avion german aterizează chiar în preajma sa pentru a culege răniţii. Este urcat şi el în avion. Părintele încă nu-şi pierduse cunoştinţa. Lucid şi stăpân pe judecată, conştient de situaţia gravă în care se afla, considera că aterizarea avionului e o minune şi dacă se va însănătoşi se hotărăşte ca restul de zile să-l trăiască în Biserică, slujind la altar fiindcă sunt zile date de la Dumnezeu pentru a le trăi în biruinţă, în slujba lui Hristos.

Intră în comă şi după zece zile se trezeşte şi vede că se află internat într-un spital din Bucureşti. Îşi aminteşte de tot prăpădul prin care a trecut, precum şi de hotărârea sa. După restabilirea totală va fi externat şi conform hotărârii pleacă la Mânăstire.

Se va preoţi. Logodnica îl aştepta cu devoţiune şi trimite pe fratele său la Mânăstire pentru a-i comunica că îl aşteaptă. Părintele mulţumeşte pentru gestul şi statornicia cu care l-a aşteptat, cere iertare şi spune că a luat o hotărâre sfântă într-un moment de mare cumpănă pentru viaţa sa şi a depus un vot sacru pe care nu-l mai poate încălca. La plecare, fratele logodnicei vrea să-i lase portretul feţei – o fotografie mare – pentru a medita la întoarcerea sa. Părintele refuză cu tărie să primească tabloul cu chipul fetei, căci nimic nu-i mai poate clătina hotărârea.

Acestea au fost împrejurările când mort fiind, şi adus iar la viaţă, s-a hotărât să îmbrace haina monahală.

Tatăl său murise. Când a venit la casa părintească ca să-şi vadă mama, îmbrăcat în haină preoţească, aceasta l-a privit cu mare bucurie spunându-i: “Sunt fericită pentru drumul ales şi cred că sufletul părintelui tău se bucură acolo în cer”. Când era copil mărişor tatăl lui l-a bănuit că fumează în ascuns şi l-a mustrat cu cuvinte aspre. Băietanul de atunci fiind de o sensibilitate deosebită, învinuit pe nedrept, a intrat în conflict cu tatăl îndepărtându-se temporar de biserică. Acum săvârşitu-s-a mare împăcare. Am discutat mult şi de toate cu Părintele Adrian. Îl îmi spunea:

“Frate Petrică, trăim vremuri grele şi cu urmări deosebit de rele. Surghiunul nostru e de lungă durată. Noi legionarii am stat în bătaia tuturor uraganelor. Mulţi camarazi şi tineri au trecut în odihnă veşnică. Astăzi Biserica lui Hristos e smulsă din matca virtuţilor strămoşeşti. Omul buimăcit, nu mai are personalitate, nu mai are voinţă, e scos din cumpătul firesc. Puţin câte puţin lunecăm în abisul marilor anulări a tot ceea ce a fost odată necinstind şi pângărind altarul.”

Când voia să cunoască aprecierile mele despre cineva care caută să intre în anturajul nostru îmi spunea: “Frate Petrică, ce poţi să-mi spui despre cutare om, îl cunoşti? Dar să-mi dai răspunsul repede căci primul gând vine de la Dumnezeu, după aceea intervine omenescul şi subiectivismul.”

A venit apoi timpul despărţirii. Eu am plecat spre vaiete necunoscute la capul Midia, Părintele a rămas la Peninsula. O certitudine stăpâneşte de atunci inima mea: ori de câte ori vin bezne peste om, Dumnezeu îi vine în ajutor. Părintele Adrian a fost un trimis scump. Din multa bogăţie a inimii sale şi din marea lui înţelepciune m-am înaripat cu noi puteri sufleteşti pentru bătălii viitoare.

Petru Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii, vol. 1, p. 274-276