Cuvânt și iubire

În 10 August 1964, s-a stins în Franţa, în Exil, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Visarion Puiu.  S-a născut în 27 februarie 1879 în târgul Paşcani, din părinţi moldoveni de obârşie din judeţele Neamţu şi Roman. Seminarul l-a făcut la Roman şi Iaşi, iar studiile superioare la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde a obţinut titlul de Licenţiat în Teologie în anul 1905. În 22 Decembrie 1905 în Catedrala Episcopiei de Roman primeşte tonsura, intrând în tagma călugărească, iar trei zile după aceia a fost hirotonit diacon pe seama Bisericii Ortodoxe Române din Paris. Destinul a voit altfel. În loc să vină la Paris, a fost trimis la vestita Academie Teologică din Kiev, pentru doi ani, ca bursier al fondului episcopului Melchisedec din Roman. Întors în Ţară a fost hirotonit preot în Catedrala Episcopiei din Galaţi, la 6 decembrie 1908 şi ridicat la rangul de Arhimandrit la 1 Ianuarie 1909. La 1 Aprilie acelaşi an a fost numit Director al seminarului din Galaţi şi Arhimandrit de Scaun al Eparhiei Dunării de Jos. La 1 Septembrie 1918 a fost trecut ca Director al Seminarului din Chişinău, iar la 1 Noiembrie acelaşi an a fost numit Exarh al Mânăstirilor din Basarabia. În sesiunea din 17-30 Martie 1921 a fost ales Episcop al Argeşului. La 25 Martie hirotonit arhiereu de Mitropolitul Primat al României, Miron Cristea, în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti şi tot în aceeaşi zi investit de Regele Ferdinand I, iar la 27 Martie instalat în scaunul episcopal de la Curtea de Argeş, unde a păstorit timp de doi ani. În 28 februarie 1923, Congresul extraordinar al bisericii basarabene, compus din clerici şi laici, a chemat cu unanimitate de voturi pe P.S. Visarion în scaunul de Episcop al Hotinului, unde a păstorit până în anul 1935 şi unde a avut o excepţională activitate bisericească, spirituală şi gospodărească, în calitate de ctitor al acestei episcopii. În 17 Octombrie 1935, a fost ales Arhiepiscop de Cernăuţi şi Mitopolit al Bucovinei. Ca Mitropolit al Bucovinei, pe lângă faptul că a pus ordine în Frontul Religionar şi a încurajat prin donaţii substanţiale o serie de opere de cultură şi viaţă românească, s-a îngrijit şi de Locurile Sfinte, ajutând Patriarhiile istorice ale Ortodoxiei, din Ierusalim, din Antiohia şi Biserica Sinodală Rusă din Diaspora.

După criteriile omeneşti aici se opreşte ascensiunea Mitropolitului Visarion Puiu. După criteriile duhovniceşti abia aici începe Mitropolitul Visarion Puiu să-şi arate adevărata măsură de mare şi dârz ierarh, poate cel mai mare din câţi a avut România după întregire, până în necăjitele noastre zile.

În 1938 Ministrul de Justiţie, Avocatul şi Profesorul de Drept Civil, Micescu a chemat la telefon pe Mitropolitul Visarion, spunându-i că a doua zi Carol al II-ea îl invită la masă şi prezent va fi şi Ministrul Cultelor Zigre. În aceeaşi seară Înalt Prea Sfinţitul Visarion a luat acceleratul de Cernăuţi-Bucureşti, iar a doua zi dimineaţa era aşteptat pe peronul gării de Nord, de Ministrul Justiţiei şi de Ministrul Cultelor. Împreună s-au îndreptat spre Palatul Regal. Înainte de a intra în Palat, Profesorul Micescu spune Mitopolitului, că pentru al vedea pe Rege, va trebui să salute pe „domniţa”. Mitropolitul mirat îi răspunde: „Domnule Micescu, Domniţa noastră este în surghiun, cum, a revenit?” Atunci Ministrul Micescu îl lămureşte că este vorba de Ileana Lupescu. Marele ierarh îi răspunde: „Domnule Micescu, Mitropolitul Bucovinei nu va saluta niciodată concubina regelui României”. Au fost introduşi în sufrageria palatului şi regele era extrem de supărat şi iritat. În timpul mesei Carol al II-lea îi spune că Domeniul Coroanei este vecin cu propietăţile Mitropoliei şi că ar dori ca Mitropolia să-i cedeze o parte din pădurile ei. Atunci Mitropolitul Visarion cu voce blândă dar apăsată îi spune: „Mitropolitul Bucovinei nu va semna un astfel de act chiar dacă i s-ar tăia degetele”. A doua zi după întrevedere, Carol al II-lea i-a retras investitura de Mitropolit al Bucovinei, fără să consulte Sfântul Sinod.

În aceaşi seară Mitropolitul Visarion şi-a luat o singură valiză şi pe jos de la Palatul Metropolitan s-a îndreptat spre gară, pentru a se retrage la Mănăstirea Neamţu. Vestea se răspândise în Cernăuţi ca fulgerul. Până la gară mulţimea se îngroşase atât de mult, încât în faţa gării totul era blocat, iar o mare de lume în genunchi şi cu lacrimi în ochi îşi lua rămas bun de la părintele spiritual şi de la rara personalitate bisericească şi politică din România, care a avut curajul să înfrunte şi imoralitatea şi abuzurile fostului rege al României de tristă memorie, Carol al II-lea. Trenul a trebuit să plece cu trei ceasuri întârziere. La plecare sirenele de la toate locomotivele din gară, cu sunet lung şi plin de jale, anunţau nu numai trimiterea în surgiun a mitropolitului şi protestul anonim al bucovinenilor, dar şi zilele grele, noaptea ce urma să vină peste acest colţ de grădină şi ctitorie voevodală. În 1940, luna Iunie, Carol al II-lea a semnat cu mână proprie cedarea Nordului Bucovinei. Tragic destin…

În timpul războiului, Mitropolitul Visarion Puiu a fost însărcinat de Sfântul Sinod al României să se ocupe de problema bisericească în Transnistria.

Ziua de 23 August 1944 l-a găsit la Zagreb, în Iugoslavia, delegat tot de Sfântul Sinod la sfinţirea unui episcop sârb. De acolo, refuzând să se întoarcă în Ţară, Mitropolitul Visarion Puiu a luat drumul lung şi greu al exilului şi s-a identificat cu soarta românilor pribegi, ocupându-se de viaţa lor religioasă şi spirituală. În exil, a înfiinţat Episcopia Ortodoxă Română din Exil, cu sediul la Paris. Pentru guvernul comunist din Bucureşti, prezenţa Mitropolitului a fost obiect de mare îngrijorare. În 1948 se pusese la cale să fie furat din Paris. Complotul a fost descoperit la timp şi încercările au eşuat. În această vreme, ca secretar al său, am fost zilnic lângă Marele Ierarh. Am fost cucerit total de rarele lui calităţi sufleteşti, de dorinţa ferbinte ce-i clocotea în inimă să înfăptuiască ceva sănătos pentru viaţa religioasă a Românilor în Exil, de marea lui dragoste pentru Biserica strămoşească şi pentru Ţara Românească. Mitropolitul Visarion Puiu s-a dăruit total pe cărările bisericeşti şi româneşti, imprimând în toate faptele lui, demnitatea de om, credinţa şi dragostea de Biserică şi neam. A fost trimis în Exil de Dumnezeu ca o binecuvântare, dar unii oameni ai pământului n-au fost capabili să sesizeze darul dumnezeesc şi semnele vremii. Mulţi nu l-au înţeles din neputinţă sau din frica de-a le lua înainte. Mitropolitul Visarion Puiu a fost necunoscut de aceşti oameni. El era ierarhul modest, blând, bun şi cu un trecut care putea să dea Exilului mare prestigiu. A fost lovit, i s-a înscenat boală mintală, a fost părăsit, n-a fost ajutat şi prin pierderea lui, Exilul Românesc s-a lipsit de una din cele mai frumoase figuri. Înfrânt, ca un stejar despicat de fulger, – de răutatea omenească – nu s-a întors în Ţară, aşa cum emisarii îi propuneau, ci a ales să moară în Exil, lângă cei ce l-au iubit, lângă cei ce l-au amărât şi lângă cei ce nu l-au înţeles. El îi iubea pe toţi, pentru că aşa cum adesea spunea, „Toţi sunt făpturile Sfântului Dumnezeu, toţi sunt fraţii noştri, toţi duc aceeaşi cruce, toţi ispăşim păcate grele şi toţi, chiar fără voia lor, cer să fie iubiţi”. Exilul Românesc are o datorie morală: şi cei ce l-au iubit şi cei ce nu l-au înţeles şi cei ce l-au amărât, toţi să mergem într-o zi la mormântul lui, şi în genunchi să-i cerem iertare. Ar fi un gest de echitate morală. Scriind aceste puţine şi incomplete rânduri, închei aşa cum totdeauna sfârşeam scrisorile mele:

Rămân al Înalt Prea Sfinţiei Voastre supus, credincios şi plecat serv.

Căci dacă omul s-a dus, duhul marelui ierarh trăieşte cu noi în Exil. Figurile intrate în legenda bisericească sau românească rămân vii.

Pr. Dr. Petre POPESCU”

Sursa: “Cuvântul românesc”, an IV, nr. 40, august 1979, p. 9.

În perioada 27 februarie – 1 martie, la Roman și Bălți, (Republica Moldova), au loc manifestări cultural – religioase dedicate mitropolitului Visarion Puiu, la împlinirea a 90 de ani de la alegerea, investirea și instalarea ca episcop al Hotinului. La eveniment sunt așteptați preoți, autorități locale, membri ai Asociației “Visarion Puiu”, precum și credincioși.

Mai multe puteti citi: http://personalitatibasarabene.info/eticheta/visarion-puiu

Valeriu Gafencu

                     Rămas bun

Sangernand de rani adanci,
De zile fara soare,
De rani ascunse si puroi,
Cu oasele slabe si moi,
Stau ghemuit in pat si ma gandesc
Ca in curand am sa va parasesc,
Prieteni dragi.

Nu plangeti ca ma duc de langa voi
Si c-o sa fiu zvarlit ca un gunoi
Cu hotii in acelasi cimitir,
Caci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viata grea si-o moarte de martir.

Luandu-L pe Iisus de Imparat,
Navalnic am intrat pe poarta stramta
Luandu-ma cu diavolul la tranta
Si ani de-a randu-ntr-una m-am luptat
Sa devin altul,
Un erou,
Om nou.

Si-am vrut
Neamul sa-l mut
De-aici, de jos,
La Domnul Iisus Hristos.
Nu va-nfricati de cei ce-n temniti va inchid
Si nici de cei ce trupul v-il ucid.
De Cel ce viata-ti scoate din robie
Si fericirea-ti da in vesnicie,
De El sa-ti fie frica, turma mica.

Acum, cand vad cat sunt de pacatos,
De mic si de neputincios,
Ca am nevoie multa de-ndurare,
De dragoste, de mila, de iertare,
Ca numai Dumnezeu le poate toate
Si lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Si-s fericit.

Din cerul tau inalt si prea ales,
Parinte, cand ma vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pamant
Reda-le, Tu, in alb vesmant
Un suflet care i-a iubit si i-a-nteles.

                        Valeriu Gafencu

De citit si ; http://roncea.ro/2013/02/16/comemorarea-lui-valeriu-gafencu-cetatean-al-raiului-si-cetatean-de-onoare-al-orasului-targu-ocna/

“Nu am ales poezía. Ea m-a ales pe mine!”  (Munir Mezyed)

 L-am cunoscut de curând pe Munir Mezyed şi i-am simţit puterea cuvintelor când l-am ascultat recitând o poezie pe care o compunea chiar în acele momente, atunci, când mă număram printre norocoşii aflaţi în jurul lui! Recita în arabă, dar acest lucru nu m-a impiedicat să înţeleg versurile, sau mai bine spus magia acelor cuvinte pe care Munir le-a împreunat cu atâta naturaleţe! Aveam să aflu ca este un poet originar din Palestina, care s-a stabilit în România cu 8 ani în urmă! Nu m-am mirat! M-am bucurat! M-am bucurat pentru că oraşul meu a devenit căminul unui om minunat, unui om care aduce zi de zi bucurie prin poezie. Am citit câteva din poeziile lui şi mi-am dorit să aflu mai mult, să aflu direct de la el. Am avut onoarea să pot împărtăşi cu el câteva momente în care am pătruns puţin în universul lui! Îi mulţumesc în mod public pentru acest dar, pentru această oportunitatea de a sta de vorbă şi de a avea acum posibilitatea de a reda rândurile de mai jos!

 Mădălina Corina Diaconu: Pentru ca îmi doresc ca acest interviu să fie ca o mică poveste, te voi întreba de ce ai ales poezia ca mijloc de exprimare, de comunicare.

 Munir Mezyed: Nu am ales poezia. Ea m-a ales pe mine. Ştii, e ca o poveste. Când eram mic, îmi doream să devin actor. Întotdeauna am visat că într-o zi voi fi actor la Hollywood, dar familia mea vroia să devin inginer sau doctor, meserii acceptate de cultura arabă. Am mers în Anglia unde am studiat ingineria, dar am simţit că nu asta trebuie să fac, că nu asta e menirea mea. Încă aveam visul acela de a deveni actor. Am plecat în Statele Unite, la St. Louis, în Missouri, dar sincer mi-am dat seama că sunt atras de artă, de teatru. Pe scenă am descoperit că sunt poet. De mic îmi plăcea să scriu, dar niciodată nu m-am gândit că voi ajunge să fiu poet.

Asta este o altă poveste. Poate. Nu ştiu. Eram în St. Louis, Missouri. Acolo e un restaurant care se numeşte Ali Baba. Obişnuiam să merg acolo pentru că au muzică grecească, mâncare arăbească. M-am dus la restaurant. Acolo era o femeie care se tot uita la mine. Mai târziu am descoperit că era o vrăjitoare. Da, vorbesc serios. Mi-a spus: “viaţa ta se va schimba”. Am întrebat-o de ce? Ce are de-a face cu destinul meu? După o lungă discuţie, de parcă eram într-o şedinţă mi-a spus : „Vei fi unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii”. I-am zis: vorbeşti serios? Mi-a spus că asta e ceea ce viitorul îi spune şi m-a întrebat dacă cred în reîncarnare. I-am spus că nu ştiu, că asta e ceva foarte mistic. Mi-a spus că „oamenii în care s-a aflat sufletul tău înainte, au fost toţi poeţi. Aşa că mă aştept ca tu să fii un poet bun.” I-am spus că nu scriu atât de mult şi că scriu doar pentru mine, şi mi-a zis că într-o zi voi descoperi poetul din mine, că mă voi regăsi. Şi aşa a fost.

 M.C.D. : Spune-mi, chiar dacă este o întrebare absurdă, cum găseşti mereu sentimente, emoţii care prind viaţă în poeziile tale?

 Munir Mezyed: Acum să fiu sincer, mulţi oameni m-au întrebat asta. Pentru mine este atât de simplu pentru că eu cred că nu trăiesc în lumea asta. Cred că lumea mea este cea a poeziei, că pur şi simplu mă pierd în realitatea acestei lumi. Aşa că poezia devine pentru mine ca o stare, ca şi acum, stând aici cu tine şi fumând, pot scrie o poezie. Trăiesc în lumea ei. Asta e. Cineva a spus că: „Un poet nu e doar poezie. Este muza poeziei sale”. Mi-am descoperit şi dezvoltat talentul prin educaţie, prin citit şi acum îmi formulez teoria despre poezie. Acum sunt singurul poet din lume care scrie ceva numit „poezie absolută” şi această poezie absolută este poezia lui Munir. A fost descoperită de Munir şi oamenii nu ştiu încă, dar peste 10 ani, 15 ani vor şti, pentru că asta presupune o cercetare îndelungată. Vor afla care îmi este teoria aşa că sunt onorat şi mândru că sunt singurul poet din lume care acum scrie despre poezia absolută.

 M.C.D. : Când îţi vezi traduse poeziile în alte limbi, simţi că transmit  mesajul original?

 Munir Mezyed: Într-un fel, da. Unii spun că poezia nu poate fi tradusă. Eu nu cred asta. E foarte important să ai un transalator foarte bun şi în plus poezia nu e doar spaţiu şi limbă. Poezia mea se bazează pe imaginea pe care tu o creezi,  imagine care poate fi tradusă şi care poate transmite senzaţia şi sentimentul care se regăsesc în orice limbă. De asta unii spun că sunt uimitor. Când poezia îţi e tradusă în orice limba are aceea frumuseţe – şi vei şti asta dacă îmi citeşti poeziile în engleză, italiană, spaniolă, portugheză – care îi face pe unii să spună: „Doamne, poeziile tale s-au născut în această limbă!”. Asta e ceea ce încerc să spun despre poezia absolută. În asta constă proiectul meu: să aduc poezie nouă lumii, aceea poezie bazată pe imaginea pe care tu singur o creezi, bazată pe felul în care vezi lucrurile. Sunt un poet foarte senzual, aşa că senzualitatea poate fi transmisă. Nu e nevoie de nici o limbă pentru a o înţelege pentru că poţi sta aici fără să vorbeşti şi să îl înţelegi pe celălalt din priviri, prin gesturi. Asta e ceea ce încerc şi eu să fac. Poezia să fie ca o poezia mută, poezie care poate vorbi de la sine fără tot zgomotul ce ne înconjoară, poezie care să creeze imagini, nu să „construiască” cuvinte. Este un sentiment, o senzaţie pe care o poţi transmite oricui.

 M.C.D. :  Aparţii acestei lumi, acestui univers dar dintr-un motiv anume suntem binecuvântaţi să te avem aici, în România. De ce ai ales România?

 Munir Mezyed: Ăsta a fost de fapt norocul meu, fericirea mea. Am fost în Europa, în Anglia, în America. Am avut probleme în Orientul Mijlociu din cauza scrierilor mele. Sunt o persoană foarte liberală. Pot spune că lupt pentru drepturile omului, pentru democraţie, pentru libertatea femeii în Orientul Mijlociu. Este o linie roşie care nu poate fi ştearsă aşa că nu îmi poţi citi poeziile sau nu mă poţi vedea în presa arabă sau în insituţiile arabe pentru că sunt prea liberal şi pentru că deschid ochii oamenilor. Sunt o ameninţare pentru ei aşa că nu pot fi promovat acolo. Scrierile mele au fost interzise în Orientul Mijlociu. Unii chiar cred că poeziile mele sunt periculoase ca un drog. Nu îmi pasă. Trăiesc în propria mea poezie. În acelaşi timp e aşa cum mi-au zis mulţi oameni: „Munir, ai toată lumea deschisă. De ce îţi pasă de această zonă numită Orientul Mijlociu?”. Chiar nu îmi pasă. Am cititori din China, America, Australia. Trebuia să fac un film în Iordania, dar l-au distrus. M-am simţit zdrobit aşa că am plecat. Apoi m-am regăsit în România. Şi eu iubesc România. Este un loc atât de liniştit. Aici, în România, am putut să îmi public toate cărţile mele, toate scrierile mele. Acum am aproape 200 de cărţi publicate în multe limbi şi da, poeziile mele sunt traduse în toate limbile. Aşa că asta reprezintă pentru mine un mare succes. România a fost un pas mare şi le sunt recunoscător românilor. Trăiesc în pace, liniştit. Am stat departe de presă. M-am dedicat artei mele şi de asta mulţi oameni se întreabă: „Cum publică acest poet o carte nouă? Ce face?”. Foarte simplu. Nu am fugit de presă. Îmi pare rau. Respect presa dar eu sunt o persoană căreia nu îi place să se afişeze. Mă dedic muncii mele. Muncesc zi şi noapte. Pentru mine ca artist, ca scriitor, singurul lucru pe care oamenii îl pot aprecia sunt scrierile mele. Nu îmi pasă ce spune presa sau guvernul.

 Săptămâna trecută am primit un mesaj de la un ziar din Orientul Mijlociu. Spuneau: „Suntem şocaţi! Avem cel mai bun poet din lume!” ……. Am spus: „Astea sunt problemele voastre fiindcă aveţi şi legături cu afacerile murdare din politică şi grupurile implicate. Nu sunt interesat”. „Dar trebuie să te promovăm”. Am întrebat „De ce? V-am cerut eu asta?” Nu am nevoie de publicitate. Eu am nevoie să scriu. „Trebuie să pleci din România.” Am întrebat de ce. „Pentru că e prea măruntă pentru tine. Oamenii nu ştiu prea multe despre România sau despre tine”. Am spus: „Asta e problema voastră”. Pentru mine contează că sunt aici: într-un loc în care pot scrie. Sunt foarte fericit că mă aflu aici. Asta e ce contează pentru mine. Poate că de asta dau o lecţie scriitorilor, artiştilor. Ce este un artist adevărat sau cum ar trebui să fie.

Va urma

Mădălina Corina Diaconu

 Poet, scriitor, eseist şi traducător, Munir Mezyed, iordanian de origine palestiniană, este cunoscut în întreaga lume. El a studiat în Anglia şi SUA şi şi-a început cariera traducând pentru diferite publicaţii culturale.

Cărţile sale de poezie şi nuvelele au fost publicate în engleză, arabă, romană, spaniolă, franceză, rusă, chineză şi filipineză. Munir Mezyed a participat la mai multe evenimente culturale naţionale şi internaţionale şi este fondatorul Festivalului Internaţional de Poezie Odiseea care se desfăşoară o data la doi ani în diferite ţări. Este preşedintele ArtGate Cultural Association, România şi fondatorul organizatiei “House of Wisdom” Intl.

http://munirmezyed.tripod.com/

Unul dintre marii duhovnici romani, parintele arhimandrit Serafim Man, fost staret al manastirii de la Rohia intre anii 1973-1984, a trecut la cele vesnice in dimineata zilei de 12 februarie. Parintele Serafim Man este cel care l-a tuns in monahism pe Nicolae Steinhardt, primindu-l cu mult drag in obstea sa de la Rohia.

UN DUHOVNIC BUN, CURAJOS SI JERTFELNIC

“La vârsta de 17 ani, la 23 noiembrie 1952 a intrat în obstea manastirii Rohia, fiind primit de catre staretul Justinian Chira, actualul Arhiepiscop al Maramuresului si Satmarului. Dupa un noviciat de trei ani, la 20 iulie 1955 a fost tuns în monahism primind numele de Serafim. În martie 1957 a fost hirotonit ierodiacon apoi ieromonah slujind la manastire pâna în anul 1959. Din anul 1959, dupa Decretul 410, pâna în 1971 a slujit ca preot în parohiile Cupseni, Baiut si Costeni. În 1971 a revenit la manastirea de metanie iar în anul 1973 a fost numit staret al manastirii Rohia. A condus manastirea pâna în 1984 când, din motive de sanatate, cancer la gât, s-a retras. Preacuviosia Sa a fost cel care în anul 1980 l-a primit pe Nicolae Steinhardt în obstea Manastirii si l-a calugarit. Parintele Serafim Man a absolvit Seminarul Teologic din Cluj – Napoca si a fost licentiat al Institutul Teologic Universitar din Sibiu, promotia 1979.

În 6 decembrie 1973, de sarbatoarea Sfântului Nicolae, a fost hirotesit Protosinghel, iar la 15 august 1982, de hramul manastirii a fost ridicat la rangul de Arhimandrit, la 27 decembrie 2012 de sarbatoarea Sfântului Mc. si Arhid. Stefan Preasfintitul Parinte Episcop Justin Sigheteanul i-a acordat în semn de pretuire si respect „Crucea Voievodala maramuresana”. De sarbatoarea Sfântului Arhidiacon Stefan, numele sfântului pe care la primit la botez, a fost ultima data când a slujit Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie sia fost împartasit de catre Preasfintitul Justin Sigheteanul ucenicul Arhimandritului Serafim Man. În noiembrie 2010 la împlinirea vârstei de 75 de ani a primit titlul de Cetatean de onoare al Orasului Târgu Lapus.

Duminica, 10 februarie s-a marturisit si împartasit si apoi dupa ani de suferinta, s-a stins ca o lumânare ce a ars cu credinta jertfelnica, cu dragoste fata de Dumnezeu, de manastire si de tot poporul cel dreptcredincios, s-a mutat la Hristos Domnul si la Maica Domnului pe care a cinstit-o si iubit atât de mult.

Un om al rugaciunii si al cartii, cu chip de înger

A iubit biserica, rugaciunea, Sfânta Liturghie dupa ce a fost hirotonit a slujit timp de trei ani neîntrerupt si dupa aceea iubirea si bucuria cea mai mare era slujirea Sfintei Liturghii si la Sfântul Maslu. A fost duhovnicul monahilor si monahiilor de la manastirile: Rohia, Rohiita, Lapusul Românesc, Casiel, Habra, Breaza, etc. a sutelor de preoti si a credinciosilor din toata tara, dar mai ales a Înaltpreasfintitului Arhiepiscop Justinian care s-a marturisit la Preacuviosia sa în urma cu sapte zile. Cu timp si fara timp, în plina zi si în miez de noapte a fost la dispozitia credinciosilor, tuturor dându-le cuvânt de mângaiere si întarire în credinta, exemplu al minuni lui Dumnezeu fiind însusi Preacuviosia sa prin modul cum Dumnezeu l-a vindecat si la tinut marturie timp de 30 de ani de cumplita boala de care a suferit.

A publicat urmatoarele carti: Manastirea Rohia, Editura Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului si Clujului, Cluj – Napoca, 1989; Livada duhovniceasca, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului si Clujului, Cluj-Napoca, 1990; editia a doua, 2010; Adevaruri traite, Învataturi folositoare, Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramuresului si Satmarului, Baia Mare, 1993; Un buchet de pilde si învataturi crestine pentru tineri,Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramuresului si Satmarului, Baia Mare, 1995; Crâmpeie de propovaduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramuresului si Satmarului, Baia Mare, 1996; Meditatii duhovnicesti, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramuresului si Satmarului, Baia Mare, 2002; Viata si Acatistul Sfântului Serafim de Sarov, Baia Mare, 2004; Rugaciunea domneasca Tatal nostru – tâlcuire, Editura Proema, Baia Mare, 2007. A publicat multe predici si omilii în revistele teologice.

Un staret gospodar si jertfelnic

Arhimandritul Serafim Man s-a preocupat mereu de îmbunatatirea starii patrimoniale si materiale a manastirii. Dintre realizarile sale amintim : construirea „Casei cu Paraclis”, „Casei Poetului”, „Altarului de vara”, aductiunea apei la manastire, introducerea curentului electric, construirea drumului de acces la manastire, zidurile de sustinere din incinta manastirii. etc. Pe lânga conducerea lucrarilor, la toate acestea a lucrat efectiv cu mâinile si bratele Preacuviosiei Sale.

Înmormântarea Arhimandritului Serafim Man va avea loc vineri 15 februarie 2013 la Manastirea Sfânta Ana Rohia: de la 10 în biserica manastirii, va fi oficiata Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie de catre Preasfintitul Justin Sigheteanul –ucenicul Arhimandritului Serafim Man, iar de la ora 12 va avea loc slujba înmormântarii dupa rânduiala înmormântarii monahilor.”

,,Vesnica sa-i fie pomenirea si Bunul Dumnezeu sa-i faca parte de odihna împreuna dreptii si toti cuviosii!”

….

(fragment)

Sursa: Război întru Cuvânt
http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2013/02/12/pr-serafim-man-trecut-domnul-marturii/

 

„Dacă oferi dragoste, frumusețea va crește și toate acestea pentru că dragostea este frumusețea sufletului.”  

Saint Augustine

   Se spune că numele Adevărului este Iubire. Adevărul are frumusețe deoarece este esența vieții pe care o trăim în iubire. Întreaga existență, ni se spune de asemenea, cu excepția omului, trăiește în adevăr. Numai omul poartă cu el minciuna, numai el poate fi uneori în afara adevărului. În clipa în care ne naștem și devenim o parte a existenței, adevărul, iubirea și frumusețea ar trebui să devină religia noastră.

   Omul are nevoie de Adevărul Absolut ca etalon al vieții. Acesta e unul singur și este identificat cu Divinitatea. Se întâmplă să nu acceptăm cu toată rațiunea și inima Adevărul Absolut, din slăbiciune, neputință, încăpățânare, rigiditate. Adevărurile relative pot fi multe: diferite credințe, gânduri, opinii deduse, repetate sau confirmate prin experiența vieții. Pe parcursul vieții ne sunt date adevăruri parțiale, fragmente din Marele Adevăr sau putem avea parte de adevăruri temporale, false.

   De foarte multe ori, în istoria vieții, chiar a științei, ceea ce era considerat mare adevăr într-o perioadă, s-a dovedit a fi unul fals sau incomplet. De exemplu, astronomul, cosmologul polonez Nicolaus Copernic (1473-1543) a dărâmat teoria geocentrismului pământului instituită de grecul Ptolemeu (87 d.Hr. – 165 d.Hr.), cu noua sa teorie a heliocentrismului, îmbrățișată și de italianul Galileo Galilei (1564-1642), teorie completată și dezvoltată mai târziu de fizicieni, astronomi, matematicieni, precum germanul Johannes Kepler (1571-1630), englezul Isaac Newton (1642-1727), italianul Giordano Bruno (1548-1600), ajungându-se astfel la ideea universului nesfârșit. Galilei a dat și câteva legi pentru teoria relativității, legi care contraziceau cele afirmate de fizicienii dinaintea lui. Newton a adăugat principiului relativității câteva alte concepte, apoi a venit Albert Einstein (1879-1955) cu alte legi care completau adevărurile dinaintea lui. Teoria lui Einstein cu privire la viteza luminii care nu poate fi depășită, a devenit adevăr de necontestat. Dar, ne întrebăm pe bună dreptate, nu va veni nimeni cu un nou adevăr? Se discută de pe acum despre neutrini, particule elementare ale materiei lipsite de sarcini electrice, ce traversează în general materia fără a se opri și care par a fi mai rapizi decât lumina. Dacă teoria va fi confirmată, această limită maximă a mișcării va fi depășită, cercetătorii vor fi obligați să regândească fizica actuală, inclusiv teoria lui Einstein. Și atunci poate se va adăuga o altă teorie celei care a dăinuit o mare perioadă de timp, se va face un pas înainte, multe legi fiind chiar infirmate? Experiența vieții ne-a demonstrat că oamenii trebuie lăsați să-și exprime părerile în urma cercetărilor, a descoperirilor făcute. De-a lungul timpului s-au făcut și greșeli: uneori știința l-a negat pe Dumnezeu – Inteligența supremă, iar Biserica a greșit prin arderea pe rug al lui Giordano Bruno sau prin condamnarea lui Galilei, acceptând după 200 de ani ideea că pământul se învârte în jurul soarelui și nu invers. În 2008, Papa Benedict al XVI-lea, despre care se ştia că în trecut scuzase condamnarea lui Galileo pentru erezie, a declarat că înţelegerea legilor naturii ar putea stimula aprecierea lucrării lui Dumnezeu.

   Adevărul se relativizează uneori datorită înțelegerii diferite a oamenilor, gradului de inteligență a minții, surselor din care provin cunoștințele dobândite de fiecare dintre noi – credibile sau mai puțin credibile -, structurii ființei, sentimentelor, faptelor care ne pot apropia sau îndepărta de Adevărul Absolut. Dacă însă, Adevărul se va diversifica într-o mare măsură, omenirea nu poate ajunge la derută? Viața ne-a demonstrat că Iisus cunoștea „Calea, Adevărul și Viața”, sfătuindu-ne să-l urmăm fiindcă El este posesorul acestei cunoașteri, iar noi, s-a dovedit de asemenea, nu putem singuri să ne creăm o cale adevărată, o viață curată, fără a urma legile lui Dumnezeu. Creăm adevăruri relative care de cele mai multe ori ne bulversează judecățile, ori ne obosesc, ne rătăcesc. Rareori se întâmplă, ca în final, ele să ne apropie de Divinitate. Poate că Adevărul nu ne este îngăduit deocamdată a-l cunoaște întru totul, dar calea spre el ne-a fost arătată!  „Calea drepților e ca zarea dimineții ce se mărește mereu până se face ziua mare” ne spun Pildele lui Solomon.

   Fiecare poate avea Dumnezeul, adevărul, calea și viața lui proprie, dar pentru cine judecă, „adevărul nu trebuie să tremure de frig la ușă.” Mintea ne este dată, în ea stă ascunsă conștiința care evoluează în consens cu Conștiința fundamentală, trebuie doar să învățăm să o folosim. Mintea ne ajută, dar este uneori influențată, înșelată de lumea falsă în care trăim. Logica se dovedește a fi dură de cele mai multe ori, iubirea creștină însă, ne mângâie sufletele, fiindcă „nu există căldură decât în preajma lui Dumnezeu”.

   Criza lumii în care trăim este în primul rând o criză morală, nu știm cu adevărat cine suntem și pe ce cale trebuie să pășim. Denigrăm suportul dăruit, fructificat de întregi generații – Biserica, despre care Brâncuși spunea că rămâne pentru totdeauna locaș al meditației, denigrăm rolul ei, acela de a-i aduna pe ,,fiii risipitori” şi de a le arăta adevărata cale pe care aceştia trebuie să o urmeze. Petre Țuțea ne spunea că religia transformă poporul într-o masă de oameni culți. A greșit cumva? Biserica este o parte a culturii noastre, ea ne reamintește legile sfinte și nu-l lasă pe om să rămână pe treapta inferioară a degradării sale morale, ci îi dă puterea şi curajul de a înainta spre desăvârşire, spre a se apropia de Adevărul Absolut – Divinitatea. Biserica ajută societății ca membrii ei să aibă o moralitate sănătoasă, o verticalitate în tot ceea ce fac. Și cine denigrează? De obicei oamenii care nu au avut de mici copii contact cu învățătura creștină în care au fost botezați sau cei care s-au lepădat de învățătura creștină ca de propriul părinte; denigrează oamenii lipsiți de trăirea sufletească a religiozității; denigrează oamenii ignoranți, care nu au cunoscut adevărata iubire a învățăturii creștine, ci au știut doar să pozeze în viață și să arunce cu gunoi în alții, vrând să-și arate superioritatea (crezută de ei!) prin invidie, defăimare, ură. Este bine să fim cu persoane de acest tip toleranți și umani, dar  cu măsură, pentru că riscăm, vorba cuiva, să ne  năpădească, așa cum buruienile năpădesc plantele cultivate. Dar, este știut că Biserica îşi deschide larg uşile pentru toţi oamenii, în mod deosebit pentru cei care au apucat calea pierzaniei. Pentru că „Dumnezeu voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”(1 Timotei 2,4). În fond are dreptul oricine să scrie,  să discute decent și cu argumente, dar fără a fi intolerant și plin de ură sau lipsit de respect. A te îndoi sau a nega credința cu vehemență, este cu adevărat o dramă. Emil Cioran spunea că „practicarea  îndoielii este aducătoare de slăbiciune și boală”.

    Speranța ne face să credem că încetul cu încetul vom știi cine suntem, de unde am venit, încotro ne ducem, că ne vom trezi în altă lume, cea a spiritualității adevărate și nu mimate, sau renegate. Fără acest drum, fără  această sete de spiritualitate, viața ne va fi într-o continuă criză și criza duce la frământări care nu sfârșesc bine.

   Trebuie să fim convinși că există Adevăr Absolut, după matematica creierii acestui univers și că el există indiferent de credinţa sau părerea noastră. Galileo Galilei afirma cu convingere că legile naturii sunt matematice. Suntem departe încă de descoperirea tuturor secretelor universului, adevărului și nu este oare util ca omul să aibă un reper bine stabilit în desfășurarea activității sale? Să nu scăpăm din vedere că rătăcirea înseamnă pierdere din timpul atât de scurt al vieții care ne-a fost dăruită și rătăcind, pierdem ceva ce va fi cu greu recuperat mai târziu.

   Adevărul este propovăduit de religie alături de Iubire, căreia i se atribuie o natură divină. Iubirea este un dar prețios. Dacă o pierdem, viața nu mai are nici un sens. Filozoful german Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) părintele idealismului german, cel care a dat întâietate ideilor, spiritului, conştiinţei, gândirii, în timp ce materia  a trecut-o în planul al doilea, spunea că „Iubirea care este cu adevărat iubire și nu numai un trecător capriciu, nu se oprește pe ce este menit pieirii, ci se deșteaptă, se aprinde, sălășluiește numai în ceea ce este veșnic”. Vorbind despre idealismul lui Fichte, dr. Vasile Chira de la Universitatea de teologie din Sibiu, subliniază: „Omul şi lumea sunt centrate în Dumnezeu. Datoria morală este vocea divinităţii, iar indiciul că suntem în armonie cu scopurile divine este iubirea. Menirea omului în lume nu se poate întemeia decât pe existenţa unei ordini morale care să-l apropie treptat de perfecţiune”.

   Căutând iubirea, îl căutam inconștient pe Dumnezeu. Când iubim simțim ceva deosebit, o lumină în suflet, o împlinire, o stare de fericire. Căutăm iubirea toată viața, avem nevoie de ea, nu putem fi absolviți de iubire. Dar nu numai noi oamenii, ci și întreaga natura din jurul nostru; toți și toate sunt în căutarea iubirii. Tot ceea ce este în lumea aceasta tânjește după iubire. Căutăm nu numai acea euforie a simțurilor, ci în primul rând iubirea sufletească. Iubirea ne leagă sufletele, ne fericește! Cine a simțit că este părăsit, că iubirea ființei dragi a dispărut, măcar și pentru puțin timp, a putut realiza golul creat în sufletul său și a putut înțelege de ce Marin Preda și-a încheiat romanul Cel mai iubit dintre pământeni folosind cuvintele „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!” În Biblie se specifică: „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința, așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic…” (1 Corinteni 13)

   Grădina inimii trebuie cultivată cu Adevăr, Iubire și Frumusețe. Ni se întâmplă să închidem ochii și să gândim la ceva frumos… Apoi deschidem ochii, frumusețea gândurilor reflectată în ochi pleacă și ajunge în sufletele altor ființe…. „Frumusețea este promisiunea fericirii” scria Stendhal. Ea dă strălucire iubirii, adevărului.

Dacă vom folosi mai mult de inima decât de cântarul minții, vor intra cu ușurință și Adevărul și Iubirea și Frumusețea.

Vavila Popovici – Raleigh NC, SUA

             Basarabie cu jale

În mine a lovit străinul
De Paşti sau Denii.
Dar încolţitu-m-au bezmetici
Şi moldovenii.
Că nu suntem români străinul
Pe-a lui o ţine.
Şi-ai mei mai tare-l cred pe dînsul
Decît pe mine.
Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!
„Încîlcită-ţi este viaţa“,
Basarabie!
„Ca grîul ce-l bate gheaţa“,
Basarabie!
În mine-au dat şi moldovenii
Necreştineşte.
Ci-s fericit că-n ei românul
Tot mai trăieşte.
Ei spun că nu-s români, ci lacrimi
În piept frămîntă
Cînd un Fărcaş sau Vicoveanca
Sau Gheorghe cîntă.
Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!
„Încîlcită-ţi este viaţa“,
Basarabie,
„Ca grîul ce-l bate gheaţa“,
Basarabie!

Grigore Vieru

Trăim vremurile tiraniei lui antihrist. Totul a început cu Lucifer, care din mândrie a vrut să fie mai sus decât Dumnezeu, şi-a dorit libertatea absolută, să nu se supună legilor lui Dumnezeu. Astăzi Băsescu spune „vreau libertate absolută”. Şi aprobă paradele homosexualilor… Al doilea moment a fost cel al construirii turnului Babel. Urmaşii celor de atunci au făcut revoluţia franceză, urlând „distrugeţi-l pe infamul Dumnezeu”.

Dumnezeu vrea să obţinem totul prin muncă. O fată a venit aici cu trei cruciuliţe pe haină şi am întrebat-o „de ce ai trei cruciuliţe?”. „Ca să trec la un examen”. Nu! Dumnezeu vrea să munceşti, prin muncă o să reuşeşti, nu cu trei tinichele. Dumnezeu te ajută să reţii, să înţelegi. Ca şi în rugăciune, care are trei faze. „Învaţă-mă îndreptările Tale”, apoi „înţelepţeşte-mă” ca să înţeleg ce am învăţat şi apoi „luminează-mă”.

Va veni vremea când nu ne vom mai putea ruga în obşte. Ne vom ruga lui Dumnezeu doar în duh şi în adevăr. Dumnezeu nu face deosebirea între monahi şi mireni, iar în calendar sunt mai mulţi mireni decât călugări. Astăzi rugăciunea se face mai bine pe ascuns, în familie, decât în public, în mânăstire. Europa vorbeşte astăzi despre „ciorile negre din România”. Vor transforma mânăstirile în centre turistice, cu sarmale, plăcinte moldoveneşti…

Statisticile nu redau niciodată adevărul. Cine credeţi voi că sunt creştinii? Cei 86% despre care vorbea Patriarhul Teoctist? Nu, ci cei care merg la slujbe, ţin posturile, se spovedesc, fac poruncile lui Dumnezeu.

Trebuie să ne rugăm şi pentru necredincioşi. Dumnezeu e Dumnezeu al viilor, nu al morţilor. În Împărăţia lui Dumnezeu toţi sunt vii.

Ruşii au dat mulţi mistici, iar eu l-am cunoscut pe Paulin Lecca, cel care a tradus „Pelerinul rus”, în care se vorbeşte despre Rugăciunea inimii. Deci ruşii spun că „Doamne Iisuse” e cea mai importantă rugăciune, dar eu îmi permit să-i contrazic. Pentru că Hristos, când ucenicii I-au cerut să-i înveţe să se roage, n-a fost în stare să-i înveţe „Doamne Iisuse”. I-a învăţat „Tatăl nostru” şi aceea e cea mai importantă rugăciune, pentru că zice Tatăl nostru, ne rugăm şi pentru ceilalţi. Gramatica română n-a preluat exact sensul original. Sensul original e „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi să iertăm greşiţilor noştri”.

Cu o zi înainte de Răstignire, Maria lui Cleopa, soţia lui Zevedeu, mama apostolilor Iacob şi Ioan a mers la Mântuitorul. Ea văzuse că fiii ei erau feciorelnici nu doar cu trupul, ci nici cu gândul nu cugetaseră ceva întinat. Şi de aceea I-a cerut lui Hristos să-i pună cel mai aproape de El în Împărăţia Cerurilor. Erau într-adevăr feciorelnici, dar mai mare e smerenia. Ei au făcut această cerere din mândrie. Există mândrie cu dispreţ şi fără dispreţ. Ei nu-i dispreţuiau pe ceilalţi apostoli, doar pe ei se socoteau mai mari. La picioarele Crucii au fost trei Marii: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa, mama celor doi, şi Maica Domnului. Hristos l-a încredinţat pe Ioan Maicii Domnului, care l-a învăţat smerenia. Sfântul Pavel a fost un apostol foarte bun pentru că a prigonit Biserica şi apoi, când i s-a arătat Hristos, s-a smerit şi a ajuns să urce, prin smerenie, până la al treilea cer. Ioan a învăţat însă de la Maica Domnului o smerenie şi mai mare, şi s-a urcat până la cerul cerurilor, unde a văzut cele descrise în Apocalipsă. Acestea vor fi înţelese când se vor petrece, de aceea nici marii Părinţi nu s-au încumetat să tâlcuiască Apocalipsa, înţelesurile sunt acoperite. Nu e bine deci să discutăm noi deocamdată despre Apocalipsă.

Mă bucur că m-aţi întrebat despre neam. Încă din Vechiul Testament, Moise se roagă pentru neam. „Eu nu sunt vrednic să intru în Pământul Făgăduinţei, dar măcar neamul meu să-l dobândească”. Iubirea de neam e iubită de Dumnezeu. Şi Pavel ţine la neamul său, chiar de ar fi el anatema. La păgâni aceasta era suprema lex, iubirea de neam. Dar creştinii o înţeleg pe aceasta mai bine, aşa cum au făcut voievozii noştri.

La Judecata de Apoi se va face selecţia, dar cernerea a început deja. În şcoli sau familii nu mai e voie să se spună că Dumnezeu l-a creat pe om.

Mânăstirile vor fi preluate de Ministerul Turismului. O să se mănânce, dar n-o să se mai bea apa cea vie, care e Mesia. Acum sunt vremurile în care oamenii se vor ruga doar în duh şi în adevăr. Pustnicii şi călugării se retrăgeau în codru. Dar care e azi cel mai des codru din România? Bucureşti! Cluj, Galaţi, Timişoara, unde vecinul de scară nu ştie de tine.

L-am studiat mult pe Herodot. Şi pe istoricii antici care vorbesc despre originea dacilor. Ei spun lucruri frumoase despre geţi, dar spun că nu erau uniţi, că erau mereu dezbinaţi. Asta e cea mai bună dovadă că suntem strănepoţii lor.

Părintele Adrian Făgeţeanu, schitul Locurele, noiembrie 2007