Cuvânt și iubire

Sunt multe modalități în care îți dorești fericirea, în care ți-o înfăptuiești sau o aștepți, sau o regreți…

Când fericirea este limitată la lumea văzută, suntem deseori împiedicați să o realizăm. În acest caz, fericirea noastră depinde și de dorințele celorlalți. Nu putem să o realizăm complet singuri. De cele mai multe ori, fericirea, este diferit înțeleasă de doi oameni care își desfășoară activitatea în comun. Fiecare va dori să-l împiedice pe celălalt să și-o realizeze. Din păcate, e nevoie și de ceilalți pentru a se realiza fericirea. Când suntem ancorați doar în lumea văzută, omul, devenind dependent de societatea în care trăiește, dacă este rupt de ea și nu mai are nicio legătură cu oamenii, și dacă vederile lui sunt numai cele ale lumii fizice, se poate rătăci în singurătate pierzându-se pe sine până într-atât încât își pierde și ecoul. Unii oameni consideră că nu există fericire fără nefericire. Ceva se câștigă pierzând altceva. Omul pragmatic, egoist și avar, va regreta orice pierdere și va diminua fericirea, nu o va gusta pe deplin. Nu conștientizează că acel ceva pe care l-a pierdut a fost doar balastul care l-a ținut legat de pământ, fără să-i permită evadarea spre înalt. Îl percepe ca pe o pierdere și atât.

Singurătatea este de două feluri: „Singurătatea maladivă” Specifică omului ateu, singurătatea tristă a bătrânilor ce sunt puțin credincioși, singurătatea celor ce trăiesc într-o lume virtuală, a oamenilor bogați în patimi care nu vor să comunice cu cei din preajma lor, a incapabililor de a-și transmite sentimentele, a introvertiților. Isaac Newton a spus: „Oamenii sunt singuri deoarece construiesc ziduri în loc de poduri”. Cel de al doilea fel de singurătate este „Singurătatea ziditoare” Singurătatea care te ajută să urci scara duhovniciei. Singurătatea rugăciunii a glăsuirii cu Dumnezeu. Singurătate în rugăciune… în realitate nu ești singur, ești alături de Creator!

Părintele Cleopa spunea că: „este cu neputinţă ca omul să lucreze la desăvârşirea lui dacă nu iubește însingurarea”

În singurătatea ziditoare îți poți găsi fericirea adevărată.

Sfântul Părinte Nectarie afirma că: „Ridicarea turnului fericirii în afara inimii noastre seamănă cu zidirea unei clădiri pe un teren zguduit continuu de cutremure. Curând o astfel de construcţie se va prăbuşi la pământ”

În Grecia antică religia era fără texte sacre, fără dogme, fiecare cetățean, loial statului, ar fi putut să ajungă preot, întâmplător, prin tragere la sorți sau prin alegere, deoarece nu li se cerea o pregătire specială teologică. În clasa sacerdotală nu exista ierarhie și nu domina statul, ci invers, statul controla clerul. În Grecia antică statul și biserica erau una. Aristotel, unul din cei mai importanți filosofi din acea perioadă, a susținut că: „Fericirea este sensul si scopul vietii, traiectoria si finalul existentei umane”

Tot în antichitate, filosoful Aristip din Cirene, a întemeiat Hedonismul afirmând că binele suprem, precursorul fericirii, este satisfacerea plăcerilor, punându-le mai presus pe cele senzuale. «„Scopul” constă în plăcerea particulară iar „Fericirea” rezidă în suma tuturor plăcerilor particulare»

Hedonismul a fost dezvoltat pe baze raționaliste, în Grecia, de către Epicur, apoi de către Iluminiști, prin secolul 18, cu accente antireligioase.

Iluminismul „Epoca Rațiunii” a înlăturat dogmele religioase a dezvoltat o gândire atee. Iluminismul nu a împăcat rațiunea cu ideea de istorie. A renegat conștiința de sine a trecutului, a efasat simțul pentru istorie pe motivul: „conceptul rațional nu are istorie.” Iisus, religia creștină, fiind istorie, au fost abandonate.

Voltaire, sufletul iluminismului francez și conducătorul mișcărilor spirituale ale epocii, s-a manifestat ca un dușman neînduplecat al Bisericii și al clericalismului. A îmbrățișat empirismul și scepticismul. Elemente ce nu pot genera fericirea autentică.

Immanuel Kant, unul din cei mai mari gânditori ai iluminismului, a crezut că religia nu ar putea ţine de raţiune, de dovezi sau argumente, sau chiar de cunoaştere, ci doar de sentiment, motivaţie şi atitudine. Kant afirma că: „ Fericirea e un ideal al imaginației, iar nu al rațiunii” Obiectul uimirii și al admirației lui Kant a fost Universul fizic, restul clasându-l în subiectivitate.

Kant susținea că toată cunoașterea este subiectivă ceea ce ne reduce la un sistem de oglinzi, la o reflectare a adevărul, dându-ne o imagine subiectivă a realității!

Oglinzile nu ne dau adevăruri obiective, sunt o reflectare a lor, ne prezintă o imagine subiectivă.
Iluminismul, filosofia ateistă, nu pune în valoare morala și virtuțile Creștine, nu apreciază Smerenia și iubirea de Dumnezeu.

Prin smerenie găsim odihnă pentru sufletele noastre. Fericirea nu este zbuciumul ci odihna sufletului. „Luaţi jugul Meu asupra voastră; şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre!” (Matei 11, 29)

Și Smerenia, mama virtuților, face parte din drumul spre Fericire.

Sfântul Augustin a spus: „Fericirea e să știi să îți dorești ceea ce ai deja”

Marguerite Blessington afirma: „fericirea nu constă în a avea mult, ci în a fi mulțumit cu puțin”

Adevărata fericire crește și rodește din și în iubire! Nu e vorba de έρως (eros) cum se amăgea Aristip, ci de αγάπη (agape) Agape are valoare de dragoste universală, se manifestă față de Dumnezeu, de semenii noștrii dar și de dușmani, dar totodată se manifestă și în iubirea lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne mântui. Numai cu fapta iubirii şi cu adevărul ne putem apropia de Împărăţia Lui Dumnezeu, finalitate a fericirii supreme și adevărate. „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul.” (1Ioan 3, 18)

Iisus a sintetizat toată Legea în cele două porunci: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37 – 39)

Creștinul trăiește fizic în lumea văzută dar nu ignoră lumea nevăzută.

Un creștin nu mărturisește fericirea pentru că posedă anumite lucruri, o face doar în virtutea faptului că este iubit și iubește.

Fericirea este o stare interioară independentă de starea socială sau materială.

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, în prima Epistolă (4:16), a spus: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”

Omul fiind după chipul și asemănarea Creatorului are imprimat în el chipul lui Dumnezeu, dar după ce s-a consumat păcatul inițial, a devenit pradă ușoară tuturor păcatelor domolind iubirea. Ca să evidențieze asemănarea cu Tatăl trebuie să se străduiască să fie și el iubire asemenea lui Dumnezeu. Acesta este scopul vieții, omul să ajungă la iubire, astfel va atinge fericirea reală. Omul dacă nu va urma calea firească va îmbrățișa nefericirea.

Creștinul este altruist, se folosește de lucruri și iubește oamenii, pe când egoistul se folosește de oameni și iubește lucrurile.

Unirea cu Iisus îi oferă omului o neîncetată stare reală de bine. Urmându-l pe Mântuitor presupune recunoașterea, însușirea și practicarea iubirii. Iubirea nu rostită ci făptuită împreună cu adevărul, calea unică spre fericirea deplină, spre viața veșnică!

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

——————————–

Teodor MEȘINĂ

31 iulie, 2018

„Educația nu înseamnă umplerea unei găleți, ci aprinderea unui foc”

 – William Butler Yeats

   Cuvântul educație provine din latinescul „educatio, -onis” care înseamnă creștere, hrănire, cultivare. Conform DEX 2009 este „fenomenul social fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate; cunoașterea bunelor maniere și comportarea în societate conform acestora”. Este o acțiune umană, o intervenție sau direcționare, o categorie fundamentală a pedagogiei. Educația este cauza tuturor manifestărilor noastre care produce efecte importante.

   Educația are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale. Este importantă deoarece ea poate schimba fața lumii.

   Filozofii s-au ocupat de înțelegerea, definirea educației. Grecul Socrate, gânditor creștin înainte de creștinism, insista asupra faptului că viața trebuie cunoscută, cercetată, nu glasul celorlalți trebuie înăbușit, ci pregătirea de sine însuși a fiecăruia este importantă, pentru a deveni virtuoși.

   Platon, filozoful modern al Antichității, definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele”.

   Aristotel, cel mai mare filozof și om de știință al Greciei Antice, considera că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.

   Johann Amos Comenius, filozof ceh, important pedagog (1592-1670) considera că la naștere, natura înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devenind un bun al fiecărui om numai prin educație.

   Pentru filozoful și omul politic englez John Locke (1632-1704) educația se stabilește între educator și copil (viitorul „gentleman”).

   Filozoful englez Herbert Spencer (1820-1903) spunea că „educația are drept scop formarea caracterului”.

   Educația conduce la un proces de umanizare; omul nu poate deveni om decât dacă este educat. El este un întreg proces spiritual, și ca atare, nu este niciodată ceva complet împlinit. „Omul este om întrucât se face om”, omul are valoare prin ceea ce va putea face, el fiind „o eternă promisiune”, spunea, pe bună dreptate, filozoful italian Giovanni Gentile (1875-1944).

   Societatea zilelor noastre solicită mai mult ca oricând inteligența și capacitatea creatoare a omului. Prin urmare, se precizează că „prin educație se dorește dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului și formarea unui tip de personalitate solicitat de condițiile prezente și de viitor ale societății”. În acest sens educația pune accent pe oameni, urmărește dezvoltarea unor calități umane și explorarea orizonturilor, pregătește omul pentru viață, stimulează idealul ființei umane, exprimat prin „a fi și a deveni”.

   Educația este un fenomen social, specific uman apărut odată cu societatea din comuna primitivă, și este supusă schimbărilor istorice care apar odată cu societatea, din necesitatea dezvoltării omului ca om, ca forță de muncă și ființă socială. Odată cu succesiunea epocilor istorice idealul, mecanismele, conținuturile, finalitățile educației s-au schimbat, au evoluat și s-au perfecționat.

   „Natura ne aseamănă, educația ne deosebește”, spunea filozoful, politicianul chinez Confucius (551 î. H.-479 î. H.). Viața trebuie înțeleasă, și pentru a o înțelege este necesar mai întâi a ne înțelege pe noi înșine. Vrem să cunoaștem cât mai multe din ceea ce ne înconjoară, dar nu știm decât foarte puțin despre noi, despre sufletul nostru, suntem ca o carte, spunea cineva, din care am citit doar câteva pagini. Și mai avem atâtea pagini de citit și de reflectat asupra lor! Nu în zadar, încă din timpul Greciei antice, Templul lui Apollo de la Delfi purta inscripționată cugetarea lui Socrate: „Cunoaște-te pe tine însuți!”.

   Este nevoie de a înțelege bine și corect viața cu problemele ei cele mai adânci, complicate care, sunt ale omului. Este vorba de emoțiile noastre, de acei așa ziși fiori care ne străbat: „Dacă nu se aprinde acea flacără, dacă elevul nu simte acea foame de a înțelege, totul se duce de râpă”, spunea matematicianul român Solomon Marcus, în cadrul unei conferințe. Da, educația se plantează în minte, pentru a hrăni inimile.

   Petre Țuțea vorbind despre concepția din vremea noastră, pentru ca viața să fie suportabilă, atât cea individuală cât și cea colectivă, sistemul instructiv – educativ trebuie să creeze condițiile necesare dezvoltării unui om întreg, normal, liber și demn, conform gândirii lui Platon care-și păstrează valoarea și în timpul nostru, valoare la care s-a adăugat caracterului tehnic al modernității „timpul nostru arătându-ne când un om mărginit teoretic, tehnic și practic, prin specializare, când redus conștient la neliniștile lui metafizice, exprimate estetic”.

   Educația are un început, trebuie să cultive o viziune integrală asupra vieții, să se desfășoare pe întreg parcursul vieții, desigur în mod gradat, importantă fiind cea din prima parte a ei, atunci când se imprimă bine în mintea copilului, a tânărului, perceptele morale, fiindcă, mai târziu, avea dreptate dramaturgul rus Anton Pavlovici Cehov (1860-1904) când spunea că universitățile pot dezvolta toate aptitudinile, inclusiv prostia.

   Casa părintească și școala sunt locurile de bază ale însămânțării educației, a consolidării în sufletele copiilor a sentimentelor bunei cuviințe și ale decenței, în scopul evitării libertății haotice dobândite în lipsa educației, prin care intră cu ușurință viciile, ura ajunsă la cote maxime, obrăznicia, răzbunarea, lipsa de respect, toate manifestările insultătoare, devastatoare la adresa semenilor.

   Copiii sunt viitorul – ei trebuie pregătiți pentru evitarea răului acestei lumi, pregătiți să înfrunte greutățile, să se comporte civilizat, să conștientizeze răul pe care-l poate determina comportamentul necivilizat, imoral al oamenilor fiindcă acesta devine deprindere cu ușurință, să păstreze credința neamului, s-o respecte, fiindcă credința este cea care ajută în educație.

   Cultivarea respectului față de părinți și față de cei mai în vârstă are o mare importanță, pentru că actualele tendințe nivelatoare, uniformizatoare duc, pe nesimțite, la necuviință și nerușinare, distrugătoare pentru viața socială. „În vechea literatură grecească, nerușinarea este prezentată drept cea mai gravă boală umană, iar din punct de vedere creștin nerușinarea constituie o însușire demonică, care dă naștere insensibilității și lipsei de scrupule”, menționa profesorul grec Georgios Mantzaridis (n. 1935).

   Cred că mai întâi trebuie educați dascălii și numai apoi elevii. Și mai cred că procesul este de durată, dar trebuie început rapid, fiindcă mentalitatea dascălilor trebuie schimbată, a unora, a celor care nu s-au putut debarasa de egalitarismul educațional, de metodele de predare învechite, de comunicarea necorespunzătoare cu elevii și, în general, de educația greșită de la sfârșitul secolului XX, și care se continuă și în zilele noastre. „Cuvintele dascălului trebuie să izvorască dintr-un suflet recules, senin, armonios, pătruns de statornicele idealuri morale și intelectuale ale omenirii, dar și dintr-o minte plină, în curent cu toată mișcarea culturală a țării și a lumii”, spunea jurnalistul și criticul român de origine evreiască, Henric Sanielevici (1875-1951).

   Educația este necesar să înceapă încă de la cea mai mică vârstă a copilăriei, mai întâi de toate să imprimăm sentimentul de cinste și corectitudine copilului. În comunism era greu așa ceva, întrucât profesorii nu se ocupau de aceste virtuți ale copiilor, totul fiind în jurul lor și deci în întreaga societate, minciună, furt, vicleșug, sinceritatea înlocuită cu dedublarea etc. Puțini au fost cei care s-au ocupat de educația adevărată a copiilor, în ciuda dificultăților din acea perioadă și puțini copii au înțeles-o, puțini au putut să discearnă adevărul de minciună, binele de rău.

   Amintesc dialogurile între Socrate și Menon, contrazicerile cu privire la învățarea virtuții. Pentru Socrate știința era virtutea, iar ignoranța – viciul. Considerând – o dată că virtutea poate fi  învățată și altădată – că nu poate fi învățată, exemplifica cu elegiile lui Theognis (elegia fiind considerată muza durerii): „Lângă aceștia bea, mănâncă, și cu ei alături stai; / Cată să le placi acelor care au putere mare; / De la oamenii de seamă înveți multe lucruri bune, / Dar cu răii de te-amesteci, pierzi și mintea ce-ai avut. […] De-ar putea ei face mintea, de-ar putea s-o bage-n om… / S-ar alege c-o răsplată mare, neasemănată…” Amândoi sunt de părere, la un moment dat, că virtutea se poate învăța și dacă se poate învăța, ea trebuie să fie chibzuință (judecată logică); și dacă există dascăli pentru ea, se poate învăța, dacă nu, nu! La apariția altui personaj între ei, acesta este întrebat dacă nu socotește drept învățători ai virtuții pe sofiști (profesori de filozofie și arta retoricii în Grecia Antică, plătiți, gata să demonstreze orice”). El le răspunde că orice cetățean de treabă este mai capabil să predea virtutea decât sofiștii, întrucât un astfel de cetățean a învățat virtutea la rândul său de la înaintași. Foarte interesant! zic. Așa s-au păstrat urmele educației în zilele noastre… De la oamenii culți sau mai puțin culți răsăreau armele virtuții.

   În fine, ei ajung la concluzia că virtutea obținută prin educație este un har divin. Și în Creștinism virtuțile sunt considerate trăsături morale și de caracter bine stabilite în ființa noastră, care ne direcționează spre fapte bune. Totodată Sfinții Părinți ne spun că „Virtutea nu e pară, nu poți s-o mănânci dintr-o îmbucătură”, ceea ce pledează pentru lunga perioadă și chiar neîntreruptă a educației în viața noastră.

   „Dacă aș avea de crescut un copil, de ce m-aș ocupa mai întâi: să-l fac om cinstit sau om mare? și mi-am răspuns singur: să-l fac om cinstit. Mai întâi să fie bun; va fi mare după aceea, dacă e în stare să fie. Atât pentru el, cât și pentru mine, și pentru toți cei ce-l înconjoară, țin mai mult să aibă un suflet bun decât să fie un geniu”, mărturisea filozoful și scriitorul francez Denis Diderot (1713-1784).

   Procesul educativ se produce oarecum diferit de cel cultural: cultura hrănește mintea, educația hrănește și mintea și sufletul, formează caracterul, caracterul determină comportamentul în viață. Căci nimeni nu poate face ceva fără să existe consecințele acțiunii sale.

   „Nu există artă mai frumoasă decât arta educației. Pictorul și sculptorul fac doar figuri fără viață, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură și oamenii, Se bucură și Dumnezeu” (Sf. Ioan Gura de Aur).

   Studii efectuate în ultimii ani, care au analizat educația și învățământul românesc, au scos în evidență – spune profesorul român care predă în Germania, Constantin Lomaca – că există o strânsă corelație între nivelul scăzut al învățământului și problemele economice ale țării. Ca să nu mai vorbim de cele sociale.

   În istoria pedagogiei românești au fost foarte mulți educatori de marcă: Spiru Haret (1851-1912)  – matematician, astronom și pedagog român, cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea, Dimitrie Gusti și alții, care au contribuit la schimbări reale, la promovarea atât a valorilor românești cât și la integrarea celor universale în cultura română, persoane capabile de interes și respect pentru binele țării. Ar fi bine să păstrăm ceea ce este bun din trecut și adecvat zilelor noastre, întrucât interceptările istorice constituie tradiția, grație căreia e posibil să restrângem „razele risipite de-a lungul ultimilor ani” și să le focalizăm, adăugând cerințe noi corespunzătoare evoluției.

   Lipsa educației este vizibilă în manifestarea unor indivizi, pentru care comportamentul libertin

 (care sfidează regulile decenței și ale moralei) este o normalitate, în aparență afișând o sinceritate falsă, vulgară, în fond practicând minciuna, dezmățul, nebunia. Creștinii au descoperit sursa decăderii, amintește Petre Țuțea, după ei libertatea poate fi „o frânghie pe care se coboară în întuneric, dar sufletul ales stăpânește ispitele, făcând uz de libertate”, fiindcă, spune tot el: „libertatea e partea divină din om”. „Iubește și fă ce vrei”, a spus și Fericitul Augustin, înțelegându-se că ești liber să faci ce vrei când ești educat în numele adevărului, dreptății.

   Președintele României a declarat că nu de bani avem nevoie în educație, ci de schimbarea mentalității. El a spus că trebuie dată tinerilor o educație de foarte bună calitate, adaptată anilor care vin, și nu anilor care au trecut. Este un adevăr, o viziune care poate fi înțeleasă, dacă am înțeles rolul educației în societate.

   Prosperitatea unui popor depinde în primul rând de sistemul său educațional, de adaptabilitatea lui la interesele momentului și numai apoi de cel economic pe care-l realizează. Interesul pentru educație a fost dintotdeauna o preocupare majoră a societăților, a elitelor. De-a lungul istoriei, educația și-a demonstrat rolul în creșterea gradului de ordine și raționalitate în viața socială, în cultivarea valorilor spirituale și conferirea în acest fel a unui statut elevat condiției umane.

   Dacă ne interesează viitorul țării, vom recurge la efortul educațional care va aduce câștigul necesar societății noastre.

____________________

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord, SUA

30 iulie, 2018

Pas-de-deux

domol te aud cu urechea luminii,
te simt lin curgând cu-a izvorului undă,
te văd răsărind într-un ceas de albastru
iscat din linişte şi voluptate blândă,
te-adun mereu cu veşnică migală,
învăţ să mor, învăţ şi să trăiesc,
cu tine-n suflet şi în gând aievea
rigoarea clipei nu mi-o mai găsesc.
îmi sprijin umbra pe un colţ de cer
sperând să treci tu peste ea odată
şi să-ţi muşc urma inventând religii
care să nu mă scoată vinovată.
opreşte-mă să cânt, fii bun şi-mi spune
în ce iluzie subţire mă îmbrac,
bătaia pleoapei fă să mă trezească
şi pune-mi lacat inimii să tac!

zâmbeşti şi vârful degetelor tale
îmi desenează aurore boreale …

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

29 iulie, 2018

MENIRE

Nu pot cuprinde – ntreg pământul
Și toată – nvățătura lumii n-o voi ști,
În biblioteci închis va sta cuvântul
Ce-a căutat răspuns la tot ce-nseamnă a fi.

Mi-a plăcut umorul lui Winston Churchill când a mărturisit că la 18 ani era ferm convins că părinții lui nu știu absolut nimic despre lume; la 25 de ani însă el s- a mirat tare câte lucruri au reușit ei să învețe într-un timp atât de scurt. Am ajuns la concluzia că pronunțând această constatare personală, marele om politic englez a glumit numai pe jumătate,  căci în realitate el a spus numai o jumătate de adevăr.

Când suntem tineri trăim cu absoluta convingere că noi suntem atotștiutori, pe când cei mai vârstnici sunt depășiți de timp, copleșiți de multitudinea de noutăți aduse de vremurile noi pe care ei nu sunt în stare să le digere. Adevărat e că tinerețea este vremea învățăturii, a absorbirii ca un burete a tot ce aduce nou  timpul. În schimb le lipsește însă tinerilor înțelepciunea dobândită prin experiența vieții, pe care o au deja părinții și toți cei mai în vârstă. Abia la maturitate omul înțelege cât de puține lucruri cunoaște cu adevărat despre oamenii și lumea din jur. De aceea se spune că ne-ar  trebui două vieți: una pentru a învăța și încă una pentru a trăi cu înțelepciune și cu folos.

Din copilărie și adolescență ne rămân o mulțime de cunoștințe care ne însoțesc de-alungul anilor ca ceva de la sine înțeles.Chiar dacă noi evoluăm o dată cu vârsta, ne lăsăm purtați de dinamica vieții, continuăm totuși să credem cu strictețe în cunoștințele dobândite și adânc întipărite în memoria noastră cognitivă și afectivă. Dar se mai întâmplă uneori să găsim câte o informație într-o carte, o revistă sau un document,  expusă de persoane competente, care ne schimbă toate teoriile înrădăcinate adânc în ființa noastră, determinându-ne să trecem la revizuirea tuturor convingerilor adunate de-  alungul întregii existențe. Pot aduce câteva exemple în acest sens.

– Eram convinsă, ca și oricine, că locomotiva cu aburi este invenția absolută a lui George Stephenson. Asta am învățat încă în clasele primare și nu aveam nici un motiv de îndoială asupra acestui adevăr. Totuși acuma, după zeci de ani, aflu că prima mașină cu abur funcțională i se atribuie unui matematicIan-geometricIan care a trăit în Alexandria în anul 62 î.e.n.  Heron din Egipt a fost un inventator genial pentru timpul său, precum Stephenson era în timpurile moderne. Doar că în vremurile lui Heron nimeni nu a știut să aprecieze caracterul practic și funcționalitatea invenției acestuia, mașina lui Hebron rămânând doar „o jucărie” distractivă condamnată să aștepte o aplicare practică timp de 17 secole.

–  În 1860 un imigrant în America pe nume Antonio Meucci a prezentat pentru prima oară invenția sa, un dispozitiv electric utilizabil pentru vorbirea la distanță. L- a denumit,  teletrofono, obținând și un brevet provizoriu în anul 1871. Peste cinci ani Alexander Bell a primit brevetul pentru inventarea telefonului. Imigrantul sărac și bolnav Meucci, a rămas necunoscut până în 2004, când Camera Reprezentanților din S.U.A. a făcut dreptate, recunoscând meritele lui Meucci alături de cele ale lui Bell în realizarea telefonului.

– Am învățat și știu dintotdeauna că Luna, ca satelit al Pământului se rotește în jurul acestuia. Adevărul este însă mai complex: cele două corpuri cerești se rotesc una în jurul celeilalte, având un centru de gravitație comun, aflat la o distanță de 16.000 km.de suprafața Terrei. De aceea Pământul face trei rotații diferite: în jurul axei sale, în jurul Soarelui, și una în jurul acestui punct.Newton, care a studiat aceste fenomene de rotații, a și spus că „are probleme”, cu mișcările Lunii.

– Oricine știe că șampania este o băutură identificată cu Franța. De unde poate veni acel gust rafinat pentru un vin ușor, accidulat, gustat în ocazii festive de către milioane de „cunoscători”, de vin bun decât doar de la francezi? Ei bine, am fost foarte uimită aflând că patria șampaniei este de fapt Anglia. În sec.XVI, făcând o pasiune pentru vinuri spumate, englezii au început să importe butoaie de vin proaspăt din Franța –  regiunea Champagne, la care au adăugat zahăr și melasă pentru producerea fermentației. Tot ei au inventat sticlele încălzite pe cărbune și dopurile de plută cu care se astupau. Prin urmare, acest vin este consemnat în 1662 în Anglia ca o băutură spumoasă, obținută după o metodă engleză. Ulterior francezii au preluat și au perfecționat metoda, iar în prezent Marea Britanie este cel mai mare importator de șampanie din… Franța.

Ar mai fi încă multe exemple de acest fel, care deși realități, ele par pentru noi niște cuiozități, deoarece lucrurile ni s-au prezentat altfel. Cum ar fi capitala Thailandei care de 200 de ani se află într-un oraș numit Krung Thep din ordinul regelui Rama I, iar Bangkok fiind capitala acestei țări numai în imaginația turiștilor ignoranți. Din toate acestea eu am învățat că omul poate și trebuie să ia lecții de la viață atâta timp cât trăiește. Nu există vârstă pentru a învăța ceva nou despre existența omenirii. Cine dorește să cunoască și alte laturi necunoscute ale marelui Univers își poate întregi cunoștințele citind cartea lui John Loyd și John Mitchinson întitulată „Cartea ignoranței”.

——————

Heidi SIMON

Tel Aviv, Israel

iunie 2018

Gravură de Kasia Skorupski [S.U.A.]

*

O nouă zi

Obrazul mi-l lipesc
de-al zilei umed geam.

Suflarea-mi încălzește
un limitat contur
de insulă ferice.

O lacrimă ce-mi cade
fertilă sub picioare
mă-ndeamnă să rodesc.

MAŁGORZATA ŻURECKA, Polonia

Traducere Mirosław Grudzień-Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Din cartea Ostatni anioł goryczy [Ultimul înger al amărăciunii)
Editura SZTAFETA 2005

( NOWY DZIEŃ: przytulam twarz/ do zimnej szyby dnia// mój oddech rozgrzewa/ zaledwie koniuszek/ Wyspy Szczęśliwej// łza toczy się/ wprost pod nogi/ aby użyźnić czas).

În acest an, 2018, la Editura CRONEDIT din Iaşi, poetul bârlădean Simion Bogdănescu a publicat volumul “Valea, Poete!”. Privesc intens coperta pe un fond albastru, între senin şi cenuşiu, împletit cu un galben sclipitor, precum lanurile la maturitate, coapte deplin.
Mă incită titlul: Valea, Poete!, poeme. Deloc desluşit. Mi se pare puţin trist, oarecum hilar, desprind o uşoară ironie… cam “anapoda”. Şi totuşi, reflecând mai atent, conştientizez că acest titlul ne transmite un sentiment ontolgic pe o idee sensibilă: ardoarea confesiunii într-o zvâcnire de strigăt existenţial. Mi se pare deosebit de interesant şi încep să caut. Pe coperta a patra citesc un fragment despre autor: „Trezorier de plăsmuiri, avar şi risipitor, altruist şi însingurat, generos şi ispititor, creatorul bîrlădean este un Midas modern şi enigmatic, iar aurul pe care-l obţine din cuvintele atinse de harul său se numeşte POEZIE. Cu ea şi prin ea ne face părtaşi la cea mai ispititoare aventură care îi este sorocită omului: frîngerea azimei sufleteşti întru îndestularea semenilor!”. (Valeriu Stancu) Înţeleg că este un om plin de paradoxuri, poate prea auster cu domnia sa, dar aş îndrăzni să spun că întrevăd un poet atipic, un scriitor „altfel”, ca şi titlul cărţii. Doreşte oare poetul să fie în trend cu moda de astăzi, când toate se vor a fi altfel: „şcoala altfel”, „familia altfel”, „iubirea altfel”, „literatura altfel”, „poezia altfel”…? Poate că nu, sau doar în ceea ce priveşte individualizarea ca scriitor în panoplia literaturii române.
În cea mai mare măsură, poeţii cântă în versurile lor viaţa cu toate ale ei: cu bucurii şi tristeţi, împliniri şi dezamăgiri, trăiri şi experienţe suave sau mai deocheate, natura întru toate manifestările ei, iubirea de la sublim la grotesc…
Poezia din cartea „Valea, poete!” este de factură filosofică, abordează probleme existenţiale, viaţa şi moartea, timpul ireversibil în dimensiunile lui, impactul sfârşitului asupra prezentului, a morţii asupra vieţii… Prin poeziile sale, autorul se adresează eului interior, însă în subsidiar, se adresează nouă tuturor, şi fiecăruia în parte. Nu-l putem bănui de disperare, dezamăgire, nici măcar de slăbiciune firesc umană, deşi episodic întâlnim fărâme de pesimism:”eu rămân pe ţărm/ nedesluşit/ precum ceaţa/ şi-aştept soarele morţii/ cu faţa plînsă/ cu plînsă faţă.” (Maree ascunsă) Luciditatea, demnitatea şi curiozitatea îl îndeamnă să abordeze subiecte puţin accesibile şi încâlcite, precum lianele în junglă.
În opinia lui Simion Bogdănescu, viaţa este un zbor, iar oamenii se cred zmei înaripaţi, visând să atingă cerul: „Voiam să zbor, şi m-am urcat pe casă/ Şi în agudul greu m-am căţărat -/ Nu bănuiam că cerul nu mă lasă/ Ca să-l întrec eu însumi la-nălţat.// Dar cîte nu visam! S-ajung la Domnul/ În platoşă, cu lance şi cu scut -/ Nu bănuiam că mă pîndeşte somnul/ Şi din văzduh în moarte am căzut!” (Hoinar spre cer), însă în tot şi în toate guvernează probabilul, posibilul, totul funcţionează conform unui plan tainic, fără ca omul să poată înterveni prin deciziile sale „Dacă aş întreba/ duminică dimineaţa/ lumina pe cărare/ de ce luminează,/ nu mi-ar răspunde,/ nici nu m-ar lua/ în seamă,/ ar lumina în continuare…” (Poem probabil)
În viziunea poetului, nimic nu este cert în această lume. Şi pentru a demonstra acest fapt, intitulează zece poeme „Incertitudine”. Încă din primele versuri ale primului poem „Incertitudine 1”, ne spune simplu, deschis că totul „Este o realitate/ părelnică…” şi încheie poemul cu: „Există o părere/ veridică/ Nesiguranţa/ cu care Dumnezeu/ împuşcă mugurii,/ frunzele, ghinda./ Fantomele copacilor,/ strigoii lor îmi vin/ în ochi înapoi/ Nesiguranţa cu care eu/ trec din realitatea părerii/ în părerea realităţii.” La sfârşitul poeziei „Incertitudine 10”, conchide: „O necurmată povară/ să-mi duc în spate/ sacul cu minuni, cu oase/ şi să-mi calc/ în picioare prin vis/ propria umbră”. Viaţa este o călătorie prin ţara minunilor timpului, împletind suavul cu grotescul, delicateţea cu vitalitatea, tragismul cu bucuria.
Şi pentru că înnoptarea vieţii este iminentă, poetul ne îndeamnă să trăim clipa, închinându-i 10 poeme, intitulate „Clipă-loc”, clipele trecând în zbor, şi chiar dacă, de multe ori doreşti să le opreşti, ele trec precum nişte fecioare zănatice, lăsându-şi urmele pe canavaua inimii. „Înfuriat/ am strigat după ea/ pînă ce ploaia a întors/ capul/ speriată/ la colţul străzii/ şi mi-a spus:/ -Las-o!/ N-o opri şi n-o mai/ căuta!/ Am s-o urmăresc eu/ o bucată de vreme/ până ce trece/ cu alt bărbat/ pe celălalt trotuar.” Poetul ne aminteşte, ba chiar ne avertizează că dacă nu tratăm cum se cuvine fiecare clipă, dacă nu ne împrietenim şi nu ne bucurăm împreună, ea ne trădează şi suferinţa noastră ajunge pe culmi nebănuite.
Aşa cum ştim cu toţii, moartea este implacabilă, este singurul lucru sigur în viaţă. Simion Bogdănescu ne-o spune atât de ingenuu în poemul „Cu cheile biblioteci”, „Iubiri tîrzii, pretimpurii/ atîrnă-n cifre liliecii./ Din moarte nu mai poţi să vii/ mai înainte de toţi vecii./ E-un vifor calm de păpădii/ pe toată-ntinderea potecii./ Ce să ghicim din mii de mii/ atîrnă vremea liliecii./ Din moarte nu mai poţi să vii/ cu cheile bibliotecii…” Viaţa este cărăruia pe care defilăm, este ninsoarea cu puf de păpădie clătinat la cea mai mică adiere şi spulberat de vântul năpraznic. Viaţa este cartea, ale cărei file se îngălbenesc încet dar sigur, devin casante, apoi se sfarmă. Autorul ne îndeamnă să folosim „cheile bibliotecii” atât cât trăim pe acest pământ pentru a ne îmbogăţi mintea şi sufletul, singurele comori.
Poezia despre moarte este drăgăstoasă. Autorul, pe un ton dulceag dezmiardă moartea, pe cea mult-nedorită şi i se adresează gingaş, cu diminutive. Ne întrebăm: de ce această abordare? Poate pentru a o îmblânzi, îndulci, iar aceasta să-i înţeleagă dragostea de viaţă şi să-l mai păsuiască un timp? Ar fi cea mai mare naivitate să credem aşa ceva. Poate speriat de Terminus, (în mitologia românească, divinitate protectoare a haturilor dintre ogoare şi a hotarelor în general) de sfârşitul indubitabil, astfel justificând atitudinea sa de curtoazie? Sau poate este o încercare de a înţelege postura acesteia, mereu în contratimp cu viaţa şi dorinţele omului? Să-i înţeleagă misia, ea fiind cea care face trecerea de la viaţa trecătoare la veşnicie, la viaţa fără de moarte. Şi, în final, de a o accepta cu seninătate. Parcă sună mai bine aşa! Din această perspectivă, cartea „Valea, Poete!” este o lucrare de autoconvingere, iar mesajul pe care trebuie să-l recepteze cititorul este unul de acceptare a morţii, de pregătire în acest sens şi de a merge senini pe firul timpului, bucurându-ne de viaţă „Draga mea morţişoară, / drăguţa mea şi scumpa mea,/ tu eşti mereu în contratimp….// Scumpa mea morţişoară, /drăguţa mea,/ Nu am ce-ţi face, / Asta eşti tu, -/ Tu eşti mereu în contratimp!…” (Contratimp) Acest lucru înseamnă înţelegerea, pe cât posibil a planului lui Dumnezeu, a creaţiei divine.
Poetul Simion Bogdănescu este un gânditor liric meditativ. În carte întâlnim o întreagă bibliotecă de reflecţii, meditaţii, gânduri, trăiri… Deşi tema centrală a volumului o constituie reflecţia asupra morţii, prin poezia sa ne conectăm cu armonia. Prin lectura cu voce tare, rezonăm nu cu învelişul cuvintelor, ci cu ceea ce este dincolo de slovă, de vers, cu ceea ce este intim versului. Cursul poemelor este curat ca lacrima, în care putem identifica măreţia harului din care a izvorât. În poezia de dragoste, autorul este un maestru de percuţie înaltă, coardă sensibilă şi vibrantă, prin care tensiunea ajunge la apogeu: „Ungherul nefiinţei tale mute,/ Femeia mea de grijă tremurând,/ S-a stins pe rugul zării ce-şi asmute/ Cercul de vrajă dincolo de gînd.// Doar destrămarea focului de vară/ Prin labirint va geme-orbecăind/ Ca să te pot păstra ca dinioară/ În braţe, te voi devora cu jind.” (Cerc de vrajă)
În îmbinarea abilă şi caldă a poemelor între cele două coperte, întâlnim pusee de romantism; pentru autor, nimic nu este mai important decât iubirea.
Destinul este scris în stele, şi „Chiar dacă destinul/ nu ne-ar aşeza/ pe fiecare/ în ceasuri singure,/ în întîmplări separate/ şi înecate coşciuge/ pe lîngă undiţe vechi/ şi momeli cu puncte de zar/ de ape curgătoare,/ chiar dacă soarta/ n-ar fi o vîrşă oarbă/ în care volatil se alunecă, -/ eu tot te-aş chema/ din tinereţe înapoi/ în zodia peştilor/ fericiţi de flexibili/ să înotăm din nou/ în iubire!…” (EU TOT) Autorul îşi zideşte în vers o „Colibă de dragoste”, invocându-şi iubita „Sălbatico,/ lasă-ţi părul să crească/ în devălmăşie/ din creştet/ pe lîngă şolduri/ pînă la călcîie! // „Noaptea/ să mă sufoci încălzită/ cu părul răvăşit/ pe tot patul, / sigur să fiu/ că nu vei mai iubi/ în veci pe altul!” Şi totuşi, în euforia iubirii, poetul temător se întreabă: „Şi tu, femeie, nu eşti oare/ o statuie de cretă?/ O mişcare minune/ care ai stat o clipă/ şi-ai pierit pentru/ totdeauna/ înălţîndu-ţi zborul/ sufletului dintr-odată/ cu aripile sau cu braţele/ într-o tăcere albă/ de nemişcată egretă?”(Oare?)
Nu lipsesc nici accentele nostalgice după vremuri trecute, acum sălăşluind parfumate în cufărul de amintiri „Ehei cum zburam călări/ Doi pe-un cal pe-atunce/ de-ai mai fluiera pe mări/ prin păduri şi lunce” până la apusul iminent
„Ehei, cum zburam călări/ Doi pe-un cal pe zare – / Eu am mers mormînt pe mări, / Tu, mormînt sub mare…” „Doi pe-un cal”
Soluţia în viaţă este credinţa, rugăciunea, strigătul binefăcător întru bucuria vieţii: „Ierusalime,/ Arde-mă iar în treime/ Şi dă-mă la cîini în mulţime/ Valea de ger îngerime!/ Poete, jertfa lui Nime!” (Strigare sacră)
Poemul lui Simion Bogdănescu este „cal de rasă, pur sânge”, cu un demaraj de invidiat, cu un parcurs galopant şi elegant şi cu un finiş înţelept, iar poetul este fântânarul care sapă versul până ajunge la izvor, la apa limpede, cristalină a râului de munte, uneori rece de te îngheaţă sloi pe dinăuntru, dar însetat fiind, îţi hidratează sufletul pentru mult timp sau pentru întreaga viaţă. Din această fântână-izvor, culege dezinvolt stropi pentru eul său interior, pe care-i încălzeşte la lumina cuvântului şi îi dăruieşte celorlalţi.
Simion Bogdănescu este un poet singular, cu o poezie originală ca tematică, abordare, stil… În clepsidra-i lirică, nestingherit curge nisip de aur de o fineţe rară, delicat ca dimensiune, deloc transparent. Prin poezia poetului bârlădean ne conectăm la mii de volţi ai trăirii umane. Volumul sclipeşte printr-o imaginaţie şi invenţie lexicală debordante. Metafora exploadeză într-un stil inedit (soarele morţii, talgerul creierului, tocila timpului, fecioară de omăt, marmura fricoasă a tăcerii… ) În vers se aude deopotrivă glasul curat al diapazonului clasic, romantic şi modern, dând versurilor o graţioasă muzicalitate. Are afinităţi cu Eminescu, amintindu-ne de celebrul vers „nu creadeam să-nvăţ a muri vreodată” (Odă în metru antic).
Atitutinea realistă în faţa morţii şi nu numai îl face pe Simion Bogdănescu nemuritor în lirica românească. Este învingătorul, este cuceritorul, este eroul… Moartea rămâne în plan secund, este ceva banal, nu este ingenioasă, nu aduce nimic nou, se manifestă cu platitudine.
Sensibilitatea poetului evoluează cu discreţie în sfere înalte şi pure. Nu întreaga poezie a lui Simion Bogdănescu este „subtitrată” pentru a fi înţeleasă de publicul larg, însă scrierea sa în limbajul inimii şi dintr-o perspectivă firească a vieţii, ne împacă uşor cu adânca sa dimensiune lirică. Autorul acestui volum este alchimistul cuvintelor şi prin strălucirea acestora, te provoacă să porneşti în căutarea altor şi altor bijuterii lirice din opera sa. Lectura câtorva poezii este un îndemn de a te împărtăşi din spiritul poeziei sale, care te electrizează, te atrage, te cuprinde. Este o poezie coaptă pe vatra esenţiei lirismului românesc, astfel scriitura sa fecundă a ajuns la maturitate şi s-a impus la nivel naţional, iar autorul ca o personalitate poetică structurată cristalin, cu un orizont stilistic expresiv şi o adâncime poetică sugestivă.

———————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

25 iulie, 2018