Cuvânt și iubire

Astăzi apar cărţi din care, dacă le citeşti, nu câştigi nimic, afara doar de a învăţa cum nu trebuie scrise, şi nu pierzi nimic dacă nu le citeşti. Sunt însă şi cărţi, pe care, dacă le citeşti, ai mai mult de profitat, Democraţie cu opinci e una dintre ele.

Ca specie estetică din sfera comicului, care critică cu stridenţă şi caricatural stările anormale, satira a constituit dintotdeauna o formă de manifestare a omului şi a condeiului de rectitudine, mai cu seamă într-o epocă de tranziţie ca a noastră, în care s-au produs atâtea răsturnări de caractere. „Difficile est satiram non scribe“ („E greu să ni scrii satire“) pare să spună şi d-l Pompiliu Comşa, cum a rostit odată Juvenal, într-o perioadă în care atâtea netrebnice apucături au loc.

Cutezanţa pentru spiritul satiric a probat-o mereu autorul Democraţiei cu opinci, cu riscuri mari pană la 1989, dar şi cu acuze în „deceniul confuz“ de după Revoluţie, cu manifestări apocalitice: a probat-o în presă şi în volumul Cioburi de oale sparte, pe care am avut onoarea de a-l prezenta în ziarul gălăţean „Fapta“. Pot spune cu deplină certitudine că literatura umoristică şi arta caricaturală au în d-l Pompiliu Comşa un exponent distinct.

Evantaiul tematic de reflecţii pe situaţii reale cuprinde într-o simbioză anacronică hazul cu necazul, bucuria şi amarul, râsul şi mirarea. Deci, o creaţie „cu sare şi piper“. Dacă prin Cioburi de oale sparte am găsit constatarea amaro-hazlie că Revoluţia din Decembrie 1989 „este un punct de unde am plecat împreună şi de unde fiecare a ajuns în altă parte“, şi că „Singurul pas învăţat după Revoluţie este bătuta pe loc“, ori că „România este singura ţară în care Leul a ajuns de Râs“, acum în Democraţie cu opinci, autorul adună pastile, cartuşe şi aforisme pe care cu largheţe le-a risipit în primele 50 numere ale publicaţiei condusă cu sârg, cu devotament şi în chip excelent, cu sacrificii numeroase, pe care causticitatea o presupune.

Consider acum că unele aforisme ale d-lui Pompiliu Comşa ar trebui scrise pe fruntea demnitarilor, chiar pe fruntea fiecărui cetăţean, pentru ca atunci când sunt în faţa semenului să le citească repetat, înţelegând cât de crudă e realitatea şi cât de mari le sunt datoriile. Mi-e greu să aleg câteva exprimări satirice, pentru exemplificare în câteva pagini. În raport de valoarea şi de semnificaţie ar trebui reproduse toate, ceea ce nu este cu putinţă într-o notă de lector. Îmi rămâne ca plăcută îndatorire cartea, căci multe sunt de învăţat din ea!

Şi, ca să provoc la lectură, se cuvine să reproduc, în ordinea în care au fost emise, câteva din tabletele şi din cartuşele lansate în raport de necesitate şi de tulburare: „La noi, peisajul politic rămâne în continuare într-o mare labilitate, programele politice sunt insuficient conturate, dacă nu chiar vagi sau confuze, iar fluctuaţiile plimbăreţilor de la un partid la altul, un fapt care nu mai miră pe nimeni“; „Deosebirea dintre un pedagog şi un pedofil constă în faptul că al doilea iubeşte, spre deosebire de primul, în mod real copii“; „Pe lângă depresie şi fatalism, un al treilea simptom al maladiei care afectează poporul nostru este toleranţa faţă de ticăloşie“; „Sub sforării carpatice şi extracarpatice, fosta ţară socialistă s-a transformat în damă de consumaţie“; „Suntem mari artişti în arta fofilării, lucru valabil de veacuri“; „Tradiţionalismul nu poate fi o soluţie, dar tradiţia, da“; „Ne hrănim cu propriile mustrări“; „Ne pierdem identitatea şi nici măcar nu fluierăm a pagubă“; „În orice ţară, funcţionarii de stat sunt urâţi de toată lumea. Nu ştiu de ce, că doar sunt oameni care nu fac nimic“; „Românii care spun adevărul sunt stigmatizaţi“; „La trecerea dintre milenii. Remania se află într-o hamletiană postură istorică, de a fi sau a nu fi“; „Ne-am pierdut şi cea mai minusculă şi elementară noţiune a bunului simţ“; „Perdeluţa rozi îi permite preşedintelui sa vadă corect realitatea“.

Sub povara atâtor crude realităţi şi a neputinţei de îndreptare, autorul ajunge la cea mai nedorită constatare: „Mi s-a instalat o lehamite cât cerul de mare, de ţoale şi de tot“. Ce poate adăuga mai mult semnatarul acestor rânduri şi oricine alt cetăţean de bun-simţ când este izbit cu brutalitate de adevărul că în vremea pe care o trăim ţara geme şi că a murit chiar speranţa? Ce înflăcărare să existe în popor când ţara e hărţuitp cu programe fragile, fără orizont şi fără busolă, când totul scârţâie din toace încheieturile?

Eu, unul, după atâtea reflecţii robuste întâlnite la d-l Pompiliu Comşa, mă identific cu acelaşi nepoftit dezgust. Deşi acesta este adevărul, nu pot să nu remarc datoria satirei de a biciui defectele morale ale oamenilor şi aspectele negative ale societăţii în care suntem, că intenţiile moralizatoare ale acestei categorii estetice din lumea comicului se cuvin remarcate. În aceasta constă şi marea implicare a d-lui Pompiliu Comşa, căruia trebuie să-i fim recunoscători că prin pilule hazlii şi amare, prin cartuşe spre ţintele precise, caută să contribuie caustic la a corecta individul şi colectivitatea în ceasul de faţă.

Scrisă din nevoia timpului, Democraţie cu opinci e una din cărţile pe care, dacă le citeşti, ai foarte mult de profitat. Mânuind cu uşurinţă verbul complex şi bogat lingvistic, autorul, d-l Pompiliu Comşa, ne pune în plăcuta situaţie de a-l felicita cu adânci şi curate cuvinte. Cartea e comoara rezultată din adunarea între coperte a nestematelor risipite, care, altminteri, ar rămâne îngropate în timpul trecut, fără, deci, efect prezent şi, mai ales, pentru viitor. Felicitări din toată inima!

Dr. I. SAIZU

22 Iunie 2007 – POMPILIU COMŞA: „DEMOCRAŢIE CU OPINCI“, Editura „Pompidu“, Galaţi, 2006 (I. Saizu)

Azi primit-am acea scrisoare de luni pusă. Ce s-a întîmplat cu tine, cu noi? Ce oare? De ce acel întruchipat orgoliu te-a catalogat făcîndu-te să suferi? Cu ce ai păcătuit – iar soarta te şi ne pedepseste? Nu mai stiu ce să cred, sînt foarte dezorientat şi dezamăgit de toată viaţa dură a anilor frumosi şi căutînd un punct de sprijin pentru a ne salva, găsesc numai puncte fixe relative care la atingere dispar, dar le voi prinde eu odată şi va fi vai! Pe aici e tare frig şi zoi – şi numai suflete reci de gheaţă…veni-va clipa sosirii mele acasă şi mă voi spăla şi încălzii – dar sufletul nu mi-l pot spăla oricîtă apa va curge. Sînt foarte supărat pe viaţa asta – mi-e silă de viaţa acelora – de pasivitatea lor, cît va mai da cu trăznete şi grindină-n noi – de ce oare – de ce! Oare nu merit nici chiar un pic de sinceritate – de la soarta-mi egoistă şi nătîngă – e oare vis e oare zi sau e numai noapte – o noapte de cosmar cu panta-i strigată şi urîtă de suflete mici şi neputincioase. Şi pentru ce? Pentru ce să-ţi faci şiesta soartă crudă cu sufletele noastre – e chin, blestemată să fi în veci – e oare vis sau e blestem – de ce? Şi pentru ce? – Ce i-am făcut – cu ce am greşit şi unde?
Lanţurile reci în carne vie – de ce m-ai părăsit noroc, şi de ce nu vine – să vină odat, că asteptarea-i grea şi timpu-i vînt şi vremea-mi nu mai vine. Mai e puţin – e chin şi jale e – dar ursită e un cuvînt anume sau e destinat celor ca noi – sub grea povară a clipelor mărunte şi dulci, acoperite fiind de cele lungi şi amare – e chin şi jale-n sufletul nostru – chipul tău destin e o himeră, care muşcă şi suge sînge – ori sînt eu prea naiv ori tu soartă prea divină. Acest blestem ce ne apasă cu şapte litere de dinţi de foc, ce sfîrtecă în viu cu acest suflet al nostru unic şi mic în faţa urgiei vieţii e oare un mit ce se naste în secolul xx sau e numai o clipire a celui ochi cu irisul de oţel, e chip sau o fi moimă – e un cuvînt sau e vorbă-n vînt. A trădării cu neloialul sau e numai cînt pentru cauza-i moartă. N-ai vrut să asculţi să mă înţelegi şi să mă crezi – de cîte ori ţi-am spus şi scris – oare chiar a fost un vis. – La Cluj n-ai fost cînd ţi-am spus şi unde. Ce gînd netrebnic te-a ademenit în hău – să fie greu să fie bine eu fără sufletul tău nu pot fi eu, iar sufletul din tine e zeu şi pentru mine, iar pîngărirea trupului de acei falşi făcători de bine e numai răzbunere asupra interiorului din mine – sînt lovit cu mi de suliţe – şi nu mă pot văita căci gura nu mă ascultă e numai chin şi jale-n mine şi totuşi pentru tine – căci şi trăiesc prin tine – iubirea mea – cuvinte, cuvinte şi vorbe – de le-ai putea reda-n sufletul tău şi fără fapte mari căci nu se mai cuvine, de ce oare – de ce nu vine, de ce nu vine şi la noi acel minuscul bine al zborului etern spre infinit şi vezi oare de aceea poate fi răul din tine căci acel fals făcător de bine te-a pus în temă că numai luînd cum se cuvine îţi va fi bine… căci de aceea cred că ţi-e aşa de rău şi fals în tine! Viaţa noastră a început cu afişuri, griji, probleme şi suspine – de multe ori cred că-i un coşmar şi nu un vis şi strig şi sufăr rugîndu-mă de timp să nu mă chinuie – de ar fi vis! Sînt oare slab – dar dacă aş fi tare ce aş putea mai face dacă tu nu vrei şi pace – sau cum aş putea întoarce realul în ireal – şi nu oricum şi primăvara nu mai vine – rugîndu-mă de timp să nu mă mai chinuie – mă doare – mă doare…,şi tot răul şi zbuciumul din mine, această rană a dezonoarei noastre în veşnica flacără a iubirii. Cineva poate ar zice – poate şi tu – căci prea dramatizez acest fapt împlinit. Azi noapte un vis groaznic m-a făcut din nou să sufăr – erau niste viermi cu capete de oameni şi mîini de fier care te controlau, te murdăreau, te chinuiau şi tu zîmbeai şi-i mîngîiai. M-am trezit aproape leşinat – de ce oare – cu ce am greşit faţă de tine, ce s-a întîmplat cu tine de te pîngăresc acele mîini reci şi perfide aruncîndu-te în dizgraţia lor de oameni răi – ca niste scîrbe cu ochi de iele şi dinţi de şarpe şi plini de viermi, de ce oare! … – E mult zbucium şi jale-n mine – băiat bătrîn – povara-i grea şi timpul nu-mi mai vine! De ce oare – nu mi-e bine! Nu mai am curajul nici să gîndesc – mi-e frică şi de mine. Stau aşa şi sufăr încet dar bine – de ce atîta chin şi venin şi n-am curajul să judec la rece cum se cuvine, dar nu pot, n-am curajul . Chiar oare – de vieţii jertfite nu-i oferi n-are nici un sens – sau are un sens unic, de ce oare. – Eu sînt acel jertfit de acea crudă soartă cu cap de om şi trup de vierme? Oare de ce soarta-i soartă – şi viaţa-i viaţă – ce are cu mine oare, sînt eu sau ce-i cu mine – mă poţi tu oare înţelege…ce-i cu noi şi ce-i cu mine? Înebunit-am oare sau cine şi ce vrea cu mine – oare totu-i trup cu cap de vierme sau cap de om cu trup de vierme. Dar nu, nu şi nu poate aşa să fie. Oricît de tare mă va biciuii tot rezist, deoarece flacăra iubirii din mine nu e plăpîndă să o sti bine. Sînt oare cel jertfit sau e numai animalul din mine – de care mi-e frică căci e rău cu sufletul din mine. de văd sau am coşmaruri treaz acea pădure virgină o fi aşa opacă şi rece ce-mi acoperă privirea şi văzul dincolo de iubire – Of! Pădure – de ce m-ai învăluit şi învălui cu braţele tale de fier – sînt fără vlagă – iar zidurile Bastiliei mă apasă din afară cu zbuciumul din mine înţeles căci eu nu mă bat cu tine – timpule – mă oropsesti zidule – e oare vis sau e destin în oboseala voastră languroasă şi vicleană – nu fi perfidă – oare de ce – de ce ţi-e dat să fi mînjită de acel detestat – alungat fior al vieţii plin de suspine şi neguri şi cum mai curg nervii prin vine de mine – o fi blestem – . Mă poţi pricepe oare tu făptura mea divină – mi-e frică – şi pînă acum mi-a fost frică – căci nu vei vrea pricepe – înţelege ce e cu mine – e numai neat – să nu uiţi că sînt mort după tine – esti flacăra din mine şi gîndul cu trupul, cu sufletu-ţi zîmbesc iubirea mea de primăvară. Piticul meu şi nu de ceară nici de vis – dar crede-mă şi înţelege-mă căci te iubesc – ajută-mă pentru ca să nu mor căci tu esti totul pentru mine. Timp am e adevărat – prinzîndu-mă în scrieri de bibliotecă – citesc şi iar citesc şi mai glumesc cu animalul din mine. Mi-e frică – mi-e frică că nu mă va putea pricepe – poate mă crezi complicat dar poate sînt prea simplu. De ce oare – e atîta chin şi jale-n mine – mi-e frig de frigul ce năpădeste-n mine – şi cît şi cît – o fi numai 9 zile – şi va fi oare bine – căci eu iubesc şi cîteodată uit de mine şi mă cred tine – urăsc – urăsc tăcerea nopţii, mi-e frică şi nu pot slăbi discordia mărului a necredinţei în zelul meu – de o fi zid – de o fi vis e flacăra din mine – de aceea aşa gîndesc – căci suspiciunea acest greu cuvînt al geloziei – nu pot să-l văd – căci îl urăsc că şi-a făcut lăcasul în mine – e frig de frigul meu din suflet şi răzbat căci mintea-mi e îngustă. E chin şi jale-n mine căci te iubesc, te-au murdărit la Cluj şi la Viseu blestemată le fie clipa cînd se gîndesc sau cînd se aprinde flacăra lor ce arde-n mine – e numai chin şi jale-n mine – iar eu ori sufăr ori nebun sînt – de poţi mă înţelege de nu să nu mă amărăsti căci eu te iubesc şi sufăr cu toate că sti ce viaţă-i pe aici şi frigul ce zace-n mine. E numai vis sau flacără meschină! Of! Of! – De nu poţi nu mă înţelege, să nu mă înţelegi greşit, mi-e frică – dar aşa sînt eu – şi mi-e greu şi atît de greu – De ce? De ce?… dar va trebui să le călcăm din nou pragul şi să ne călcăm din nou pe suflet. Citesc mult…foarte mult, orice-mi pică-n mînă şi aşa-mi umplu timpul cînd nu dorm cu capul pe bancă şi visez…Nu stiu cum va fi în vacanţa asta – mi-e şi puţin frică, nu stiu de ce – dar acum sînt tare necăjit – ce ti-au făcut acei făcători de bine…

(fragment)

Sorin Andreica

DEMNITATEA se asociază, prin definiţie oamenilor, care dovedesc autoritate moralã, prestigiu, manifestă o gravitate, măreţie, respectă şi sunt respectaţi sau celor care deţin o înaltã funcţie de stat şi care se consideră că au calitatea de a fi demni de poziţia pe care o ocupă în societate. Dar, într-o lume creată de Dumnezeu, în care nimeni nu e „fără de păcat”, e practic imposibil să găseşti oameni cu o demnitate absolută, astfel fiind greu de imaginat un sistem lumesc de referinţă, în care să încadrezi oamenii DEMNI pe care îi cunoşti, sau spre care să tinzi să fii cuprins.

Şi totuşi, nu se cere perfecţiunea absolută a oamenilor, deoarece calităţile pozitive absolute aparţin numai imaginii lui Dumnezeu – UNIC. De aceea, să rămânem „cu picioarele pe pământ”, şi să căutăm sisteme de referinţă pentru DEMNITATE, mai aproape de noi. Să privim cu speranţă în SUS şi să analizăm MUNTELE, ca model de demnitate. Poate şi altor forme de relief li se pot asocia câte-un pic de demnitate, dar muntele este cel mai semeţ, mai solid, mai puternic, mai stabil, mai drept, mai dârz, mai serios, mai responsabil de a purta păduri şi ape, izvoare de viaţă, de-al ocroti pe cel bun.

Muntele nu este o construcţie pornită de sus, cu suporturi şi sprijiniri artificiale, ci o ridicătură a scoarţei pământului, înălţată de jos spre cerul liber, ajunsă mai mare decât celelalte forme pământeşti, cu o consistenţă, de regulă, tare, stâncoasă.

Un om impresionant şi de admirat este cel cât un MUNTE nu cel cât un mal … , deşi amândouă formele pot fi, ca volum, mari.

Nu-i totuna să-ţi fixezi, ca şi bradul, rădăcini în pământul muntelui, ca mai apoi să te înalţi, tot mai drept, cu vârful mereu crescând spre soare. La şes, mai pe lângă ape, cresc copaci, dar cu ramurile lăsate umil în jos, cu forme duioase, dar cam plângăcioase, mişcate după cum bate vântul, de „colo-colo”.

E adevărat, că atunci când tună, fulgeră, trăzneşte, pe munte-l loveşte mai întâi; furtunile, troienele, îngheţul, pe munte-l  încearcă  prima  dată.  Dar,  deşi  mai  aproape  de soare, muntele sus îşi opreşte răcoarea, aerul curat, izvoarele cu apă cristalină, iar odată cu ploile, muntele se spală de ceea ce a avut mai slab, mai rău, mai bolnav.

După toate cele, muntele rămâne semeţ, parcă mai puternic după fiecare provocare, mai frumos, cu stânci proeminente, cu arborii aflaţi mereu în concurs de creştere în înălţime, cu animale puternice, cu apele limpezi şi repezi, cu aerul curat şi sănătos.

De aceea, e mai bine să vrem să fim ca MUNTELE. Să-i fim aproape, să-i învăţăm tainele rezistenţei în faţa timpului, dar şi în faţa vicisitudinilor. Şi ZEII, coborâţi pe pământ şi-au făcut sălaş în munţi. Şi de câte ori oamenii locului, în faţa hoardelor venetice au ales muntele ca şi ocrotitor.

Există şi situaţii în care măsurăm muntele nostru de suferinţă şi disperare, sau simţim insuportabil urcuşul … la vale, … sau privim neputincioşi cum fratele MUNTELE se prăvale peste noi, mai mici, mai slabi. Dar, dacă judecăm, cu frica de Dumnezeu, mai găsim o cale, poate, la început un munte mai mic, dar munte să fie, aşa cum şi Muntele Mic – bănăţean, este „de fală”, având de multe ori ocazia să formeze eroi ai neamului.

Acum, când noi, slaviciştii marcăm cu onoare 165 de ani de la naşterea lui IOAN SLAVICI, apreciem măreţia realizărilor sale, ca adunând cât un munte de cultură, izvorâtor de pilde şi înţelepciuni, de vorbe bune şi sfaturi pentru cei care vor să înfăptuiască ceva.

Alegând modelul acestui MUNTE, dorim să fim de folos pentru cei ce vor să fie „la înălţime”, nu doar să fie aleşi, ci înălţaţi de semeni, pentru ceea ce sunt, capabili de fapte măreţe, în meseria pe care şi-au ales-o, pe cărarea „pieptişă” a creşterii profesionale, care să aducă acea bunăstare bazată pe muncă cinstită, onestitate şi demnitate.

Prof.univ.dr. Dumitru MNERIE

Preşedinte al Senatului Universităţii

IOAN SLAVICI, Timişoara

                Slugă la stăpân

Mă sting livid
în lipsa de prea plin.
Mă sting încet,
zâmbind …
din ce în ce mai puţin.
Cămaşa mi-e grea
şi paşii muuult prea rari.
Privirea nu mai găseşte
nici cale, nici cărări.
Mă recunoşti ? … nu cred
Sunt cel semeţ odinioară
făcut acum stăpân pe-ocară.
Nu mai am dreptul
nici numele-mi să-l port.
Nici vorba dulce
nici neaoşul meu port.
Vorbim în dodii
cu gândul dincolo de gard
uitat e până şi al neamului
sfat bard.
Umil mă sting
fără vre-o trebuinţă.
Nici loc nu e, pe-aici
de-a mea dreaptă credinţă.
Cu ochii goi
doar slugă la stăpân
uit tot mai des
că m-am născut
ROMÂN !

             Eugen Emeric Chvala

Eram preot in Turda. Un mijloc eficient de misiune, mai ales pentru acele vremuri, era pelerinajul. In cadrul unui pelerinaj am ajuns la Manastirea Surpatele. Nu banuiam atunci ca Parintele Adrian, duhovnicul manastirii, are in spate o viata zbuciumata de marturisitor. Era bland si binevoitor, receptiv la necazurile oamenilor si dispus la a-i povatui pe cei tineri. Mai tarziu l-am intalnit la Manastirea Antim.

Abia acum, in vremuri de libertate, am ocazia sa aflu cate ceva din trecutul sau. Este impresionant, ca al multor altora, prin darzenia si statornicia in credinta ortodoxa. Generatiile noi, care n-au trait in comunism nu-si dau seama ce inseamna a-L marturisi pe Hristos in acele vremuri.

Parintele Adrian, cu numele civil Alexandru Fageteanu, s-a nascut la 16 noiembrie 1912 in Deleni, langa Cernauti. Tatal era preot. Studiile medii si le-a facut la vestitul liceu “Aron Pumnul” din Cernauti. Tot acolo va urma Facultatea de Drept intre anii 1931-1937. Va face si teologia intre anii 1943-1947, la Suceava. Stagiul in avocatura si l-a facut la Falticeni. A ocupat mai multe functii, precum, de exemplu, cea de comisar la Falticeni si Bacau.

A fost fascinat de miscarea legionara, ca multi intelectuali ai vremurilor lui, dar nu s-a inregimentat in aceasta. Alexandru Paleologu, care nici el n-a fost legionar, spune ca “existase, la legionari, totusi, asumarea unui risc, un refuz al mediocritatii si al unui anumit pragmatism de nivel inferior”. Doar asa se poate explica legatura unor oameni deosebiti cu legionarismul care, cum stim, a avut grave derapaje. In anul 1943 s-a calugarit la Manastirea Putna.

S-a stabilit in Bucuresti prin 1947, inscriindu-se la Facultatea de Filozofie. Se apropie de Manastirea Antim si, implicit, de miscarea “Rugul Aprins”. Il cunoaste pe Parintele Sandu Tudor care ii spune “ca pentru a continua impotriva conceptiei materialiste nu-si mai au rostul metodele folosite de miscarea legionara pe plan organizatoric, iar singura posibilitate de a lupta impotriva conceptiilor materialiste este cea pe plan religios, iar in cadrul Bisericii cea mai buna pregatire pentru o astfel de lupta se face in monahism.”

In biblioteca Manastirii Antim ii va auzi conferentiind, dupa cum aflam din dosarul de ancheta, pe Sandu Tudor, mitropolitul Tit Simedrea, parintele Benedict Ghius, profesorul Alexandru Mironeseu si altii. Va participa si la o retragere duhovniceasca, organizata de Sandu Tudor la Govora, care va dura aproape o luna. Afla de la Parintele Sandu Tudor ca acesta are intentia de a intemeia un schit cu intelectuali preocupati de viata duhovniceasca. Intre 1950-1956 este inchis, iar dupa eliberare, se stabileste la Manastirea Lainici.

Aflam din dosarul anchetei ca “invinuitul Fageteanu Alexandru incepand din 1956 si-a continuat activitatea contrarevolutionara impreuna cu Teodorescu Alexandru zis Sandu Tudor, Mironescu Alexandru, Ghius Benedict si altii pe care ii cunoaste inca din anul 1947 si a luat parte la adunarile subversive ce s-au tinut la Mironescu Alexandru acasa, unde au purtat discutii dusmanoase, preconizand schimbarea formei de guvernamant R.P.R.”

De fapt, aceste “adunari subversive” erau intrunirile miscarii “Rugului Aprins”, cu preocupari in principal duhovnicesti. Sandu Tudor, mentorul miscarii, l-a indemnat la un moment dat sa se mute la Schitul Rarau, insa a ramas la Lainici. Prezenta in Bucuresti era insa destul de deasa. La interogatoriu a recunoscut, de exemplu, ca in aprilie 1957 a “plecat la Bucuresti la Institutul Teologic pentru a gasi materialul necesar intocmirii tezei de licenta. Aici s-a intalnit cu Plamadeala Leonida si Teodosie Cuciuc care erau la institut la studii. “

Intalnirile, precum se vede, le avea tot cu persoane “periculoase”. O asemenea persoana era, de exemplu, si Ioan Stoianovici. Acestuia ii spune ca “din principiile legionare se pot armoniza cu crestinismul credinta in viata de apoi si ideile din legea muncii, precum si ajutorul reciproc. ” Toate aceste prietenii vor fi capuri de acuzare pentru Parintele Adrian.

Tanarului Zamfiroiu Grigore, care avea cunostintele teologice necesare, i-a dat sfatul sa se preoteasca. Motivele pentru care l-a indemnat sa se preoteasca erau mai multe. Unul insa deranja rau stapanirea: “ca pe linia credintei, ca preot, sa combata materialismul. Zamfiroiu Grigore a fost de acord sa lupte impotriva comunismului…”

Si, in sfarsit, cea mai grava invinuire i-au adus-o martorii Ziberman Schloim, Struminger Leiba, Stanescu Dumitru… cum ca “a desfasurat activitate impotriva elementelor comuniste si progresiste…”

Pentru toate acestea, pe 8 noiembrie 1958, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militara l-a condamnat pe Parintele Adrian Fageteanu “la 20 (douazeci) ani munca silnica si 10 (zece) ani degradare civica… Se dispune confiscarea totala a averii personale… “

Dumnezeu l-a tinut in viata si, in 1964 la amnistierea detinutilor politici, si-a reluat misiunea duhovniceasca. A trecut prin mai multe parohii, apoi pe la Manastirea Viforata si, in sfarsit, la Manastirea Antim. Aici l-am intalnit dupa Revolutie.

Era cautat de credinciosi. Mai ales de tinerii interesati de viata duhovniceasca. Pe deasupra, cu multa pasiune, se framanta sa ridice un asezamant in Eparhia Sloboziei si Calarasilor.

Acum, la venerabila-i varsta, Parintele Adrian s-a retras la Schitul “Locurele”, apartinator Manastirii Lainici, asteptand plecarea la Stapanul pe Care L-a slujit intreaga viata. Poate ca l-a adus aici nostalgia dupa experienta duhovniceasca din anii tineretii.

+ I.P.S. Andrei Andreicut

Parintele Adrian Fageteanu a trecut la cele vesnice, in data 27.09.2011…aproape de Stapanul pe Care L-a slujit intreaga viata. Sa-i fie somnul lin.

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-adrian-fageteanu-69710.html

                        Ce-i visul?…

Ce-i visul dacă nu himeră?
Mă-ntreb întors din paradis;
Ce am visat a fost prescris –
Dorinţ-ascunsă într-o sferă.

Sunt clipe-n care poţi trăi
Ce pe pământ nu se-ntâlneşte –
Nimeni nu vede, nu bârfeşte,
Iar când revii, poţi plănui.

Şi-aşa pluteşti în alte sfere
Şi construieşti o lume-a ta –
Nimic nu-i poate afecta
Pe cei din jur, doar sunt himere!

Da, visele-s lumi paralele,
În care poţi a te salva…

12 martie ’00
Bucureşti

        Boris David

http://www.darisbasarab.com/

Apariţia volumului “Bună ziua, Bade Ioane!”, editura “Cuget Românesc, aparţinând scriitorului Ioan Miclău, certifică încă odată poziţia autorului, iubitor de limbă şi de neam.

“Limba românească este preţioasa dăruire, roditoare veşniciei reînvierii de neam, de popor, dăruită de Dumnezeu”.

Emoţionantă este această carte inedită, dedicată Prof. Dr. Artur Silvestri, “geniul născut din geniul neamului său românesc”.

Structurată în şase capitole, autorul încearcă o diversificare tematică pornind de la articole, studii, proză, versuri, cugetări. Paginile sale ne duc cu gândul la Sadoveanu prin limba folosită plină de autenticitate.

Ne atenţionează încă de la începutul cărţii : “Să nu neglijăm izvoarele folclorice şi pe acestea să le sfinţim!”

Ţăranul român are un loc aparte în sufletul scriitorului. Se apropie de viziunea lui Petre Ţuţea, pentru acesta,  “ţăranul este omul absolut”.

Interesul pentru societatea românească a rămas viu, chiar dacă este departe de ţară. Îngenunchează în faţa celui ce munceşte pământul, azi atât de oropsit. ”De la observaţie directă la raţionament” reuşeşte să facă o radigrafie societăţii româneşti, cu bune şi rele, cu multă amărăciune…

Deşi nu are pretenţia de a fi “filozof “, studiile autorului  ne arată  că în termeni generali, filosofia sa este studiul critic, speculativ sau analitic al exteriorului şi interiorului în plus faţă de studiul reflectiv asupra metodei de studiere a unor asemenea subiecte. Da, “utopiile trebuiesc tăiate, nu capetele oamenilor”.

Avem prin Ioan Miclău un iubitor de pământ străbun. Un nostalgic al tradiţiilor noastre străbune, un iubitor de doine, şi mai ales de Eminescu.

Este un păstrător al valorilor noastre culturale şi creştine. O bucată de ţarină, un izvor, o horă bihoreană, o lacrimă, o rugăciune. O inimă ce bate pentru ţara sa, pentru credinţă şi neam.

Scriitorul IOAN MICLĂU prin cartea sa,  aduce  o frumoasă “Odă de Iubire”!!!

MARIANA GURZA

Timisoara