Cuvânt și iubire

                  Cine eşti tu…?!

Cine eşti tu?! mă întreb eu adesea
Cea cui îi scriu tot ce sufletu-mi ţese
Chiar de-i gând plin de raze de soare
Chiar de-i negura nopţii ce-n zare
Tot mai des îmi apare, şi-n minte,
Tot mai des mă scufundă-n morminte.

Eşti imaginea celei ce-odată,
Dintr-o joac-a schimbat viaţa-mi toată,
Cea ce ieri îmi furai gânduri toate,
Jurăminte smulgând pân’ la moarte,
Sau eşti doar o nălucă anume
Ce-am creat-o-ntr-a mea tristă lume?

Tu nu vezi cum adeseori pagini
Umplu doar cu acele imagini
Care-n viaţă mi-au dat numai soare
Ce sclipea într-a ochilor tăi doar culoare
Luminând orice urmă de umbră
Ce-mi scăpa din a minţii penumbră?

Dar tot eu dau hârtiei adesea
Mărturii ale unei obsesii
Cea ce mintea ades mi-o-nfierbântă
Cu-n destin ce nu poate să mintă
Căutând ca alături de tine
Pe ascuns să port crucea din mine.

Da, mă-ntreb, cine eşti tu aceea
Care-mi smulgi pe ascuns adevărul
Chiar de-l scriu pe o simplă hârtie
Şi dorind ca nimic să se ştie
Nu pun timbre, nu pun nici adrese,
Să fiu sigur că-n lume nu iese.

15 noiembrie ’80
Braşov

Boris David

Viața cu și fără Dumnezeu

Toţi membri societăţii sunt datori să slujească lui Dumnezeu. Sfinţii, eroii, conducătorii de oameni, creatorii de frumos, gândi­torii şi oamenii de ştiinţă, educatorii şi iconomii, toţi, pe tărâmul lor, prin mijloacele lor de lucru, fără a face neapărat teologie, au datoria să-şi dedice munca lui Dumnezeu, Cel ce i-a dăruit cu ta­lantul pe care-l au, ca să-l întoarcă înapoi înmulţit.

Deşi nu li se cere un militantism creştin, ei sunt angajaţi prin însăşi condiţia umană în a sluji fie lui Dumnezeu, fie satanei, fără echivoc, fără posibilitate de neutralitate.

Un poet nu trebuie să scrie psalmi şi rugăciuni pentru a fi creştin, ci creştinismul lui să respire din frumuseţea şi adevărul exprimate în versuri. Un om de ştiinţă, fie că lucrează cu mate­ria moartă, cu matematica, geometria, astronomia, fie că studi­ază viaţa şi omul, poate sfinţi ştiinţa prin rugăciunea sa, prin gândirea sa, prin conştiinţa sa, prin finalitatea pe care o dă lu­crării sale. În faţa atomului dezagregat savantul vede că materia nu are existenţă în sine, şi atunci intră în planul religios, crede şi îşi dezleagă problemele sale de conştiinţă.

Nimeni însă nu are răspunderi mai evidente ca oamenii ce conduc oameni şi nici nu există un alt domeniu mai dificil de încreştinat decât cel politic. Trebuie reabilitată noţiunea de poli­tic ori dacă nu, înlocuită, căci ea are un conţinut şi un sens nobil.

Clericii înşişi sunt oameni politici (ai polisului), căci sunt conducători de oameni. Ei au obligaţia şi datoria să se pronunţe salutar în toate problemele omeneşti. Ei formează puterea spi­rituală, nu în sensul că se ocupă numai de suflet, ci pentru că mijloacele lor de acţiune sunt cuvântul şi slujirea sfântă. Ei tre­buie să mărturisească adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu cu toate riscurile, să slujească poporul şi să se jertfească pentru bi­nele lui.

Clerul, creatorii de artă şi gânditorii sunt chemaţi să orien­teze şi apoi să structureze în bine lumea. Oamenii politici, edu­catorii şi iconomii sunt chemaţi să organizeze şi să valorizeze lumea – şi aceştia sunt cei mai tentaţi, din orgoliu, dorinţa de dominare şi egoism, să nu mai asculte de legile morale.

Idealul este ca puterea spirituală şi cea politică să colaboreze în acelaşi scop sfânt. Deci nici cezaro-papism, dar nici papo-cezarism, ci colaborarea în duh şi în lucrare creştină.

Lumea stă în mâinile lui Dumnezeu. Hristos lucrează prin oameni în diversitate, El fiind unitatea lumii întregi.

Ioan Ianolide

Sursa: Crestin ortodox

  Maria Diana Popescu a debutat cu poeme, în 2002, cu o splendidă carte al cărei simplu titlu te face să tresari: „Lumea dintre gânduri”. Gândul-cogito-ul Mariei Diana Popescu – inteligenţă manifestă în dimensiunea cea mai vibratorie a poetului – este cel ce se auto-explorează în estetic, cu inconfundabil tonus propriu, în următoarele-i cărţi: „Trecutul din clipă”, „Urma de stea”, „Atingerea de înger”, „Vechimea veşniciei”, (titlu-sofism), „Cursuri de şantaj” (ascuţime civic-polemică), „Cai crucificaţi la simpozioane” (superb oximoronic recurs la un Delacroix – Dali , dadaist-paranoic), „Imperfectul perfect”, „Restul este legendă”. Parantezele mele sunt doar nuanţate atingeri la un dat-posibil trend oximoronic al acestei poetese-surpriză. Aş zice că este ceva din viitorul precipitat al liricii româneşti, iar poeta aceasta este una dintre zveltele prefigurări ale unei altfel-de-poezii: poezia rupturii de uriaşul munte rezidual al scriiturii literare ante-lovilutzie, ca finish al unui secol şi mileniu. O ruptură ce apelează impetuos la ecologizarea îndrăzneaţă a vastului teren, otrăvit de grafomania decadenţei „epocii” inflamatului sistem cenzorial tiranic. Lucrul jurnalistic relevă o vocaţie certă a moralei pledate acut, dintr-o suferinţă şi co-participare la vindecare, una catarsică.
Simţul impetuos-civic al acestei fiinţe definite ca fragilă, însă, paradoxal, puternic energetică, este salutar remarcat de acad. Gheorghe Păun într-o schiţă de portret: „Pregătită parcă să mângâie pe creştet în fiecare clipă, dar şi mintoasă până aproape de limita agresivităţii (…), îndrăgostită vizibil de limba română”… Într-un schimb straniu de cuvinte pe firul telefonic, am simţit cu stingherire ceva rar la noua generaţie literară, nevoia de a iubi, pe care o consider mai importantă la om decât cea de a fi iubit. Aceeaşi senzaţie am avut-o şi faţă cu avalanşa ei de întrebări ce izvodesc dintr-o inconfundabilă-chemătoare fervoare a comunicării elevate. Se prea poate să resimt, la anii mei, furibund arşi în căutarea de sine, o anume prejudecată, o anume inhibiţie ce va fi a celui dedulcit (…) la desfătarea, la darurile de la suflet la suflet, în sus, spre resorbţia spirituală imponderabilă, sacralizantă, despre care tac toţi cei asemenea nouă. Gemenii- semeni, care numiţi aşa de mine, l-au cam re-tulburat pe Al Cistelecan. Un prim volum de publicistică culturală, din care se accentuează atitudinal personalitatea nesăţioasă, sinergică-rezonantă cu Lumea, pare a fi „Dialoguri privilegiate” . La atare spirit arhitectonic, vom saluta empatic total o atitudine care nu este singulară, ci prefigurează reacţia unei întregi generaţii: frustrate ci nu delirând mesianic-patologic, viguroasă prin duh, ci nu deviind în câmpul negaţionismului fracturist: dovadă remarcabilele ei editoriale din revista Agero, Stuttgart. Fericita îmbinare între feminitatea delicată a psihologiei percepţiei- receptării-reflectării – recte deschiderii spre interpretare semiotică, plurisemantică, lirica recentului ei volum, reiese negreşit prin luciditatea spontană a discursului, contopind impulsurile unei interiorităţii ultra-active, revărsată prin oglindire analogică în exotericul realului şi colocviind cu el de pe poziţii morale paleriene. Deducem o experienţă ezoterică pregnantă, o ardere peste măsură, cu atingere, ci nu mimesis al celeilalte Popescu: Simona cea răsfăţată primejdios de strategiile promoţionale dâmbovite, cu dubioase antecedente: Nichita Stănescu şi, recent, Mircea Cărtărescu.
Maria Diana Popescu este, evident, în marş superb spre şi întru autocunoaştere, via livresca, însă tensiunile înnoitoare şi benefice pentru cel atras de sensul stării – rostuirii Poetului în Cetate – sunt izbucuri limpezi din adâncimi bogate ale Însufleţirii empatice, iubitoare de semeni. Aici s-ar putea remarca, eventual, ceea ce acad. Gheorghe Păun constată sobru şi judicios: un nucleu intim agitat şi cu foame de eliberare, de „răzvrătire a „rănii poetice”, a „unui spirit liber, interogativ, bântuit (aş zice întru mântuire! – n.m.) de setea de dreptate („existenţială”), cu un solid antrenament filosofic, livresc sau dobândit prin iluminare poetica”. (NE) întâmplarea unui recent dialog cu jurnalista-poetă mi-a indus instantaneu acea stare rezonantă „privilegiată” în reciprocitate. Maria Diana Popescu este lucrată de gând-cuvânt-reprezentare-semn, quadratură a cercului, superb comentată de Ştefan Augustin Doinaş.
Poezia de faţă merită lectura duminicală, deşi este suma unor „munci” în accepţia zicerii „muncit de gânduri”: vădit fertilă pe ogorul semantic. Răsare peste crepuscularul-convulsiv al liricii înregimentate, iată, o poezie a patosului re-înnăscut, epifanic-genomic. Lazaretul prin care stihia îşi târşeşte şoşonii perorând habotnic-răstit-senil despre „metri cubi de cultură”, are a se teme de viitorul (pe care, oricum, nu mai are organon-ul de a-l sesiza), ambetat de impotenţa naturală a „consumatorului” de literatură-gândire. Generaţia Mariei Diana Popescu nu este nici măcar de amăgit cu hilarul colorism de paradă pe spectrul roşu-stacojiu-retard-portocălâi, etc. Arderea lucid tăioasă a poeziei-pamflet-eseu- ars-poetica a Mariei Diana Popescu fiind recursivă la eternul rost al poeziei, să ne desfătăm (să ne dez- feciorim?!) în facerile şi desfacerile unei prezenţe poetice, harnice spiritual şi cu simţ etic ce abia se diferenţiază de travaliul estetic, năvalnic asumat.
Maria Diana Popescu gândeşte poetic şi enunţă filosofic. Spiritul se înnoieşte, inversând timpul, prin arderea intensă a corporalităţii. Pledoaria ei este socratică şi transcende derizoriul umbros istoric. Istoria ei este a ID-ului personal versus unul al deidentificării colective. „Cu poeme-celule, într-o incintă virtuală a spiritului- templu”, este enunţat clar refuzul „ochiului de control” şi Diana mitosului eladic are „în tolbă arcul şi săgeţile”: eroismul acesta revine reîncărcat de superbia unui nou panteon semantic.
Trimiterile mito-poetice abundă în lirica ei. Simbolistica este fertil cultivată în enunţul eseistic, aparent confortabil, tonul polemic fiind a(le)goric. Încet-încet, cartea ne conduce în interiorul acelei sus-citate gândiri poetice a lumii. Acest freamăt semantic creşte cu paginarea labirintică şi întinde între-adevăr un halou-năvod de vrajă, de magie. Vulturul lui Etana îi poartă fiinţa în levitaţia şi scrutările diafane, în acalmia sau reveriile privilegiului cuvintelor de a „umbla prin cer” desculţe, zborul fiind desculţ şi concentrat pe focalizări infraroşii şi infraseismice care scanează, semiotic, o geografie a libertăţii observate ca întreg planetar, un zbor nocturn. Extragerea memoriei freatice a emoţiilor arse, relevă substanţă poetică pură.
E păcat să ne grăbim a pătrunde lecturând frugal „nălucirile” de încercare iniţiatică din acest labirint asumat şi deschis nouă, ca o captivitate iluzorie: se cere re-lectura şi revenirea, spre a decoda semnele lăsate mistic-religios de fantasma luminoasă a spiritului poetic, vânat de zeitatea vânătoarei sublime, Diana, într-o prelucă sanctuarică, la care are acces ca orice zeiţă.
Să ne (re)cunoaştem prin poezia uneia dintre cele mai interesante voci înnoitoare ale liricii româneşti actuale. Nu fac o impietate ori indiscreţie, dacă preiau mesajul autografic care mi-a muiat inima, recunosc: „Caut oameni să-i îmbrăţişez”. Altfel, aşadar, decât cinicul-sceptic Diogene, Câinele Înstelat, şi altfel decum Emil Cioran: prin aceea că Maria Diana Popescu îşi extrage şi face auzit flaut dintr-o spărtură a luminii – poezia empatiei divinului. Un mare pictor contemporan român aflat în Portugalia, are o viziune a genezei, în care, alături de Creator şi bivalent pancretic – întrupează umanul fiind Femeie.
Spiritele gemene se caută şi, uneori, se recunosc în starea de levitaţie a logosului străpuns: cu săgeata; ei bine, este săgeata ce ne prelungeşte fiinţa şi nu se mai întoarce… Salut întinerind bătrâneşte, un răsărit frumos care „aprinde întunericul”, adică răspund îmbrăţişării, cu bucuria unică a cunoaşterii în sensul originar, vechi-testamentar.

Eugen Evu

Sursa: Revista ART – EMIS

Muzeul Ţăranului Român profanat de homosexuali ! Care este motivul pentru care M.Ţ.R e ţinta mişcării gay ? Nimeni nu-şi  aduce aminte ca M.Ţ.R să fi organizat o segregaţie sexuală, să fi interzis vreunuia din membrii declaraţi ai orientării gay să-i viziteze sălile şi să-i asculte discursul muzeal . Nu există şi n-a existat vreodată o interdicţie marcată oficial printr-o plăcuţă sau afiş public, care să fi blocat vreunui gay intrarea în spaţiul muzeal.

N-a existat nici o măsură a conducerilor instituţiei M.Ţ.R, care să oblige vreun homosexual minoritar să se legitimeze, să prezinte documente care să-i dee în vileag orientarea sau să cumpere biletul de intrare mai scump !

Pe suprafaţa, interioară sau exterioară, a zidurilor M.Ţ.R n-au existat şi nici nu vor exista vreodată ziceri ancestrale ale Ţăranului Român care, în numele Tradiţiei, să fi înfierat această desfrânare / orientare iar instituţia M.Ţ.R n-a avut niciodată printre preocupări să opună public persoana duhovnicească a Ţăranului Român, persoanelor a căror ,,trup s-a abătut de la calea sa pe pământ’’. (Facerea / 6,12). Şi atunci, de ce a ţinut morţiş acest grup de băştinaşi şi băştinaşe gay să vină tocmai aici, într-un loc incompatibil cu orientarea lor, să violeze arhetipul ancestral al unui întreg popor, propagând mediatic o derivă ontologică care ne-a costat Potopul!

De ce tac şi de ce apără acest viol fără precedent, noile organe ale statului, ale USL-ului, pentru a căror biruinţă am înfruntat gerul zile în şir ? ! De ce nu stopează urgent sacrilegiul?! De ce harnicele Antene ale patriei fac politica struţului, în acest timp smintit, când unii pregătesc să ne arunce în uitare ca pe etrusci ? ! Profanarea unui cimitir creştin, evreiesc sau islamic, ca mizerabil viol al unui loc de veci, este totuşi benignă, faţă de violarea, în plină civilizaţie, a modelului dăinuirii unui întreg poporului.

Români, fără tradiţia Tăranului Român dispărem ca etruscii ! După 30 de ani şi mai bine, schimbat-au buldozerele cu gay !

Creştini, treziţi-vă şi apăraţi definiţia României în ochii lui Dumnezeu ! Popor român, lasă Piaţa Universităţii unde e şi apără-ţi grabnic dăinuirea şi Modelul umanităţii tale specifice ! Ia seama, acum sublima Piaţă s-a mutat la M.Ţ.R.

În numele Cuvântului lui Dumnezeu, români, veniţi toţi la Piaţa Universităţii de la Muzeul Ţăranului Român ! Apăraţi-vă Tradiţia ! Nişte smintiţi au hotărât să fim etruscii lor !

Cerem statului român anchetarea rapidă a autorilor profanării, începând cu a directorului  general al M.Ţ.R, cu a ministrului M.A.I  şi a trupelor poliţiei şi jandarmeriei care, în seara de 20/ 02 /2013,  au garantat succesul profanării…

Fundaţia Anastasia
Acad. Dr. Prof. Univ. Sorin Dumitrescu, pictor

sursa: culturavietii.ro

Fundata, sat de deportaţi. În imagine, casă din timpul deportaţilor în Bărăgan.

(Florin Eşanu/Epoch Times)

***

În pofida renumelui de „Grânar al Ţării”, Bărăganul nu este un ţinut prea ospitalier, având cea mai mare diferenţă dintre temperaturile de iarnă şi de vară din România; de aceea, are şi cea mai mică densitate a populaţiei dintre toate zonele ţării. Cu toate acestea, nimeni nu l-a numit, până în anul 1951, „Siberia României”. Acest tragic renume i-a fost adăugat nu doar din pricina climei aspre, ci şi pentru că a devenit pentru câţiva ani tărâm al deportaţilor sau, în graiul local, al surghiuniţilor.

„Siberiada românească” a fost pusă la cale de Securitate, care, în anul 1950, a finalizat planul de deportare din regiunea de graniţă cu Iugoslavia „a elementelor care prezintă un pericol prin prezenţa lor în zonă”. În contextul încordării relaţiilor dintre România şi Iugoslavia, în anul 1948, urmând modelul sovietic, Ministerul de Interne al Republicii Populare Române a dat, la 15 martie 1951, următorul decret: „Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în aceste centre, precum şi mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările lor faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate”.

Erau vizaţi 40.320 de locuitori din Vestul României. Securitatea i-a clasificat astfel: 1130 – cetăţeni străini, 8.477 – basarabeni, 3.557 – macedoneni, 2.344 – persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului, 257 – germani, 1.054 – „titoişti”, 1.218 – persoane cu rude care fugiseră în străinătate, 367 – persoane care ajutaseră rezistenţa anticomunistă, 731 de „duşmani ai regimului socialist”, 19.034 – chiaburi şi cârciumari, 162 – foşti moşieri şi industriaşi şi 341 de „criminali deţinuţi”. Numărul total includea şi 590 de persoane care locuiau în afara zonei de frontieră. În cadrul acestui plan diabolic, toţi cei vizaţi trebuiau strămutaţi în zona Ialomiţei, din Bărăgan, şi în zona Brăila – Galaţi.

Deportările au început în noaptea de Rusalii, 17 – 18 iunie 1951, şi au fost efectuate de peste 10.000 de militari mobilizaţi, ofiţeri şi soldaţi, sub comanda generalilor Mihail Burcă şi Eremia Popescu, din conducerea Ministerului de Interne. Pentru transportul deportaţilor a fost nevoie de 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane. Atunci au fost luaţi cu forţa şi duşi în Bărăgan români, aromâni, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi din Nordul Bucovinei. Aceasta a fost a doua mare deportare din istoria României, după deportările din ianuarie 1945, când peste 70.000 de oameni au fost deportaţi în Uniunea Sovietică.

Fundata, singurul sat de foşti deportaţi, din judeţul Ialomiţa, care nu a fost desfiinţat după 1956, aparţine de comuna Perieţi şi este situat la câţiva kilometri de lacul şi de halta C.F.R. Fundata. Cercetând oamenii şi satul la faţa locului, am aflat de la un bătrân că deportaţii din Banat trebuiau duşi pe malul lacului Fundata, dar pentru că urmau să lucreze la Gospodăria Agricolă de Stat (G.A.S.) Perieţi, au fost coborâţi din tren la halta cu acelaşi nume. Am aflat şi alte amănunte: între 1951 şi 1956, călătorii nu aveau voie să se urce în tren la gara din Perieţi, aflată lângă satul întemeiat de deportaţi, ci doar să coboare! Totuşi, unii surghiuniţi izbuteau să mai plece la cumpărături, deşi în Fundata bântuiau 16 miliţieni pedeştri şi cinci călare.

Satul este tipic câmpiei, dar casele sunt mai prăpădite decât cele din alte aşezări ialomiţene. Se simte sărăcia. Oamenii au rămas bănuitori, chiar şi cei care au venit aici după 1956, când deportaţilor li s-a permis să plece încotro au văzut cu ochii. La intrarea dinspre gară, atrage atenţia un monument înălţat „În amintirea celor 12.798 familii, totalizând 40.320 persoane, cărora li s-a stabilit domiciiul obligatoriu, în anul 1951, în 18 localităţi din Bărăgan”.

Din cinci localităţi, întemeiate de surghiuniţi în actualul judeţ Ialomiţa, a mai rămas doar Fundata, deşi comuniştii au încercat să-i şteargă urmele şi acesteia. Relatările celor care, din diferite motive, n-au mai plecat din „Siberia României”, sunt cutremurătoare.

Când am stat de vorbă cu Tamara Latutovici, avea 83 de ani, dar, în pofida încercărilor prin care trecuse, se ţinea destul de bine. Era refugiată, din anul 1944, din satul Briceni, din fostul judeţ Hotin. La intrarea Armatei Roşii în România, s-a ascuns, cu soţul ei, tot refugiat, prin păduri, prin mânăstiri, fiindcă ruşii vroiau să-i ducă înapoi, peste Prut. Au rătăcit prin judeţul Vâlcea. Reuşind să-şi facă rost de acte de identitate, au primit, la reforma agrară din anul 1945, 5 ha, fiind stabiliţi la Jamul Mare, chiar lângă frontiera cu Iugoslavia. În 1951, au fost ridicaţi, împreună cu fetiţa lor de doar doi ani, şi li s-a stabilit domiciliul obligatoriu la Fundata. Mai întâi au stat într-o colibă, apoi într-un bordei. Până toamna, şi-au făcut o cameră din chirpici. După 1956, aproape toţi românii, aromânii şi şvabii din Banat au plecat din Fundata. Soţilor Latutovici şi celor care mai rămăseseră aici li s-au oferit locuinţe la Slobozia, dar ei nu au mai vrut să plece nicăieri. Abia după Revoluţia din Decembrie 1989 a fost electrificat şi satul Fundata…

Când am fost acolo, Ion Ciomârtan, alt refugiat, din Sălcuţa, de lângă Tighina, împlinise 95 de ani. „La noi, în Bugeac, este un hotar vestit, Valul lui Traian, de la Nistru până la apa Cogâlnicului, dar Bărăganul nu are hotar”, spunea Ion Ciomârtan. Trecuse cam prin aceleaşi întâmplări ca soţii Latutovici şi alţi refugiaţi de peste Prut. Evadase de sub nasul sovieticilor, ajunsese în Bărăgan (!), iar în primăvara anului 1947 se stabilise la Lovrin, pe lângă Jimbolia. Se ţinuse tare, sfidând autorităţile comuniste chiar şi în timpul domiciliului obligatoriu. Nimeni nu a mai izbutit să-l convingă să mai plece din Fundata. Acolo era viaţa lui, cu multele necazuri şi cu puţinele bucurii…

Fundata nu este sat, ci lacrimă pe faţa Bărăganului, pe care lumina aprigă a Soarelui de acolo încă nu a uscat-o, păstrând-o ca pe o rouă peste seceta istoriei recente a României, ce aşteaptă o ploaie curată, justiţiară.

Adrian Bucurescu

Sursa: http://epochtimes-romania.com/news/un-ultim-sat-al-deportatilor-fundata—183721

“De câte ori un creştin s-apucă la noi să scrie un rând ca să lumineze neamul – presa este lumina, după cum zic d-nia lor – de atâtea ori pune mâna-n raft şi scoate la iveală o carte nemţească sau una franţuzească şi răsfoieşte până ce găseşte ce-i trebuie. Precum ni s-aduc toate d-a gata din străinătate şi n-avem alt chin decât să băgăm mânile în mânicele paltonului venit de la Viena şi piciorul în cizma pariziană, fără a ne preocupa mai departe din câte elemente economice se compun lucurile, tot astfel facem şi cu cunoştinţele; le luă frumos din cărţi străine, le aşternem pe hârtie în limbă păsărească şi facem ca negustorul care nu-şi dă nici el seama de unde -i vine marfa, numai să se treacă. Chiar învăţaţii noştri, când vor să polemizeze, polemizează cu citate. Cutare minune a străinătăţii, d. X sau Y, a vorbit cutare lucru, deci trebuie să fie neapărat adevărat şi să se potrivească , pentru că au ieşit dintr-o minunată morişcă de creier.”

(fragment din Mihai Eminescu – Scrieri politice)

Eminescu ne îndeamnă fără încetare să venim la Biserică, Mama Neamului Românesc. “Atâta foc, atâta aur, / Ş’atâtea lucruri sfinte / Peste’ntunericul vieţei / Ai revărsat părinte”…

Eminescu şi-a mărturisit credinţa ortodoxă în mod public.

Mihai Eminescu se bucură de evlavia populară, pentru cei care văd şi ştiu să simtă aşa ceva.

Eminescu ne înfrumuseţează viaţa sufletească, ne învaţă mereu să trăim frumos, oficiază pentru Unire alături de Ştefan cel Mare şi Sfânt, într-un efort evident, din sânul BOR, iar biserica, fără nici o îndoială, în smerita şi jertfelnica ei lucrare liturgică şi misionară, este păstrătoare de Neam, întru Unire.

Eminescu ne îndeamnă fără încetare să venim la Biserică, Mama Neamului Românesc.

Noi creştinii auzim chemarea lui Eminescu, Biserica ortodoxă Română, Mama Neamului Românesc. Şi unii preoţi, la predică întreabă: Ce spune Mihai Eminescu? Biserica Ortodoxă Română este Mama Neamului Românesc. Ne cheamă la  biserică. Duceţi în lume şi celorlalţi creştini această chemare. Formularea aceasta a venit din rândul creştinilor spre toată suflarea româneacă şi spre preoţi, a venit prin Mihai Eminescu. Creştinii au evlavie, au căldură sufletească faţă de Eminescu. Dumineca la altar îl pun în pomelnicul personal,  rostesc şi numele lui Mihai Eminescu. Unii creştini îl roagă pe preot să facă o slujbă de pomenire-e vorba, pentru cei care nu ştiu, de o slujbă de pomenire de aproximativ 15 minute, în continuarea sfintei Liturghii-pentru Mihai Eminescu şi desigur pe lista  de pomenire pot trece pe oricine, dar şi pe cei din familie, trecuţi la viaţa de dincolo. Mihai Eminescu nu este singur, este activ, indiferent de potrivnicii.

În 1888, Veronica Micle reuşeste să-l ia pe Eminescu din Botoşani, din casa Henrietei, sora poetului şi să-l însoţeasca în Bucuresti. Veronica Micle ştia că Eminescu este în deplinătatea facultăţilor sale mintale. Veronica Micle înţelesese că Eminescu trebuia să dispară din vizorul oficialităţilor, care-l arestaseră, îl internaseră la ospiciu, oficialităţi care au pus la cale intimidarea lui prin adevarate torturi fizice-fusese batut cu funia , iarna, in timp ce se arunca pe el, cu găleata, apă rece, a fost tratat medicamentos abuziv şi distructiv cu buna ştiinţă, i s-au adus perturbari grave pe planul existenţei sale fizice, dar organisul său încă mai rezista. Oficialităţile nu ştiau unde dispăruse Eminescu. Fusese arestat ca un autentic deţinut politic, din cauza activitaţii sale de ziarist. Exact la aceasta activitate va reveni acum, din clandestinitate. Incepe să publice din nou o serie de articole, desigur nesemnate, în presa vremii. Viaţa politică se înviorează. Mihai Eminescu, nici înainte de 28 iunie 1883 , când a fost arestat şi nici în timpul detenţiei, nu a acceptat nici un compromis. Era în serviciul poporului român şi în cele ale ţarii nu avea de cedat nimic. În urma unui articol polemic apărut pe data de 13 ianuarie 1889, lumea oficialităţilor politice se dezechilibrează, guvernul de coaliţie format din alianţa conservatorilor cu liberalii, se destramă. Era mâna lui Eminescu. Colegii de breaslă care-i publicau articolele şi-au recâştigat astfel demnitatea. Pentru ei Eminescu era aceeaşi minte luminată pe care o ştiau de dinainte de a fi arestat. Cel mai mare ziarist al Romaniei se întorsese la meseria sa de ziarist. Oficialităţile îşi dau seama că Mihai Eminescu şi-a reocupat locul în viaţa publică. Poliţia, serviciile secrete intră în alertă, căutându-l. Îi descopera adresa unde se refugiase cu Veronica Micle. Este din nou arestat, în aceeaşi manieră brutală ca în 1883 şi internat la ospiciu. Încă din 1883 guvernanţii au călcat în picioare legislaţia ţării, practicând răpirea de persoană, internarea abuzivă, cu toate practicile condamnabile, torturarea fizica şi medicamentoasă. Terorism de stat! Celei mai luminate personalităţi nu i s-a acordat calea unui proces, în urma căruia urma să fie condamnat sau achitat. Celui ce a reuşit să statueze legea şi cinstea ca un dat obligatoriu pentru toţi, i se refuză legile ţării. Politicienii-industriaşii-finanţiştii de atunci, se comportă cu el ca nişte oameni ai fărădelegii. În aceste circumstanţe îl vizitează Alexandru Vlahuţă la ospiciu:(Din articolului Eminescu bolnav, de A. Vlahuţă, din “Curentul Eminescu şi o poezie nouă”, Tip. “Lupta”, 1892, republicat în revista Flacăra, an III, nr. 35-14 iunie 1914) : “M-a cunoscut şi i’a părut bine când m-a văzut. M’a întrebat de prieteni, căinându-i şi vorbind de ei cu milă, ca de nişte oameni pierduţi, sau foarte nenorociţi”.

M-a cunoscut. Cu alte cuvinte Vlahuţă se aştepta ca sub efectul medicamentelor să fie într-o stare de letargie, în care să nu-şi mai recunoască prietenii, sau să nu poată vorbi.

M-a întrebat de prieteni, căinându-i. Nu s-a plâns de situaţia în care se afla. Nu şi-a îndreptat cuvintele spre cei făradelege, a căror victimă era. Mintea sa era în purtare de grijă faţă de prieteni. Pe ei îi deplânse. Doamne, ce uriaş, în pace şi linişte sufletească! Numai un om cu sufletul îndumnezeit poate vorbi aşa. Cu un suflet de stâncă. De acolo, din altarul sufletului său, Eminescu oficia. De ce-i compătimea? Ştia că nu sunt destul de îmbunătăţiţi sufleteşte, pentru a face faţă urgiilor lumii acesteia, care acum se vor revărsa şi mai mult peste ei. Vorbind de ei cu milă. De unde atâta mila? Doamne ai milă de noi! Domnul are milă de noi, dar şi noi trebuie să avem milă de cei în dificultate. Şi Eminescu avea.

Oamenii din lume, cât de cât îndumnezeiţi şi călugării încercaţi nu se clatină nici în ultima clipă a vieţii, pentru a nu-l lasa pe vrăjmaş să le intre în cetatea lor sufletească. Eminescu avea trevzia minţii, veghea permanentă la raiul din sufletul său. Avea o viaţa duhovnicească îmbunătăţită. A trăit într-o bogată viaţa religioasă ortodoxă. Familia Eminescu poate să fi fost familia cu cei mai mulţi călugări din secolul XIX, iar Mihai Eminescu, nepotul, cu cei mai mulţi unchi şi mătuşi în călugărie. Bunicul sau, cântăreţ bisericesc… Raluca, mama poetului, a avut doi fraţi călugări, Calinic şi Iachint, trei surori călugăriţe, Olimpiada, Sofia şi Fevronia şi pe Xenia, nepoată de soră, tot călugăriţă. Dar Raluca, mama poetului? De asemenea cu sufletul la cele înalte. A cumpărat o bisericuţă, încât Eminescu a avut, din fragedă copilărie, o biserică a familiei, chiar pe moşia părinteasacă. Ea mai există şi azi. Mai mult, Eminescu, mergea, pe jos pâna la Mânastirea Agafton, din apropierea Botaşanilor, la mătuşile sale măicuţe aici. Şi rămânea în vacanţe în bucuria celor mânăstireşti. Nu e de mirare că pe 28 iunie în timp ce urma să-l aresteze cu forţa, a cerut pantaloni negri. Să fim cu luare aminte la acest moment. Mihai Eminescu spera să aiba o scăpare, să fie lăsat să se retragă din lume, la o mânăstire…

Numai un suflet de creştin îi deplânge pe alţii, deşi, după toate regulile lumeşti, el, Eminescu, părea a fi de plâns.

Vorbind de ei cu milă, ca de nişte oameni pierduţi. Ştia că nu reuşiseră, încă, să sesizeze Calea şi să meargă pe ea. Doar pe această Cale păcaele se mai pierd, slăbesc, iar cei cu o viaţă mai îndumnerzeită, le ţin la distanţă, nu se lasă înrobiţi de simţuri şi tentaţii. La Eminescu starea sufleteasca a fost toată viaţa într-o evoluţie continuă inclusiv în timpul cumplitei lui detenţii, ceea ce de bună seamă l-a ajutat să nu înebuneasca, aşa cum ar fi dorit unii din cei care-l ţineau în captivitate. Câţi dintre noi pot spune că au evoluat ca Eminescu, pas cu pas, spre cele sfinte? Numai creştinii autentici merg până la jertfa de sine pentru neamul lor. Numai creştinismul plămădeşte oameni de un astfel de caracter. Aceştia nu participă la opresarea propriului neam, dimpotriva. Mihai Eminescu, în momentele evocate în rândurile de mai jos, cu sufletul luminat de Dumnezeu:

“Atâta foc, atâta aur,

Ş’atâtea lucruri sfinte

Peste’ntunericul vieţei

Ai revărsat părinte”…

Atâta foc, atâta aur-din planul ideal, celelst. Intunericul vieţii-planul material. Acest plan material, cu întunericul lui, este sub darurile divinităţii. Focul Sfântului Duh, aurul bogăţiilor spirituale ale raiului. Ai revărsat-generozitatea făra margini a darurilor divine. Lucruri sfinte-învăţăturile Noului Testament, Fecioara Maria, sfinţii, liturghia şi altele. Peste-ntunericul vieţii…Ş toate acestea de la Dumnezeu, pe care, în poemul Luceafărul, îl numeşte Părinte şi Doamne, iar Fecioara Maria este idealul suprem de frumuseţe, cu strălucirile ei dumnezeieşti, între cetele de sfinţi.

Dogma Biserici este clară şi categorică, doar Domnul nostrum Iisus Hristos este fără de păcat. Nu există om fără de păcat. Deci nici Mihai Eminescu nu este fără de păcat. Dacă este cineva fără de păcat, să ridice piatra si să-l lovească. Dintre potrivnicii lui se poate compara vreunul cu viaţa lui Eminescu? S-au căutat cu îndărătnicie momentele care-i pot fi socotite greşeli, păcate. Anii de cumplite suferinţi, 1883-1889, martirajul la care a fost supus nu i-au întunecat lumina lăuntrică, bunătatea, mila faţă de semeni, iar rugăciunea către Dumnezeu a rămas altarul sufletului său. Iertate i-au fost păcatele, prin spovedanie şi împărtăşanie.  Ştiut este că prin jertfa de sânge, pentru credinţă-trecând astfel din viaţa aceasta la Cer-au fost  iertate păcatele martirilor,  azi fiind  sfinţi canonizaţi. Avansăm ideea că Eminescu a pătimit ca un martir şi a murit prin moarte martirică, atât otrăvit, cît şi datorită ultimei lovituri, fatale, în uma căreia a fost plin de sânge. Nu a renunţat cu nici un preţ la idealul unirii tuturor românilor de pe pământul lor  strămoşesc într-o singură ţară, ideal apostolic mântuitor de neam. Suferinţele la care a fost supus nu i-au mutilat sufletul, dimpotrivă. E vorba de profilul spiritual al unui om într-un process de continuă înduhovnicire, îndumnezeire.

„După câteva minute de tăcere  îşi împreună mâinile şi, ridicându-şi aiurit ochii în sus, oftă din adânc şi repetă rar, cu’n glas nespus de sfâşietor: “Of, Doamne, Doamne!…” Era în acest suspin al a lui şi în aceste cuvinte sinteza întregei lui vieţi, şi poate, c’o ultimă fulgerare de conştiinţa, a străbătut în clipa aceea lanţul tuturor suferinţelor lui din copilarie şi până în ceasul în care se afla. M’a podidit plânsul ş’am plecat. De-atunci nu l’am mai putut vedea…”

   Da, i-au sfărâmat organele trupului. Aceasta a fost ordinea de atac împotriva captivului Eminescu. Ajunsese în captivitate perfect sănătos. Dovadă ca a rezistat supliciilor timp de şapte ani.

  Da, un zeu învins , dar zeul acesta era în lanţuri. În lanţuri fiind, l-au lovit…

   Of, Doamne, Doamne!…cât i-am iubit şi cât îi iubesc! Şi iată ce i-au făcut, dragi cititori-îl răstigniră, pâna la moarte, pe crucea suferinţei. Dar intunecimile acestei vieţi nu l-au biruit. Bate la porţile sufletelor noastre să fie primit. Împreună vom birui.

Eminescu a fost mai aproape de Dumnezeu, de aceea iubirea sa a fost mai tare, a supravieţuit, atât în faţa greutăţilor vieţii, cât şi în timpul anilor de martirizare şi faţă de asasinii săi din umbră, sau văzuţi. Eminescu a fost un creştin de cea mai autentică trăire. Mihai Eminescu a construit lumea verbului său, din iubire, atât în timpul vieţii sale ca om liber, cât şi în timpul captivităţii şi martirizării sale. Nu i-a urât nici pe cei care l-au martirizat. Documentaţia nu lasă loc de nici o îndoială. Arma lui Eminescu nu a fost ura, ci adevărul. Avea tăria sfinţilor. N-a urât pe nimeni, dar nici nu a renunţat la lumina adevărului. N-a trădat iubirea, n-a abandonat-o. Iubirea e de sus, de la Părintele luminilor. Cu uşurinţă se poate constata că Eminescu are o influenţă benefică de excepţie asupra Neamului, îl adună din risipire, îi întăreşte capacităţile de solidarizare, îl ajută să-şi trăiască frumos viaţa, îi împodobeşte sufletul, îl fortifică în faţa greutăţilor şi provocărilor vieţii, îl îndeamnă să contribuie la dăinuirea, la eternizarea lui ca neam, dar toate acestea vin de la Eminescu în sufletul nostru, fără ură. Din înălţimile nimbului carpatin, Mihai Eminescu îşi exercită calităţile de sfânt protector al Neamului Românesc! Dinamica prezenţei spirituale eminesciene în viaţa Românilor, ne obligă să fim cu luare aminte. Iar potrivnicii au alte interese. Bate-voi păstorul şi se va pierde turma. Şi Iisus a fost bătut şi răstignit, dar nu şi-a pierdut turma şi nici turma nu s-a pierdut de El. Isus e un model de urmat. Şi Eminescu a fost bătut şi asasinat, dar nu ne-a pierdut şi nici noi nu ne-am pierdut de el.

Veronica Micle şi Mihai Eminescu

Ştefan Micle: 1820-4 august 1879.

Veronica Micle: 22 aprilie 1850-6 august 1889.

Mihai Eminescu: 15 ianuarie 1850-15 iunie 1889.

Veronica Micle este ardeleancă din Năsăud. Tatăl ei, Ilie Câmpeanu, cade eroic , pe câmpul de luptă, sub steagul lui Avram Iancu. Mama sa ,Ana Câmpeanu şi Veronica se refugiază la Iaşi.Veronica termină Şcoala Centrală de Fete din Iaşi în 1863, impresionând prin buna sa pregătire. Cine asistă la acest examen? Ardeleanul Ştefan Micle, profesor universitar,  rectorul Universităţii din Iaşi. Câţi ani avea  prof. Ştefan Micle? Cu treizeci de ani mai mult ca Veronica. O cere în căsătorie. La vârsta de 14 ani Veronica devine soţia profesorului Micle. Au doi copii, Valeria şi Virginia. Când o cunoaşte Mihai Eminescu? In anul 1872, la Viena, unde era student. Intre 1872-1874 a fost student la Berlin. Da, Eminescu se îndrăgostise de Veronica. Ştiţi, dragi cititori câţi poeţi, prozatori, compozitori, pictori, s-au inspirat şi  au creat capodopere,  în astfel de situaţii? Avem în vedere înamorarea pe plan afectiv, romantic, nu iubirea trăită pe plan terestru. Şi Dumneavoastră, în adolescenţă, în tinereţe, aţi fost îndrăgostiţi cu înflăcărare de vreo fată, fără să ştie ea, sau ştiind, dar totul a rămas în imperiul trăirilor sufleteşti. Lui Eminescu de ce îi refuzaţi aşa ceva? Iubirea Dvs. a fost ardentă, fără să fie pământească. Într-un anume fel, aceste trări au fos stocate de Eminescu în amorul înflăcărat(cuvântul e folosit de Eminescu în loc de dragoste, de iubire) al Luceafărului faţă de Cătălina, amor rămas în totalitate pe planurile celeste, sacre. Şi din sufletul poetului, din aceste trăiri, apare poemul Luceafărul, versul genial al spiritualităţii româneşti. A înobilat pentru totdeauna Neamul Românesc. Din rana iubirii neîmpărtăşite. Dragostea terestră, dintre Cătălin şi Cătălina este altceva.

Avea şi Eminescu un chip feminin, care-l inspira. Revenit la Iaşi , in 1875 frecventează şi salonul literar al familiei Micle. Dragostea  lor se manifesta pe planul  înaltei  creaţii poetice. Din această perioada au început să-şi dedice poezii. Pe când, dragi contemporani, asemenea saloane literare şi în anii pe care îi trăim ? Cum de în educaţia altor neamuri astfel de situaţii sunt cunoscute pâna la nivelul unor oameni mai puţin informaţi, iar la noi, sublimul este bagatelizat?

Profesorul Ştefan Micle se stinge din viaţă la 4 august 1879. După această dată Mihai Eminescu îşi exprimă dorinţa de a se căsători cu Veronica Micle.

Impotriva acestei posibile familii s-a viclenit, impidecând-o, Eminescu fiind supus unei adevarate torturi sufletesti. Mai târziu devenise o imposibilitate. Eminescu,  Mirele Neamului Romanesc, ajunsese la  confruntarea finală cu cei ce se impotriveau sfintelor aspiraţii româneşti. De va fi nevoit să-i înfrunte cu preţul propriei vieţi, o va face, dar fără să rişte şi viaţa celei dragi. Tragismul acestei perechi fara pereche va străbate veacurile. Iubirea lui Eminescu a acces în orizontul divinităţii, iubindu-şi restaurator familia cea mare, a tuturor românilor.                                                                                                                

Bibliografie

Valeriu Anania,

Drama divină a lui Hyperion
Imn Eminescului
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu,