„Adevăratul Popor sunt oamenii, cari s-au deprins să tacă (…).
Sunt oamenii simţirilor fine, care au datina să nu flecărească.”
N. Iorga (Ce e Patria?- Conf. 1910 )
Privim şi auzim, citim şi ne trece un fior rece pe şira spinării-ţara e în pradă, mai rău decât în vremea năvălirilor hoardelor barbare.
Numai că atunci bărbaţii în putere purtau la brâu, şi cînd ţineau coarnele plugului, sabia, iar căruţele – se spune din bătrîni – aveau două oişti, căci nu mai era timp de întors.
Era urgie mare, că de-atunci a şi rămas zicerea-Hoo, că nu dau tătarii !
Şi iarăşi e adevărat că bătrînii, femeile şi copiii fugeau în codri adînci să se ascundă. Pericolul vine acum din interior, de la ai noştri, şi de ei unde să te ascunzi, că şi de păduri au avut grijă.
Au râs munţii. Din falnicii codri de altădată, ai căror brazi au purtat şi căciuli dacice, sporind armata lui Decebal, a rămas doar jalea păsărilor, ce n-au unde-şi face cuiburi, şi furia vînturilor, care nu mai au cum legăna frunza, ce doinea jalea şi-amarul unui neam vitregit de istorie, care a biruit destinul, sperând, ca după milenii să trăiască fără lanţuri.
Şi a venit peste noi cu năvală – zice-se – revoluţia, şi ne-a luat prin surprindere democraţia, înţeleasă de cei ce s-au perindat în fruntea ţării, ca libertatea de a vorbi frumos şi de a fura vîrtos în cîrdăşie cu interlopii, mafioţii cu gulere albe sau negre, cu justiţiarii incompetenţi, şi mai ales corupţi, ca libertatea de a minţi cu neruşinare, promiţînd marea cu sarea, ţinând în mâini, în toate ajunurile de alegeri, pungi de plastic cu un kil de orez şi unul de făină, ca arvună pentru fericirea ce va cuprinde poporul dacă-i va alege, când rîurile vor fi de lapte şi malurile de mămăligă.
Şi bieţii oameni buimăciţi de atâta libertate i-au ales când pe unii, când pe alţii, ca să înţeleagă, în sfârşit că au dat drumul celor care şi-au luat singuri libertatea de a-şi face legi pentru ei şi pentru camarila lor, că avocaţii din guverne şi parlament, au făcut, în dispreţul tuturor, legi pentru afacerile cabinetelor personale, că dacă tot e libertate, de ce să nu apere pe cei care au ţepuit statul, care au dat tunuri, sau au falimentat întreprinderi prospere, prin căpuşarea lor, de firmele directorilor şi ale familiilor lor, ori ale politicienilor sponsorizaţi de ei.
După aproape 20 de ani de libertatea lor, putem admira, căzând pe spate, noua generaţie de oameni de afaceri, printre ei şi mulţi politicieni, care, nu numai că au învăţat de la cei mai bătrâni, scoliţi la şcoala generală a turnătoriei naţionale, şi unşi cu toate alifiile, ai celor care mai ieri erau garda pretoriană a lui Ceauşescu, sau trezorierii lui şi azi sunt, nici mai mult , nici mai puţin decât regalişti, cum se face politica îmbogăţirii personale rapide,dar au şi perfecţionat-o, prin ceea ce se numeşte strategia băieţilor deştepţi, ori prin ceea ce duios şi ingenuu numesc cei ce-i apără pe lotrii, inginerii financiare, de fapt hoţii la drumul mare.
Mor de admiraţie cei care se uită la televizor când cutare tinerel, ce se vede de la o poştă că umbla până mai ieri cu pantofii scâlciaţi, îşi etalează averea pe care a putut-o strange întrun singur an, din mandatul de parlamentar, datorită iscusinţei în afaceri, a geniului său de economist, care acuma nu mai poate mânca decât din oale de argint.
Cinismul şi lăbărţarea neruşinată a ţoapei care nu poate trăi decât având şi un apartament pe Coasta de Azur, sau o fermă în California, şi ale cărei odrasle învaţă, de la scoala primară, în Elveţia şi apoi în America, pe bani grei, nu cunoasc margini.
În Occident, pentru a deveni atât de bogat , a fost nevoie de câteva generaţii. Dar ce la alţii nu se poate la noi, nu numai că e îngăduit, dar e şi aplaudat şi invidiat şi devine automat exemplu de succes.
Preţul îl plăteşte prostimea, pe al cărei umăr plâng toţi aleşii, de la preşedintele de ţară, la cel de sindicat, care ascultă –vorba lui nenea Iancu- de voinţa boborului, care, nu-i aşa – e suveran şi are dreptul să trăiască, dacă el vrea, şi în minciună, în mizerie, are dreptul să voteze şi să aplaude furtunos pe cei ce-l tot caină şi-l mângâie părinteşte pe cap, în timp ce-i taie craca de sub picioare.
Dar a mai apărut o speranţă-să fie apăraţi de societatea civilă.
Înţelegem, după dicţionar că adică aceasta se defineşte în opoziţie cu cei înregimentaţi, în cazul nostru a celor ce nu sunt întrun partid, şi nu ascultă de un şef politic.
Înţelegem că toţi ceilalţi sunt societatea civilă, adicătelea şi dăscălimea de la oraşe şi de la, sate şi lucrătorii din sănătate şi intelighenţia tehnică, dar mai ales, grosul ei, ţărănimea.
Deci pe toţi aceştia îi apără o dată legea fundamentală-ce se numeşte Constituţie dar şi aleşii societăţii civile.
Dar ce te faci când aceştia s-au ales ei înde ei, în diferite asociaţii ce apără fie democraţia, fie sunt toţi academicieni, căci ce pot fi cei ce conduc.societăţi academice, ori cei care luptă pentru o societate deschisă, ori câte şi mai câte nume or purta, care s-au cocoţat în fruntea acestora, frustraţi ce au pierdut trenuri mai bune, neprinzând nici locuri la puterea politică şi nici în cea economică la timp, ca alţi şmecheri.
Şi ce dezamăgire când constaţi că pe ei nu i-a ales nimeni, nu au trecut prin forumuri locale, regionale etc, că de fapt sunt nişte corişti zeloşi ai celor ce taie feliile din tortul dulce, al amarului păcăliţilor, ce s-au desprins dintrun grup, care au pretins bani de la buget, sedii luxoase, ce sunt sponsorizaţi şi de organizaţii străine, au privilegii, şi că unii stau mai mult înafară decât în ţară, şi când se întorc îşi fac veacul la televiziunile de orice culoare, care-i plăteşte gras, te intrebi, precum cetăţeanul turmentat – şi eu cine sunt?; pe mine cine mă apără de abuzuri, de sărăcie, de tupeul funcţinarului necinstit şi obraznic, de cel de la apărarea publică, de toţi cei plătiţi din sudoarea frunţii celor mulţi, ce ca hultanii vor tragă cât mai mult pentru ei?
Sunt un fel de stat deasupra statului, care fac rapoarte, sondaje. Că toate acestea poartă amprenta unei angajări politice, deci nici întrun caz nu reprezintă societatea neînregimentată, că aceste rapoarte sunt întocmite pe la înaltele porţi occidentale, precedând pe cele cerute, sau făcute de mahării Uniunii Europene, cu evident caracter tendenţios, până la urmă, n-avem nicio îndoială.
Si atunci unde se regăseşte cetăţeanul, cu adevărat cu drepturile şi obligaţiile lui?
Fireşte, îţi zici, în Constituţie. Cum e percepută aceasta, a aflat nu demult, un reporter de T.V., la Sineşti unde Mihai, ruda bulibaşului ţiganilor, încolţit din toate părţile de acuzaţii de tot felul, pune întrebarea domnului reporter, dacă ştie ce-i Constituţia şi tot el răspunde: o minciună, asta este!
Şi cum să-i ceri lui să respecte legile, când acestea sunt încălcate cu nonşalanţă şi cu tupeu de cei cu funcţii şi cu bani în dispreţul tuturor normelor instituţionale sau morale?
Statul, adică prostimea plăteşte şi furturile, şi incompetenţa funcţionarilor, şi lăcomia celor care au vândut pământul bucată cu bucată, desfiinţând centrele de cercetare, distrugând rezervaţii naturale, betonând parcuri, ocupând spaţiile de joacă ale copiilor, prăduind pădurea, vânzând la preţ de nimic lacuri şi clădiri de patrimoniu, pentru ca să se ridice păduri de malluri, şi hypermarketuri, ori de blocuri, tot nişte cazemate, dar mai scumpe cu cât mai multe etaje, pentru îmbogăţirea propritarilor, prin specula chiriilor, sau a revânzărilor, cu profituri grase, care umflă serios şi portofelul celor ce conduc obştea, adică al aleşilor, adică al celor care, în timp ce mânîncă icre negre şi sug din paharul umplut de Jonny Walker, îşi şterg gura cu mâneca hainei, spunând cu îngrijorare – multă lume năcăjită !
Dacă nu poţi face nimic, măcar dai dreptate bătrânului cronicar care exclamă cu obidă-sireacă ţeară, ce nărocire de domni ai avut!
S-a lucrat serios şi, mai ales cu spor, la disoluţia instituţiilor statului.
Asistăm şi la un process, în desfăşurare, de denigrare a valorilor culturalre naţionale.
Toată inteligenţa românească se reduce la cei cinci apostoli, ce sunt ,de fapt, doar trei, pe lângă care mai schelăluie câţiva căţei, care înfruntându-se din gros din punga noastră, plătiţi regeşte din munca noastră, conduc instituţii ce ar trebui să promoveze valorile naţionale.
Se premiază reciproc, îşi traduc, pe bani publici, opera pe la Paris; îşi dau burse de studii în străinătate, ori îşi pregătesc doctoratul, tot prin ţara lui Hegel, ori prin alte zări străine, tot pe banii noştri.
Si dacă tot s-a dat liber la umilirea şi dispreţuirea unui popor, de ce ar rămâne acesta şi cu o istorie pe care şi-o revendică, pe bună dreptate, din ascendenţa milenară, ce duce până în mit, a dacilor pelasgi?
Constatăm însă cu stupoare şi indignare că întâlnim, cam aceeaşi reprezentanţi ai intelectualităţii promotori ai anulării rădăcinilor noastre.
Un popor fără rădăcini poate fi manipulat, mânat oriunde; nu-şi poate apăra drepturile dacă nu ştie cine este şi de unde vine.
După ce a plecat din ţară, de la 15 ani să facă liceul la Paris, apoi luând drumul lumii libere, rătăcind după cum mărturiseşte un domn istoric, ca un nomad, prin Africa şi prin Europa, iată că ne-a procopsit şi cu o adevărată istorie a ţărilor româneşti, lansată cu surle şi tobe de cei care au mirosit profitul, editând o carte în care, fără ruşine, se prezintă importanţa hotărâtoare a cumanilor nomazi în istoria românilor.
Nu contestăm, nici diplomele, nici titlurile respectivului domn istoric. Ceea ce reproşăm este reaua credinţă cu care a fost alcătuită această istorie. Deşi sunt citate documente numeroase, acestea au fost folosite scoţîndu-le din context, sau prin omisiuni, în mod evident tendenţios.
Pentru a ne susţine punctul de vedere vom aminti numai de metoda, de la care a pornit, autorul, despre care mărturiseşte deschis.
E un punct de vedere cu totul neştiinţific, care duce la aberaţii, acela de a prezenta istoria unui popor, eliminând din start două principii fundamentale, şi anume ideea de continuitate a ilustrării evenimenteloe istorice şi raportarea la populaţia majoritară.
Credem că această afirmaţie ar fi deajuns ca să stabilim un lucru, care, de altfel, se evidenţiază în tot volumul-şi anume, subiectivitatea.
Pentru a înţelege la ce duce o asemenea manieră de studiu, vom face un simplu exerciţiu de logică; în ţară, peste tot sunt grupuri entice, integrate satelor româneşti, cum sunt cele de ucraineni din Bucovina, ca satul Dărmăneşti de pildă.
Aici sunt majoritari românii, dar prin forţa lucrurilor, cei veniţi, mult mai târziu, odată cu Timuş Hmelniţki, să-l sprijine pe Vasile Lupu, şi acceptaţi de populaţia majoritară, vorbesc între ei ucraineana. Se mai întâmplă ca la primărie să fie ales un ucraineana şi poartă, normal, nume specifice, slave.
Ei bine ce-ar trebui să facă un istoric, după reţeta domnului amintit; ar trebui să alcătuiască o statistică, în care să demonstreze că există o populaţie ucraineană, apoi ar studia exclusiv antroponimia cu trimitere la origine tot slavă, şi dacă mai adaugăm că la primărie, din întâmplare, cam un sfert dintre funcţionari sunt ucraineni, concluzia e gata-satul e al ucrainenilor, şi, prin extindere, ţara este de fapt Ucraina, nu România.
Procedeul este din capul locului sortit eşecului. Toţi istoricii serioşi, care de-a lungul timpului au studiat această perioadă istorică de frământări şi năvăliri, nu ignoră prezenţa nomazilor cumani, avari ori tătari şi huni pentru secvenţe limitate de timp, dar nimeni n-a pus problema, argumentând, la modul cel mai serios, că Basarab I era cuman, ca şi tatăl său, care ,presupune autorul, nu se numea Tihomirus, cum e redat în cronicile timpului, ci probabil Thoctomer (Thoctomerius-Negru Vodă-un voievod de origine cumană la începutu Ţării Româneţti-Ed. Humanitas, ed a II)
Mai mult, se culeg nume de boieri, care ar suna a cumană, după urechea autorului, se face şi o listă de aşa-zise toponime cumane, tot după ureche.
În aserţiunile istoricului se găsesc multe cuvinte ca posibil, probabil, atunci când logica nu susţine afirmaţiile, ca aceea legată de numărul corturilor care, penibil de mic, ca şi al luptătorilor, nu convinge pe nimeni de forţa de luptă a cumanilor.
Şi, deşi Basarab era cuman, boierii cei mai mulţi ce-l însoţeau erau tot cumani., culmea e că domnul n-a înfiinţat Ţara Cumănească, ci Ţara Românească, şi atunci cine erau majoritarii, şi de ce regele ungurilor vorbeşte de Basarab Valahul?
Sunt multe inadvertenţe şi grosolane neadevăruri.
Antroponimul Basarab este, nu cuman, ci pelasg, dacic, si-şi are rădăcinile până în mit.
Basarabă era o funcţiune, o categorie ce ţine de iniţierea regilor şi a sacerdoţilor, proveniţi din rândul nobilimii.
Acelaşi titlu de Basarabă îl vor purta voievozii munteni şi moldoveni până în pragul veacului al XIX lea.
Actele domneşti din vremea lor, cronicele străine, ungureşti, sau polone şi ruseşti, îi aminteşte tot cu această denumire, ca să nu mai vorbim de documentele de danii ale mai tuturor domnitorilor români, pentru Muntele Athos.
Despre ţinutul sfânt al Basarabiei, vorbeşte şi părintele Stăniloaie (Besii în mânătirile din Orient-rev.Biserica Ortodoxă Română-1976, nr. 5, 6), arătând de asemenea că antroponimul este foarte vechi, dacic.
Nu ne putem permite a face aici o analiză a acestei cărţi, ne rezervăm dreptul s-o facem altădată.
Ce-a urmărit autorul, ajuns la o vârstă aproape matusalemică, ne întrebăm?
Răspunsul îl putem găsi în interviurile date de autor, prezentat ca sfintele moaşte pe la diverse televiziuni, invitat la posturi cu rubrici -curios- conduse de aceeaşi intelectuali rasaţi şi unici, ori de ziare ce vânează ştirile de senzaţie.
Editarea acestui volume a apărut în librării, sub inscripţia best seller, adică ceea şi este – o poveste, o basnă-vorba cronicarului.
E interesantă şi istoria alcătuirii ei, prezentată de autor în interviurile date în diverse jurnale. Propunerea de a scrie o istorie a românilor a venit de la o doamnă-dar până şi viitorul autor se miră întrebând:cum aşa deodată, păi, eu nu cunosc nici periodizarea? Lucrurile se aranjează; doamna îi va aduce un manual de şcoală şi domnul istoric va scrie rapid volumul, însoţit şi de CD-uri.
Amuşinând profitul, editorul se oferă să-i asigure distribuţia şi propaganda.
Scopul unei asemenea ediţii – cu un limbaj mai puţin sofisticat, însoţit de casete audio, este acela ca tinerii, care nu prea citesc, să asculte CD–urile, în timp ce-şi fac toaleta ca să afle şi ei care a fost istoria noastră, şi cum ne tragem noi din steeple de unde vânturile şi iarba cailori i-au mânat până la noi, şi cum i-au rugat sedentarii, urmaşii celor ce erau cunoscuţi de toată antichitatea pentru vitejia şi credinţa lor (vezi Homer, Herodot, Strabon, Ovidius,V. Pârvan etc.), să le facă şi lor un stat.
Nu putem să nu amintim şi de ce crede autorul că noi eram cumanii negri şi ucrainenii cumanii albi.
Autorul mărturiseşte, întrun interviu dintr-un cotidian că, acest volum i-a adus mai mulţi bani decât din vânzările tuturor celorlalte scrieri.
Îl credem, nu pe vorbe, ci amintind, numărul ediţiilor în ani, care vorbesc mai mult, şi de la sine, tipărite de aceeaţi editură; O scurtă istorie povestită celor tineri-1999, 2000, 2001, 2002, 2003, 2005, 2006, 2007.
Dincolo de apropierea forţată între români şi slavi, ne-a frapat explicaţia privind epitetul ,negri, atribuit rămânilor cumani, sau cumanilor români, că nu mai înţelegem, şi anume că noi, sau ei, sau luaţi-o cum vreţi, erau mai negricioşi la faţă, explică, profund ştiinţific, autorul..
Şi atunci ucrainenii, tot cumani, cum de s-or fi albit?
Adevărul are rădăcini mult mai adânci-e vorba de Basarabii, adică ba(n)-sarabii, adică cei bogaţi, nobili iniţiaţi, daci-pelasgi. (vezi şi V. Lovinescu-Dacia Hiperboreană Ed.Rozmarin)
Prin afereză, lexemul sarabi, devine arabi, dar fără vreo legătură cu arabii identificaţi ca populaţie cu pielea neagră.
De fapt autorul mărturiseşte că a fost chinuit multă vreme de întrebarea care a dezlănţuit creaţia-de ce bulgarii aveau un stat, şi sârbii aveau un stat, dar şi ungurii aveau un stat, numai românii nu?
Argumentele aduse nu ţin seamă de evenimentele anterioare, vezi existenţa ţaratului valaho-bulgar şi nici de culoarul format dinspe Imperiul Bizantin, pe care au tot năvălit mereu, mai ales tătarii, şi nu numai.
Şi întrun moment de străluminare, a găsit răspunsul; pentru că pe teritoriul de atunci nu erau formaţiuni puternice.
Nu ne putem permite a spune mai mult, dar vom cita pe N. Iorga.
Cele dintâi organizaţii de state româneşti, cu căpetenii de judeţe, juzi, sau cnezi, ca Ioan, Farcaş, cu juzi îndeplinind chemări voievodale ca Litovoi, se constată întrun act unguresc de la 1247, întărit de papă în 1251.
Această cristalizare din veacul al XIII lea, după marea năvălire tătărească, nu era, fără-ndoială, cu totul nouă.
Autorul menţionează “că exista o concepţie de organizare care depăşea obştea văii şi confederaţia unei ţeri, unitatea imediat următoare judeţului, Domnia, deci asocierea tuturor ţărilor sub un dominus, venind din amintirile trecutului antic, şi aceasta se creionează în toată Ţara Românească, de pe la 1300 desigur, dar poate chiar încă de la 1240, căci de aceea, în diploma maghiară amintită mai sus i se spune lui Seneslav-Olacus, adică Românul (…) Ideea unităţii naţionale n-a putut fi împrumutată, pe de-a-ntrgul, nici de la vecini, cei din Balcani, şi oricum, atacului venind d la coroana Sf. Ştefan a trebuit să se simtă nevoia a i se opune şi dincoace o singură Coroană, aceea pe care reprezentările iconografice din bisericile noastre, o poartă domnii de calitate politică imperială”.
Concluziile sunt evidente, şi contrazic ceea ce spune dl. istoric, contemporanul nostru, dl, Djuvara, că anume cumanii au înfiinţat Ţările Româneşti.
“Când, părţile oltene şi argeşene se uniră, după înfrângerea lui Litovoi, de către unguri la 1300, ţara cea nouă se formează după o concepţie originală, avându-şi rădăcinile numai în tradiţia proprie. Domnia e a toată Ţara Românească, şi pentru prima oară, apare în Răsărit o astfel de concepţie naţională, echivalentă cu concepţia de bază, modernă pentru statele din Apusul Europei. Şi voievodul, Marele Voievod, are calitatea de Domn, de Dominus, de autocrat, luată, nu de la tătari, nici de la suveranii slavi, din Balcani -regalitatea sârbeascâ având alt caracter decât al autocraţiei, ci din neîntrerupta transmisiune, pe cale populară, a ideii de politice române. Tot astfel, naţional şi territorial, compactă va apărea peste 30 de ani Ţara Românească a Moldovei “. (N. Iorga – Cele dintâi cristalizări de stat ale,românilor – Revista Istorică, 1919, pag. 43; 103-113 )
Şi dacă tot vorbim de denigratorii neamului, pe nedrept, împinşi de scopuri mărturisite şi nemărturisite, dar subînţelese, atunci de ce să nu fie anulată şi creaţia folclorică care ne reprezintă.
De aceea trebuie blamat Blaga, care, cu mintea lui luminată, cunoscând marea filosofie, a pus în rosturi universale şi cultura românească, definind esenţa spiritualităţii specifice.
Dacă Oswald Spengler vorbeşte de spaţiul spiritual de boltă al culturii arabe, al cărei substrat sentimental marchează un apăsător tragism, ori de acel de spaţiu spiritual egiptean labirintic, ce conduce la moarte, atunci filosoful, şi poetul de excepţie, cunoscător avizat, al filonului folcloric de geniu, găseşte spaţiul spiritual român în cel de deal, vale, deal, vale, definindu-l ca spaţiul mioritic, având în vedere, lipsa de interes a românului pentru extreme, înclinaţia spre meditaţie, venită din timpuri străbune, a ciobanului mitic ce-şi conducea oile în pas domol, lăsându-i timp să observe natura, s-o cunoască, să se integreze în marele circuit al ei, dar să şi reflecteze şi asupra existenţei umane, de aici coborând şi datinile şi obiceiurile, şi filosofia de viaţă, ca şi creaţiile sale de geniu.
Dar câţi dintre cei ce folosesc ironic şi dispreţuitor în ziare, la televiziuni, ori când se văd mari oratori, ştiu cine este Blaga, sau ce înseamnă teoria spaţilui mioritic? (în limbajul celor amintitţi mai sus- spaţiul mioriţic)
Desigur niciunul – căci auzim mereu, de căpşunarii mioritici, de naţia noastră mioritică, de balcanismul şi obiceiurile mioritice, de plaiurile mioritice-citeşte ale mârlanilor – ca despre o ruşine.
Nu spunem că nu avem defecte, nu ne erijăm în ceea ce nu suntem, dar nici nu putem accepta batjocorirea, cu bunăştiinţă, a ceea ce ne reprezintă şi ne defineşte, ca elemete ce ţin de istorie, de continuitate şi de cultură specifică.
Nu ne miră atâta că, cei despre care am făcut vorbire, jignesc un popor cu tradiţii milenare unice, încă vii, cu opera folclorice, ce dacă ar fi cunoscute-spune francezul Jean Michlet, ar fi stat alături de marile creaţii ale lumii; cu basme ce incifrează mesaje ale memoriei ancestrale ale umanităţii, cu legende ce trimit la marile mituri, care impun creaţiei ce tinde spre perfecţiune, jertfa, cum este opera Meşterul Manoli, punct de inspiraţie pentru mari opere universale, sau naţionale, moderne şi contemporane, ori balada Mioriţei, în care, după cum spune O. Paler, ciobănaşul descoperă metafizica înainte de a avea profesori de metafizică.
Ne miră duşmănia cu care elitiştii filosofi, cunoscători ai lui Platon, Martin Heidegger, ori Nietzsche, iau în derâdere aceste opere, demitizându-le la modul cel mai grosolan posibil, vorbind despre oaia ciobanului, şi despre acreala ce li se face când se gândesc, că de la şcoala primară au tot auzit şi s-au săturat de eroizarea cosmică a ciobanului, şi de resemnarea lui în faţa morţii.
Constatăm însă cu stupoare şi indignare, dar şi cu durere, că marii noştri filosofi, sunt promotorii anulării rădăcinilor noastre şi că nu şi-au găsit timp, sau n-au vrut să-şi găsească, pentru a studia profunzimile acestei bijuterii.
Mai întâi că nu e vorba de o oaie, ci de o mioară, ba chiar mai mult de o mioriţă- dimininutivarea justifică legătura afectivă dintre ciobănaş şi mioriţă-să nu uităm că suntem în plină poveste şi că e năzdrăvană.
Ea are rolul oracolului antic care, pe lângă vestea complotului pus la cale de ceilalţi doi ciobani, îi devine şi un sfetnic devotat.
Nu e vorba de resemnare, ci de aducerea la suprafaţă a îndeplinirii unuia dintre practicile misterelor străvechi dacice-şi anume a alegerii celui mai bun tânăr iniţiat în aceste mistere, pentrut a fi jertfit , trimis sol la Zalmocsis, Marele Zeu care îi face pe daci nemuritori.
Nici un om normal nu poate privi moartea cu seninătate, mai ales când este avertizat să-şi ia măsuri, nici cu resemnare nu vede situaţia ciobănaşul, căci n-are motiv să piară; e tânăr, e mai ortoman (bogat) /are oi mai multe,/ multe şi cornute/ şi cai învăţaţi,/ şi câini mai bărbaţi /.
E priceput în meseria pe care o face cu pasiune, e ataşat de mioarele sale, are şi ascendenul frumuseţii, o spune scena în care măicuţa bătrână, personaj ce aminteşte de tragediile, antice, în doar câteva versuri, în care se atinge punctual culminant al emoţiei artistice.
Măicuţa e disperarată, nu pentru că ar fi dispărut fiul ei, ci pentru că ştie că el este alesul, iniţiatul din obşte, care nu e destinat unei morţi banale.
Nu facem analize literare, dar trebuie să arătăm că nu sunt scorneli cele spuse, adeverind valoarea ideatică şi estetică a baladei, ci şi cea de document ce, studiată în profunzime, cu bunăcredinţă, urmărind relicvele ancestrale ce se ascund în firul epic şi în exprimarea lirică, ori dramatică a baladei, poate evidenţia excepţionala forţă creatoare a poporului.
Cu versuri scurte, simplă şi atât de clară, pare la prima citire opera. Studiată în adâncimile, textuale şi contextuale, deschide căi nebănuite ce evidenţiază şlefuirea artistică, ca un diamant, plină de profunde sensuri filosofice şi istorice şi nu numai.
Mioriţa e ca o vioară, pe care oricine o poate ţine în mână, dar nu oricine poate s-o facă să râdă, sau să plângă.
Şi dacă am vorbit de anularea voită a capodoperelor anonime, cum să fii scăpat Eminescu de detractorii puşi pe demolarea a orice ţine de genialitate.
Aici corul se îngroaşă, se lipesc unii de alţii cei ce vor să convingă că Eminescu e expirat, că e cadavrul din debara, că românii trebuie să scape de el.
Dar pentru a înţelege mai bine despre ce este vorba trebuie să amintim că tonul hotărât l-a dat cel ce conduce Institutul Cultural Român, căruia i s-a pus pata pe marele POET NAŢIONAL
E adevărat că în ceea ce-l priveşte pe Eminescu se pricep, ca şi la fotbal şi la învăţământ, toţi, cel puţin pentru că i–au auzit numele mereu legat de sintagma de mai sus, care pare răsuflată şi obositoare, prin repetiţie, lăsând impresia celor ce o folosesc că sunt, batâr eminescologi.
Dar câţi ştiu că EL este făuritorul limbii literare române; că până la el şi, nici după el, nimeni n-a putut şlefui limba acestui neam, astfel încât, ea să poată exprima cele mai fine şi mai adânci nuanţe ale simţirii şi gândirii omeneşti.
Fără El, în mod cert, n- am fi avut marea literatură dintre cele două războaie; Arghezi n-ar fi existat şi nici Blaga, nici cei mai aproape de noi, ca Nichita sau Sorescu, ori alţi corifei ai literaturii şi culturii.
Eminescu este român, este al nostru, şi pentru că nimeni mai mult ca el n-a vibrat la durerilie poporului său.
El însuşi recunoaşte că valoarea sa se datorează şi întâlnirii fericite cu creaţiile excepţionale ale folclorului, mărturisind că – dumnezeul geniului m-a sorbit din popor – este Poetul Naţional pentru că este emblema spiritualităţii noastre.
Mircea Eliade spunea undeva că dacă, prin absurd ar dispărea tot poporul român , spritualitatea sa întreagă s-ar putea reconstitui numai după un singur volum al poetului.
A cântat natura patriei sale, înnobilând-o cu dimensiunea filosofică, integratoare a vieţii poetului, a înviat cu pană măiastră trecutul plin de glorie, dar a şi fost un critic aspru, dar drept al contemporaneităţii.
A fost necruţător cu panglicarii politici, atât de cunoscuţi şi astăzi, a plesnit cu biciul satirei necruţătoare, parvenitismul, făţărnicia, demagogia, politicianismul şi nimicnicia celui care se caţără deasupra tututrora, lustruindu-se pe el.
Ai impresia – după cum spunea mai ieri Dan Puric, un strălucit intelectual şi actor de excepţie -că anume opera ale sale au fost scrise ieri, la ora două.
Dar naţional e poetul şi pentru că a cântat cu o dragoste necondiţionată, dulcea Românie, pe care o vede tânără mireasă, mamă cu amor,.
Poetul e fascinat de vraja miturilor, de frumuseşea legendelor, a basmelor româneşti, pe care le ascultă din copilărie, descoperind mai târziu patria eternă, Dacia mitică, în care codrul este matricea stilistică, locul de făurire a neamului veşnic.
Puţini dintre literaţii noştri cunosc această pasiune a poetului de a se refugia în timpul fără timp al făuritorilor de neam, cu nume sonore de Bogdan, sau Dragoş, dar fără a fi repere temporale anume, sustraşi istoriei secvenţiale, legaţi de eternitate prin instalarea în indistincţiune.
Preocupat de cuvântul ce exprimă adevărul, Eminescu a şlefuit limba română, tinzând la precizia şi frumuseţea lucrului unui bijutier iscusit.
Numai datorită Lui, Nichita Stănescu a putut spune că limba română este ca o duminică, limba română este patria mea.
Eminescu este şi poetul universal, tocmai pentru că, prin talentul său de artist desăvârşit, îmbogăţeşte literatura şi cultura lumii, prin ilustrarea poetică a spiritualităţii poporului său.
N-a ocolit nici marele teme filosofice universale, ca tristeţea, aproape cosmică, a poetului de geniu întro lume ce nu-l înţelege, evadarea, ca protest, din realitatea urâtă şi dezamăgitoare în onirism, colindarea spaţiilor celeste cu uşurinţă şi forţă demiurgică, drama celui ce caută absolutul în iubire, imposibil de atins.
Chiar dacă unii îl găsesc expirat , sau depăşit. Eminescu e demult cetăţean al lumii.
Nu i-a aşteptat timpul şi nici istoria pe cei ca Patapievici, ori ca N. Djuvara ori Mihăieş, să-i dea paşaport de cetăţean, de poet al Europei, şi al lumii şi nici n-or să poată să-l scoată de pe firmamentul creaţiei universale, cum nu pot să-l scoată pe Lenau, pe Goethe, pe Heine ori pe Schiller, din istoria spiritului universal, fiindcă nu se poate şi, la urma urmei, nici nu-i întreabă nimeni. Valorile trăiesc şi se apără prin ele însele.
Eminescu a ars ca o lumânare, făurindu-şi opera şi s-a sfârşit odată cu terminarea ei.
Rar se întâmplă ca viaţa unui poet să se confunde cu opera sa, cum spune G. Călinescu.
Aşa că, domnilor, care tot aţi crezut că nu-l puteţi lua pe Eminescu în Europa, aţi venit şi prea târziu şi a uitat să vă ceară permisiunea!
Şi dacă tot murdăresc poporul roman cu injurii greu de redat, cum nu le e ruşine să facă sluj în faţa mai marilor ţării, manevrând în culise să -şi aranjeze fotolii cât mai moi, plătite gras din munca acestui popor, pe care îl urăsc şi, mai ales, de ce nu spun pe şleau de ce i-a supărat Eminescu, atât de tare, care e mort de mai bine de un veac, tocmai acum, tulburându-i, pe nedrept, odihna meritată?
Pana lui măiastră, muiată în acid sulfuric – se vede treaba – ustură tare pe unii care se recunosc în opera sa şi astăzi.
Şi oare ce-a mai rămas de demolat, prin discreditare şi minciună, dacă nu Biserica, în care românii, au cea mai mare încredere?!
Şi, ce mirare, să ne întâlnim şi aici cam cu aceleaşi persoane ce rprezintă avangarda intelectualităţii subţiri, din aceeaşi societate, privată, zisă şi civilă!
Citim întrun număr al Evenimentului (28 februarie, 2008), un oficios, care-şi înghesuie în josul unei pagini, unul peste altul, să-ncapă toţi, vajnicii colaboratori, un articol, semnat de M. Cărtărescu, care, pe lângă lipsa oricărei sclipiri de talent-şi Geo Bogza a semnat articole de ziare, dar a făcut din reportaj artă- aduce o invectivă veninoasă şi nedreaptă, încriminând un întreg popor, pe care nu-l cunoaşte.
Se simte de departe că muza rătăceşte prin alte meleaguri – scriitorul e în criză de inspiraţie, abordând probleme disparate, mai pe şleau spus, la nimereal ă, să iasă articolul, căci- poate nu ştiţi- aici există o progamare ,şi cititorul e anunţat la sfîrşitul fiecărui comentariu al zilei, pe cine vom întâlni a doua zi, şi dacă-ţi vine rândul şi nu eşti pregătit, scrii despre toate , fără a spune numic nou despre subiecte dezbătute şi răzdezbătute, dar prin flecăreală, în media, nu rezolvate în realitate. , ca întrun talmeş-balmeş, că dă bine a intra în corul avangardiştilor, evoluaţi, cărora li se potriveşte dictonul-ubi bene, ibi patria.
Încearcă, fără success, să fie un analist al situaţiei politice, al partidelor, văzute dintr-un unghi al subiectivistului.
Cel ce până mai ieri, până a primit o decoraţie, se declara, dezlegat de problemele cetăţii, trece apoi la problema Kosovo şi în sfârşit, ţine să-şi spună părerea şi despre religia ortodoxă.
Pentru că nimeni nu-i mai convingător decât autorul amintit, ne permitem să-l lăsăm să vorbească.
“Iar acum, de parcă n-am mai avea alte treburi, ne agităm cu, poate cea mai mâloasă dintre toate problemele din ultimii ani, problemă fără capăt pe cât de fără noimă este, anume a religiei, respectiv a simbolurilor religioase în şcoli. Românul obişnuit habar n-are de Biblie, n-o are-n casă şi nici n-o citeşte niciodată, nu se duce la biserică decât la botezuri, cununii şi înmormântări, nu-şi bate capul cu problema unei vieţi viitoare, cu vorbe ca mâtuire sau credinţă, nu face acte de caritate, trăieşte alergând după bani şi divertisment.
Nu prea se dă în vânt după icoane: mai mult îi spun iconiţele de pe ecranul computerului.
În schimb, votează Biserica, alături de Armată, în topul încrederii în instituşii, agreează ideea Catedralei Mântuirii Neamului-mare, cât mai mare, în rest s-o facă ei cum ştiu- şi vrea pereţii claselor decoraţi cu icoane că oricum nu fac rău nimănui…”
Sfârşitul articolului e de-a dreptul apoteotic – „Ce le răspundem noi copiilor noştri când ne întreabă cine a creat lumea sau cum a apărut omul?”
Comentariile ar fi de prisos dacă n-ar fi vorba de factori de influenţă socială care, deşi se recunosc mari apărători ai libertăii spiritului, se dovedesc, iată, în fapt mai, convinşi şi mai combatanţi materialişti ai religiei cu simboluri de mucava , decât Marx şi Engels, care spuneau acelaşi lucru, cu alte cuvinte, considrerând-o opiumul popoarelor.
Superb acest autoportret al acestui reprezentant tipic al miticilor dâmboviţeni, care cred că mulgi alimentara ca să dea lapte şi că pâinea creşte în raft.
Câtă neruşinare trebuie a- ţi lua dreptul să judeci un popor, pe care nu-l cunoşti, dar pe care pretinzi că-l luminezi cu ideile tale geniale.
Dezamăgirea cea mare este că, prin ceea ce gândeşte şi face un asemenea individ, considerat reprezentativ pentrut unii, al culturii române, nu cunoaşte nimic nici din istoria neamului , nici operele create de geniul popular, nu deosebeşte cultura milenară, marcată de străvechi tradiţii, obiceiuri şi datini, ce reflectă caracteristicile filosofiei de viaţă, tonică, a românilor, de manelele mahalalelor.
Nu are instrumentele sufleteşti necesare să deosebească valoare de nonvaloare, nu ştie că, încă din antichitate, înaintaşii noştri mureau pentru pământul lor, inspiraţi de credinţa lor puternică întrun singur mare Dumnezeu şi în nemurire.
Suntem în preajma unei perioade de purificare sufletească, în aşteptarea Luminii Hristice, care se aprinde de mai bine de două mii de ani .
Oare să nu fi aflat marele poet că strămoşii noştri sunt creatorii alfabetului aşa-zis etrusc, de fapt dac, căci eruscii sunt , dacii plecaţi demult din Carpaţi?
Platon vorbeşte de o coloană a dacilor de la Nordul Dunării pe care erau scrise cele mai vechi legi, pe care le considerau sfinte, de origine divină.
Aveau iniţiaţi – sacerdoţi care-i conducea spre subţirimea spiritului, prin împlinirea rânduielilor bisericii.
Cine n-are rădăcini, domnule Cărtăresu, sau nu şi le cunoaşte, nu are dreptul să vorbească în numele celor cu străvechi credinţe, în numele celor ce au dat mucenici şi sfinţi. Câte minciuni şi blasfemie la adresa acestui popor credincios!
Se confundă nucleul adevărat al naţiei cu aluviunile aduse de timp, sau de interese, concentrate întrun oraş sufocat de cei fără Dumnezeu, care nu cred decât în bani.
Mergeţi domnilotr, Cărtărescu, Dinescu ori Tănse, care luaţi în râs pe popi şi gloata care pupă moaştele aşteptând la rând zile în şir, pentru că sunt săraci , cum spunea unul dintre d-vstră, şi stau aici pentru că n-au bani, căci altfel s-ar duce la distracţii; bateţi în această periadă cu pasul satele româneşti, dar şi oraşele, nu cele mari, şi nu în centrul lor, unde s-sa adunat toată putreziciunea şi urâciunea păcatului, şi veţi vedea bisericile neîncăpătoare .
Intraţi în casele ţăranilor, şi nu numai, şi veţi găsi şi Biblii şi icoane, şi mai ales mulţi tineri care-şi trag părinţii la biserică.
Biserica, având în centru credinţa în Dumnezeu a ţinut unit acest popor, mii de ani.
Voievozii noştri intrau primii în luptă cu sabia întro mână şi cu crucea în cealaltă şi sub acest semn au biruit pe păgâni.
Şi, dacă vorbim astăzi de o ţară a românilor, se datorează credinţei acelora care au rămas sub brazdă, hrănindu-ne rădăcinile.
Fără Dumnezeu am fi fost cumani, într-adevăr cum este – aşa cum se declară- dl Djuvara, sau poate călăream caii, în stepele gepidului domn asiatic, rătăcit cândva pe la o revistă descinsă din Caţavencu.
Românii, au în casă Biblia, în marea lor majoritate, tocmai pentru că în şcosală se învaţă despre dragoste, ca stare de spirit permanentă.
Românii o şi citesc, pentru că au găsit dintotdeauna răspunsuri la întrebări. Şi d-vstră aţi fi fost în stare să răspundeţi copiilor d-voastră, că Dumnezeu a făcut lumea, dacă aţi fi avut curiozitatea să vă întrebaţi cum şi de ce savanţii au ajuns, pe cale ştiinţifică, să demonstreze existenţa lui D-zeu; amintim aici numai un singur nume-al descoperitorului insulinei – Paulescu, dintr-un lung şir de asemenea oameni din toată lumea.
Chiar Voltaire, care a trăit întro vreme a raţionalismului a spus că : dacă Dumnezeu n-ar fi exista, ar trebui inventat.
Şi icoana este ţinută la loc de cinste din străvechime, launloc cu floarea sfinţeniei- busuiocul- ocrotită de mândre ştergare, în casa cea mare, unde se retrage familia la zile deosebite ,şi unde intră cu pas domol, căci de- acolo priveghează viaţa, Dumnezeu.
Şi ce păcat că cei care batjocoresc pe D-zeu şi pe noi toţi, n-au văzut cum am văzut şi auzit eu pe moşica mea care se ruga cu glas tare!
Şi rugăciunea se făcea cântec, şi cîntecul se prefăcea întro melodie densă, ca un fluid de linişte şi pace, pe care coborau toţi îngerii, şi, înainte de a adormi, o vedeam pe moşica mea intrând în icoană-devenea una cu Maica Preacurata.
Sub candela veşnic aprinsă, rugăciunea moşicei aducea somnul, odihna binecuvântată şi pacea Domnului peste toţi ai casei.
Candela aceea nu s-a stins niciodată.
La lumina ei, ce contura chipul din icoană, a îngenuncheat mama, şi acum stau în genunchi eu, care mulţumesc pentru sănătatea copiilor şi dau slavă Domnului Hristos, căci îmi iubesc neamul şi pământul, cum îmi iubesc copiii.
Nu este o pledoarie goală şi nătângă.
Cuvintele sunt energii vii care au efect imediat asupra noastră. Spuneţi cuvinte de dragoste şi mângîiere şi veţi vedea cum se înmoaie şi inima cea mai învârtoşată-dar jigniţi şi batjocoriţi, tot prin cuvînt şi reacţiile vor veni imediat; vor crea duşmănii şi manifestări ce uneori reeditează gestul lui Cain.
Atunci, cu atât mai mult, are putere Cuvântul Creatorului căci nu întâmplător în Cărţile Sfinte găsim consemnarea: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul (Sfânta Evanghelie după Ioan, cap I, vers.1 )
Datorită necredinţei, lăcomiei, dispreţului pentrut toţi şi pentru ce are sfânt poporul nostru, cinstea şi valoarea, nu mai au preţ.
Ne-a devenit inima o imensă lacrimă sângerândă, că au fost mânaţi de urâciunea ce s-a pus în capul mesei, mulţi semeni, înspre alte zări, oamenii ce nu-şi mai puteau hrăni copiii, lăsându-i în voia Domnului, îngroşând rândurile celor ce abandonează şcoala, devenind potenţiali infractori, sau îşi curmă viaţa de dorul părinţilor.
S-au pustiit satele- nu mai sunt braţe care să întoarcă brazda, ori să dureze case de piatră pentru cei ce se nuntesc.
Se bucură potentaţii care ne conduc, că aceşti căpşunari, aduc bani, că se echilibrează balanţa comercială şi că vor mai scoate ceva voturi; dar cu ce preţ!
Plâng părinţii, bătrâni şi singuri, că le-au plecat copiii, minţile cele mai strălucite ale neamului, tocmai peste nouă mări şi nouă ţări, şi, chiar dacă unii au vrut să se întoarcă, li s-a spus că sunt prea buni pentru ţara asta, că ţara n-are nevoie de ei.
Nu au loc cei care au muncit, luptându-se cu greutăţile, printre străini, cam şase ani, pentru un doctorat de cei care au câte două şi chiar trei doctorate, luate numai în lift, că altfel când ar mai face afaceri, ar reprezenta serios şi mulţimea ce i-a ales în parlament, şi cărora le mai rămâne suficient timp să apară, foarte des, la diverse televiziuni.
Aşa e la noi-unii au forţele lui Hercule şi înţelepciunea lui Ulise!
Le-a mai rămas o alinare, celor plecaţi; să poarte ţara în traistă, s-o umple de culoarea ierbii verzi de-acasă, cu dorul din horele de jele, ori cu mirosul reavăn al brazdei abia întoarse, cu lacrimile mamei, adăugând peste toate şi un telefon mobil.
_ Sărut mâna, mamă, sărut mâna, tată; mă bucur să vă aud şi că încă mai trăiţi, ştiu, nu bine, dar…
Doamne, nu ne lăsa pe cei ce nădăjduim întru Tine; adu-i acasă pe fiii şi pe fraţii noştri înstrăinaţi şi pierduţi, în marea cea mare, purtând cu durere şi dor, ţara în traistă!
Prof. MARIA CIORNEI
Neamul Romanesc
Flamanda si desculta a fost copilaria si adolescenta mea. Flamand si descult strabateam pe jos opt kilometri pana acasa in satul natal, de la scoala din Lipcani, un orasel de pe malul stang al Prutului – unde imi faceam studiile medii. Maica mea, vaduva de razboi, trudea la cultura tutunului. Munca extrem de grea si daunatoare sanatatii. Plantatia era nesfarsita si bietele femei ieseau din cand in cand la marginea ei, la sosea, sa mai ia o gura de aer curat si pentru a-si sterge cu coltul basmalei lacrimile starnite de iuteala otravii frunzelor de tabac. Am compus mai tarziu, prin anii ’70, un poem despre asta, care suna astfel: “Pe campul/cu pomi ciudati de tabac – tacut inaintezi./Limbi verzi de serpi uriasi/ fiinta ta inconjoara./Dar tu inaintezi./Nu mai vine, mama, nimeni din urma/afara de painea ta/ invelita in stergar/si cerul din spate/eliberat de frunzele mari./Doamne,/cat cer deasupra unei singure/paini!” Maica-mea iesea mai des la sosea, la marginea plantatiei si femeile stiau de ce: – poate ca vine baiatul ei din Lipcani de la scoala si maicuta lui ii va intinde o coaja de paine invelita in stergar. Imi amintesc ca tot pe atunci, pe la inceputul anilor ’50, in ochii multor oameni licarea o calda si alinatoare lumina: “Las’ ca vin americanii”. Americanii erau asteptati si in tara de peste Prut, in Romania de care suntem despartiti si mai suntem si azi in mod criminal. Americanii au venit totusi in Romania abia cand au invitat Romania sa adere la NATO. Ne va fi mai usor, ne va fi mai greu dupa asta, noua, romanilor basarabeni?! Nu stiu. Deocamdata aceleasi frunze ne mai mananca sanatatea. Sagetile unei cumplite saracii ne ciuruiesc plamanii. Din cand in cand, iesim la margine la sosea, stergandu-ne ochii de lacrimi. “Las’ ca vin americanii”.
29 August 2008 , Taierea Capului Sfantului Prooroc si Inainte Mergator Ioan Botezatorul
Una dintre cele mai frumoase si mai miscatoare vorbe romanesti, care mai poate fi auzita in sate, este “vino sa te omenesc” sau “am fost omenit”.In inteles imediat ” a omeni” pe cineva inseamna a primi pe cineva in casa si a ii darui o bucata de paine, un pahar de apa, o vorba buna sau toate la un loc. Iar a “fi omenit” inseamna a primi cele amintite mai inainte. Dincolo de frumusetea exprimarii,dincolo de ilustrarea celei mai autentice trasaturi romanesti,cea care leaga demnitatea de modestie si modestia de eleganta,”a omeni” inseamna o profunda,absoluta intelegere a rostului de a fi in fiinta si o traire Ortodoxa cutremuratoare. Mai dovedeste aceasta vorba ca Romanii sunt un popor nu vechi,ci stravechi,cu o identitate si intelegere de sine care trece de vremea istorica si ne duce “la inceput”.
