Cuvânt și iubire

Iubitilor ai mei prieteni si tovarasi de drum, de rug,

Frisonez de fiecare data cand se pune in discutie aceasta tema a “distrugerii culturii nationale”. Din bulversantul an 1990 ma lupt cu verbul (vezi cartea mea “Vremea hahalerelor”) angajand (daca nu va deranjeaza acest termen uzat de propaganda comunista) intreaga mea fiinta pentru a deschide ochii intelectualilor din imediata mea apropiere dar si de mai departe pentru a intelege ca sirenele pe care elevii scolii de la New York, ai altor scoli le-au trimis pe corabia numita Romania pot naste nu doar o lume a sclavagismului modern, in care o grupare de superpotenti economiceste traind dupa standarde inca neimaginate de nici un regizor al Hollywoodului hotaraste soarta a milioane de oameni, stabilind niveluri de existenta, pentru unii la limita de saraciei, pentru altii deasupra ei sau sub aceasta limita. Concomitent, si sper din tot sufletul sa fiu crezut, sa nu fiu acuzat de paranoia, se actioneaza, asa cum bine sustine si dl. Alexandru Nemoianu, pentru distrugerea culturii traditionale. Sistematic, din 1990, anumite posturi de televiziune au lansat spre populatia credula, nepregatita pentru ceea ce avea sa urmeze (dupa cele cateva ore de emisie pe vremea impuscatului) valuri de “mituri” confectionate in studiourile americane, mituri ce aveau rostul sa se substituie miturilor noastre romanesti, considerate fie nationaliste, fie desuete, fie neconforme cu lumea noua euro-globalizata. Eminescu este unul din acele mituri care trebuie trimis in secolul al XIX-lea si lasat acolo. Miorita, la fel, Eliade, Cioran, nasc suspiciuni pentru crezul lor politic din tinerete. Sadoveanu , Marin Preda, Eugen Barbu, Dumitru Radu Popescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Nichita Stanescu si multi altii sunt trecuti pe lista neagra pentru ca, se spune, au colaborat cu regimul comunist, au fost soli ai “luminii ce venea de la Rasarit”. Nu scapa tavalugului elitist nici credinta noastra crestina. Scriitori de foiletoane obscene, comentatori politici veniti pe garla Bahluiului, ce si-au descoperit si talente de dramaturgi scriu piese si se gasesc altii aidoma lor sa le si puna in scena, in care se incearca distrugerea celui mai mare si mai sfant mit al lumii, mitul Mantuitorului. Dan Brown nu este singur. Ca el sunt destui, o trupa aflata sub semnul lui Satan. Urmariti, va rog ce se joaca astazi pe mai toate scenele tarii. Piese in care abunda sexul, pornografia, al caror mesaj este derizoriul, abjectia, nimicul. La randu-i literatura douamiista propune cititorului aceleasi teme: pornografie, sex, grosolanie, marlania. Sa nu va inchipuiti ca bascalia facuta cu cele mai sfinte idealuri ale noastre, de la patrie, la neam, de la glie la credinta cade pe un loc gol. Nu, samanta ei incolteste, roadele sunt previzibile, daca nu cumva incep sa se si arate. Elevi si studenti, oameni maturi hahaie cand ar trebui sa se inchine sau sa pastreze un moment de reculegere, fluiera in clipa in care ar trebui sa lacrimeze. Da, ni se spune, de vina este regimul comunist care a demonetizat aceste simboluri, aceste sarbatori. Fals! Romanii, cei mai multi dintre ei nu au confundat nici drapelul tarii, nici momentele mari ale istoriei noastre cu Ceausescu si fanafanorada regimului sau. Oamenii cuminti au crezut mereu in pildele Istoriei, in idealurile inaintasilor, in destinul neamului nostru, in sfintenia ideii de patrie, in Bine, Adevar si in biruinta acestora. Desigur se pare ca elitistii, new-age-stii ne-au invins. Ne trec sub tacere, ne ingradesc posibilitatea iesirii la rampa, cu speranta ca in felul acesta nu vom mai fi. Si pentru populatia traitoare in spatiul Patriei se pare ca manevra aceasta reuseste. Televiziunile fac idoli din escremente umane, devin personaje de prim-plan politicienii, afaceristii, in spatele carora se ascund hotii de drumul mare, spolieri ale statului, ale populatiei, de mii de miliarde. Ce va fi? Nu stiu. Stiu un lucru. Cata vreme bunul Dumnezeu nu-mi va lua mintile si nici puterea de a scrie ce gandesc, nu voi accepta sa ma consider invins, nu voi dezerta de la crezul meu pentru care m-am batut si am visat intreaga viata.

ION MARIN ALMAJAN

(LUCEAFĂRUL ROMÂNESC, editie on-line, nr. 9, 2011 – Director: ION MARIN ALMĂJAN )

”Aproape in fiecare clipa sta secretul vietii”.

Primisem albumul ARTUR SILVESTRI – zile de neuitat – Frumusetea lumii cunoscute, ultima sa carte, insemnari de o sensibilitate rara.Am mangaiat tandru  albumul ingrijit si coordonat de Doamna Mariana Braescu Silvestri, si emotionata am privit in tacere ilustratiile de exceptie a domnului Vasile Cercel.

Ieri, in miercurea mare, ma aflam undeva aproape de Piatra scrisa, o “comoara de har” in judetul Caras Severin. Singura, in mijlocul naturii am parcurs sufleteste auzind “bataile inimilor” celor doi. Acolo, aproape de icoana Sfintei Treimi am indraznit sa parcurg si sa vad “frumuseea lumii’ prin ochii autorului.

Tablourile devenisera reale.Parca ma aflam in alt timp.Florile, porumbeii cerul, toate parca ii dadeau semene pentru ce va fi.”Trandafirul se ofilise in arsita zilei mediteraneene”. Pescarusii disparusera din mica statiune Gruissan, “norii grosi, avand o culoare metalica” creasera “un sentiment straniu.”

Lumina “de dincolo de nori” era tulburatoare prin “tacerea absoluta care definea totul”..Si noptile “erau stranii.Chiar catelul din vecini ‘scanceste emotionat, fara iluzie, in sunete care tulbura”.Artur Silvestri era mereu in dialog cu viul.Auzea sunete, si frumusetea locurilor era inconjurata de o “muzica nesfarsita”.Bucuria ragasirii florilor de-acasa “sanatoase, vii intarite” pentru o clipa i-au dat un sentiment de siguranta.Revenind acasa “mesajele ininteligibile” ale proumbeiolr pe care ii hranea adesa, privind cerul apasator incerca sa descifreze “o potrivire tulburatoare intre vocile acute si culorile plumburii”.

Devenise “ingandurat, si incremenit, cu sentimental implacabilului” .Plimbarile prin parcuri bucurestene, moartea porumbeilor, “o ultima floare a toamnei” un semn straniu, o prezenta in sine trista”…o elegie de o clipa.”

Un alt semn, uscarea braduletului de la Corbeanca din Paradisul Verde.Noptile devenisera tot mai grele, straine.

Parcurgeam paginile si lacrimam tacut.Parca il vedeam pe aleeile de acum douazeci de ani din Bucuresti la fel de ingandurat si preocupat de frumos.

O zi de 13 ianuarie, o alta zi de 13 octombrie.Sotia sa Doamna Mariana Braescu Silvestri, intr-un “mod inedit” reusise sa-i lumineze, din iubire, viata.”Era o imagine a daruirii.”..”O clipa care schimba viata”.

Frumusetea lumii necunoscute, cu acele “culori splendide, puternice si triste, se adauga luminii; zile de neuitat”

Un album de neuitat.Randuri ce mangaie, randuri ce te inalta.

Ma trezisem brusc intr-un concert al pasarelelor.Incercam sa-mi sterg lacrima privind si intelegand “filozofia norilor”, privind  vegetatia care in mod misterios ma indemna spre neuitare.

Prin “ceturile argintii ale toamnei” ARTUR SILVESTRI ne-a arata inca odata frumusetea lumii, legatura fireasca dintre cer si pamant, ne-a lasat un fel de manual de a cunoaste si a intelege rostul nostru pe pamant.

“Va mai spun ceva; fiti atenti la secunda, la fiecare secunda! O secunda, o biata secunda, la care nici nu suntem atenti, si mantuirea poate fi pierduta! Un momement e foarte important daca stii sa-l traiesti.Deci traiesti momentul ca sa repari trecutul si sa castigi viitorul! Nu va ganditi ce va fi.Lasati viitorul sa-si rezolve singur probleme. Tu traieste momentul asta cum trebuie si lasa in seama Lui Dumnezeu viata ta”.(Vesnicia ascunsa intr-o clipa-Arhimandrit Arsenie Papacioc)

Artur Silvestri a stiut sa pretuiasca clipa.Si-a lasat viata in mainile Lui Dumnezeu. Acum, de-acolo dintre ingeri, senin si impacat  este mai atent ca oricand la fiecare secunda.

Da, “vesnicia sta ascunsa intr-o clipa” pentru Omul Mare Artur Silvestri.

MARIANA GURZA

De-alungul vieţii, cu toţii am avut şi avem o mare nevoie de a fi iertaţi pentru a ne împăca şi a menţine relaţiile sociale armonioase.

Atunci când greşim, chiar şi unii faţă de alţii, greşim în primul rând faţă de providenţă ale cărei legi ne condamnă în mod clar şi obiectiv. A ne cere iertare în primul rând de la Dumnezeu şi a regreta faptele din trecut, respectiv pocăinţa este o condiţie esenţială pentru a primi iertarea prin jertfa Domnului Isus care a executat  pedeapsa pentru păcatele noastre ale fiecăruia.  Aşadar, iertarea divină este mijlocul prin care ni se spală haina conştiinţei şi devenim curaţi. Aceasta este iertarea care ne dă pacea interioară, o pace care întrece orice logică omenească şi mai mult, nu mai depinde de împrejurările vieţii. Însă, pacea aceasta include şi iertarea faţă de semeni şi în special a duşmanilor de care nu ducem lipsă niciunul dintre noi.

Am întâlnit oameni care duc povara neiertării în ei şi se rănesc pe zi ce trece, nelăsând din orgoliul lor şi nevrând să accepte imperfecţiunile altora. Conflictele acestea unele sunt justificate, însă nu sunt benefice pentru pacea şi odihna noastră sufletească. Cât depinde de noi, trebuie să invăţăm să trăim în armonie cu toţi oamenii.

În societate se zice că familia (în care te naşti) ţi-o dă Dumnezeu, iar prietenii ţi-i alegi tu. Şi aşa este. Nu putem fi chiar toţi prieteni. Doar cu cine avem afinităţi comune, dar putem totuşi, trăi în linişte, tolerându-ne unii pe alţii şi având răbdarea care stă la baza fericirii noastre chiar, dacă ţinem cont că în anumite condiţii chiar şi cei pe care ii iubim ne greşesc şi ii iertăm fără şovăire.

Iertarea este motorul care face ca viaţa să meargă mai departe. Este noul început al fiecărei zile chiar şi înourate şi o poate face să pară însorită. Iertarea este veriga dragostei care leagă inimile unele de altele prin compasiune şi înţelegere. Este acordarea unei sanşe permanente de schimbare a celuilalt, iubindu-l ca şi cum ar fi perfect. Este o acţiune de generozitate pe care o putem învăţa de la Dumnezeu care ne iubeşte şi  are răbdare faţă de noi până înţelegem nevoia de a-L primi în viaţa noastră.

Sunt multe feluri de a ierta. Unii spun că iartă, dar nu uită. Alţii nu pot accepta fericirea altora şi aceştia sunt invidioşii pe care trebuie să ii eviţi toată viaţa. Deoarece acestora chiar dacă le ierţi toate faptele făcute faţă de tine, ei se vor simţi îndreptăţiţi şi vor continua să aibă acelaşi mod de a gândi. De aceea este şi zicala aceea că “oamenii nu te iartă dacă eşti fericit”. Iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde, spunea cineva odată.

A greşi e omeneşte, dar a ierta este dumnezeieşte. Am avut o perioadă când am descoperit cât rău mi-au făcut unii oameni care de altfel mă linguşau şi m-am mâhnit în inima mea,  purtând în mine regretul că nu mi-au fost prieteni adevăraţi. Unii nu contenesc să rânjească batjocoritor, dar drumul spre iad îl poţi parcurge şi râzând. Trebuia să mă nasc în alte vremuri… Deh! Asta e părerea unor persoane de care mi-e milă. Numai că cine râde la urmă, râde mai bine.

 Cu timpul, această amărăciune s-a risipit precum ceaţa într-o zi de iarnă şi soarele iubirii m-a făcut să văd lucrurile într-o lumină mai mare. Deşi nu şi-au cerut niciodată iertare de la mine şi au continuat, într-o măsură, aceeaşi obsesie şi comportament de prost gust (care denotă lipsa de instrucţie şi de caracter, în ciuda faptului că unii se ţin şi educaţi) am iertat oamenilor ce mi-au făcut şi mi-am spus că toate lucrurile lucrează spre binele meu dacă mă încred în Dumnezeu. Există o zicală care spune că dacă faci bine, bine aştepţi. Mai devreme sau mai târziu, provindenţa răsplăteşte fiecăruia după faptele sale.

Frica de Dumnezeu este o condiţie sinengvanon pentru a acţiona cu înţelepciune şi tact în societate. Dar dacă cineva şi-a pierdut simţul omniprezenţei divine are nevoie de a se opri din drumul lui,  să asculte. Adevărul întotdeauna iese la iveală. Pentru că „adevărul este suveran şi nu va permite ca oamenii să îşi bată joc de el . Şi este uşor de găsit pentru că el încearcă să ne găsească pe noi. Ascultarea este marea problemă şi lipsa disponibilităţii de a asculta este cauza întunericului (interior, aş adăuga eu) prelungit”, spunea A.W. Tozer. Aşadar, haideţi să fim adevăraţi, să ne iertăm in lumina dragostei de oameni. Mai întâi însă ca şi cum Dumnezeu v-ar ruga prin mine, vă rog fierbinte pe fiecare, împăcaţi-vă cu Dumnezeu şi unii cu alţii. Acest lucru va face să fie posibile, noi perspective  de conlucrare, şi va deschide izvorul creativităţii ce va aduce soluţii tuturor problemelor materiale şi spirituale din societate.

Există o categorie de oameni care nu au nimic sfânt, joacă grosolan şi chiar diabolic. Faţă de aceşti oameni Biblia ne învaţă următoarele: „Cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea. Cui datoraţi frica, dati-i frica” (de lege). Aşadar, scopul nu scuză mijloacele niciodată! Chiar daca cineva nu crede in Dumnezeu este obligat.să respecte legile statului unde trăieşte şi principiile care stau la baza unei societăţi umane.

Marina GLODICI

Cluj-Napoca

6 martie 2013

Identitatea ortodoxiei latino-române în viziunea lui Ioan Paul al II-lea

Lumină dulce, clară, / O, maică prea curată / Şi pururea fecioară, /Marie!

Vom ţine minte întotdeauna pe Ioan Paul al II-lea recitând, în româneşte, la Roma şi în Bucureşti, Rugăciune – către Maica Domnului – de Mihai Eminescu.

„Mâine mă voi duce în România. E prima dată când merg într-o ţară în care creştinii sunt în majoritate ortodocşi.” (6 mai 1999). În avion: „Noi am declanşat cearta, nu avem noi acum dreptul să stabilim pacea” (1). (Toate ziarele centrale româneşti au publicat discursurile papale şi patriarhale din zilele de 7-9 mai 1999, de unde sunt luat citatele atunci când sunt menţionate alte surse).

Adresându-se iarăşi, la întoarcere, credincioşilor din Piaţa San Pietro, în 12 mai 1999, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea , înainte de a-şi rosti, încă o dată în româneşte, „bucuria pentru întâlnirile de neuitat trăite în Bucureşti”, a sintetizat, în şapte puncte, luminile vizitei sale în România, ca după „planul lui Dumnezeu”, în „Grădina Maicii Domnului”: „Gândindu-mă la situaţia politică existentă până nu cu mulţi ani în urmă, cum să nu văd în acest eveniment un semn elocvent al lucrării lui Dumnezeu în istorie? A prevedea o vizită a Papei ar fi fost atunci cu totul de negândit, dar Domnul, care călăuzeşte paşii oamenilor, a făcut posibil ceea ce din punct de vedere uman părea irealizabil”; „Amintind că, după o răspândită tradiţie populară, România este numită „Grădina Maicii Domnului”, aş dori să o rog pe Sfânta Fecioară, în această lună care îi este dedicată, să înteţească în sufletul creştinilor dorinţa deplinei unităţi, pentru ca împreună să fie ferment evanghelic. O rog pe Maria ca iubitul popor român să crească în valorile spirituale şi morale, pe care se fundamentează orice societate pe dimensiunea omului şi atentă faţă de binele comun. Ţie, cerească Mamă a Speranţei, îţi încredinţez mai ales familiile şi tinerii, care sunt viitorul iubitului popor al României”. Harul divin-omenesc învăluie, în mai dreaptă, înaltă judecată, identificarea şi recunoaşterea ortodoxiei româneşti: „Cu acest pelerinaj am dorit să aduc un omagiu poporului român şi rădăcinilor sale creştine, coborând, conform tradiţiei, din lucrarea evanghelizatoare a Apostolului Andrei, fratele lui Simon Petru”; „Recurgând la izvoarele sale culturale şi spirituale autentice, România a moştenit cultură şi valori atât de la civilizaţia latină – cum atestă limba însăşi – cât şi de la cea bizantină”; „Naţiunea română s-a născut o dată cu evanghelizarea şi în Evanghelie va găsi lumina şi puterea de a-şi împlini vocaţia de a fi punct de confluenţă a păcii în Europa următorului mileniu.”

În mesajul trimis de către Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Sanctităţii Sale Papei Benedict al XVI-lea, se spune: „Relaţiile dintre Bisericile noastre au cunoscut , în ultima perioadă, o înflorire deosebită, graţie deschiderii ecumenice a Papei Ioan Paul al II-lea, predecesorul Sanctităţii Voastre.(…) Păstrând vii în amintirea noastră dragostea, preţuirea şi respectul manifestate faţă de ţara noastră – pe care Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o ’Grădina Maicii Domnului’ – ne exprimăm nădejdea că Sanctitatea Voastră, ca unul ce aţi fost apropiat colaborator al său, veţi păstra şi sprijini acest dialog, întru împlinirea dorinţei noastre comune de realizare a unităţii depline a Bisericii” (2).

„Planul lui Dumnezeu”

Acesta este titlul unei cărţi-decalog a fostului Papă, tradusă şi în româneşte, pe care studenţii de la Facultatea de Teologie-Litere a Universitatăţii „Valahia” din Târgovişte şi-au apropriat-o. „Prin cuvintele Papei, prin lungul drum al anilor pe care i-a parcurs, el a reuşit să ne ofere nouă, românilor, şi mai ales tinerilor, un mod de cunoaştere a sinelui. Noaptea întunecată a sufletului – „la noche oscura del alma” (Juan de la Cruz) – trebuie învinsă, pentru că Dumnezeu e cu noi”.

Supravieţuind atentatului asupra sa din 13 mai 1981, Ioan Paul al II-lea a mărturisit: „Sunt din nou îndatorat Sfintei Fecioare… Pot eu oare să uit că evenimentul din Piaţa Sf. Petru a avut loc exact în ziua şi la ora când s-a arătat prima dată Maica lui Hristos sărmanilor copilaşi, moment ce este sărbătorit de peste şaizeci de ani la Fatima, în Portugalia? În acea zi…i-am simţit extraordinara protecţie maternă, care s-a dovedit a fi mai puternică decât glonţul ucigaş.” (3).

Nancy Reagan, la moartea Papei, în aprilie 2005, i-a glorificat împreună, pe Papă şi pe Ronald Reagan: „ au fost foarte asemănători…actori…iubeau natura…sporturile, împărtăşeau titlul de Mare Comunicator…aveau un minunat simţ al humorului… când Ronnie a fost împuşcat în ’81, Papa a fost împuşcat în ’81… au fost foarte, foarte asemănători. Şi-au încrucişat multe cărări”. (4).

În 20 decembrie 1989, în faţa a 600 pelerini, Papa, de sub aureola sfinţeniei, va da îndemn de supravieţuire „tuturor cetăţenilor dragului popor român”, după ce cu o zi înainte gloanţele regimului comunist făcuseră victime în Timişoara. (5). Căderea comunismului „ a fost ca şi cum Hristos a dorit să descopere că limita impusă răului, al cărui artizan şi victimă este omul, este, în definitiv, Milostivirea Sa Dumnezeiască” (6).

La 8 mai 1999, în Palatul Patriarhal din Bucureşti, discursurile celor doi Întâistătători de Biserci, urmaşul Apostolului Petru şi urmaşul Apostolului Andrei, au început prin aceeaşi invocare a dumnezeirii: „Dacă astăzi ne întâlnim, aceasta se datoreşte unui plan de iubire al Sfintei Treimi, care, în ajunul Marelui Jubileu, a voit ca noi, succesorii acelor apostoli, să putem rechema în memorie acea reîntâlnire” – Ioan Paul al II-lea; „întâlnirea de astăzi este vrerea Tatălui şi lucrarea Duhului Sfânt”; „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm” – P.F. Patriarh Teoctist. Mass-media au generalizat, aproape, o astfel de percepţie. „Toţi românii, dar şi străinii au simţit ca un dar al lui Dumnezeu rugăciunea comună a celor două Biserici.” – P. S. Gherasim, Episcopul Râmnicului. „ ’Iubiţi-vă unul pe altul, după cum Dumnezeu vă iubeşte pe fiecare dintre voi’ – mă însoţeşte acest îndemn al Maicii Tereza. În puterea iubirii acesteia, care este mai întâi a Sfintei Treimi şi pe urmă a noastră, în iubirea Învierii sale ne rugăm în aceste zile zbuciumate, sub acoperământul Maicii Domnului, pe care deoptrivă o cinstim” – Ioan Alexandru, (7). „Am putea oare înţelege până la capăt miracolul eliberării popoarelor din Europa răsăriteană, dimpreună cu toate urmările lor, ilustru simbolizate azi de prezenţa Sanctităţii Voastre, fără un plan divin?” – Emil Constantinescu, preşedintele României.

„Dumnezeu a vrut ca eu să devin preot”, Dumnezeu a vrut ca Papa Ioan Paul al II-lea să vină în „România noastră”, cum ar fi numit-o cel al cărui nume, Voytila, e asociat cu cel de Voicilă (8), cel care a sanctificat pe Ieremia Valahul.

„Grădina Maicii Domnului”

„Cuvântul se face grădină, după asemănarea raiului” – Sfântul Grigorie de Nyssa.

„Arborele vieţii ascuns în mijlocul Edenului a crescut în Maria. Ieşit din ea, şi-a întins umbra asupra universului şi şi-a răspândit fructele la cele mai îndepărtate ca şi la cele mai apropiate popoare.” (9).

Ioan Paul al II-lea, Rugă către ocrotitorii Europei:

O, Sfinţilor Chiril şi Metodiu,

care-n asprul apostolat misionar

aţi rămas profund ataşaţi

de Biserica din Constantinopol

şi de Sediul Roman al lui Petru:

faceţi ca Bisericile surori,

Biserica Catolică şi cea Ortodoxă,

depăşind prin iubire de Dumnezeu şi adevăr

elementele de dezbinare

să poată ajunge-n curând

la mult dorita unificare! (10)

Maria – „Mama astrului care nu apune niciodată”, „zorii zilei mistice”, „răsăritul soarelui gloriei” -, ne arată Orientale lumen, pe Hristos (11). „Rugămu-ne-ndurărilor, /Luceafărului mărilor” (Eminescu), a recitat, eufonic, Papa Ioan Paul al II-lea, cumva separat, în eterul sfinţeniei poetice .Între teologia divinizării a Sfântului Atanasie cel Mare şi a Sfântului Irineu – „Dumnezeu s-a făcut Om pentru ca omul să se îndumnezeiască” – şi încarnarea Evangheliei în culturile native evanghelizate de Sfinţii Chiril şi Metodiu, ortodoxia românească se va fi regăsind în genericul Răsărit Creştin, în cele două mari capitole şi subcapitolele lor – „Cunoaşterea Răsăritului Creştin. O experienţă a credinţei” („Evanghelie, Biserici şi Cultură”, „Între memorie şi aşteptare”, „Monasticismul ca model al vieţii baptismale”, „Între Cuvânt şi Euharistie”, „O liturghie pentru tot omul şi pentru tot cosmosul”, „O privire limpede spre descoperirea de sine”, „Un părinte în Spirit”, „Comuniune şi serviciu”, „O persoană în relaţie” „O linişte adoratoare”) şi „De la cunoaştere la întâlnire” („Experienţele unităţii”, „Întâlnirea unuia cu celălalt, cunoştinţa unuia cu celălalt, lucrul împreună”, „Călătoria împreună spre Orientale Lumen”).

Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România (7-9 mai 1999), care se află, ecumenic, în continuitate cu abrogarea, la 6 decembrie 1965, de către Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Ecumenic Athenagoras I, a excomunicărilor reciproce din 1054, deschide capitolul identificării şi recunoaşterii universale a Ortodoxiei române, prin chiar cuvântul pontifical, după ce făcuse aceasta patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului (1995), ca punte, ca liant între Europa Răsăriteană şi cea Occidentală. În contextul în care Patriarhate mai vechi, cum ar fi cele de la Constantinopol, Atena sau Moscova, au evitat astfel de momente, Ioachim Navarro Valls, autoritate de la Vatican, apreciază cele două momente liturgice din Bucureşti ca reprezentând un pas important spre refacerea unităţii creştine, iar ÎPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, a precizat, prin presă: „România este o ţară cu o ortodoxie care nu este influenţată de spiritualitatea elenă şi slavonă. România este o ţară cu o spiritualitate şi un creştinism latin, care o apropie de romano-catolicism. Ortodoxia românească era cea mai îndreptăţită şi îndatorată să întreţină cu Sfântul Părinte o relaţie concretizată printr-o vizită”. Văzută din interior ortodoxia română are aceste aspecte esenţiale, sintetizate de ÎPS Nifon Mihăiţă, arhiepiscopul Târgoviştei: „caracterul structural al sintaxei dintre cultul ortodox şi cultura latină, aceasta, graţie concomitenţei dintre etnogeneză şi ecleziogeneză; etosul şi civilizaţia ortodoxă română sunt inspirate, înainte de orice, de comunitatea care se adună pentru ’cina mistică’, trimisă să practice apoi propria ei ’liturghie’, în arena socială şi politică; receptarea creatoare şi inventivă a tradiţiei diacronice, graţie unei şcoli de teologie remarcabile. Cei mai mari teologi din Estul Europei, din perioada contemporană (1949-1989), se aflau la Bucureşti şi la Sibiu; determinarea de a juca un rol mai important în Mişcarea Ecumenică, propunând concepte semnificative în domeniul iconomiei, al reconcilierii în Europa, al ecumenismului local” (12). Acelaşi autor detaliază aspectele teologice inedite ale reuniunii şi dialogul ecumenic al celor doi primaţi, chiar dacă „n-au fost pecetluite de comuniunea euharistică” – dar „timpul de o mai mare comuniune se apropie”. „Vom trece acel prag cu martirii noştri, cu toţi cei care şi-au dat viaţa pentru credinţă: ortodocşi, catolici, anglicani, protestanţi. Dintotdeauna, sângele martirilor este sămânţa generatoare de noi credincioşi în Hristos”, a spus Papa. În viziunea Papei, „vestirea Evangheliei şi renaşterea în Sfintele Taine, prelungite în slujirea fraţior” este „prima calitate pe care omenirea o aşteaptă de la voi”, iar „această sarcină coincide cu tradiţia voastră atât de bogată în exemple care au ştiut să unească o viaţă profundă în Hristos cu o slujire generoasă a celor nevoiaşi, angajare pasionată în studiu, cu o neobosită preocupare pastorală”.(13).

„Există mulţi sfinţi printre români, dar nimeni nu i-a căutat”, scria la 1686, mitropolitul moldovean Dosoftei (14). Papa Ioan Paul al II-lea a căutat sfinţii din Grădina Maicii Domnului, unde şi plantele se numesc, prevalent, după fiinţa ei – „Mâna Maicii Domnului”, „Părul Maicii Domnului”, „Părul Sfintei Maria”, „Poalele Maicii Domnului”: „Cum e cunoscut, potrivit tradiţiei, credinţa a fost purtată în aceste ţinuturi de fratele lui Petru, Apostolul Andrei, care a pecetluit neobosita sa operă misionară prin martiriul său petrecut la Patras. Alţi martori de seamă ai Evangheliei, ca Sava Gotul, Nicetas de Remesiana – provenind din Aquilea – şi Laurenţiu de Novae i-au continuat lucrarea, iar în timpul persecuţiilor din primele veacuri, cete de creştini au suferit martiriul: sunt martiri daco-romani, precum Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, prin al căror sacrificiu s-a înrădăcinat profund credinţa creştină în pământul vostru”; „Mă gândesc la Sfântul Ioan Cassian şi la Dionisie Exiguul, care au contribuit la transmiterea comorilor spirituale şi canonice ale Orientului grec Occidentului latin; apoi, mult mai târziu, la Voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt,’un adevărat atlet al credinţei creştine’, cum l-a numit Papa Sixt al IV-lea, şi la numeroşi alţi slujitori ai evangheliei, între care Domnitorul şi martirul Constantin Brâncoveanu, iar mai recent, numeroşi martiri şi mărturisitori ai credinţei din secolul XX”; „Românie, Ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa Orientală şi cea Orientală, Românie, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de ’Grădina Maicii Domnului’, vin la tine în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi al Preasfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei. Cu ajutorul lui Hristos vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace. Dumnezeu să te ocrotească şi să te binecuvânteze mereu” (16). Puţine publicaţii au relatat tragedia – martirică? – a lui Cătălin Vidu, căzut de pe schela unde se urcase spre a-l vedea mai bine pe Papă (17).

____________

Note bibliografice

1. Toate ziarele centrale româneşti au publicat discursurile papale şi patriarhale din zilele de 7-9 mai 1999, de unde sunt luate citatele prezente, atunci când nu sunt menţionate alte surse

2. În Adevărul, 23-24 aprilie, 2005, p.1)

3. Apud Jaroslav Pelikan, Fecioara Maria de-a lungul secolelor, Humanitas, p.184

4. În Aldine, 8 aprilie 2005, p. 1

5. Cf. Bernard Lecomte, La verite l’emportera toujours sur le mensonge. Comme le pape a vaincue le communisme, citat în : Nicolae Mareş, Ioan Paul al II-lea. Papă pentru mileniul al III-lea, Hiparion, 2001, p.25

6. Ioan Paul al II-lea, Memoria e identita, Rizzoli, Milano, 2005, p. 70, citat de prof. Norberto Gonzales Gaitano într-un interviu publica de ziarul Ziua, 15 aprilie 2005, p.3

7. În România liberă, 8 mai 1999, p. 8

8. Cf. „Rădăcină valahă?” de Nicolae Mareş, în România literară, 5-11 mai 1999, p.20-21; de asemenea, cartea lui Ion Coja România şi Papa Ioan Paul al II-lea, lansată în timpul vizitei

9. Din Imne Mariei, apud Mitropolit Nicolae Corneanu, Credinţă şi viaţă, Dacia , 2001, p. 54

10. Din Rugăciuni, Ed. Piemme, 1993, tr. Teodor Capotă, Steaua, mai-iunie1999, p.20

11. Cf. Scrisoarea apostolică Orientale lumen a lui Ioan Paul al II-lea, marcând centenarul cele intitulate Orientalium dignitas, a papei Leon al III-lea

12. ÎPS Nifon Mihăiţă, Misiologie şi ecumenism, p. 252

13. Op.cit., cap. VI „Sensul ecumenic al vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România, p. 2004-205

14. Apud dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Pronostic SRL, 1996, p.270

15. Cf. Doru Radosav, Sentimentul religios la români, Dacia, 1971, p. 301

16. „România luminată (7-9 mai 1999). Din cuvintele adresate nouă de Papa Ioan Paul al II-lea în cursul vizitei sale în România”, în Aldine, 8 aprilie 2005, p.4. În timpul vizitei, Aldine a publicat şi… „Testamentul lui Petru cel Mare”

17. Cf. Cotidianul, 9 mai 1999, p. 3

GEORGE ANCA

Cum este in lumea vesniciei Maestre ARTUR SILVESTRI ?

Ce mai faci prietene? Noi, am ramas mai tristi, mai singuri…Si asa cum ai prevazut odata, toate vin spre noi nefiresc. Urate vremuri, asa cum au fost scrise…Din cauza noastra, a lor…nu stiu.

“Esentialul in aceste vremuri este, cred, sa nu stam pe loc si cu mainile in san .
Cat despre toate celelalte ce se intampla in jurul nostrum , intre care unele , de fapt destule, ne ating sau ne supara , numai Dumnezeu stie ce e mai bine ;dar nadajduim in asezarea tuturora la randuiala si la vechile -si sanatoasele -principii de ingaduinta si bunavoire”(Artur Silvestri). Am retinut doar ca “relele sunt mai putin importante”si trebuie”sa le lasam deoparte. Binele se potentiaza. Facem bine! Invatam in fiecare zi sa pretuim secunda. ”In fiecare clipa sta secretul vietii”…

“Raul ne asalteaza in formele cele mai perfide si necontenit. Esentialul insa cred ca este simtamantul ca nu suntem singuri si ca, in acelasi timp, nu stam cu mainile incrucisate. Iar daca in fiecare zi vom face “binele”cat de marunt si aparent neimportant, vom vedea ca toate se aduna si de la o vreme  privirea noastra se va aseza peste o lume mai senina decat cea de acum”. (Artur Silvestri).

Mesaje de suflet care ne insufletsc spiritual. Cuvinte de folos ce vor rezista in timp, calindu-ne pentru a duce mai departe “Fapta Cultuala”.

“Sensul vietii noastre traite in echilibrul ce ni-l dau invataturile intelepte este , cred, mai intai de toate , acela de a intelege rostul solidaritatii care se manifesta fara a fi ceruta si al mainii intinse catre cel ce are nevoie ; apa pentru insetat si hrana pentru flamand.
Fiecare dintre noi il putem tine minte ;iar daca ne vom incerca sa il si facem posibil , ne vom da seama nu doar ca suntem de folos dar si ca nu ne este greu , biruind singuratatea cu o jertfa zilnica oricat de mica pentru cei care , la fel ca oricare din noi , au trebuinta de ajutor , sprijin si indemnare .
Sa fim , deci , pomi cu flori care dau fructe fara sa ne intrebam despre rostul lucrarii noastre ; sa nu fim vasc agatat de ceea ce rodeste si fructifica . Sa fim darnici si sa nu uitam lectia raspandirii gandului bun pretutindeni unde el poate ca este asteptat si dorit ; si va fi ascultat . ”(Artur Silvestri)

Ai fost in Timisoara, prietene Artur Silvestri! Doamna Mariana Braescu Sivestri te-a adus printre noi , in sufletele tuturor.

Era soare, un porumbel se plimba zglobiu pe langa picioarele noastre. A fost poate unul din acei porumbei, de care imi povesteai cum il hraneai. Clopotele au batut in final, cu sunete de doina romaneasca…Un semn celest…Ai fost printre noi maestre.

A fost clipa cand am stiut, ca ai poposit langa noi, cei care te-am plans. Dupa acel moment am inceput sa scriu din nou. Prezenta sotiei, a cartilor, a “viiului” mi-au dat din nou taria de a merge mai departe. Nu puteam sa te dezamagesc. Pornisem pe un drum fara intoarcere.

Prietene, cand ma simt impovarata, gasesc rspunsuri, tu fiind mereu langa noi. Imi amintesc, de un mesaj :

“Multumesc pentru ceea ce imi scrieti atat de clar, hotarat si de fiecare data-esential si nadajduiesc sa reusim si anul ce vine sa putem comunica si poate sa ne si vedem “fata catre fata”, daca o vrea Dumnezeu. As mai adauga, desi nu stiu daca va este de folos, ca orice semn ce imi vine de la Domnia Voastra imi da o multumire speciala. Un semn venit sub forma de gand pur si simplu, a unei carti ori a unei publicatii; de fapt, un semn oricat de mic ce imi arata ca existati, ca nu stati cu mainile in san asa cum fac prea multi dintre cei ce ne sunt contemporani, si , ca va ganditi si la altii care se straduiesc, pe cat pot, san u lase ca “nefacutul” sa devina risipitoare a vietii noastre atat de scurte.

Scrieti-mi oricand credeti ca trebuie sa impartasiti cuiva o parere, un gand sau o neliniste; cand realizati ceva ce credit ca va exprima au care a trebuit sa va ia efort si ati biruit pana la urma…”(Artur Silestri)

Dorinta de a “privi in aceeasi directie “s-a materializat. Ne-am adunat cu totii in jurul maestrului, si asa am ramas.

“… A venit timpul sa re-cladim si sa renuntam la distrugerile sinucigase de pana acum . La aceasta ne indeamna felul insusi cum suntem constituiti si , deopotriva , ecourile ce ne vin din vechime in forme si cuvinte care ne sunt inteligibile si pe care , la randul nostru , ne straduim sa le facem intelese si altora , pentru a fi utile azi , maine si in timpul nedeslusit ce ne asteapta . Caci , la drept vorbind , alta cale nu ar putea fi . Sa ne facem ca nu le auzim ar insemna sa ne aratam ne-asezarea si sa ne recunoastem nevrednici ; sa le uitam ar fi sa nu mai avem principiul insusi de alcatuire ; sa le schimonosim nu se poate inchipui caci am trai degeaba . Destul ca sunt unii , si nu putini , care , in indefinitul compozitiei lor sufletesti marunte , nici macar nu mai stiu de unde vin si unde se duc si a caror inclinatie catre “urat “si rau sta nu doar impotriva celulei originare negand intreaga istorie de unde au iesit ca intocmiri ci si in contra Naturii insasi , cu pecetile ei ce le sunt ininteligibile , straine si de sens abscons. Noi , insa, avem legitimitatea faptului trait si a lumii de origina cu mesajele ei i-modificabile , pe care ni le-am insusit .

In anii de pana acum , multi sau putini , asa cum o vrea Dumnezeu , nu am avut decat nazuinta de a privi in jur cu atentie si cu buna-voire , intelegand ca , daca viata ne-a fost data ca un mister inexplicabil , nimic nu o face mai bine purtatoare de inteles ireductibil decat rezultatul viu si definit , Fapta , de orice greutate . De-aceea , atat “ieri ” cat si azi -si , daca voi avea zile, si maine – am simtit ca daca dincolo de orice prejudecati , retinere nepasatoare si individualism sterp , voi afla , precum in nisipul riurilor mari , pepita de aur si o voi arata si altora , ajutand, pe cat pot , sa se scoata mai lamuritor in evidenta , nu voi fi trait fara rost ; si nadajduiesc ca nu am gresit .
Multi cred , si imi spun , ca astfel de indemnari , desi in esenta laudabile si poate ca si creatoare de efect pozitiv , nu vor duce decat la suferinta si dezamagire caci stergerea din memorie a celor bune ce ti s-au facut este o lege ireductibila a “umanului ” si ca gratitudinea apasa de obicei ca o boala grea si nu se suporta decat de catre cei cu adevarat puternici . Insa daca as gandi la fel , ar insemna sa nu mai pot inainta cu largime si sa cad cu totul prada desnadejdii inchipuindu-mi ca , in timpul ce va veni , “lucrarea” noastra, de oricata anvergura , nu va mai insemna nimic si ca , in locul sufletelor dedicate , vor exista numai creaturi definite de o stricaciune insondabila unde apucaturile rele ar fi doar cele mai de ingaduit . Aceasta concluzie este de neimaginat . Viata noastra nu se desfasoara in masuri ce depind de noi mai mult decat de insasi Firea careia ii apartinem iar in enigma ei insondabila nu incap decat principiile ce conduc la “intocmire” , creind organisme cu sens interior si nu aratari necontinutistice . Suntem , deci , “in firea lucrurilor ” , adica acolo unde esentiale sunt “locul de unde venim ” , limba ce o vorbim , rudeniile ce ni s-au dat , sufletele insotitoare , intregul ce ne inconjoara si pana la urma – Parintii , adica Neamul , alcatuind o realitate nesfarsita si inaccesibila pentru intelegerea noastra , fapturi mai marunte decat bobul de nisip . (Artur Silvestri)

Si in “Cortul nostru” ridicat de tine prietene, ne-am adunat cu precadere, oameni buni, asa cum ti-a fost voia. ”Nu vom lasa fara timp ceea ce socotim ca ne reprezinta si ca nu vom mai amana fara rost, si in folosul celor ce nu merita straduinta noastra, tot ceea ce mai inai si-ntai trebuie facut pentru Neamul nostru si cat mai putin pentru noi. Caci pentru toate vine o plata, candva, intr-o vreme ce nu e asteapta si nu iarta. ”(Artur Silvestri)

Cartile editate acum sunt si mai cautate, lumea incepe sa descopere OMUL de aleasa pretuire, ARTUR SILVESTRI.

Ne-ai promovat pe noi, necunoscuti lumii, si manuscrisele tale le-ai amanat, din dragoste pentru oameni. Cata sfintenie in fiecare bine zidit!

Maestre, ce spun Sfintii Parinti in acea lume unde toti vom ajunge? Sa fim buni, sa ne iubim aproapele, sa semanam binele la tot pasul…Sa fim pregatiti pentru mantuire…Asa cum prietene ai facut-o demult, doar tu si Tatal Ceresc, in noptile tarzii, vegheat in ingerii fara somn, preocupat da starea natiei.

“In zilele ce ni s-au dat, cand majoritatea zdrobitoare si sufocanta este atat de putin “asezata”, fiind mai mult “imagine” decat “continut”, a crede ca aproape totul-sau chiar totul!- se  alcatuieste in acest fel e o reactie obisnuita . De fapt, a nu fi asa nu-i nicidecum un “exceptionalism” ci o “normalitate” in “norma data de tipar”, o expresie a Naturii. Uitati-va la vietatile din natura care, intotdeauna, fac ceea ce li s-a spus sa faca, miscandu-se dupa un “tipar” neclatinat: ele nu mint, nu inseala, nu au ganduri oculte si nu “inchipuie bezmetic” fiindca nu pot: ar fi contrar insasi formulei lor de a exista. “Omul” doar le face pe toate acestea si le face cu incredintarea ca “asa trebuie sa fie” :si greseste. Dar poate ca acesta este si scopul lui final. . .

Caci contrar a ceea ce se crede, Romania tainica este incalculabil mai bogata si mai diversa prin atitudini, gesturi si chipuri decat “Romaniile de suprafata” si decat “tara simplificata”, nascocita  pentru vitrina si pentru creatia de realitati fictive ale “jucariei
circulare”. ”(Artur Silvestri)

“Valoarea sufletului nostru n-a spus-o un prooroc sau un apostol, ci a spus-o Hristos ; Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau? De ar avea toata lumea nu poate cumpara un suflet ! Asta a spus-o Hristos!”( Pr. Cleopa)

Prietene, dupa doi ani, te simt linistit, senin, angelic. Fapta Culturala este vie, prin tot ceea ce face doamna Mariana Brascu Silvestri si Doamna Teodora Mindru.

Tara plange, prieten bun. Ai prevazut valtoarea, nimicnicia lumii.

“Saracirea severa a oamenilor care produc, si, deopotriva, declasarea lor prin obligarea la vanzarea muncii aproape pe nimic, sunt directivele vremii de azi. Imi creeaza o stare de rau numai gandul ca asemenea realitati exista iar cand le intalnesc direct totul se amesteca indefinit in manie, desperare si compasiune. Uimitor este insa ca “ei” inteleg aceste vremuri: o priveam astazi pe femeia ce alegea gogosarii, cu gandul sa ii dea “pe cei mai buni” si recunosteam la ea simtamantul de calm intelegator al taranului. Aveau amandoi aceiasi privire obidita dar directa si “simpla”, ca si pronuntarea unei axiome. Cu siguranta ca oamenii acestia “stiu” ceva sau, mai bine spus, “ceva” din ei le da aceasta liniste in vremuri nedefinite, o liniste asemanatoare cu a copacilor desfrunziti, in toamna tarzie.
(Artur Silvestri-19 Noiembrie 2006)

Chiar daca ne este dor, ne hranim prin fapta si cuvinte lasate mostenire.

“Peste noi, si peste Locurile noastre, trec zile si ani grei si nedeslusiti;pe deasupra noastra trec nori intunecati si panze incetosate:vremuri de neliniste, de bejenie si, poate, si de prigoana.

Astazi, multi din cei ce isi facusera din Fapta Buna o expresie a insusi felului lor de a fi incep sa ezite si sa se indoiasca sub asaltul unui rau nedefinit care aduce stricaciuni fara de numar si apasari in a preschimba asezaminte multimilenare ce ne-au tinut ; dar si obiceiuri neverosimile. E vremea cand, ca si altadata, va trebui sa alegem graul de neghina si sa ne invatam a vedea „samanta buna”si roditoare si „soiul”ei bun, indiferent unde se gaseste ori se ascunde . . Caci, oricat ni s-ar spune, prin cuvinte, despre ceea ce altora li se pare ca ar fi „de trebuinta”-multi venind cu porunca de la Inselator- noi stim, prin insasi intocmirea noastra, ca adevarul nu cunoaste decat o randuiala iar aceasta izvoraste de acolo de unde ne vin toate si se exprima intotdeauna prin Neamuri.

Numai astfel, prin aceasta enigma ce salasluieste in fiecare dintre cei buni si doritori de a merge „inspre bine”, vom putea trece peste timpurile de acum cu nadejdea Timpului nesfarsit. .
Si eu, ca si Domnia Voastra, ma straduiesc sa fac- in tacere si la adapost de zgomotele lumii dezlantuite -”partea mea de bine” fara sa spun decat putin-si uneori chiar deloc-din ceea ce fac si nici daca imi este usor sau greu caci stiu, asa cum bine stiti, ca unicul nostru criteriu este Fapta Buna;iar pe aceasta o stie Dumnezeu, caci nu exista un alt Judecator.

El ne va ajuta sa ducem inainte , si cu folos, dorinta noastra de a infaptui si a lasa o urma , o povata sau o indrumare ce poate ca va fi un reazem candva, cui va avea
nevoie:insetatului, flamandului, deznadajduitului sau celor umiliti si obiditi. Dar pentru aceasta avem uneori, si chiar la Zile Mari, trebuinta de a simti ca „nu suntem singuri” si ca nu suntem ai nimanui. ”(Artur Silvestri)

Asa cum stim amandoi, “trecutul e in prezent pentru ca ei, sunt prezenti si asa prezentul lor si al nostru e trecutul lor si al nostru, de aceea ne simtim atat de solidari cu ei, cu ceea ce numim trecut. Vorbind despre trecut, fara sa ne dam seama, intotdeauna intrebuintam pluralul la persoana I : Noi am luptat la Calugareni – zicem; noi am luptat la Plevna – zicem; noi am facut unirea –zicem! Vorbim ca niste nemuritori. Si suntem nemuritori. ”(Antonie Plamadeala). Asa cum esti si tu maestre ARTUR SILVESTRI, un nemuritor. Aparandu-ti memoria, ne aparam pe noi. Vesnic in inimile noastre. Ca o flacara ce arde necontenit pe altarul culturii. Asa esti pentru noi, MAESTRE ARTUR SILVESTRI!

MARIANA GURZA

Nota: Citate din “file de corespondenta”

„Vremea Seniorilor, Vol. I, Scrisori de altădată de la ierarhi şi cărturari bisericeşti“, 160 p., Carpathia Press, Bucureşti, 2005.

Un epistolar depănând amintiri din anii 1984-9, sau o „carte de povăţuiri“ cu multe feţe bisericeşti măreţe pentru ortodoxia noastră, precum Patriarhul Teoctist, Nestor Vornicescu (Mitropolitul Olteniei mele), dr. Antonie Plămădeală (Mitropolitul Ardealului), Nicolae Corneanu (Mitropolitul Banatului), Epifanie Norocel (Episcopul Buzăului), Vasile Coman (Episcopul Oradei), Lucian Florea – Tomitanul (Episcopul vicar al Tomisului şi Dunării de Jos), Emilian Birdaş (Episcop de Alba Iulia), Gherasim Cristea (Episcopul Râmnicului şi Argeşului), Arhimandritul Vicenţiu, etc.

Eseurile – povestiri ale autorului curg liniştit în tonuri melancolice, brodate de un scris minuţios ca filigranele unei bijuterii.

La frontiera onirismului:Artur Silvestri, „Apocalypsis cum figuris / Şapte nuvele fantastice şi un epilog“, Centro Culturale Copto-Ortodosso, Venezia, 2005.

Scrierile lui Artur Silvestri din anii 1983-4 par vise cu ochii deschişi: încărcate de mister – aşa cum stă bine unui istoric al civilizaţiilor- şi nebuloasă. Sunetele naturii formează fondul acestor nuvele scurte şi rustice dar mai lirice decât în creaţia lui Galaction. „Farmec neadevărat“, „spirit muzical“, „gesturi hipnotizate“ în cuprinsul lor.

Autorul povesteşte în gând, liniştit, romantic. Predomină descrierea în defavoarea acţiunii. Multă psihologie. Personajele sunt interiorizate, enigmatice, vagi, fără nume (cu rare excepţii), doar umbrele lor reliefate ca într-un teatru cu decor ambiguu.

Adevărate poeme în proză pot fi considerate, amintind romanele sud-americane şi oamenii furaţi de viaţă pe apa timpului …

Vasile Voiculescu prozatorul, dar mai ales Eliade din nuvelele sale fantastice, sunt înaintaşii lui Silvestri.

Un nou gen literar:Artur Silvestri, „Memoria ca un concert baroc / Vol. I: Povestiri reale şi imaginare din Lumea-de-Nicăieri / Vol. II: Ofranda aproape fără grai“, Carpathia Press, Bucureşti, 2004 – 2005.

Autorul relatează, în texte cu metafore înflorind ca nişte ghiocei şi beneficiind de un lexic extins, întâlnirile sale cu diverşi scriitori români din exil, precum Pius Servien (Piu Şerban Coculescu), George Uscătescu, Leon Negruzzi, Paul Lahovary, pictorul Ioan I. Mirea la care locuia când mergea la Paris, Traian Filip, Dinu Adameşteanu, Nicolae Baciu, etc.

Poveştirile – eseuri – memorialistică, tinzând să formeze un nou gen literar, descriu cărţi şi autori, re-evaluează opera lui Pius Servien – parizianul, al cărui jurnal Artur Silvestri l-a descoperit la Paris în biblioteca lui Leon Negruzzi, în sistem amănunţit, atent la gesturi şi mimică, şi colorate de expresii plastice şi gânduri candide.

Volumul II, în acelaşi stil de eseu-memorialistic, trece în revistă locuri sfinte, evocând cu nostalgie mânăstiri din Moldova.

Voi avea ocazia să donez şi aceste volume interesante, semnate de scriitor, la Biblioteca Universităţii Arizona din Tempe, unde am format o colecţie specială cu multe publicaţii şi documente româneşti – pe lângă cele străine.

FLORENTIN SMARANDACHE , SUA

(Revista Neamul Romanesc, on-line, serie nouă • an VI, Nr. 9 / 2011)