Cuvânt și iubire

“Am început un serial în revista Luceafărul pe care l-am ţinut vreme de cinci ani. Pe măsură ce mă documentam, pe măsură ce mă lăsam furat de uriaşa personalitate a Marelui Han genial şi analfabet, am socotit că e foarte uşor să strecor mici “şoparle” nevinovate la adresa “celui ai iubit fiu al poporulu” şi a consoartei sale.

Aluziile erau evidente dar, într-un fel, justificate de coincidenţa asemănării personajelor. Totul a mers perfect, sau aproape perfect, pană în 1987, cand niste cititori “vigilenţi” de peste hotare au găsit de cuviinşă să buchisească mai atenşi foiletoanele mele săptămanale. {i le-au citit atat de atenţi, încat, pana la urma, au tras concluziile de rigoare.

Într-o dimineaţă, nu prea de tot, venind la Uniunea Scriitorilor unde lucram cu hărnicie, mai ales la parterul cladirii, dotat cu bufet şi restaurant, pe holurile întunecoase m-am ciocnit piept în piept cu taciturnul reporter Vasile Nicorovici.

Ne-am speriat reciproc şi ne-am cerut scuzele de rigoare. Recunoscandu-mă, m-a tras într-un colţ şI mai întunecos, m-a pipăit, ca un sculptor statuia îndrăgită, şi măa întrebat: “eşti liber”?

Credeam că vrea să mă invite la o bere şi cunoscandu-i zgarcenia proverbială era să leşin de uimire.

De fapt, vroia să ştie dacă n-au venit să mă “umfle”.

Neînţelegand nimic din misterioasa sa comportare, am cerut lămuriri.

“Nu asculţi BBC-ul?” I-am răspuns că nu. “Rău faci, fiindcă altfel îţi luai măsuri de prevedere şi plecai o vreme din Bucureşti.”

~mi relateazăţ apoi cu lux de amănunte cum cei de la pomenitul post de radio au preluat şi au transmis un articol apărut în cotidianul londonez “Times”.

Articolul se numea “Doi dictatori”, era pe prima pagină a ziarului şi avea drept material ilustrativ portretele lui Ceauşescu şi Gingis Han.

Binevoitorul, informa asupra serialului susţinut de subsemnatul în “Luceafăţrul” şi lămurea pe cei intereaţi că toată povestea cu Gingis este, de fapt, un pretext de a-l denigra pe dictatorul Ceauşescu şi familia sa. Urma exemplificarea pe două coloane alăturate. Ce zic eu despre Gingis şi fii săi, şi cum este Ceauşescu şi odraslele sale. Trei fii avea unul, trei fii şi celălalt. Cate unul din fiecare tabără era cam amator de chefuri şi femei. Ce zic eu despre soţia lui Gingis, care era mai în varstă decat el şi cum este soţia dictatorului.

Colegul Nicorovici era foarte speriat şi mă sfătuia să mă duc o vreme la manastire. Cunoaşte el, cică, un călugăr, sus, la Peştera Ialomicioarei, cu care făcuse armata.

Ca un făcut, în aceea săptămană eu scrisesem, nesilit de nimeni, ultimul episod despre Mongolia, agasat de interpelările, mai în glumă, mai în serios ale diverşilor amici plictisiţi de lungimea serialului. Fănuş Neagu îmi reproşa: “Ai stat două săptămani şi ne plictiseşti de cinci ani!”. Drept pentru care am anunţat sfarşitul poveştii.

După cateva zile, la sediul revistei, m-am întalnit cu un domn care fusese în Anglia, chiar la ambasadă, în ziua în care apăruse buclucaşul articol în “Times”. Scandal mare, aleră, măsuri de cumpărare a întregului tiraj. Cum, însă, tot personalul amasadei nu poseda mai mult de 100 de lire cheş iar tirajul ziarului era de circa un milion, au renunţat.

Un alt prieten, mai precis miliardarul de azi Mihai Carciog, a vrut să-mi aducă un exemplar prin intermediul unchiului său care era lord, titlu cumpărat, evident. N-au posedat curajul necesar. {tirea a fost preluată şi de alte posturi de radio, vestea s-a lăţit. M-au sunat vreo doi ataşaţi culturali de la “ambasade capitaliste”, cerandu-mi detalii.

Eram destul de derutat, dar văzand ca nimeni nu ma admonestează “oficial” am tăcut, la randul meu, asteptand dulcele val al uitării.

A venit si vremea publicării cărţii şi am înţeles cţ, de fapt, cei de la Consiliul Culturii erau foarte bine informaţi şi dăduseră “indicaţiile” de rigoare.

Cartea a fost citită şi răscitită vreme de un an. Iritat de tergiversări, am fost într-o audienţă la celebrul Mihai Dulea, ambiţiosul politruc şI ghilotinator de texte. Am discutat, fiecare în manieră proprie, el adanc, eu încăpăţanat. Am izbutit să public, pană la urmă textul, cu tăieturile impuse.

Mărturisesc acum că pe parcursul scrierii, trimiterile la “dictator” le făceam în virtutea dorinţei de a mă refula. Cartea a apărut fără multe pasaje legate de aluziile evidente.

Pană la urmă istoria lui Gingis a văzut lumina tiparului într-un volum de sine stătător, cu un titlu schimbat, şi sunt convins că cei de la “Times”, dacă o vor citi vreodată, îmi vor oferi cu aceeaşi generozitate şi ateţie cu care m-au tratat atunci, drept premiu de consolare, o excursie în Anglia. Sponsoriată, evident, de danşii.

Aştept, şi vorba unui cunoscut crainic dizident, să auzim numai de bine!“

MIRCEA MICU

(LUCEAFĂRUL ROMANESC- revistă on-line de literatură și cultură , nr.9/ 2011)

http://luceafarul.wordpress.com/

Asa au fost ucisi, în 1919, patriotii   Ioan Ciordas si Nicolae Bolcas 

Acest subiect merita o mai mare aplecare decat o exhausiva descriere. Daca ar fi sa ne referim numai la primul cuvant : « a cunoaste » care se refera in intelesul originar nu la inteligenta sau adunare de definitii si valori, ci la « recunoasterea » arhietipului nostru in noi insine, in cei din jur si in lumea inonjuratoare ; dintr-o data orizonturile de intlesuri se largesc si nu mai putem sa ne oprim numai la simplu inteles uman-social al definitiei. Aici este cazul si momentul sa facem o disectie pe termenii « tine », « tu »…in acceptiunea moderna nu ar fi nici o diferenta intre : « individ » si « persoana » ; dincolo de traducerea exacta aq termenilor se intrevede o diferentiere neta, si anume : termenul de « individ » desemneaza omul zilelor noastre, « omul recent » rupt din Renastere si Iluminism, preocupat numai de el insusi, de devenirile si visele sale, izolat orecum in solipsismul societatii ; pe cand, termenul de « persoana » in acceptiunea actuala ne duce cu gandul la omul interlegat de semenii fie prin « inconstientul colectiv »(K.G.Jung) fie prin « Psihe’-ul, Pnevma-ul » din religie de tot ce se afla in jur, de chiar Universul intreg. Daca luam acest ultim termen, atunci, se poate sesiza ca aceasta « cunoastere » nu va avea niciodata sfarsit(cum nu a avut nici inceput), deoarece nu putem « cunoaste » un « adanc » interlegat de adanacuri care nu au niciodata sfarsit ! In spiritul celor de la inceputul referatului, pentru a ne afla in intimitatea « persoanei » un individ trebuie sa renunte la « a avea » pentru a se regasi in personalul « a fi »(Georges Gusdorf), stiindu-se ca omul insetat de cunoasterea adevarata trebuie sa se afle in « luminozitatea care constituie fiinta insasi »(A. de Vaelhens). Numai atunci deschiderea noastra este deplina in cele doua dimensiuni : a daruirii si a primirii. Conoasterea poate fi privita si prin ochiul jertfei, ca ce este altceva decat o jertfire pe altarul vietii ? « Jertfa nu poate exista fara speranta »(G. Marcel)asadar intrunim deopotriva atat actul jertfei cat si al cunoasterii, caci se cere o mare “luciditate” in actualitatea actului suprem al cunoasterii.

Urmandu-i lui Platon, lumea apuseana a gresit atunci cand parasind taina persoanei a vrut sa cunoasca fiinta ei, cazand astfel mereu in erori ontologice. Fiind un mic univers, omul nu poate fi cuprins, restrans, marginit prin actul cunoasterii. Numai ridicandu-se deasupra definitiilor si admirand « necuprinsul » poti atinge Cunoasterea. Rasaritul pastreaza astfel « marea taina a persoanei umane » si astfel se indreapta spre adevarata cunoastere neepuizand persoana prin definitii, scheme si presupozitii. In acest mod inefabil, simti ca in actul cunoasterii te re-creezi cu un pret al misterului sacru. Cunoscandu-te pe tine insuti, sau incepand(« orice inceput se misca intre bucurie si sacrificiu » – L.Laveile) aceasta oficiere sacra te re-cunosti in cei din jurul tau, in lumea inconjuratoare, astfel universul transcende in Cosmos(« frumos », « armonie » – Dostoievschi).

Trebuie subliniat ca actul cunoasterii nu insemna o libertate fara marginire, sau o afirmare neconditionata a ei…ci o « puere » care trebuie sa mearga pe drumul creatiei si a binelui(Referitor la actul primordial de cunoastere – pomul Cunoasterii paradisiace –  la protoparintii nostrii – Adam si Eva – un fin observator ca J. Gait afirma : « Pacatul inseamna in acelasi timp si afirmatrea si pierderea libertatii »). In demersul de loc usor al cunoasterii, ne vom intalni de multe ori cu pericolul « Filaftiei »(« a iubirii de sine »), considerat si « prim pacat originar ». Este vorba despre capcana auto-admirarii, care vine odata cu actul sublim al cunoasterii. Pericolul acesta l-au observat cei vechi si I-au opus experienta existentei fiintiale, din-nainte de pacatul cunoasterii filafteice.

Daca vreti, actul cunoasterii este o porunca divina, ea trebuie insa facuta cu « smerenia » micimi si dependentei noastre de divin, de semeni si de lume. Noi suntem chemati la actul cunoasterii pentru a mari, intelege, si desavarsi tainele lumii acesteia care se relava numai celor insetati de aceasta misiune suprema : « a cunoasterii dincolo de orice cunoastere ». Nu o cunoastere individuala, auto-admirativa si searbada, ci una luminata, intelegatoare si izvor de bine si frumos(« frumosul care va salva odata lumea », « Fratii Karamazov » – Dostoievschi).

Dumnezeu este Dragostea care Se daruieste !

Omul este si dragoste primitoare dar si daruitoare !

Cunoasterea este dragoste de Marele Daruitor, dar si de Marele Daruit!

P.S. « Din cascatul mare cat lumea  va iesi antihristul » (Dostoievschi)

LUCEAFĂRUL ROMANESC- revistă on-line de literatură și cultură , nr.9/ 2011

http://luceafarul.wordpress.com/

“Dacă România a avut expresioniştii ei, atunci Culianu a fost unul dintre cei mai dotaţi protagonişti în particularităţi expresioniste, suferinţă, decepţii, degenerare, eşec. A intrat poate şi în pact cu Diavolul, ca dr-ul Faust sau Giordano Bruno şi, ca urmare, a avut parte de un sfârşit înfiorător. A fost profesor universitar în Olanda şi USA unde, cercetător erudit, şi-a ales ca temă principală de cercetare fenomenele oculte care veneau în contradicţie spectaculară cu tradiţiile şi credinţa pentru care înaintaşii săi moldoveni şi-au dat adesea viaţa numai ca să le păstreze neîntinate. Fenomenele analizate de Culianu, de altfel cu succes de librărie, toate legate de magie şi satanism, erau condamnate de religia creştină; dar Culianu, animat de o ambiţie fără margini care îi răcea pe mulţi dintre colaboratorii lui, a trecut peste toate restricţiile morale numai ca să-şi satisfacă aspiraţiile. Până la urmă a avut mulţumirea să şi le vadă împlinite, dar preţul a fost înspăimântător. Din această perspectivă, viaţa sa a fost mai apropiată de aceea a unui erou de roman captivant decât a unui savant. Nu e de mirare că în Italia, unde a poposit mai întâi după plecarea din România, s-a publicat un roman poliţist inspirat de întâmplările-cheie din viaţa lui Culianu.

S-a născut la Iaşi la 5 ian. 1950 şi a murit asasinat la Chicago, IL., la 21 mai 1991. Era licenţiat în limba italiană de la Universitatea Bucureşti. Titlul tezei de licenţă, „Marsilio Ficino e ii platonisimo nel Rinascimento italiano”, 1972. Ca student, a pus bazele la Iaşi unei societăţi literare anarhice, „Atlantida”. A studiat sanscrita, hindi, franceza, italiana, germana, greaca, araba. În 1972, el, descendentul unor vechi familii moldovene, este primit în Partidul Comunist, unde, se ştie, nu erau primiţi decât muncitorii şi ţăranii, oameni „cu originea sănătoasă”, proletarii. Faptul îl determină pe Ion Creţu, unul din comentatorii săi, să lanseze ideea că Ioan Petru Culianu a fost primit în partid în schimbul unui angajament, să spioneze, iar Culianu ar fi acceptat, ceea ce nu este decât în conformitate cu nemăsurata sa ambiţie de a parveni. Dacă a existat un asemenea angajament, beneficiul a venit repede, a primit o bursă de două luni la Universitatea din Perugia. Ajuns în Italia, începe să facă cercetări în vrăjitorie, demonologie, satanism, gnosticism, cartomancie; se interesează de anamorfoze, de Iahveh şi iudaism, de Cabală şi de aletheia („dedesuptul formelor”); dar nu studiază imparţial, ca orice cercetător ştiinţific; devine adeptul acestor pseudodiscipline şi un contestatar acerb al creştinismului. Are o legătură cu Anca Giurescu al cărei bărbat şi copil se aflau în România. Îl interesează activitatea unui grup anarhic, Brigatte Rosse (Brigăzile Roşii). Rosteşte blasfemii şi batjocoreşte pe Sf. Francisc de Assisi, un ascet creştin venerat de credincioşii italieni dar denigrat de anarhişti. Lupatelli şi Oficiul Naţional italian îi acordă o mică bursă care-i permite să se mute la Roma. Nu găseşte slujbă dar, împotriva convingerilor sale (fapt care-i arată versatilitatea) încearcă să se călugărească într-o mănăstire din Appia; este respins deoarece, zice el, „n-a reuşit să-l ademenească pe Dumnezeu”. Îi scrie lui Mircea Eliade la Chicago, dar răspunsul acestuia nu e încurajator. In disperare, cere azil politic şi este admis în Lagărul de la Latina, lângă Roma. Intră în lagăr, dar abia atunci îşi dă seama că viaţa de lagăr, printre mulţi declasaţi şi faptele imunde ale acestora, nu era făcută pentru el, intelectual şi încă om de elită. Nu mai poate să iasă şi încearcă să se sinucidă, dar e salvat. In 1973 obţine o bursă de trei ani la Universitatea Catolică din Milano unde îşi continuă cercetările în magie şi studiază practicile erotice care l-au ajutat pe Giordano Bruno să seducă femei influente şi să obţină poziţii importante în societate. Strânge material pentru un articol, „Religione e accrescimento del potere” (apărut mai târziu în RELIGIONE E POTERE, Torino: Marietti, 1981). Se întâlneşte cu Mircea Eliade la Paris care-l invită la Chicago la Facultatea de Teologie a universităţii unde preda el însuşi. Culianu stă la Chicago trei luni ca „research assistant” al lui Eliade. În 1976 Universitatea Catolică din Milano îi conferă titlul de „dottore in lettere magna cum laude” după ce susţine teza cu titlul „Gnosticismo e pensiero contemporane: Hans Jonas”. Jonas a fost primul lui mentor de nivel academic în gnosticism şi magie a Cabalei, dar, deşi mulţumit de teza lui Culianu, nu s-a arătat dispus să-l ia asistent. Culianu îi scrie din nou lui Eliade oferindu-i să redacteze despre el o monografie (publicată mai târziu cu titlu „Mircea Eliade, Orizzonte Filosofico”, Assisi: Citadela, 1978). În acelaşi an, 1976, obţine un post de asistent pentru limba română la Universitatea din Gröningen, Olanda. Câteva ziare şi reviste îi publică articole despre magie şi demonologie. În 1978 obţine un „doctorat de troisieme cycle” la Paris şi conferenţiază la Paris, Roma şi Amesterdam. Poziţia de asistent în limba română la Gröningen nu-l satisface şi-i scrie din nou lui Eliade sperând să fie din nou invitat la Chicago. Pentru a da tentativelor sale mai multe şanse de reuşită, îşi ascunde opiniile anticreştine. În 1978, cum Eliade se menţine mereu în rezervă, Culianu acceptă un post de lector din nou la Groningen şi îl contactează din nou pe Jonas. In 1979, Carmen Georgescu, al cărei bărbat „era prea ocupat” la Groningen, se mută cu fiul ei, Andrei, în apartamentul lui Culianu. Se căsătoresc în 1980

În vara acelui an (cred că era 1980) l-am cunoscut pe Culianu în apartamentul din Paris al lui Philippe Laignel-Lavastine, căsătorit cu o româncă, Artemisa (Mizica), fosta secretară a Facultăţii de Litere din Bucureşti. Apartamentul lor era în plin centru al Parisului, pe strada St. -Andre-des-Arts, şi avea două atenanse, una la mansardă în acelaşi imobil şi o garsonieră în vecinătate. Artemisa oferea adăpost multor compatrioţi în trecere prin Paris – şi aşa s-a întâmplat că în vreme ce Culianu locuia într-una din încăperile secundare, eu locuiam în cealaltă. Ne-am întâlnit la o cafea în bucătăria Artemisei. In ceea ce mă privea, trăgeam cu plăcere la soţii Lavastine când veneam la Paris, şi trăgeam la ei nu numai fiindcă locuiau în plin centru, dar şi din două alte motive. Philippe fusese ziarist en vogue la Paris în timpul Marşealului Petain când România era condusă de Mareşalul Antonescu, iar Artemisa fusese prietenă cu Rodica Mărculescu. Rămasă orfană la doi ani, Rodica fusese crescută alături de Ion Antonescu; era ca o soră bună a acestuia şi, cum spunea Mizica, murise în braţele acesteia în apartamentul din vechea Cale a Moşilor 246. Îi lăsase Mizicăi câteva lucruri ale familiei Antonescu, mantoul de nurcă al doamnei Măria Antonescu, ceasul de aur cu lanţ al mareşalului, scrisori şi alte lucruri de acest fel. Asta fiind situaţia, atât Artemisa cât şi Philippe aveau o mulţime de amintiri despre Mareşalul Antonescu, el în urma ecourilor sosite la Paris pe vremea lui, ea direct de la prietena ei, Rodica, amintiri care pentru mine erau de primă importanţă deoarece pregăteam o carte despre Mareşal, ZIUA INFAMIEI NAŢIONALE, titlu schimbat la tipărire în GLORIE, ADVERSITATE, INFAMIE (pentru a menaja anumite sensibilităţi). Philippe fusese condamnat la moarte după eliberarea Franţei şi scăpase de execuţie ca prin minune. Odată cu el scăpaseră de la pieire şi amintiri deosebit de preţioase. Erau amintiri despre fapte adânc îngropate în cenuşa anilor, de pildă despre atrocităţile de necrezut comise împotriva unor femei franceze care nu aveau altă vină decât că fraternizaseră cu militarii germani. Dar nu numai amintirile soţilor Lavastine mă atrăgeau în casa lor, ci şi faptul că Philippe avea o bibliotecă imensă. Avea enorm de multe volume, multe extrem de rare, din vremea Mareşalului Petain, aşezate în rafturi, în literalmente toate camerele apartamentului, până şi la closet, şi nu o dată am găsit la el cărţi inexistente în alte părţi. Avea şi fotografii rare, de pildă privind ultimele clipe ale lui Mussolini spânzurat cu picioarele în sus alături de prietena sa, Clara Petacci; îmi arăta fotografii despre capitularea Japoniei unde vedeam cum mii de japonezi se prosternau în faţa palatului Mikadoului, la Tokio, cerând iertare pentru că nu şi-au putut apăra împăratul aşa cum ar fi trebuit, sau despre ororile de necrezut comise de americani împotriva germanilor în vremea când generalul Eisenhower era comandantul suprem al forţelor de ocupaţie în Europa occidentală. Când Philippe îmi povestea astfel de lucruri, Culianu căuta să ne lămurească privitor la excelenta după părerea lui doctrină a lui Machiavelli. Păstrez o singură amintire despre Culianu de atunci, zâmbetul lui deschis, aproape fermecător şi privirea-i limpede. Voi întregi mai jos această amintire.

Văzând că Eliade are încă reticenţe, Culianu joacă pe a doua carte, profesorul Jonas. Îl invită la Groningen şi-i arată că lucra la o monografie despre el şi gnosticism, dar Jonas rămâne rece. Căutând un alt protector, Culianu publică LIBRA, un tribut pentru Willem Noomen, un bătrân profesor de la Gröningen susceptibil de a-şi lua un succesor. LH3RA a apărut în 1983, dar Noomen n-a dat seninele de apreciere aşteptate de Culianu. Îi scrie din nou lui Eliade şi-i cere asentimentul de a-i dedica o monografie despre opera acestuia, LA NOSTALGIE DES ORIGINES (apărută mai târziu în engleză cu titlul THE QUEST), dar Eliade refuză. Se înscrie la Sorbona pentru un doctorat de stat şi-l solicită pe rectorul universităţii, profesorul Michel Meslin, să-i fie director la disertaţie. Meslin acceptă ezitând, Culianu fiind în opinia sa „foarte ambiţios şi arivist”. Mortificat de aparenţa sa insuficientă, simţind că ceva sau cineva se afla pe urmele lui, luă obiceiul să-şi arunce mereu privirile înapoi ca şi cum ar fi vrut să surprindă un urmăritor. Era atât de dominat de o ameninţare ascunsă încât nu mai putea zâmbi ca înainte. Când l-am întâlnit încă o dată din întâmplare în anii aceia, zâmbetul lui mi s-a părut a fi mai degrabă un rictus al buzelor, o grimasă. Când îmi amintesc azi de grimasa aceea mă întreb dacă nu cumva era primul semn al cumplitului său sfârşit. Face cunoştinţă cu Hillary Wiesner, laureată de la Harvard, în compania căreia îşi aprofundează cunoştinţele despre iudaism şi-şi exprimă dorinţa de a se converti la religia ei, iudaismul. Are o rubrică permanentă la o revistă de scandal din New York, LUMEA LIBERĂ ROMÂNEASCĂ, în care atacă ortodoxismul şi-i venerează pe Elie Wiesel şi Moshe Idei, ambii născuţi în România. Îl vizitează pe al doilea la Universitatea Ebraică din Ierusalim şi aprofundează mai mult cunoştinţele pe care le are despre Iudaism şi cabală. În 1987 obţine doctoratul de stat la Sorbona cu disertaţia „Les gnoses dualistes d’Occident”. Bătrân şi foarte bolnav, Eliade îl recomandă ca succesor al său la Universitatea Chicago. David Brent de la editura aceleiaşi universităţi (unde Culianu avea un manuscris gata de publicare, EROS AND MAGIC IN THE RENNAISSANCE) îl caracterizează ca „extrem de ambiţios”. În 1988 este numit profesor asociat (conferenţiar) la catedra de Istorie a Religiilor la Universitatea Chicago. De acum înainte, succesul şi faima îi sunt asigurate. Vorbeşte la BBC unde condamnă religia părinţilor săi, creştinismul ortodox. Trimite articole la „22”, revista contraculturii româneşti. Poartă pantofi tip Mephisto, cumpăraţi la Chicago. Joacă rolul lui Dracula într-o petrecere Halloween. La universitate, cursul său este axat pe cartomancie, Cabală, Tarot, astrologie şi geomanţie. Se pregăteşte pentru ultima fază a conversiunii la iudaism. Totodată îşi exprimă temerea că cineva din întuneric îl urmăreşte cu persistenţă. Un student cu care lucra la computer povestea că, la un moment dat, l-a văzut pe Culianu livid la faţă arătându-i pe ecran un text în litere mari, „I.P. CulianU – Kill him”. Sosind într-o seară acasă, îşi vede apartamentul răvăşit; caută şi constată că dischetele cu ultimele lui scrieri i-au fost furate. Reclamă la poliţie, dar făptaşul nu poate fi găsit. Ghiceşte în cărţi Tarot şi interpretează visurile prietenilor. Spune tuturor şi lui Hillary că „se află în mare primejdie”. În 1990 îi apare ÎNCOGNITA, A JOURNAL OF COGNITIVE STUDIES IN HUMANITIES. Întreţine relaţii cu alţi colegi versaţi în iudaism ca Andrei Codrescu, Norman Manea, Katherine Verdery, Gail Kligman, Vladimir Tismăneanu, Andrei Oişteanu şi e numit vice-preşedinte la Academia Româno-Americană din California. La începutul anului 1991 îl invită la Chicago pe ex-regele Mihai cu familia şi pledează pentru revenirea lui Mihai la tron. În mai acelaşi an este găsit mort în closetul universităţii. Asasinul a aşteptat până când Culianu s-a aşezat pe scaunul closetului, a intrat în cabina alăturată, s-a urcat pe scaunul de acolo, a întins mâna înarmată peste peretele despărţitor şi i-a pus ţeava pistolului în ceafă, apoi a apăsat pe trăgaci. Culianu s-a prăbuşit după primul foc. Apoi asasinul a plecat liniştit, fără să-l observe nimeni. Doi studenţi aflaţi pe coridor au declarat că au auzit un bubuit estompat (pistolul avea amortizor) dar n-au dat importanţă. Crima a fost perfectă; asasinul nu a fost găsit nici până azi. Mobilul crimei a rămas necunoscut, la fel ca şi în cazul altui erudit, Corneliu Dima-Drăgan din Toronto, ucis cu un foc de pistol în uşa apartamentului său şi găsit cu un cuţit înfipt în piept. La fel, asasinul nu a fost găsit nici până azi. După incinerarea lui Culianu, câteva ziare au scris că Hillary Wiesner a plecat din apartamentul pe care-l împărţea cu cel dispărut cărând trei geamantane mari, nu se ştie cu ce conţinut.”

 

NOTE

1. Culianu n-a admis niciodată că a „a intrat în pact cu Diavolul” ca eroul lui Goethe, dr-ul Faust; dar faptul că denigra prea des şi prea ostentativ valorile creştine, îmbrăţişând totodată practici condamnate de religie, pseudodisciplinele cărora le dădea nume savante, geomancie, divinaţie, condiţii anomice, transgresiunea nomosului, libido, vampirism, sexologie şi altele asemănătoare, faptul că le analiza în limbaj academic ca şi cum ar fi fost ştiinţe veritabile, îndreptăţeşte pe observatorul imparţial să-l suspecteze de orice posibilă impostură şi mai ales de arivism (defectul pe care i-l imputa profesorul Michel Meslin de la Paris). Căutând din răsputeri să obţină o poziţie dominantă în societate, călca în picioare, ca orice ambiţios marcant, tot ce contravenea veleităţilor sale, de pildă tradiţiile strămoşeşti ale ţării în care s-a născut şi a crescut. Opinia că numai iudaismul îl putea ajuta în ascensiune îl privea personal, dar nu-i dădea dreptul să denigreze, şi încă la modul blasfematoriu, credinţa majoritară în ţara lui de origine sau din Italia, prima lui ţară de adopţie. Eliade a presimţit arivismul lui Culianu şi de aceea l-a ţinut la distanţă până în ultimele clipe. Până la urmă l-a acceptat ca succesor sperând de bună seamă că va fi admis nu numai la catedră, dar şi în Comitetul pentru Gândire Socială (Commitee for Social Thought) al universităţii (unde fusese membru şi el însuşi, Eliade), comitet foarte influent în zona Chicago a cărui politică era sionismul internaţional, dar nu la modul ostentativ practicat de Culianu. Dacă presimţirea lui Eliade a fost justă, speranţa i-a fost deşartă. Îndată ce maestrul a intrat în fază de inactivitate (datorită maladiei şi vârstei), Culianu şi-a intensificat la maximum interesul pentru iudaism. Era bineînţeles o opţiune tot atât de legitimă ca oricare alta, asumând că răspundea convingerii persoanei în cauză; dar la Culianu, caracterul convingerii sale era foarte îndoielnic. Cercetător de indubitabilă probitate în domeniul ştiinţelor veritabile, în cel al pseudodisciplinelor cărora le acorda grade superioare nemeritate era adesea penibil. Ca şi el, unul din mentorii săi spirituali, Giordano Bruno, fusese un gânditor remarcabil. Ceea ce dă naştere vrând-nevrând unei paralele cam incomode pentru unii: pe vremea lui Giordano Bruno, vrăjitorii şi sataniştii erau arşi pe rug (cum a fost ars Bruno însuşi la Roma, în 1600); la Bucureşti, oameni din aceeaşi făină sunt ridicaţi în slavă de reviste literare importante şi de importanţi oameni de cultură.

2. Preşedintele Comitetului pentru Gândire Socială (Committee for Social Thought) era Saul Bellow, profesor la Universitatea Chicago, coleg cu Mircea Eliade. Comitetul avea o puternică influenţă culturală şi de politică a culturii în zona Chicago. Bellow era căsătorit cu Alexandra Bagdasar, fiica soţilor Bagdasar, comunişti din ilegalitate, amândoi miniştri ai Sănătăţii în vremea primilor ani ai Comunismului în România. Ca ministru al Sănătăţii, Dr-ul Bagdasar dăduse drept de liberă practică dentară pentru mii de tehnicieni dentari evrei, oameni fără studii universitare de specialitate, aşadar nepregătiţi profesional, care până atunci nu puteau lucra decât ca asistenţi ai unui dentist autorizat, doctor în dentistică. Scriitor de prima mână şi sionist de clasă internaţională, Bellow era autorul volumului THE DEAN’S DECEMBER (1982) în care povesteşte vizita sa în România. Culianu îi vizitase de multe ori pe soţii Bellow şi era conştient de greutatea cuvântului lui Saul Bellow când era vorba ca cineva să fie angajat în corpul profesoral al Universităţii Chicago.

LUCEAFĂRUL ROMANESC- revistă on-line de literatură și cultură , Efigii, nr.9/ 2011

http://luceafarul.wordpress.com/

Nu cunosc un alt poet roman care, ca Nichita Stanescu, sa fi cultivat cu atata pathos si veneratie, cultul genialitatii eminesciene. “Dorul de Eminescu” va cristaliza, de fapt, intr-o obsesie fundamentala, lesne de urmarit in intreaga sa opera si in functie de care se va cladi, vegheat ca de o stea polara, destinul poeziei romanesti.

In “Cartea de recitire”, Nichita Stanescu da expresie stralucita acestor convingeri tutelare. El vede in Eminescu pe “cel mai dificil poet roman si cel mai de neinteles”, in ciuda iluziei ca poate fi inteles. Crede, apoi, ca “Oda in metru antic” exprima adevaratul “portret in ulei” al poetului, o veritabila “statuie in bronz”. Constiinta hyperionica a poetului a “statuarizat” sentimentele pe un soclu de notiuni, caci “Luceafarul si intreaga lui mitologie nu decurgeau din sentimente”. Fascinat de mitul sumerian al lui Ghilgames, autorul “Operelor imperfecte” ii gasea, peste timpuri, reverberatii de suflet si constiinta. Ghilgames, eroul celui mai vechi poem scris al lumii, are revelatia mortii abia in momentul in care bunul sau prieten Enghidu moare. El, care ucisese lei in trecatorile muntilor, care biruise fortele raului intruchipat de Humbaba, un zmeu al zmeilor, ori Taurul Ceresc, un fel de balaur septecefal, si se aratase crud fata de cei mai aprigi dusmani, el cel acoperit de o glorie ce-i concura pe zeii pizmasi, indeosebi pe razbunatoarea Istar cea ofensata, el descopera la un moment dat adevarata dimensiune a mortii! E o revelatie care da la o parte perdelele constiintei de sine, caci Enghidu cel umanizat de hierodula nu era, insa, zice poetul, decat un alter ego, un soi de contemplare a sinelui dinafara lui insusi: “A murit Enghidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei!” de aici brusca lui hotarare de a pleca, intr-un teribil periplu, in cautarea “vietii fara de moarte” catre Uta-Napistin, unicul supravietuitor al Potopului, precursor babilonian al biblicului Noe. Revelatia mortii il face pe faimosul si invincibilulu rege al Urukului sa “urle” de durere, – e un urlet, insa, “esential”, “nemuritor, pentru ca e inscris in cuvinte”: “El se transforma in insusi urletul sau, in insesi cuvintele sale”. Iar faptul ca pleaca in cautarea nemuririi nu este altceva decat “argumentarea artei”, “descrierea pricinei artei”, a “supravietuirii”.

Tot astfel, zice poetul, celebrul vers eminescian “Nu credeam sa-nvat a muri vreodata” – fascinant prin “sintaxa lui ciudata”, “vers unic pentru constiinta”, “cel mai neasemuit vers scris vreodata in limba noastra” – “este strigatul abisal al poetului care descopera cauza fundamentala a artei, dorinta esentiala de a trai”. E cel mai vital vers pe care l-a cunoscut vreodata, alaturi de “A murit Enghidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei!”. Este, cu alte cuvinte, “versul unui invingator, al unui om care a supravietuit…, al poetului care a supravietuit cel mai intens in literatura noastra, pentru ca a exprimat cel mai acut pricina si sensul literaturii: a fi.”
Personalitatea lui Eminescu il fascineaza, il nelinisteste, il incita. Infatisarea Luceafarului, de frumusetea unui semizeu, vorba lui Calinescu, ii este cu neputinta de inchipuit (“partea lui de trup sunt cuvintele lui”). Ar dori sa stie cum respira si mai ales ce voce avea (voce conservata in “sintaxa poeziilor lui”). Indignat ca “foarte multi au incercat sa justifice geniul eminescian prin viata sa” (“Ce eroare!”), Nichita se ridica impotriva evidentelor de tot felul, a superficiilor cu pretentii eminescologice. Caci “pentru literatura noastra, Eminescu este un concept”, desigur conceptul unei genialitati hyperionice (Orfeu, sau scurt tratat de geometrie a cuvintelor).
In “Respirari” (1982), unde lanseaza conceptul de “hemografie”/scrierea cu sange, poetul revine asupra actualitatii lui Eminescu, mereu prezent, mereu etalon spiritual, mereu fascinant si enigmatic (“versul lui cel atat de viu si cel atat de proaspat, cel pe care creierul nostru il vede si-l viseaza”).
In limbajul lui vizionar si abstract, Nichita se simte contemporan, printre alte elemente, si cu miriaundele “teiului sfant”, cu “neelucidabilul” tei, “care din pricina lui Eminescu nu mai imi tihneste sa-l miros ca lumea” (Acel ceva intre aripa si aer). Iata cum “El este atat de mult al nostru, incat noi din nebagare de seama am inceput sa devenim ai Lui.”
Daca in publicistica apologia lui Eminescu este atat de manifesta, directa, totala, in poezia lui Nichita “obsesia lui Eminescu” (nu in sens Macedonskian, desigur!) cristalizeaza intr-o implicare poeticeasca intertextualista si intr-un mesaj de arta poetica memorabil.
In credo-ul rostit la Festivitatea de premiere ce a avut loc in catedrala “Sfanta Sofia” din Ohrid (august 1982), cand poetului nostru ii fusese decernata prestigioasa “Cununa de aur” de la Struga (Macedonia Iugoslava), Nichita era convins ca acest premiu international i s-ar fi putut acorda (bunaoara) “lui Eminescu totusi”, “cel mai mare poet al tuturor timpurilor”. “Dorul de Eminescu” a generat – in cadrul literaturii romane – “Conceptul de Eminescu”. L-a venerat atat de mult pe Luceafar incat a calcat pe multe din urmele sale fara sa stie (decisiva ramane similara revolutie a limbajului poetic, a treia in ordinea: Eminescu – Arghezi– Nichita Stanescu).

El e urmasul legitim al Poetului National, in care, cu gravitate, cu responsabilitate, cu fascinatie citea insusi destinul culturii romane: “El este insusi destinul limbii romane, si numai un zeu nebun si-ar putea imagina ca poti taia o idee cu un fir de iarba si ca poti alapta la sanul Caii Lactee o raza.”

Z. CARLUGEA

(LUCEAFĂRUL ROMANESC- revistă on-line de literatură și cultură , nr.9/ 2011)

http://luceafarul.wordpress.com/

Mai ieri-alaltăieri, crainica postului de televiziune Pro Tv se întreaba, cu disperare, ce se întâmplă cu tineretul român că a ajuns în faza anormală, aberantă, să ucidă şi să violeze copii de trei-cinci ani, de ce se sinucid băieţei şi fetiţe a căror preocupare caracteristica vârstei ar trebui să fie jocul, iar eu vin şi completez întrebarea: de ce taţii îşi ucid copiii şi nevestele, de ce mamele fac acelaşi lucru, de ce fiii îşi violează şi îşi ucid bunicele etc.?

„ Căci proiectul a ceea ce se cheamă globalizare, scria regretata Profesoară şi marele om de cultură Zoe Dimitrescu Buşulenga, se întemeiază nu pe valorile nobile ale culturii tradiţionale, care începeau cu religia şi filosofia, ci pe valorile   utilitare ale civilizaţiei care sporesc egoismul până la ultime consecinţe atât în gândire cât şi în acţiune. Cultura pe care încearcă sa o edifice „făcătorii” globalizării se sprijină tocmai pe aceste valori ale vieţii practice şi e departe de ceea ce susţin ei a fi, adică o sinteză a culturilor naţionale, în realitate ignorate cu totul şi menite pieirii…” Aş cita întreg acest excelent eseu, în fapt un testament al aceleia care a fost una din marile conştiinţe ale românilor. Aşa cum am mai scris şi cu alte ocazii, televiziunile din România n-ar trebui să se întrebe ce s-a întâmplat cu românii după eliberarea de sub regimul dictatorial al lui Ceauşescu, pentru că , mai ales Pro Tv, a adus din SUA filosofia New Age-ului care  luptă cu toate mijloacele împotriva trecutului, exaltă prezentul ca unică dimensiune a existenţei umane, neagă pe Dumnezeu, se bate cu toate armele împotriva bisericilor tradiţionale, inventează biserici fără Dumnezeu  şi bombardează cu ridicol normele morale, cele care au conferit omului dimensiune superioară, ridicându-l deasupra regnului animal. Pro Tv-ul şi, urmându-i exemplul Antena 1, apoi ziarele, au aruncat asupra populaţiei neobişnuită cu dezmăţul verbal şi imagistic, tone de abjecţie, scormonind în noroiul şi mizeria societăţii noastre, cautând cu tot dinadinsul doar urâtul, faptele mârşave, comportamentul animalic,dacă nu aduc cumva jignire animalelor.

„… Iar drama care a început , scria Zoe Dimitrescu Buşulenga, este mai cu seamă a popoarelor mici, cu frumoase identităţi culturale şi care puse în faţa unei aşa-zise superculturi globale, încep a pierde preţioasele valori ale istoriei şi culturii proprii şi aleargă după mode străine de fiinţa ei…”

Nimic mai adevărat, corespunzând cu ceea ce ni se întâmplă nouă. Emisarii New- Age-ului sunt ăn fruntea listei celor mai mediatizaţi „cărturari şi scriitori” români.  Acţiunea lor are două feţe, una vizibilă, alta ascunsă, greu de descifrat chiar şi de intelectuali. Despre românul obişnuit nici nu poate fi vorba. El nu are nici pregătirea intelectuală, nici interesul să se preocupe de asemenea probleme. Viaţa majorităţii populaţiei este grevată de sărăcie, de nesiguranţa existentei zilnice. În plus, banul ,îmbogăţirea,câştigul material au devenit obsesii ale multora dintre români.

Aşa stând lucrurile, mă întreb ce-i de făcut? Cum vom putea noi, o mână de „ tainici” să ne împotrivim tăvălugului? Să oprim, dacă nu-i prea târziu,  lucrarea New-Age-ului, postmodernismul lansat în România, doar ca mişcare literară, cu multă discreţie, prin anii 80? Personal simt din greu lucrarea postmoderniştilor, a New-Age-iştilor timişoreni. Dar, fără să neg suferinţele  pe care mi le-au produs şi fără să fac din ele motiv de lamentare, vă asigur ca nu am de gând sa mă dau la o parte, înclinând steagul. Când n-oi mai fi, sper să-mi ia alţii locul.

ION MARIN ALMĂJAN

(LUCEAFĂRUL ROMANESC- revistă on-line de literatură și cultură , nr.9/ 2011)

http://luceafarul.wordpress.com/

Adrian Munteanu : Ferestre în cetate (Sonete 4)  – Fluxurile hieratice ale poeziei

Cu volumul” Ferestre în cetate “ ( Sonete 4),  Adrian Munteanu  abordează tematica oraşului,  prezentă masiv în literatură.

Leon-Paul Fargue, Verhaeren, Baudelaire, Italo Calvino, Dos Passos, Blaise Cendrars şi mulţi alţii  au iubit ori au urât oraşul, sursa majoră de inspiraţie, timp-spaţiu în care se petrece “acţiunea” , unde sentimentele trec de la un registru la altul , de la râs la plâns, adevărat voiaj intim, suprapus peste un voiaj iniţiatic literar, istoric şi geografic :

“ Vom sta mereu pe bănci în toamna blândă,

Cu truda-n sânge, depănând poveşti.

Pe Tâmpa duhuri se aştern la pândă

Să ducă-n taina cerurilor veşti.

Ce simplu spun :mi-eşti drag ! Ne-am pus osândă

Să traversăm vecia în caleşti ”

(Braşov 1)

Braşovul este văzut ca o matrice a vieţii sociale, dar şi a expresiei artistice. Fiecare tentativă poetică devine “inscripţie“ trecută prin filtrul experienţei trăite “individual şi colectiv “.

Conştiinţa timpului devine coloana vertebrală a cărţii , pretextul unei aventuri artistice ieşită din comun :

“ Coresi-a pus comori la începutul

Fiinţei noastre, lacrima dintâi,

Şi ce-am voit a alungat nevrutul

Săpând fântâni cu care-n veci rămâi.

Solemn lăcaş îmi este tot avutul

Şi am de-a pururi slova căpătâi”.

(¨Prima şcoala românească)

Dragostea pentru oraşul natal este sacralizată, autorul dedică Braşovului o carte-biblie, unde, peste filele de piatră, modifică reprezentările pe care le avem despre această adevărată Arcă a lui Noe  în care răspândeşte cuvinte pline de sens, de adevărat profet-adorator :

“ Păşesc tăcut. Priviri de sfinţi, decise,

Îmi par că sfarmă vremea cu obidă,

Să-mi facă loc, din neguri de absidă,

În strana-n care-un serafin trudise “

( Biserica Sfântul Nicolae)

Scene şi fragmente de viaţă defilează, se animă sub privirea şi simţirea poetului, copil al oraşului secular, pierdut de admiraţie şi sfiiciune în labirinturile străzilor enigmatice din oraşul vechi: strada Republicii, strada Bisericii, strada Sforii, Şchei, Castelului etc :

„ Din Poarta Şchei spre Cerbului despică

Poteca strâmtă taine printre case

Şi treci absent, pierzându-te-n angoase,

Lipind mortarul umed de tunică…

Şi dintr-un colţ neluminat de viaţă

Aştepţi să bată clopot de-nvieri “

(Strada Sforii)

Specificitatea Braşovului este indiscutabilă şi autorul se reîncarnează în personalităţile care îl întâmpină peste tot  :

“Cu Anton Pann m-am aşezat în strană,

Să buchisesc Psaltirea pe-ndelete

(Prima şcoală românească)

“ Un gang şi curtea.Trepte în spirală.

Andrei şi Iacob ne privesc din rame.“

(Casa Mureşenilor)

Metamorfozele lumii urbane constituie un pretext pentru a face o distincţie netă între oraşul vechi(sacralizat) şi oraşul nou (diabolizat) :

“ Cum ai trecut de pod, e altul chinul.

De-atâtea blocuri umbra-mi e ostilă

Şi doar şoseaua se întinde-abilă

Să prindă-n funii de asfalt seninul.“

Farmecul dispare, un ton de spleen dezabuzat trădează o exasperare în faţa acestei Sodome şi Gomore moderne:

„ Şi alte ziduri aţipesc în silă ,

Din curţi anoste, îngânând suspinul

Pe care-l scoate plicisit vecinul .

Răzbate-un ţipăt moale în argilă.

Nimic şocant. Cuvintele obscene,

Beţiile dintre pereţi la fel,

Frânghiile-nţesate de izmene,

Priviri placide, paşii fără ţel,

Pădurea ruginită de antene,

Visările fardate cu rimel. “

(Cartierul Tractorul)

Acest volum devine un pariu solemn şi sentimental al autorului. Poemele trasează linii de forţă pasionante. Cu cât itinerariul se lărgeşte, cu atât poetul intuieşte mai adânc trăirile spaţiului înconjurător, este dominat de vibraţiile lui, iar oraşul devine din ce în ce mai puţin concret, ca un abur, dar şi ca o rană fără vindecare.  Imposibil de întrevăzut unde începe şi unde se opreşte acest oraş cu “o mie şi una” de privelişti , monumente, ferestre închise ori deschise “în cetate”.

Timpul trecut este timpul vieţii, al aventurii colective, Braşovul având un destin de regulator social şi cultural de excepţie. Autorul dă viaţă acestui peisaj –cetate de o mare puritate şi eleganţă :

“Veghez tăcerea pietrei .Înainte

Îmi stă poteca, arborii şi cerul.

Nu-mi e răsuflul ascuţit ca fierul,

Dar urc ades cu nerăbdări în minte.

………………………………….

Iar zidul zvelt îşi va chema drumeţii

Ce vor aprinde-n turnuri focul viu. “

(Turnul Alb)

Braşovul este sălaşul umanismului, loc de deschidere, de amestecuri culturale, ceea ce alimentează fantasmele şi utopiile acestui volum :

“ Să fie trâmbiţi cele ce îşi poartă

Ritmul solemn în viguroase ziduri ?

Viori măiestre fermecând cu liduri

Cetatea-n care mi-am croit o soartă ?

(Bastionul Ţesătorilor)

Mesajul cărţii este purtat de gândirea meditativă şi melancolică a autorului. El traversează oraşul şi îl îmbogăţeşte cu visele sale, derulate cu  ochii deschişi. Oraşul este făcut  şi re-făcut din dorinţele, spaimele, învierile succesive ale Poetului , care brodează cu firul roşu al memoriei sale citadine şi sentimentale ,secreta cetate . Fiecare imagine cheamă altele , îmblânzeşte casele  pe care le priveşte cu pioşenie, încercând să îşi amintească ceea ce exista înainte între pereţii spălaţi de ploi şi zăpezi.

Poetul ne demonstrează că privirea lipsită de emoţie se aşează superficial peste geometria din preajmă. El ne forţează privirile şi simţirile, pentru a le aduce la orizontul său de vedere, din punctul înalt de observaţie de unde scrutează împrejurimile:

“Pe culmi aşteaptă scrutători trompeţii,

Să dea de veste, într-un ceas târziu,

Că peste cetini vor zbura ereţii,

Să ţină-n pliscuri cugetul pustiu.

Dar zidul zvelt îşi va chema drumeţii

Ce vor aprinde-n turnuri focul viu.

(Turnul Alb)

În hazardul concret al acestei cetăţi respectabile, oraşul e viu. Autorul surprinde energia unei geografii şi istorii debordante, strînge laolaltă răni secrete, fracturi, caligrafii, emoţii, sentimente, tensiuni. E felul său aproape mistic de a ne da cheia accesului la cifrul cărţii , la vocea “realităţii “ sale poetice.

“ De sus oraşul furnica inspiră

În ritmul meu, cel amuţit pe creastă

Şi bolta lumii se întinde, vastă,

Sub glas de îngeri , secondaţi de liră.

……………………………………

Deliciul se întinde la picioare

Şi mă gândesc că n-ai putea să dai

Un rost întreg pe-o pană călătoare

Acestui grav şi somptuos alai

De ziduri suple, jinduind spre soare,

Decât să-l vezi şi dinolo, în rai.

(Braşov 2)

În această a patra carte de sonete, Adrian Munteanu devine un poet al cetăţii care repriveşte imaginile citadine  prin prisma umbrelor lăsate de acestea în cuget, marcându-i devenirea. El ascultă semnele profunde ale străzilor, faţadelor, monumentelor. Ele îi “dictează “ poeme –pulsuri  evocatoare.

Prezenţa sensibilă a poetului în faţa acestor comori inepuizabile se concentrează într-o respiraţie de fulg, coperta cărţii făcând aluzie la starea de graţie a poeziei care se acordă cu ritmul cuvintelor abia şoptite, dar şi la înspăimântata plutire într-un spaţiu închis şi incert.

Interogaţiile poetice se confundă cu viaţa poetului, care devine o porta –voce a vieţuitorilor cetăţii :

“ Bem vin din căni de lut ;

Ne-mbrăţişăm când ne alungă veacul.

Scânceşte-n noi copilul nenăscut. “

Poetul se dezvăluie, îşi deschide sufletul cu reticenţă. Biografia sa pătrunde cu flashuri cristalizate înr-un cotidian la care cetatea nu e deloc străină, ci e chemată ca martoră, suverană şi complice, ca în povestea cavalerului sau Poetului-June din Braşov, aflat într-o perpetuă cavalcadă , înfăşurat într-o mantie melancolică, “ a tristei figuri “:

“ O mâna de vertebre mai rămase.

Şi Viorica,soaţa mea, apoi

Îl simte cum în raclă-şi aplecase

Dureri mai vechi, să doarmă amândoi.

Au vrut aevea semn profund să lase

Că-n preajma stau şi vor veghea cu noi. “

(Cimitirul din Noua 2)

Braşovul este un loc poetic, dar nu un simplu decor, ci cadrul unei căutari  existenţiale intense.

Oraşul trăieşte în omul devenit cutie de rezonanţă lirică, de unde acest dialog cu imaginile-amintiri, dialog cu el însuşi, între veghe şi umbră, între sensibililitate şi imaginaţie.

Între poet şi oraş se instalează o intimitate febrilă, autorul devine martor al efemerului acestor pietre şi al fiinţelor care l-au populat :

“Muşcând din carnea poftelor avid

Ascund în taina stranelor obida

Şi simt cum vremea a mai pus un rid.

(Dârste)

Autorul dă o valoare de iluminare atemporală unor repere topografice cât se poate de precise.

El continuă să cultive cu măiestrie arta sonetului, dar tonul nu este vetust,  căci  versurile au o sinceritate şi o combustie internă incandescente.

Ciclul Junilor este insolit, mitologic :

“ Descătuşare din adânc de glasuri,

Iar trupul vine-n iureş spre pământ

Şi face-n ţolul sprijinit popasuri,

Ca să îşi ia din nou spre cer avânt.

Uimit presimt, după alerte ceasuri,

Că va ieşi din alb cearşaf un sfânt »

(Junii 2 –Aruncarea în ţol)

Adrian Munteanu este un trecător atipic, descoperind sub unghiuri insolite farmecul străzilor, monumentelor, caselor şi oamenilor. Totul i se pare supus unei metamorfoze fără sfârşit.

Poezie a unor sentimente rafinate , autentice, găzduite în toate fibrele şi febrele  incertitudinilor ascunse în meandrele memoriei sentimentale ale unui poet din cetate, Adrian Munteanu este un pieton neobişnuit, suprinzător, care, învăluit în imagini-suvenir, îşi vorbeşte şi ne vorbeşte dintre “ iluminări “ răscolitoare.

Angela Nache MAMIER

(LUCEAFĂRUL ROMANESC- revistă on-line de literatură și cultură , nr.9/ 2011)

http://luceafarul.wordpress.com/