Cuvânt și iubire

       Fotografie Germain Droogenbroodt, Ithaca 27.7.2018

 *

a lupoezinii

Asemeni feței tale, ce-n camera obscură,
Neclară și străină de-abia se deslușește
Stă atârnată luna pe bolta de tăciune.

O văd scăldată-n dalbă lumină sclipitoare
Disc șlefuit cu trudă dintr-un metalic ciob

Ce-n după-amiezi albastre pe cer ni se arată
Pălind epuizată, schimbându-se ades,
De parcă un zburdalnic copil ar fi pictat-o,
Amestecând vopsele diluate neglijent
Și totuși încărcate de frăgezimi duioase.

Günter Kunert, Germania, 1933

Din: “Erinnerung an einen Planeten“ (*Amintiri de pe o planetă), Ed. Hanser

 

(Das Gedicht vom Mond// Wie dein Gesicht im dunklen Zimmer/ So aufgelöst und fremd/ Hängt auch der Mond am schwarzen Himmel// Hell sah ich ihn und weiß/ Und hart geschliffen wie ein Stück Metall.// Am frühen blauen Nachmittag/ Manchmal auch blass und matt/ Als hätte ihn ein Kind gemalt/ Mit schlechten Farben/ Doch voll Zärtlichkeit.)

 

Când anul 2018 începea a se desprimăvăra, Brânduşa Dobriţă, o viaţă profesoară de limba şi literatura română la Şcoala Gimnazială “Ştefan cel Mare”, un gimnaziu de elită din municipiul Vaslui a publicat două cărţi la Editura PIM, Iaşi. Prin prisma profesorului instruit şi dedicat, cu experienţa câştigată într-o carieră didactică îndelungată, autoarea oferă spre lectură „Poveştile Marei” (versuri), o carte dedicată nepoatei sale dragi şi „Amintiri, portrete şi nu numai…” (proză scurtă), cu un „Cuvânt înainte” al scriitorului, criticului de teatru şi profesorului Teodor Pracsiu şi un alt material introductiv, intitulat „Caligrafii narative”, semnat de jurnalistul şi scriitorul Daniel Dragomirescu.

Sursele de inspiraţie pentru volumul de proză sunt propria viaţă, familia, prietenii, cunoscuţii în diferite perioade ale vieţii, de când a deschis ochii cu băgare de seamă la tot ceea ce se întâmplă în jurul ei.

Deşi imaginaţia a jucat un rol important în scrierea cărţii, mare parte din evenimentele descrise se bazează pe întâmplări reale. Întâlnim trăiri jucăuşe ori triste, cutume, deprinderi încetăţenite şi dorinţe manifeste în viaţa de la ţară. Eroii amintirilor construiesc cu migală, firesc o mini-societate, familie care parcurge faze şi urcă trepte ale mai multor generaţii. Străbunici, bunici, părinţi, copii, unchi, mătuşi, veri…, fiecare cu priceperea şi osteneala sa seamănă cu grijă, apoi culeg roadele muncii lor. Povestitoarea dovedeşte o bună cunoaştere a vieţii de familie, absoarbe ca o sugativă de bună calitate cerneala din papirusul  povestirilor adulţilor. Filele acestor povestiri despre personaje dragi din familie stârnesc val de emoţii atât în sufletul Brânduşei, cât şi în inima cititorului. Viaţa de zi cu zi este o sursă inepuizabilă de inspiraţie, iar autoarea cu cele mai iscusite procedee sondează morala oamenilor, preocupările, stările de spirit… Toate acestea dovedesc promtitudinea condeiului Brânduşei, o înţelepciune prudentă şi totuşi penetrantă în cele mai mici amănunte din anumite scene de viaţă, deşi aşa cum mărturiseşte „Amintirile vin năvalnic şi mi-e greu între atâtea scântei şi neguri”. (În dor de ducă)

Stilul scriiturii este simplu şi clar, vioi şi uşor de identificat de la prima lectură, deşi ca structură este plină de digresiuni, momente de refecţii, observaţii răzleţe, descrieri de natură… Sunt însăilate abil opiniile adulţilor cu privire la fapte, situaţii, personaje…

Limba literară utilizată constituie un excelent exemplu de felul în care un „meşter” talentat al scrislui poate folosi cuvintele şi expresiile curente, creând imagini de mare frumuseţe estetică. Povesteşte despre grădină ca despre un tărâm cu adâncimi de necuprins, în care autoarea a cunoscut miracolul vieţii, pentru că „Vorbea bunicul despre  grădină ca despre o lume tainică în care totul se face în linişte şi răbdare, de la sămânţa pusă în patul cald al brazdei, la biruinţa plantei şi până la răsplata din mâna copilului cuminte.” (Bunicul Grigore)

Proza din această carte are o coloratură lirică, abundă în figuri de stil, adevărate striaţii fine scoase în relief, ori săpate în adâncurile naraţiunii: „doamnele dalii cu pălării florentine superbe”, „mazărea pocnea în găoacea ei ca o sprinceană de fată mare”, iar autoarea era „un spiriduş curios şi pofticios”…

Minunate descrieri de natură, comparabile cu cele sadoveniene atrag prin imaginaţie şi limbajul elevat: „Venind de la „şuşaua” naţională, mândria locurilor, lăsând în dreapta satului Bălţaţi, dai de un platou unde vânturile aspre se bat în voie, zdrenţuindu-se doar în scaieţii pitici cu flori roz, mari şi provocatoare între spini usturători. Cu vântul în faţă, încerci să-ţi faci loc, urmărind cărarea. N-ai de ce să-ţi sprijini privirea, căci zările sunt departe. Te agăţi de scaieţii care te roagă să-i iei cu tine, „în dor de ducă”. Şi când crezi că ai pierdut orice speranţă în a mai da de vreun picior de om, le zăreşti deodată pe amândouă: biserica şi groapa satului. Este o imagine tulburătoare pentru călătorul obosit, o imagine atât de aproape de Dumnezeu: Raiul şi Iadul, înălţarea şi căderea, mântuirea şi pierzarea.” (În dor de ducă)

Pe firul arniciului din care este împletită cartea, sunt înnodate cu trăinicie drăgălăşeniile copilăriei şi experienţa de neuitat a fetiţei  Brânduşa, care a jucat rolul principal, alături de marele actor Ion Caramitru în filmul „Baladă pentru Măriuca” (1969). Candoarea adolescenţei şi  farmecul studenţiei aduc aminte de prima dragoste, autoarea conturând cu cele mai luminoase tuşe portretul îndrăgostitului, pe ritmul muzicii inimii şi al paşilor de dans eclatant, cu priviri gingaşe pe sub sprinceană şi înţelesuri subtile, bătăi de inimă în galopul cailor de rasă şi zboruri de fluturaşi prin stomac, greu de ţinut sub obroc. Sentimente înălţătoare trăieşte autoarea alături de alesul inimii din studenţie, Cibi, poetul şi profesorul eminent de limba română, şi copilul lor, Claudiu, căruia îi dedică povestirea „Gâzulucul poliţist”.

Cartea are şi o mină tristă; arborele genealogic al autoarei este unul de viţă nobilă, în care  doamnişoarele de pension au fost nevoite să se adapteze vieţii impuse de comunism. Ceea ce s-a păstrat cu sfinţenie a fost urmarea profesiei de dascăl, învăţător a înaintaşilor din familie.

Revenirea, reîntoarcerea la rădăcina existenţei îi aduc autoarei în minte gânduri din povestirile rudelor din vremurile de război, cu ororile, dramele, pierderile de vieţi, fricile, neajunsurile şi dorurile de cei dragi. În timpul războiului, venirea ruşilor a fost una dintre cele mai mari atrocităţi ale populaţiei. Din povestirea Brânduşei aflăm că au intrat în „casă şi au făcut-o grajd”, iar animale şi păsările, toate au fost mâncate cu neruşinare de aceştia. De fapt, acest comportament barbar a fost menţionat de mulţi dintre scriitorii din România în scrierile lor.

Scriitoarea ne spune cu mândrie că înaintaşii din neamul său aveau „suflet de aur”, „erau bolnavi de dragoste de oameni” şi aveau demnitatea sădită în sânge, declarându-se duşmani ai potlogăriilor şi nedreptăţilor. Aceasta era în mare parte, tipologia personajelor din viaţa satului şi, întărind această idee, autoarea precizează că nu se poate să nu slujeşti unor asemenea Oameni şi nu se poate să nu fii mândră de ei.

Meticulozitatea autoarei constă şi în menţionarea numelor de localităţi,  sate cu semnificaţie profundă pentru săteni, dar şi pentru învăţători, cei care „fac apostolatul la sat”.

Folclorul local i-a servit drept izvor de inspiraţie în formarea ca om, ca profesor şi artistă. Găsim în carte ecoul peste timp al copilei,  fiică de învăţători, admiratoare a obiceiurilor, datinilor, a folclorului participând la serbările şcolare şi la diferite concursuri, festivaluri, şi cu sete de învăţătură, plecată de timpuriu, de copilă în dulcele târg al Ieşilor pentru a se adăpa la izvorul învăţăturii, cu minunata cană de lut a alfabetului limbii române.

Sărbătorile din mediul rural erau apanajul bucuriei săteanului, de la mic la mare. Crăciunul şi sărbătorile de iarnă şi toate obiceiurile legate de acestea sunt prezentate cu acurateţea observatorului, dar şi a participantului la desfăşurarea evenimentelor. Şi este lesne de înţeles şi faptul că, Brânduşa, copil fiind are întipărită în inimă mila şi frica la tăierea porcului în ziua de Ignat. Însă, cu cât acest lucru era mai dramatic, cu atât preparatele erau mai gustoase.

Naraţiunea evenimentelor este plină de amănunte, împănată sincer cu formule morale de convieţuire, într-o diversitate de sentimente a vieţuitorilor satului. Întâlnim şi situaţii în care unii nu au ajuns să se maturizeze, cu atât mai mult să se complice cu lucruri importante, însă  relaţiile dintre oameni nu ajungeau la conflicte ireconciliabile.

„Amintiri, portrete şi nu numai…” este o călătorie în timp a autoarei, cu minunata caleaşcă a sufletului, având ca însoţitori pe cei mai apropiaţi şi iubiţi oameni din viaţa sa, drumeţind pe şosele asfaltate şi luminate din harul Domnului ori prin hăţişuri întunecate şi mocirloase din ispita unor minţi diabolice. Cartea poate fi văzută şi ca o scurtă cronică a vieţii şi convieţuirii în secolul XX şi începutul veacului XXI.

Mesajul Brânduşei din această carte este acela de a ne întoarce la simplitate, să renunţăm la ceea ce este înzorzonat, împopoţonat cu lucruri, idei, ifose de import, pentru că am devenit nişte snobi, iar   snobismul manifestându-se astăzi ca un sport de masă.

Aducând în atenţia cititorilor şi motto-ul volumului, de fapt o autodefinire a autoarei: „Eu fac parte din acea categorie de oameni nostalgici, cu vocaţia tragicului, veşnic nemulţumită, mereu cu nevoia de-a fi compătimită de cineva, care nu iubeşte ziua de azi decât mâine, când n-o mai are.”, sper că v-am făcut mai curioşi şi vă invit să citiţi „Amintiri, portrete şi nu numai…”, de Brânduşa Dobriţă.

——————————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

10 august, 2018

 

“Cunoscându-şi patria şi neamul, numai atunci începi a pricepe ca eşti cu adevarat Român. Cine nu învaţa istoria neamului său şi cine nu cunoaşte ţara sa, acela devine nevrednic a-i purta numele.         Istoria este oglinda trecutului, în care o naţie îşi vede pe strămosii săi, vede viaţa lor, vede sufletul lor. Şi astfel din răsfoirea istoriei  trecutului  unei naţii, se va reversa în sufletul fiecăruia , mai mult  iubirea de neam” – Pămantul şi poporul românesc –  Stoica Teodorescu, 1921 Tipografia M.S.Gheorghiu Câmpina

Cel de care ne vom ocupa in textul de fata, a lăsat urme adânci in istoria invatamantului prahovean, cultura ploieșteană si mai ales în cercetarea istorică. Stoica Teodorescu s-a născut la 15 Mai 1887, în satul Șipote, azi Lipanești. Tatăl sau era preot si s-a preocupat de educația sa. Acesta a urmat școala primară în comuna natală apoi renumitul liceu ploieștean “Sfinții Petru și Pavel”, absolvind secția modernă cu Diploma nr. 48 Iunie 1908. Studiile superioare istorie și geografie le-a efectuat la Universitatea din Bucuresti, obtinand licenta prin Diploma nr. 7403 din 26 Iulie 1914. La Univerisitate, Stoica A. Teodorescu a avut profesori de elita ca Nicolae Iorga, Simion Mehedinti, D. Onciu si alti. Imediat, dupa aceea se incadreaza la Arhivele Statului din Capitala, unde a functionat ca arhivist – paleograf, conform Ordinului nr. 102582. Majoritatea istoricilor care s-au ocupat de viata si activitatea profesorului Stoica Teodorescu – afara de prof. Paul D. Popescu – nu au relevet nici un aspect despre viata militara a lui Stroica Teodorescu, participarea lui la Primul Razboi Mondial. Daca profesorul emerit Paul D. Popescu aminteste sumar ca istoricul Stoica Teodorescu era ofiter in rezerva si a luptat pe front si a cazut prizonier, in rest nimic, apeland la eruditia doctorului in istorie Razvan Martin afla ca profesorul Stoica Teodorescu si-a facut datoria fata de neam si tara a cautat in cadrele ofiteresti ale Regimentului 47 infanterie, fiind adjutantul Comandantului de regiment. A fost mobilizat de la Campina la 29 Octombrie 1916, a fost luat prizonier in luptele din defileul Oltului, in zona Valcii. A fost dus in prizonierat in Germania. Este eliberat din prizonierat imediat dupa incetarea Primului Razboi Mondial, dupa care se intoarce la post, la liceul din Giurgiu. Autorul acestor randuri tine sa multumeasca colegului mai tanar, doctor in istorie Razvan Martin, pentru datele comunicate. Profesorul Stoica Teodorescu a fost casatorit cu Maria (1899 – 1984) si-a avut doi baieti Stefan si Lucian (1920-1988)
Stefan Teodorescu (1918 – 1992) a fost cadru universitar la UPG Ploiesti. Profesorul Stoica Teodorescu, locuia foarte aproape de liceul la care preda, pe strada Sitarului. Avea o gradina ingrijita, in care cultiva florile sale preferate, Hortensiile . Era prieten cu av. Grigore Ivanceanu cu care avea afinitati bibliofile. Aceste date mi-au fost comunicate de domnul Mihai Badulescu, care l-a cunoscut din copilarie pe ilustrul profesor. Dupa perioada in care a lucrat in Arhive, devenind expert in cercetarea arhivelor si valorificarea informatiei descoperite care va devein o pasiune mistuitoare un adevarat “ violon d’Ingres”, devenid un foarte bun specialist in paleografie chirilica. Ca “expert paleograf” Stoica Teodorescu a colaborat cu primaria Campina la traducerea diferitelor documente. Astfel printr-o decizie a primarului Gh. T. Iliescu in Iulie 1945, primaria aprecia drept “ avantajoasa oferta profesorului de a traduce cele 2300 de documente cu 150000 lei” Profesorul D. Munteanu –Rimnic il considera pe colegul sau de catedra Stoica Teodorescu un eminent arhivist alaturi de prof. Gh. Petrescu-Sava. Pe acestia doi Dumitru Munteanu – Rimnic ii propune in anul 1937 sa faca parte din Comisia primariei de a expertiza arhiva acesteia, din care urma sa faca parte si prof. C. Moisil, directorul general al Arhivelor Statului. In anul 1948, Stoica Teodorescu solicita primarului Ploiest permisiunea de a cerceta arhiva primariei “in orele de serviciu ale institutiunii”, deoarece intentioneaza “ sa fac o lucrare privitor la trecutul invatamantului ploiestean”. Stoica A. Teodorescu a fost numit profesor suplinitor la liceul ”Titu Maiorescu” din Giurgiu, unde a functionat de la 1 Octombrie 1918 pana la 1 August 1919. In anul scolar urmator este incadrat conform Ordinului nr. 14661, ca profesor provizoriu la Scoala Reala Superioara din Timisoara, dupa care este transferat prin Ordinul nr. 116483/1919 tot ca profesor provizoriu la Gimnaziul “Barbu Stirbey” din Campina, prin ordine succesive i se va prelungi functionarea pana in Iulie 1927. In luna Mai 1919, acesta sustine examenul de capacitate fiind atestat prin Ordinul nr.19589 din 1 Iulie 1919 si devine profesor titular. In anul 1923 Gimnaziul Campina va deveni liceu, profesorul Stoica A. Teodorescu devenind unul din cei care au pus bazele acestei scoli. In legatura cu acesta problema aratam ca Stoica Teodorescu a fost pentru sustinatorii infiintarii gimnaziului in caladirea conacului Stirbei construit in anul 1872, organizand chiar o manifestatie impreuna cu elevii si cu directorul Stefan Popescu in fata Castelu-lui Voila in toamna anului 1919. Aceasta manifestatie avea drept scop convingerea mostenitorului familiei printului Barbu Stirbey, Martha de Blome sa cedeze localul din oras pentru gimnaziu. Principesa a aceptat propunerea, iar in vechiul conac a functionat gimnaziul pana in anul 1928, cand s-a construit noul imobil. In anul 1927, acesta s-a transferat la liceul din Ploiesti, unde a predat geografia pana la pensionare(August 1948). De la inceput tinem sa mentionam ca a fost un dascal constincios cu multe realizari, functia de director al liceului (1933-1938), a avut si preocupari politice. In August 1924 prof. Stoica Teodorescu impreuna cu asistentul universitar N.A . Constantinescu asistent a lui N. Iorga, participa la intrunirea Partidului Nationalist a l Poporului care a avut loc la Telega. Intrunirea a fost condusa de prof. D. Munteanu Rimnic ( Ploiestii, 10 August 1924). Dupa o perioada de cochetare cu ideiile politice ale N. Iorga, prof. Stoica Teodorescu s-a indreptat spre organizatia liberara din Prahova. Astfel ziarul ploiestean „ Libertatea” din 15 Martie 1932 il mentioneaza pe prof. Stoica Teodorescu ca membru in delegatia permanenta a PNL alaturi de av.N.M. Parvulescu, mr.Al. Mateescu, av.C. Ceruleanu , prof. C. Ghimpu, Nicu Economu, gl. L. Caracas, prof. A. Mosoiu, av. Victor Radulescu (Campina), prof. C.Rigu, etc. care a hotarat excluderea din PNL a av. I. Cretoiu, Stefan Lilu, G. Isofescu, Al. Varcolici, adepti ai dezidentei ing. Petru Bejan. Deasemenea ziarul liberal” Viitorul” din 3 Octombrie 1933 il mentioneaza pe prof. Stoica Teodorescu ca fiind membru in Comitetul de propaganda si de organizarea luptei libertatilor pentru „rasturnarea nefastului regim national taranist”. Acest comitet era condus de av. Dem I. Nicolaescu, dr. I. Negruzzi, G. Manolescu, A. Mosoiu, Victor Radulescu (Campina), etc. In perioada directoriatului sau liceul are „ una din cele mai fertile perioade de activitate” din intreaga sa existenta, cand au loc „reparatii capitale ale cladirii, organizarea coloniei scolare de la Techirghiol, cresterea numarului de burse , reaparitia revistei Curierul liceului, editarea a trei anuare, mari excursii scolare, s.a.” In aceasta privinta amintim doar excursia efectuata in vara anului 1920-1921 de profesor impreuna cu colegii sai C. Radulescu si B. Dumitrescu si 40 de elevi de la gimnaziul Campinean in zona Brasov, Bran, Rucar, Curtea de Arges. Aceasta excursie este publicata in Anuarul liceului „D.B. Stirbey” din 1919-1923. Profesorul Stoica Teodorescu s-a implicat profund si in viata culturala a Judetului Prahova. Astfel cat a activat la Campina a fost membru fondator al Ateneului „B.P. Hasdeu” condus cu har de ing. C. Barbacioiu. In cadrul acestui Ateneu profesorul a sustinut numeroase conferinte cu teme culturale. De asemenea, la Ploiesti, acesta a fost membru al asezamntului Cultural „Nicolae Iorga” . Profesorul Stoica A. Teodorescu a fost membru al Asociatiei Profesorilor Secundari Sectia Ploiesti unde a desfasurat o fructuasa activitate. Astfel in ziua de 25 Martie 1928 acesta a conferentiat despre „ Probleme etnografice ale tarii noastre” sub egida acestei Asociatii. Prof. Stoica Teodorescu participa in ziua de 8 Noiembrie 1936 la dezvelirea bustului lui I.L. Caragiale in gradinita din fata liceului Sfintii Petru si Pavel, opera scluptoritei Letitia Ignat. Aniversarea zilei de 1 Decembrie 1938 apreciata de Stoica Teodorescu drept ziua definitivei biruinti pentru care si el a luptat cu arma in mana, spunea in cvadrul ceremoniei de la liceul pe care il conducea la Ploiesti ca aceasta este „ziua in care s-au razbunat toti ruptii cu roata, toti spintecatii in patru si spanzurati la marginea de drumuri, toti cei pusi la jug dinaintea plugului, toate fecioarele batjocorite prin jus primae noctis si prin drepturile nemesesti nerecunoscute si toate mamele ce au coborat in pamant blestemandu-si ceasul pentru care au fost sortite sa aduca pe lume romani pentru batjocura strainului. E ziua in care ni s-a razbunat uciderea miseleasca a lui Mihai Viteazul, martinizarea infernala a lui HOREA si a motilor sai, scoaterea din minti a lui Avram Iancu. E ziua care a impiedicat sigura desfintare a neamului romanesc in Ardeal inceputa cu scadenta peste cateva decenii dupa marele razboi prin legiile lui Apponyi” Un aspect mai putin cunoscut al activitatii sale este faptul ca figureaza in statistica numirii din 1934 ca propietar a unei exploatatii particulare din Campina, a carei productie lunara obtinuta varia intre 3-7 tone de petrol, iar cea anuala de 50 tone. Aceasta ii asigura profesorului stabilitate financiara peste medie in comparatie cu majoritatea colegilor sai de bresla. Stoica Teodorescu era un colectionar de arta, fiind un admirator al pictorului ploiestean P. Bulgaras. Astfel la expozitia personala a acestuia la Ploiesti din anul 1929 Stoica Teodorescu se numara printre cei care au achizitionat picturi. In calitate de membru al asociatiei culturale „Grupul Nostru” formata „de cativa intelectuali din Ploiesti” a participat in ziua de 12 Ianuarier 1946 la sarbatorirea prof. I. A. Bassarabescu, la sala „SCALA”, luand chiar cuvantul evocand in cuvinte calde personalitatea scriitorului academician. Deasemena Stoica Teodorescu participa in ziua de 20 Ianuarie 1947 la sala SCALA la sarbatorea aniversarii a 70 de ani a lui I.A Bassarabescu. Sarbatorirea a fost organizata de membrii Caminului Cultural ”Voievodul Mihai”. Stoica Teodorescu in numele corpului profesoral si ca a fost elevul lui I.A. Bassarabescu aduce omagiul sau. Din Bucuresti, profesorul venise cu un numar mare de fise istorice referitoare la Prahova. Cercetarile efectuate din primariile din Campina, Telega si Ploiesti precum si in cea a prefecturii si arhivele liceelor ”Sfintii Petru si Pavel „ si „Despina Doamna” a stat la baza catorva lucrari de mari proportii. Asa a fost Monografia Orasului Campina, bine primita de istorici vremii despre care N.Iorga scria”Lucrare foarte bine facuta, incepe prin consideratii asupra conditiilor georgrafice; ele sunt cu totul noua si foarte folositoare …. Un numar de documente incheie lucrarea , scrisa pe indelete , cu iubire si literar”. Un an mai tarziu a elaborat a doua lucrare de mari proportii „ Monografia Comunei Telega publicata tot la Campina cu aceiasi serioasa si erudita documentare. Dupa o cercetare de aproape un deceniu, profesorul a publicat o alta lucrare , Istoricul liceului „Sfintii Petru si Pavel”, care surprinde pe baza documentelor din arhiva, istoria acestui liceu. Din cercetarile sale au mai rezultat doua sinteze ”Istoria mestesugului si comertului in Prahova” si „ Istoricul liceului Despina Doamna” ramase nepublicate si o alta de mici proportii depre inceputul invatamntului prahovean. Intreaga opera stiintifica a profesorului se constituie intr-o convingatoare pledoarie pentru rolul arhivelor in cultura prahoveana. Stoica Teodorescu in calitate de director al liceului „Safintii Petru si Pavel” a facut parte din Comitetul de organizare a sarbatoririi profesorului Aurelian Mosoiu in ziua de 28 Mai 1937 cu prilejul pensionarii acestuia. Cu aceasta ocazie Stoica Teodorescu i-a inmanat sarbatoritului o frumoasa statueta reprezentand „GLORIA” pe care erau gravate cuvintele „ Corpul profesoral al liceului Sfintii Petru si Pavel din Ploiesti, Domnului profesor Aurelian Mosoiu indrumator spre glorie prin munca”. In perioada cat a fost profesor la Campina, profesorul Stoica Teodorescu s-a implicat in infiintarea bibliotecii gimnaziului cu donatiile elevilor si bani donati de Comitetul scolar si care numara la finalul anului scolar 1919- 1920 peste 1088 de volume de literatura si stiinta si doua reviste „Educatia” si „Rasaritul”. Despre viata si activitatea profesorului Stoica Teodorescu au fost publicate in perioada interbelica doua monografii, una semnata de colegul sau Ioan Ludescu si alta datorata lui Ion Dumitrache – Godeni. Pentru activitatea sa stiintifica si mai ales didactica, profesorul a fost distins in anul 1967 cu titlul de PROFESOR EMERIT. Epigoni cu puternice reminiscente bolsevice au facut eforturi de a fi uitat acest emblematic istoric si profesor de exceptie. Din nefericire numele profesorului nu a fost acordat de municipalitatea din Ploiesti, unei strazi ( bine ca au altii, fara merite) la fel si la Campina. Nu are nici macar un modest bust chiar din ipsos. Bine ca unii epigoni s-au invrednicit sa-i ridice un bust unei dascalite bolsevice fara opera (Vasiliu Aspasia). Ar fi momentul acum ca cei in cauza sa-i scoata din neuitare personalitatea . P.S. Ma asteptam ca in anul Centenarului cei care se ocupa de destinele societatii „Cultul Eroilor” din Prahova sa fi publicat lucrari stiintifice, profesioniste, privind cadrele didactice, preotii, medicii, etc. care au servit tara sub drapel si au facut suprema jertfa. BIBLIOGRAFIE
Constantin Dobrescu, Catalin Dobrescu , Liceul „Sfintii Petru si Pavel” lacas al culturii ploiestene, Editura Mythos, 2016. Constantin Dobrescu in colaborare,petrol, politica si cultura la Ploiesti, 2014. Gheorghe Rusu Togan , Spiritualitati campinenePloiesti, Editura Premier, 2009. Ion T. Sovaiala, Campina pagini dintr-o istorie in date, 1640 – 1946, Editura Fundatiei Culturale Libra, 2015. Arhivele Prahovei, nr.1/1996, Ploiesti; Editura Silex. Mihai Apostol , Profesorul si cercetatorul Stoica A. Teodorescu in „Campina literar – artistica si istorica” Suplimentul saptamanalului Oglinda de azi 2006 – 2012. Gheorghe Calcan, Cantemir Mosoiu, Profesorul si Senatorul Aurelian Mosoiu o personalitate a lumii Prahovene, Ploiesti, Editura Printeuro, 2003. Dobrescu T. Constantin, Memoria documentelor, Ploiesti, Editura Elapis, 2011. Constantin Dobrescu, Ion C. Petrescu, Viata cotidiana ploiesteana in documente de presa, 1899 – 1930, Ploiesti, Editura Elapis, 2009. Constantin Dobrescu in colaborare, Viata culturala a Municipiului Ploiesti si a Judetului Prahova 1919 – 1948, Documete, Ploiesti, Editura Silex, 1997. Constantin Dobrescu, Ion St. Baicu, Viata politica prahoveana 1919-1938, Documente,Ploiesti, Editura Scrisul prahovean, Cerasu, 2000. Col(r) Constantin Chiper, Cronica militara a Judetului Prahova, Editura Scrisul prahovean, Cerasu, 2012. Cantemir Mosoiu, General Traian Mosoiu, Ploiesti, Editura Grafoanaytis, 2017.

——————————————-

Prof. Dr.Constantin DOBRESCU

8 august, 2018

Comunicat ASCIOR:

O nouă activitate întru cinstirea Centenarului Marii Uniri a asociației ASCIOR, cu o triplă deschidere de filiale în Bucovina și Basarabia printr-un maraton ce începe în zorii zilei de 06 sept 2018 când delegația ASCIOR pornește din Buzău către Cernăuți.

Pe 07 sept, ora 11 se deschide filiala ASCIOR-CERNĂUȚI, președinte fondator de filială este istoric drd Vladimir Acatrini, președintele Societății Bibliotecarilor Bucovineni din Cernăuți, iar vicepreședintă de filială este dna prof. scriitor Eleonora Schipor,.

Pe 08 sept ora 15, deschiderea filialei ASCIOR-SOROCA al cărei președintă fondatoare este prof. Ana Bejan, fost prefect al raionului Soroca, pe 09 sept, ora 11, lansare de carte la filiala ASCIOR-ORHEI a cărei președintă fondatoare este prof. drd. scriitor Tatiana Croitor.

Luni, 10 sept, ora 11, la Chișinău, deschiderea filialei ASCIOR-CHIȘINĂU a cărei președintă fondatoare este prof. scriitor, redactor Diana Ciugureanu, președinta fondatoare a USELR, iar primvicepreședinte al filialei ASCIOR-CHIȘINĂU este filolog dr. Ștefan Sofronovici, vicepreședintă psiholog Diána Hristisean!

Componența cea mai probabilă a delegației naționale ASCIOR este:

*Pr. Prof. Dr. Gheorghe Chivu, vicepreședinte ASCIOR-București
*Ec.Dr. Angelica Stanciuloiu, director ASCIOR cu integrarea europeană, București,
*poet Olga Grigorov, președinta filialei ASCIOR-Tulcea,
*Dr. Maria Mihaela Stana, vicepreședinte ASCIOR-București,
*Jurnalist Cojocaru Eugen, vicepreședinte ASCIOR-Clij Napoca,
*Prof. Adriana Grigorescu, Brăila
*Prof. Dr. Marius Constantinescu, Buzău,
*Ing. Nicolae Mușat, președintele fondator ASCIOR

Bunul Dumnezeu să ne ajute în plinirea sarcinilor ASCIOR!

Membrii și simpatizanții ASCIOR sunt rugați să promoveze evenimentul!
ASCIOR pentru bucuriile omului!

Foto cu cele trei biserici de mănăstiri ce vor fi pe roll-up-urile filialelor nou înființate!

———————————

Președinte fondator ASCIOR

Ing. Ioan Nicolae MUȘAT

7 august, 2018

Mulțumiri (postume) Dumitru Fărcaș. Odihnă și pace în Slavă!

 

REMEMBER:
Chelința, Maramureș, 15 noiembrie, 2015.

 

—————–

Preot stavr. Radu Botiş

7 august, 2018

„Comuniştii au distrus şi au închis zeci de mănăstiri şi alte lăcaşuri de rugăciune, alungând în lume închinătorii din ele, şi au umplut, în schimb, ţara de temniţe în care sute şi mii de oameni, mulţi dintre ei fără vocaţie de <<închinători>>, au fost transformaţi în veritabili monahi şi asceţi.”

(DEMOSTENE ANDRONESCU)

 

 

    În temniţa aceea sinistră, bântuită de toate fantomele răului sufletele primăvăratice, doldora de viaţă, mustind din trupurile încătuşate s-au legitimat soartei înveşmântată în Suferinţă cu Iubirea lor înmugurită, îmbobocită, cerească.

   Ştiind că Dumnezeu este IUBIRE şi nu se poate ajunge la Iubire decât pe calea Adevărului, Tinerele ortodoxe au îmbrăţişat în suferinţă Iubirea. „Toate încercările pe care le avem noi sunt încercări de iubire, sunt teste de iubire, sunt teme şi probleme de iubire pe care noi trebuie să le rezolvăm în duhul adevărului.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri, Fundaţia Iustin Pârvu, Petru Vodă, Aprilie 2018, p. 49) 

   Dincolo de zidul suferinţei golgotice, sufletele lor imaculate au trăit mistic viaţa culturală, imnul liturghiei ortodoxe, înălţându-se într-o profundă elevaţie spirituală.

   Prin jertfa Generaţiei de la 1948, în care au sălăşluit deplin Suferinţa şi Iubirea s-a odrăslit întru eternitate o clipă mistică dacoromână astrală.

   Prin sacrificiul suprem al vieţii pământene se dobândeşte libertatea Vieţii cereşti.

   Scara Suferinţei Aspaziei Oţel Petrescu a avut 14 trepte, 14 ani de închisoare.

   În timpul vieţii mirene Aspazia era în faza pregătirii Licenţei la Litere şi Filosofie-Cluj, fiind una dintre studentele cele mai apreciate ale filosofului Lucian Blaga.

   Împreună cu prietena ei de suflet, poeta mistică Zorica Laţcu,viitoarea Maica Teodosia, ucenica Părintelui în suflet văzător, au mers la Mănăstirea Sâmbăta de Sus la Părintele Arsenie Boca, pentru mărturisire şi călăuzire: să rămână mireană ori să se călugărească?

   Marele Duhovnic le-a primit cu bucurie, le-a ascultat, le-a văzut frământările, iar seara le-a invitat la cina-agapă. Aspazia a fost fascinată de prezenţa mistică a Părintelui. „Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte Lumina.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri…, p.12)

   După câteva îndrumări Duhovnicul Ardealului i-a spus: „Îţi dau un cuvânt pentru toată viaţa ta şi-ţi dau un sfat. Cuvântul pe care ţi-l dau pentru ascultare este următorul: Cine caută să scadă la crucea lui, mai mult îşi adaugă.” (ibid., p.12)

   Părintele privea apoi undeva departe înspre destinul ei şi o binecuvânta cu voce tare: Dumnezeu să îţi ajute, copilă!

   Iar privea, vedea, înţelegea şi iar binecuvânta, de 14 ori. Unul dintre iubitorii marelui Duhovnic, Părintele Antonie avea să-i spună studentei Aspazia: <<Ai să treci prin atâtea încercări, câte binecuvântări ţi-a dat Părintele>>.

   Scara Suferinţei ei a împletit-o cu scara Bucuriei. Şi-a lăsat întreaga tinereţe la picioarele lui Iisus Hristos şi-a luat Crucea şi a plecat spre Golgota temniţei.

   „Pe drumul crucii către Golgota pătimirii, prima oprire va fi la Mislea, mănăstirea de odinioară care din 1924 fusese transformată în închisoare sortită încarcerării atât a deţinutelor politice, cât şi a celor de drept comun. Bisericuţa de la Mislea avea să ne fie inimă de lumină în iadul de jale ce ne aştepta.” (ibid., p. 16)

   Bisericuţa Mislei se născuse ca o pustnică înveşmântată într-o sihăstrie de lemn.

   Petru de la Argeş, respectiv Radu Paisie Domnul Ţării Româneşti (1535-1545) a ctitorit şi închinat Sfintei Treimi la Mislea o biserică din piatră în anul 1537.

   Soarta ei ca şi a norodului român a fost deseori şi pe rând vitregită, când de turci, când de tiranul Mircea Ciobanu. Cel mai luminat Voievod al nostru şi al Europei, până la Dimitrie Cantemir, Petru Cercel a refăcut-o şi a înzestrat-o domneşte. La fel continuă gestul princiar şi fratele său, Mihai Viteazul. Marele prinţ al culturii Matei Basarab îi poartă grijă părintească, eliberând-o de sub omniprezenta jurisdicţie grecească, dăruind-o monahilor români la 1639 şi păstoreşte până în timpul lui Carol I de Hohenzollern, când este transformată în temniţă pentru delicvenţii minori la 1869. Ferdinand, regalul figurist al monarhiei române, ridică temniţa unchiului său la treapta de închisoare pentru femei în anul 1924. Cutremurul din 1940 a zgâlţâit-o destul de puternic afectând-o grav. Biserica a fost refăcută şi culmea destinului, la pictura ei au contribuit deopotrivă eleve naţionalist-creştine şi tinere comuniste, deţinute persecutate religios şi deţinute politic, graţie regimului antonescian. Trei din pictoriţele comuniste amatoare, probabil cele mai bune împreună cu lotul cel mare al studentelor şi elevelor naţionaliste au beneficiat şi de grija comunistă, întâlnindu-se iarăşi la Mislea. Una din lotul amator al pictoriţelor roșii s-a desprins definitiv ajungând pictoriţă de biserici… Cutremurul din 1977, afectează Biserica, dar ea rămâne în picioare. În 1979 „biserica este dinamitată şi cărată la râpă de buldozerele ceauşiste”. (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ Anatolie Oţel, Cântece-Poezii. Ed. Evdokimos-Fundaţia Profesor George Manu, Bucureşti-2016, p. 98; Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea. Ed. Scara, Bucureşti-2001, p.69)

   La chinul care concerta permanent în temniţa rece, sfredelită de ură, prin foame, frig, sudălmi, ameninţări, tortură fizică, psihică, religioasă singurul lucru care nu se astâmpăra era graiul lacrimii continue. Al Suferinţei ca binecuvântare!

   Există însă şi un grai al lacrimii de bucurie, simţământul acela de recunoştinţă în care lacrima este fierbinte, fiindcă în ea stă aprins tot focul sufletului izbăvitorului.

   Graiul lacrimii continue se contopeşte divin, vestalic valah, sublim cu graiul lacrimii de bucurie provocând în sufletul dac iertarea prigonitorilor.

   Aşa s-a întâmplat şi cu directoarea temniţei lor. Directoarea închisorii Mislea era fiica unui sculptor şi se numea Elena Tudor. Ea se remarca esenţial prin cinci lucruri: era licenţiată în Filosofie, ilegalistă, căpitan M.A.I., deputat în M.A.N., şi simula perfect teatral o permanentă răzvrătire la suprafaţă, dar şi una reală, lăuntrică.

   În prima fază directoarea a debutat ca o fiară înspăimâtătoare faţă de deţinutele politic persecutate religios, dar pe măsură ce cruzimea ei se poticnea de blândeţe, pe măsură ce bestia din ea întâlnea frumosul pe chipul fecioarelor blajine, Diri s-a înmuiat, dar şi-a simulat în continuare ferocitatea sa. Demonstraţiile ei nu porneau dintr-o natură vulgară ori vreun impuls meschin, ci pentru a-şi masca crunta şi amara decepţie ce s-a revărsat din idealul demonic ateu în care crezuse şi se angajase cu toată fiinţa şi elanul ei. Întâlnind însă tinere frumoase, deştepte, credincioase, cu caractere tari, cu valori morale profunde, cu o spiritualitate de o înălţime ameţitoare, cu o generozitate aristocrată care îi copleşea pe persecutorii care le torturau, cu permanenta voinţă spre dăruire totală, spre jertfă Diri, pur şi simplu a fost interzisă.

   Se pare însă că în tot sistemul comunist al nomenclaturii, Diri a fost un caz unic.

   I s-a sugerat posibilitatea de a munci într-un atelier de croitorie care poate da producţie importantă. Atunci Diri a propus confecţionarea de costume populare.

   Cu timpul s-a adăugat dorinţei lor, voinţa, interesul şi beneficiul Ministerului de Interne, cu un atelier de artă decorativă şi unul pentru covoare pentru export.

   Hămesite de foame, dar cu acul în mână şi cu bucuria în suflet sutele de deţinute politic, frumoase au realizat adevărate colecţii de artă care au luat drumul exportului.

   „Îmi amintesc de Ani O., o fetiţă de pe la Beiuş cred, de o frumuseţe angelică; cum stătea cu capul plecat pe spuma albă a lucrului părea o Cosânzeană coborâtă din basm, încarcerată în casa zmeului, osândită să brodeze la cămaşa românească. O altă fată frumoasă, Felicia M., avea o graţie nespusă în felul cum trecea cu acul prin pânză, părea că trasează prin aer o spirală fermecată, menită să facă să sară zăvoarele blestemate.” (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ …, p. 183)

   Faptul că din mâinile lor de aur, din inimile lor calde şi din sufletele lor curate cămăşile româneşti, regal executate, vor duce arta naţională peste mări şi ţări le-a hrănit, le-a luminat şi le-a înălţat conştinţa lor morală, bucurându-le până la ceruri.

   „Brodând ancestralele noastre motive noi am reîntâlnit gestul creativ al bunelor şi străbunelor noastre. Am fost bucuroase că vor pleca peste hotare cămăşile noastre româneşti impecabil executate de românce adevărate. Nu a fost o întâmplare că au ajuns în mâinile noastre.” (ibid., p. 186)

   Lângă broderia frumoaselor cămăşi naţionale, fetele frumoase: Geta, Viorica, Bibi, Lica, Lenuţa, Nina, Iulia, Dori, Veronica, Aspazia, Frida, Maria I, Lucica, Gigi, Coculeana, Cocoloş, Madi, Aleutina, Beniamin, Sofica, Loliţa, Ileana A, studentă la Conservator, Dochiţa, Michi, Mimi-surori, Adela, Viruş, Olimpia medicinistă (la ea totul era ordonat şi perfect), Goti, Constanţa-vâlceanca (poseda un umor rafinat şi modele de altiţă din memorie) ş.a., mai ţeseu la fel de frumos povestiri din amintiri, piese de teatru, cântece, romanţe, recitări, umor, jocuri, poezii. (ibid., p. 147-197)

   Poeziile genialului Radu Gyr puneau diadema de aur, peste acele recreaţii spirituale ale tinerelor frumoase, politic încarcerate: femei, mame, studente şi eleve.

   Splendoarea feminină era întruchipată de corola bobocilor de tradafir a elevelor.

   „Tinereţea şi frumuseţea remarcabilă a elevelor impresionau în mod deosebit. Ţi se strângea inima când le vedeai în plină formare, chinuite de foame, de frig şi toată mizeria în care le aruncase o justiţie criminală.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine Doamne… Ed. Axa Botoşani-2004, p. 166)

   Inspiraţia harică se pogora peste dimensiunea mistico-ascetică a trăirii creştine.

   Dumnezeu înflăcărează văpaia mistică a creştinului poet, transferând-o, înălţând-o de la Chipul sublimului artistic, la Icoana sublimului mistic, întrupând astfel Frumosul pururea ca taină a frumuseţii veşnice.

   Coculeana a ţesut din fiinţa ei suavă, enigmatică Cavalerul Rozelor, o feerie în versuri, unde eroina era o elevă tânără ce-ţi tăia respiraţia cu frumuseţea ei.

   Gigi i s-a alăturat artiştilor cu o remarcabilă romanţă compusă de ea (este poeta Eugenia Indreica Damian, care trăieşte, iubeşte poezia şi scrie):  „Aş vrea să cânt pe strune ruginite/ Când amintirea scutură petale./ De ce ai ochi atât de verzi, iubite,/ Ca un adânc de ape tropicale?// De ce ţii taina codrilor ascunsă/ În verdele atât de crud şi-amar?/ Când frunze cad îngălbenite-n vânt/ Îţi murmur melodii calde, senine./ E dureros de dulce al meu cânt/ Ca şi-amintirea clipelor cu tine.”

   Gigi avea un suflet miraculos, cu o sensibilitate mistică ce emana o emoţie serafică din care se revărsau în jurui sublime binecuvântări astrale. „Nimeni ca ea n-a ştiut să arunce vălurile albe ale frumuseţii peste realităţile hâde ale închisorii. A înălţat atâta frumuseţe şi atâta bucurie peste atât de multe inimi îndurerate cu glasul ei minunat, cu cuvântul ei măiestrit, cu mâinile ei făuritoare de nespuse gingăşii; Gigi a fost aurora boreală a închisorilor pe orizonturile îngheţate ale temniţelor.”  (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ Anatolie Oţel, Cântece-Poezii…, op. cit.  p. 221)

 

    Fermecătoare era şi poezia lui Cocoloş, o fiinţă mirifică, prelinsă ca o vioară din mâinile lui Enescu, potrivind-o miraculos ariei unei celebre romanţe de demult…

   „Aş vrea să-ţi scriu despre iubire,/ Despre noroc sau despre moarte,/ Dar colţul meu de cer subţire/ E prea înalt, e prea departe.// Aş vrea ca mâna prin zăbrele/ Să poată apuca o stea,/ Dar stelele-s la fel de grele/ Ca sufletul, ca viaţa mea.// Aş vrea să-ţi scriu lângă fereastră/ Povestea ca o-nchipuire/ Ce seamănă cu viaţa noastră,/ Aş vrea să-ţi scriu despre iubire.// Aş vrea ca palmele întinse/ Să-ţi netezească fruntea tristă,/ Dar palmele sunt reci de vise/ Şi strâng doar lacrimi în batistă.”

   Frumoasa Madi uluia prin claritatea fermecătoare a sufletului ei cald, ce pulsa liric.

   „Şi noi am vrut spre culmile-azurate/ Să tot urcăm şi să ajungem sus;/ Şi noi am vrut, de-acest vis fermecate,/ Să mergem încet în urma lui Iisus.// Dar un vânt năprasnic cu urlete de fiare/ Cărăruia strâmtă ne-a întunecat./ Ne-a pus cătuşe, lanţuri la picioare,/ Dar ne-a rămas în suflet visul fermecat.// Luptat-am în furtună cu trupurile frânte,/ Cu mâinile-ncleştate pe speranţe prigonite,/ Dar cu nostalgia cărăruiei strâmte/ Am urcat mereu spre zările însorite.// În noaptea de beznă, în noaptea de plâns,/ Aţintită-i privirea spre piscuri de soare,/ Lumina apare, întunericul e-nvins/ Şi vrerile noastre-s biruitoare.” (Ianuarie 1954)

   Atmosfera devenise înviorătoare. Diri primise o iie regală. Se râdea, se cânta, se dansa. Se primeau pachete consistente de acasă…, până într-o zi cânt coţofenele au emanat ciripitul lor ţipător a pagubă… Riposta nu s-a lăsat prea mult aşteptată.

   Directoarea mai avea antecedente. Făcuse la un moment dat un gest care putea să o coste scaunul, funcţia, libertatea, viaţa, pentru favorizarea banditelor…

   „…peste 500 de deţinute au primit un ghem de lână din care să-şi facă o căciuliţă cu care să poată suporta iarna.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri…, p. 61)

   Lâna provenea din deşeurile de la covoarele persane, iar fetele au făcut-o gheme.

   Înainte de anchetă s-a petrecut un fapt realmente miraculos. Marieta mâna dreaptă a directoarei îi cere Aspaziei, deşi era noapte s-o însoţească la birou. La lumina palidă a becului şi-a desluşit directoare stând pe scaun plângând. Lucru incredibil…

   „Mi-a venit să-mi fac cruce. Nu mi-aş fi imaginat că femeia aceea, care era de o asprime şi de o duritate nemaipomenite, poate să plângă. <<Măi, Prăzulică, care crezi că este cea mai mare suferinţă pe care poate să o îndure un om sau pe care poate să nu o îndure, care poate să-l termine?>>… Ştiu eu, domnişoară, probabil că atunci când iubeşti pe cineva şi vezi că te trădează. Şi ea a zis: „Da este o durere şi asta într-adevăr, dar peste asta treci, din asta nu moare nimeni.” Zic: „Atunci trădarea unui prieten. E mai dureroasă.” „Da, într-adevăr, dar nici din asta nu moare nimeni,” Şi am zis: „Atunci nu ştiu din ce durere poate să moară cineva, lăsând la o parte tortura, supliciul, o moarte intempestivă pe care cineva n-o poate suporta.” Şi ea zice: „Nu. Măi, cea mai mare durere este atunci când eşti înşelat în propriul tău ideal”. (ibid., p. 63-64)

   Alexandru Vişinescu a fost tartorul principal al anchetei, iar Aspazia Oţel care lucra la biroul tehnic era încriminată prima. Tortura care i-a aplicat-o a fost satanică.

   Pentru a obţine declaraţii compromiţătoare la adresa directoarei, Aspazia a fost ţinută între 1-8 Februarie în cea mai aprigă iarnă a anului 1954, la izolator. A intrat în comă hipotermică, dar şi în post şi rugăciune nu pentru a se salva pe sine, ci pe Diri.

   De fapt, dreptatea, nu pe Diri. Şi celelate fete-deţinute au ţinut post cu apă şi pâine (porţia promisă fiind de 300 grame,dar în realitate rămânea firimitura de 5 gr).

   A venit şi nădăjduitul ajutor de la Dumnezeu, surpându-se din conducerea comunistă toată ramura ilegalistă. „Atunci a fost acel proces mare cu deviere de dreapta şi începând cu Ana Pauker, toţi au fost închişi. Şi am zis: Uite, s-a schimbat un sistem întreg ca să fie salvaţi câţiva oameni: directoarea şi noi care eram implicate pe lângă ea.” (ibid., p. 56)

  Până a venit procurorul de la Capitală, fetele cu Aspazia în frunte au pregătit prin morse apărarea, cu martori, cu detalii, cu amănunt, cu tot.

   Aspazia şi-a pledat apărarea ţesută cu tâlc în faţa procurorului şi a securistului ungur. Socotind că maghiarul este un pitic în ale cunoaşterii, Aspazia s-a exprimat radical, astfel că hunul a rămas chitit, pe ciuci, rezervându-şi doar un schelălăit timid: „Se observă în dumneata un proces de negare.” Procurorul fiind inteligent s-a amuzat, dar s-a şi îmbufnat fiindcă a fost tradus de o filoloagă deşteaptă, habotnic ortodoxă şi pe deasupra naţionalistă. Şi-a muşcat limba, a înjurat în gând, dar i-a apreciat superioritatea spiritului. Nu a cedat însă complet. S-a dus la geam, apoi în pas alergător s-a întors spre acuzată şi „a izbit puternic cu piciorul în scaun. Eu am avut impresia că vine să mă pocnească, că era o obrăznicie din partea mea să pufnesc în râs faţă de un organ anchetator-chiar era un tupeu-dar ma pufnit râsul la expresia ăluia care voia şi el să se exprime mai elevat şi a zis o prostie. Mi-am zis: „Acesta mă pocneşte, mă mătură de pe scaun.”  Şi într-adevăr m-am dus cu scaunul aşa şui, o bucată de vreme, în spate, din lovitura aia şi când am văzut că a lovit în piciorul scaunului şi se uită atent la mine, puţin contrariat, mi-am zis: „Oare ce l-o fi apucat? Mi-a dat Dumnezeu un judecător nebun.” Şi am aşteptat să se explice şi el a spus: <<Băi, din ce aluat sunteţi făcuţi voi? Că dacă cineva îmi făcea mie treaba asta, eu săream în picioare… Tu nici n-ai clipit măcar. Nu că n-ai tresărit, nici n-ai clipit”… El a făcut o experienţă cu mine şi eu i-am spus: „Pot să vă dau un răspuns, dar n-o să vă placă şi chiar s-ar putea să mă înjuraţi dumneavoastră pentru răspunsul acesta.” Şi el a spus: „Ei, totuşi hai să încercăm.” Şi am zis: „Noi credem în Dumnezeu!”– şi a avut o tresărie, dar a dat răspunsul pe care trebuia să-l dea, că era de faţă şi securistul şi a zis: „Eh, poveşti de adormit copiii.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri…, p. 90-91)  

  Toţi misticii români, ortodocşi din închisori şi din afară aveau inima mistuită de Sori: Cerul sfânt,  Pământul sacru al Vetrei străbune şi Mitul naţional-Mihail Eminescu.

  În drumul sinelui către Dumnezeu, Omul creştin: bărbat şi femeie prin rugă, cânt, poezie, răbdare, nădejde, mărturisire, umor, har, fapte bune, adevăr, suferinţă, iertare, libertate, cruce, naţionalism, ei îi vorbesc de fapt lui Dumnezeu.

   Când însă ajung deasupra tuturor, la aura Iubiri, atunci le vorbeşte Dumnezeu lor.

   Cu dreapta credinţă, lumina harului Adevărului şi dragostea lui Dumnezeu în suflet te puteai întoarce apoi către sine însuţi, îndumnezeindu-te.

   Pe această treaptă mistică, popasul este bucuria de a fi permanent cu Hristos.

   Postul şi rugăciunea sunt braţele care leagănă la sân Odorul-Credinţă prin care creşte neîncetat pe calea iluminării Iubirea.

    „Noi ne-am salvat în închisoare într-adevăr prin rugăciune şi prin această iluminare pe care ne-a dat-o Iisus direct, că spune: <<Eu sunt printre voi fiindcă sunteţi în numele Meu, şi unde sunt Eu nu poate fi decât iubire>>. Dar suferinţa nu mi-a luat-o. Noi am simţit suferinţa în continuare. Ne era foame, ne era frig, eram insultate, eram  călcate în picioare, eram ţinute în mizerie, eram închise de fiecare dată la cel mai mic gest de răzvrătire, de orice formă ar fi fost. Eram pedepsite crunt, dar noi ne-am însuşit această suferinţă. Ne-am dat seama că asta a fost chemarea noastră-generaţia’48, în special studenţii şi elevii.” (ibid., p. 32)

   Conştiente că Suferinţa vine de Sus, Frumoasele Femei Ortodoxe i-au deschis braţele şi inimile pentru a preface amarul lor în dulce binecuvântare.

   Ele ştiau că Suferinţa este deci o chemare şi au ales-o. Ele însele alegându-se.

Demnitatea lor s-a consacrat când au considerat Suferinţa ca pe o divină Onoare. Onoare Hristică, fiindcă Mântuitorul le-a oferit ceva din Suferinţa Lui, dar şi marea Sa Iubire. Iubirea întru Hristos se brodează pe ţesătura sufletelor nobile înlăcrimate.

   Suferinţa lui Iisus fiind permanentă, El dăruieşte puţin din Suferinţa Sa, celor chemaţi pentru a-i alege, luând astfel de la ei Suferinţa lor cea mare.

   Aşa cum Măicuţa Domnului poartă lacrimile tuturor şi Hristos poartă continuu Crucea cea mare a tuturor,  celor care consimt Suferinţa Jertfei Sale mântuitoare a Crucii.

   Prin filocalia trăirii, prin harul liric, prin sofianismul sufletului ei mistic Maica Teodosia- Zorica Laţcu a surprins crucile mulţilor pătimitori ai săi împreunate în Crucea lui Iisus.

   „Înspre tărâmul celălalt,/ E loc închis cu gard înalt;/ Dar am văzut, printre uluci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci…// Părea tot locul ţintirim,/ Păzit cu zbor de Heruvim,/ Cu cruci de piatră, albe, mari,/ Cu cruci de brad şi de stejar.// Şi cruci de-argint şi de oţel/ Cerneau lumină peste el,/ Iar cruci de aur şi de fier/ Sclipeau ca semnele pe cer.// Atâtea cruci mi s-au părut/ Că toate una s-au făcut./ O cruce mare strălucea./ Sub greul ei un Om zăcea.//

-Tu cum de poţi să le mai duci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci?…” (Zorica Laţcu-Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti-2000)

„Primăvară dulce”-imnul care prohodeşte Săptămâna Patimilor Domnului a răscolit de două ori serafic sufletul sensibil al Aspaziei Oţel Petrescu: odată la Sâmbăta de Sus, sub binecuvântarea Părintelui Arsenie Boca, iar a doua oară la Mislea în Primăvara anului 1954, primăvară în care m-am născut eu şi tot o primăvară de suflet a fost când am cunoscut-o pe distinsa Mărturisitoare mistică Aspazia Oţel-Crăiasa eseului creştin.

Numele eroinei noastre semnifică două înţelesuri divine: Aspazia-Înfiere întru Hristos şi Ispazia-Înălţare întru Hristos. Indiferent cum ne pronunţăm ea este arhibinecuvântată.

Iată ce broda atunci miracolul martiriului creştin ortodox, asceta-mistică Aspazia:

„Acea primăvară părea că vine din toate direcţiile.

Venea dinspre cer în reverberaţii de lumină pură ca o inimă plecată adânc în rugăciune, pe altarul iubirii fără de „sine”.

Venea dinspre pământ, clocotind în ape multe; clocotind ca o inimă eliberată de frânele eului, gonind nestăvilit spre limanul unei iubiri fără de „sine”.

Venea dinspre trecut, din catacombele amintirii, în imnuri arzătoare; arzătoare ca o inimă cuprinsă de flăcările de adorare ale iubirii fără de „sine”.

Venea dinspre viitor în valuri de arome, înmiresmată ca o inimă ce cade şi se mistuie total în abisul infinit al iubirii fără de „sine”.

Da, primăvara noastră venea din toate direcţiile şi de foarte de sus.

Venea de pe Cruce, unde Însăşi Iubirea se jertfea pe Sine.” (Aprilie 1954, Mislea)

Primăvara  Elitei Frumoase Ortodoxe, a înmugurit verde, dar n-a mai odrăslit firesc în ghiocelul vieţii lor, apucând doar să îmbobocească, însă n-a mai înflorit în petale de trandafir înmiresmat, nu s-a mai prins în corola mirifică a mărgăritarului, tămâioarele viselor lor s-au ofilit odată cu parfumul lor celest, candelabrul păpădiilor s-a sfărâmat în mii de steluţe spulberate spre abis, leandrul n-a mai înflorit, cucul n-a mai cântat, mierlele şi-au prohodit viersul, ciocârliile şi-au curmat trilul divin, rândunelele au bocit continuu, dar în tulpina suferinţei a odrăslit cu dragoste prin ramurile ei, Vara falnicului Stejar ce s-a răsfrânt în Autumnala pictură cerească, prin cromatica diversităţii Martiriului binecuvântat.

Toți cei care am avut privilegiul să fim primiți în sanctuarul sufletului eseistei mistice ASPAZIA OȚEL PETRESCU am trăit revelația Iubirii necondiționate a aproapelui cum nu o poți înțelege poate trăind creștinește o viață întreagă. Sunt privilegiat cert deoarece am păstrat lungile noastre discuții –amintiri, zeci de ore,  înregistrate video dar, un dor profund de vibrația unică ce o simțeam în preajma  RUGULUI APRINS – ASPAZIA mă stăpânește adesea !

  

Admiraţie şi veneraţie tuturor Fecioarelor, Femeilor, Mamelor pătimitoare şi urmaşelor lor!

Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

5 august, 2018

Mereu tânără, frumoasă, talentată, harnică, pricepută la toate celea. Anume așa poate fi caracterizată vrednica doamnă Lucica Dușceac din satul Cupca, de pe Valea Siretului. De peste două decenii și ceva altoiește micilor cupceni dragostea de limba și literatura maternă, dar le mai altoiește și dragostea de neam, baștină, cultură, tradiții, obiceiuri, credință, de toate bogățiile spirituale ale acestui neam de oameni vrednici, din această străveche localitate de români. Este mereu prinsă în iureșul tuturor evenimentelor legate de satul natal, de Bucovina dragă. Participă la evenimentele culturale ale localității de baștină, promovând și înmulțind valorile ei în permanență.

          Posedă o voce frumoasă, organizând cu elevii a căror dirigintă de clasă este, dar și cu alți elevi din școală măsuri educative legate de anumite sărbători, sau altele devenite tradiționale.

          Acasă este o gospodină harnică, are o minunată grădină cu flori. Este o fiică, soție și mamă bună pentru cei apropiați din famillie.

Acest început de Gustar vine în viața doamnei Lucica Dușceac cu o frumoasă sărbătoare. Doamna Lucica adaugă în buchetul vieții încă o floare jubiliară.

          La ceas jubiliar ea este felicitată cu multă dragoste și stimă de cele mai apropiate persoane – mama Vera, tatăl Vasile, fratele Roman, soțul Aurel, fiul Ionuț, socri, cumnați, veri, nepoți, nași, fini, prieteni, vecini și toate celelalte rude.

La aceste sincere felicitări se alătură întreg colectivul pedagogic al CIE Cupca, unde doamna Lucica este de peste 20 de ani profesoară de limba maternă, foștii și actualii elevi, părinții lor, toți sătenii.

          Stimată doamnă Lucica Dușceac! Primiți din partea noastră a tuturor cele mai sincere urări de bine, multă-multă sănătate, succese, bucurii depline, realizări și speranțe frumoase pe tot parcursul vieții.

          Să vă fie viața ca o floare

          Ca o zi de sărbătoare,

          La mulți ani să trăiți,

          Buni, frumoși și fericiți!

—————————————

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Bucovina de Nord / Ucraina

5 iulie, 2018