17 Mar
2013

Părintele Cleopa: Cuvânt la începutul Postului Mare din anul 1983

Prea Cuvioase părinte staret, prea cuviosi părinti si frati. Să multumim Preasfintei si de viată făcătoarei Treimi si Preasfintei Născătoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria si tuturor sfintilor că ne-am învrednicit să ajungem si anul acesta la poarta Sfântului si Marelui Post al patruzecimii, post pe care l-a postit si Însusi Mântuitorul Hristos.

Iubitii mei frati, pentru că suntem aici si monahi si credinciosi, voi vorbi pentru ambele părti, că scopul nostru este să ne întărim acum la începutul postului cu un cuvânt.

Sigur că mănăstirea noastră nu este mănăstire nesfătuită. Totdeauna personalul de aici si poporul din biserică aud cuvintele Sfintilor Părinti, aud cazania, aud cântările Bisericii, aud paremiile, proorociile, si din toate se poate învăta adevărul. Dar acum la începutul postului este un cuvânt cu deosebire pentru ceea ce ne stă înainte.

Iată că citea acum fratele cuvânt de la Sfântul Teodor Studitul. Această carte a Sfântului Teodor Studitul, cu slovă veche, care mai este azi în inventarul bibliotecii noastre, este neagră la file. Ale cui mânute au umblat pe ea? Ale vestitului nostru staret Ioanichie. Zeci de ani a citit în capul mesei pe Sfântul Teodor Studitul. Zeci de ani! Că eu o stiu pe de rost cartea asta, numai de câte ori am ascultat-o.

Bătrânul a făcut douăzeci de ani la altar aproape singur. Si el nu venea să mănânce la masă, el venea să ne citească cuvântul. El trăia numai cu Sfânta Împărtăsanie si mânca numai sâmbăta si Duminica, iar atunci numai oleacă de grâu fiert sau oleacă de varză murată. Iar în celălalt timp staretul nostru venea să ne destepte pe noi păcătosii si supusii ucenici ai lui, cu această minunată carte.

Această carte este cea mai bună carte pentru viata de obste la monahi. Cuvinte scurte si foarte cuprinzătoare. Dacă ati fi avut urechi sau poate ati avut si ati tinut minte, ati văzut cu ce a început cuvântul acesta. Adevăratul post este tăierea voii si supunerea monahului întru toate.

Mare lucru este tăierea voii! Auzi ce spune Duhul Sfânt: Socotitu-ne-am ca niste oi de junghiere, Doamne, că întru Tine ne junghiem toată ziua. De câte ori călugărul îsi taie voia si are răbdare unde-i trimis la ascultare, de atâtea ori este mucenic pentru Hristos. De atâtea ori se junghie el pentru Iisus Hristos si nu-si dă seama că duce o mucenicie permanentă în viata lui!

Mântuitorul nostru Iisus Hristos când a venit în lume, n-a arătat viata pustnicească întâi, nici cea stâlpnicească de pe stâlp, nici cea idioritmică, să trăiască omul de capul lui, adică de sine. Viata de obste a arătat-o. A venit în lume să facă ascultare Părintelui Ceresc până la moarte si moarte pe cruce, iar viata Lui, de când a iesit la propovăduire, timp de trei ani si jumătate, a dus-o de obste cu ucenicii Săi. Aveau o pungă, o masă si o biserică, după cum stiti că a fost la Cina de Taină, când a fost vândut de Iuda, unul din ucenicii Lui.

Dar viata de obste, cum spune marele Vasile, este o viată îngerească, dacă se tine în hotarele ei canonice. O pungă, o masă si o biserică, iar ceilalti să fie toti ascultători, ca îngerii lui Dumnezeu în ceruri, supunându-se staretului, economului si la cei care sunt pusi de Dumnezeu să conducă. Oriunde este ascultătorul, face Liturghie!

Să nu-mi spui mie: “Dar eu mă duc pe câmp, eu mă duc la oi, eu mă duc la vaci, eu fac ascultare, mă apuc să mătur în ogradă, sau sunt la trapeză, sau sunt bucătar, sau sunt în altă parte”. Auzi ce spune despre aceasta Sfântul Teodor Studitul: “Cel ce face ascultare cu dragoste, liturghie săvârseste”.

Iar marele Vasile în regulile mari, în regula a 55-a, zice asa: Călugărul în viata de obste este jertfă si jertfitor. În mănăstirea cu viata de obste, după cum arată Sfântul Pahomie cel Mare, călugărul este călător fără de povară. Călugărul în viata de obste nu are voie să aibă mai mult de două haine, una de purtat si una pentru biserică; să aibă urechi de ascultat si vointă tare de a face serviciu unde este trimis, cu mare dragoste si cu mare sinceritate.

Dar tineti minte, părintilor! Întâi cu sfintiile voastre vorbesc. Adevăratul călugăr este mort de viu. Auzi pe Apostolul Pavel ce spune: În toate zilele mor. Cum poate muri omul si să trăiască? Să moară fată de păcat. Să moară într-însul păcatul, viciul. Să moară fată de betie, să moară fată de lăcomie, să moară fată de lenevie, să moară fată de trândăvie, să moară fată de cârtire, să moară fată de nesimtire, de nepăsare. Să moară fată de trufie, de semetie, de ură, de zavistie, de pizmă, de invidie, de răutate. Să moară fată de tinerea minte de rău, de dorinta de a se răzbuna, de a se mânia. Să moară vorbirea de rău într-însul, clevetirea. Să moară iubirea de arătare, trufia, fătărnicia, viclenia, lăudărosia, minciuna, iubirea de sine, plăcerea de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, nesimtirea, împietrirea inimii. Să moară în călugăr greseala cu vederea, cu auzul, cu mirosul, cu gustul, cu pipăirea.

Deci iată moartea de sine! Să moară adică păcatului si să vieze dreptătii. Si aceasta nu se cere numai monahilor, ci si tuturor crestinilor care au Sfântul Botez din mâinile Preasfintei si de viată făcătoarei Treimi, pentru că Apostolul Pavel n-a zis cuvântul acesta către călugări, căci monahismul nu era încă întemeiat. Rânduielile monahale sunt întemeiate în secolul I si II după Hristos.

Părintilor si fratilor, viata noastră este umbră si vis. Unde sunt părintii nostri cei vechi? Eu cu mila Preasfintei Treimi am aici 54 de ani. Îmi aduc aminte, când am intrat aici în mănăstirea aceasta, nimeni nu avea pat în chilie. Toti dormeau pe scaune. Cei mai râvnitori dormeau noaptea în sicrie.

Dumnezeu să-i odihnească pe Gherasim, pe Constandie Uricaru si pe ceilalti. Toată noaptea plângeau si se rugau, stiau Psaltirea toată pe de rost, dormeau două-trei ore pe noapte, făceau mii de me-tanii. Unde sunt acum cei ce nu mai sunt? În ceruri.

Fericiti, de trei ori fericiti sunt aceia care s-au nevoit în putina asta viată, care este umbră si vis. De ce să ne legăm cu mintea de cele de aici, care vrând sau nevrând, ne lasă pe noi?

Ia gânditi-vă, când moare omul si se duce la Domnul, de-ar avea munti de aur de aici si până la marginea lumii, la ce i-ar folosi? Îi ia cu dânsul? Nimic nu ia cu el. Doamne fereste, să nu moară si sufletul odată cu trupul nostru! Fiinta sufletului nu moare niciodată. Dar care este moartea sufletului? Păcatul. Ce-a zis dumnezeiescul Apostol Pavel? Plata păcatului este moartea.

Vai de acel om care a trăit nepocăit pe pământ si odată cu trupul a murit si sufletul lui. Trupul s-a dus să-l mănânce viermii, să se facă pământ, iar sufletul s-a dus în gheena. Aceea-i moartea sufletului, cum zice la Apocalipsă, moartea a doua, că omul se va munci în vecii vecilor.

A trăit patriarhul Matusalem 969 de ani; mai mult decât toti oamenii din lume. Dar fată de vesnicie…! Si chiar dacă ar trăi omul 10.000 de ani, nu este nici cât o picătură din Oceanul Pacific. Pentru ce? În comparatie cu vesnicia.

Vai de noi! Tare ne înselăm, si noi monahii si voi mirenii, dacă punem mare bază pe viata aceasta! Să trăim aici pentru viata cea vesnică. Să trăim pe pământ pentru ceruri. Să trăim aici pentru rai, pentru bucuria cea fără de margini care ne asteaptă dincolo de mormânt. Vai de noi dacă punem bază în hoitul ăsta de trup, în blestematul ăsta vrăjmas, care se luptă cu noi până la moarte! N-ati auzit ce spune Apostolul Pavel? Grija trupului să nu o faceti spre pofte. Adică să-i dăm trupului mâncare cu ratiune, si băutură si odihnă, dar cu cumpătare.

Ati auzit mai înainte un cuvânt al Sfântului Asterie al Amasiei, ce se întâmplă din mâncarea si băutura multă: se întâmplă scleroză, din cauză că sângele se îngroasă si se încheagă pe vine, si îl vezi pe om sclerozat, îl vezi paralizat, boala lui Parkinson, boală de stomac, ulcer duodenal, ulcer stomacal, auzi si cancer, ciroză si asa mai departe.

Iată ce facem noi cu trupul nostru dacă îl îngre-unăm cu mâncări! Mâncările grase sunt toxice: ouăle, carnea, brânzeturile, grăsimea, si ele vatămă orga-nismul nostru si ne facem vrăjmasi ai vietii noastre.

Sfântul Vasile cel Mare spune asa: “Omule, vrei să trăiesti mult, posteste mult!” Postul este maica sănătătii si lungimea vietii. Iar în cuvântul IV în Hexaimeron zice pentru post: “Bucatele cele multe si bucatele cele grase, neputând să le mistuie stomacul, multe boli au adus în lume. Iar postului si înfrânării, pururea îi urmează sănătatea”.

Dacă nu crezi sfintilor, crede doctorilor, că-ti spun ei! Ai făcut abuz de mâncări, de băuturi, te-ai trezit cu cancer, cu ulcer, te-ai trezit sclerozat. De ce? Toate trebuie să fie cu măsură. Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirul: “Pe tot lucru îl împodobeste măsura în viată”. Cum ai trecut cântarul cu mâncare multă, sau băutură, sau somn mult, sau îti permiti multe altele, cum ai stricat si trupul, ai stricat si sufletul si te pierzi pentru vesnicie. Ce spun dumnezeiestii Părinti? “Marginile, extremele, sunt ale diavolilor, iar mijlocul este al lui Hristos, calea împărătească”. Ce spune Scriptura? Nu te abate, omule, nici la dreapta, nici la stânga. Mergi pe calea împărătească, dacă vrei să mergi cu Împăratul Hristos! Adică să ne folosim de toate, de hrană, de odihnă, de băutură, dar cu ratiune.

Staretul nostru ne citea aici mereu cartea aceas-ta, scrisă după regulile marelui Vasile, si ne spunea că Sfântul Teodor Studitul în Studion, în Constantinopol, a făcut optsprezece ani de închisoare si bătăi pentru sfintele icoane. De aceea îi spune “Mărturisitorul”, că a suferit multe bătăi si chinuri pentru sfintele icoane.

L-au băgat la închisoare, legându-l în lanturi, iar ighemonul priveghea pe ai lui în închisoare si-i dădea câte o sută de lovituri în fiecare zi. Se rupsese carnea de pe el, iar ucenicul lui, Nicolae Studitul, putrezind carnea pe Sfântul Teodor si căzând bucăti, o tăia cu briciul si-l ungea cu untdelemn si cu vin să-l vindece.

Au fost multi călugări care au pătimit martiriul pentru sfintele icoane, cum au fost: Sfântul Iosif, Navcratie, Eftimie si multi altii.

Asa au răbdat sfintii pentru Împărătia cerurilor împotriva împăratilor iconoclasti, care au tulburat Biserica lui Hristos peste o sută de ani, că au fost mai multi împărati iconoclasti: Leon Isaurul, Constantin Copronim, Leon al IV-lea, Leon Armeanul si Teofil, până la anul 842.

Vedeti ce au răbdat sfintii si ce răbdăm noi? Ne-a zis unul un cuvânt, ne supărăm. Vai de noi! Vrem să fim cu sfintii, dar nu vrem să răbdăm cum au răbdat ei.

Dar să revenim la viata noastră. Intrăm în post. Să intrăm cu mare umilintă, cu mare frică de Dumnezeu si împăcati cu toti. Dacă nu-i o picătură de dragoste în inima fiecăruia, nu ne putem mântui. Dacă are cineva care de minte, dar n-are un dram de dragoste, nu se poate mântui.

Auzi? Dacă vrei să ai pacea, să-i vezi pe toti îngeri si pe tine să te vezi diavol. Toti să fie îngeri în fata ta, sfinti, si pe tine să te vezi ca un diavol de păcătos. Atunci ai pozitia cea mai ortodoxă. Atunci ai ajuns la ceea ce spune proorocul: că fărădelegea mea eu o cunosc si păcatul meu înaintea mea este pururea.

Deci avem rânduială dumnezeiască în Biserica lui Hristos, rugăciunea sobornicească a Sfântului Efrem Sirul, care de acum merge si până în Miercurea Scumpă. Ati auzit ce zice? Doamne si Stăpânul vietii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire si al grăirii în desert nu mi-l da mie.

Iar duhul curătiei, al gândului smerit, al răbdă-rii si al dragostei, dăruieste-l mie, slugii Tale.

Si încheie asa la a treia metanie: Asa, Doamne, Împărate, dăruieste-mi ca să-mi văd greselile mele si să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat esti în vecii vecilor. Amin.

Vai si amar de noi, dacă nu ne vedem acum păcatele, că în vremea sfârsitului, la iesirea sufletului, vin atâtia diavoli, câte păcate a făcut omul, si atâtia îngeri buni, câte fapte bune a făcut. Acolo ne întâlnim cu faptele noastre. Si când vede bietul suflet ce-l asteaptă, unii se sperie si vor să fugă, altuia i se leagă limba de frică si nu poate spune tainele care le vede; altuia îi dă Dumnezeu să poată spune ce vede; este constient până ce-si dă sufletul.

Vai de noi si de noi! De aceea vă spun si vouă crestinilor si vouă monahilor. Mare lucru este spovedania. Când vei vedea în familie că unul s-a îmbolnăvit, tata, mama, copilul, fratele, sora, sotul, sotia, cel mai iubit prieten, si chiar si cine ti-a fost vrăjmas, căci si pe el trebuie să-l iubesti, fă-i cel mai mare bine din lume, pe care poti să-l faci. Adu repede duhovnicul să-l mărturisească. Spovedania curată este al doilea botez.

Deunăzi am vorbit despre Taina Pocăintei la o conferintă, si îmi spuneau preotii că ei au în parohie pocăiti; si le-am zis: “Întrebati-i pe dânsii, părintilor, cum pot ei să se pocăiască fără Biserică?” Taina Po-căintei nu-i a fiecăruia. Este a Bisericii; este asezată de Hristos în Biserică, când a suflat asupra apostolilor si a zis: Luati Duh Sfânt, cărora veti ierta păcatele, iertate vor fi, si cărora le veti tine, vor fi tinute. Si ce veti lega voi pe pământ, va fi legat si în ceruri; si ce veti dezlega voi aici, este dezlegat si acolo.

Deci vedeti că Taina Pocăintei este în mâna preotilor! Si le-am arătat cele patru părti ale pocăintei. Întâi este durerea inimii si părerea de rău a celui ce a gresit; al doilea este spovedania prin viu grai la duhovnic; al treilea este primirea canonului si al patrulea este punerea mâinilor pe capul celui ce se spovedeste, că atunci vine Duhul Sfânt să ierte păcatele.

După cum atunci când arhiereul pune mâna pe cel hirotonit, atunci proheriseste si vine Duhul Sfânt pe cel ce se hirotoneste, tot asa vine prin mâna duhovnicului Duhul Sfânt si-l iartă pe cel ce s-a mărturisit. Dar le-am arătat preotilor că n-au voie să dezlege pe nimeni, până nu făgăduieste că face canonul, pentru că spune Sfântul Nicodim Aghioritul: “Dacă ai dezlegat pe om, fără a promite că-si face canonul, toate păcatele trec asupra preotului”.

Le-am arătat cum se cearcă păcatul la mărtu-risire cu cele sapte pricini: Cine? Ce? Pentru ce? În ce fel? În ce vreme? În ce loc? Si suma păcatului. Ne interesăm, că ce este mintea duhovnicului? Trebuie să fie ca un serafim si ca un heruvim. Să privească toate ascunsurile fiintei omenesti.

Părintilor si fratilor, a rânduit Dumnezeu ca mănăstirea aceasta să aibă si gospodărie mare. Vă rog din suflet si vă aduc aminte un cuvânt al staretului meu, nu stiu dacă voi mai vorbi vreodată, că eu sufăr cu inima si poate într-o clipă am să mă duc de aici. Staretul nostru bătrân, Dumnezeu să-l odihnească, 34 de ani a stăretit aici, de prin 1910 până în 1944. El ne chema la capul lui, când pe mine, când pe Părintele Ioil, care nu poate fi aici săracul că cu boala lui stă acasă acum, si care a stăretit după mine 12 ani. Eu am plecat la Mănăstirea Slatina si el a rămas pe post de egumen aici, că am avut pe capul meu opt mănăstiri atunci: sase de călugări si două de maici – “Obstea Sfântul Teodor Studitul” , că a trebuit să le conduc sapte ani de zile cu multe jertfe si necazuri.

Ce se întâmplă? Bătrânul ne chema pe noi la patul lui, după ce l-au bătut tâlharii si i-au scos ochiul drept si au dat foc mănăstirii. “Măi băieti, orice ati face, orice n-ati face, biserica, dragii mei să n-o lăsati. Că dacă veti tine biserica, Dumnezeu are să ridice locul acesta mult mai frumos de cum a fost mai înainte de a arde. Iar dacă nu, se va pustii”.

Astea sunt cuvintele staretului meu, care n-a mai trăit decât câteva luni si s-a dus la Domnul. Cea mai sfântă grijă a avut de biserică. Iată, mănăstirea are gospodărie, are vite multe, are grădini, are de toate. De toate ne bucurăm, că-s ale mănăstirii, nu-s ale noastre. Sunt spre folosul obstesc. Vedeti că aici se face asistentă socială. Aici vin la masă atâtea mii de oameni tot timpul, că avem la sărbători mari si patru cinci rânduri de mese. De aceea trebuie să avem si prisos, nu pentru noi, ci spre binele obstesc al poporului.

Dar băgati de seamă, a trimis Maica Domnului aici niste frătiori buni, niste călugări, să-i tinem cât mai aproape de biserică… Se începuse oleacă de scoală monahală si s-a sistat; nu s-a mai făcut. Dar cea mai mare scoală din lume este biserica. Ei acolo învată si cântările, să pună troparele si condacele; aud proorociile, sunt sfătuiti.

Să stăm lângă biserică, că de la biserică se tin toate în mănăstirea asta. Cu banul bisericii puneti mireni la vite, la grădini; puneti oameni, care n-au sotii, n-au grijă. Călugărul săracul trebuie să pos-tească, să se roage, nu poate să facă ascultările grele. Si ceilalti adunati-vă lângă biserică. Să tineti sfatul bătrânului staret Ioanichie, că eu nu sunt nimica, si vedeti că de la biserică, cu darul lui Hristos, se tin toate.

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să trecem cu pocăintă curgerea Sfântului si Marelui Post si să ajungem cu bucurie la slăvita Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

Parintele Cleopa

 

17 Mar
2013

Artur Silvestri: “Păzitorii vetrei”

“Sã fi fost acum mai bine de treizeci de ani când, în legendarul amfiteatru “Odobescu” de la Facultatea de Filologie din Bucureşti, ascultam în fiecare sãptãmânã, cred cã în ziua de Joi, cursul de literaturã comparatã al Doamnei Profesoare Zoe Dumitrescu Buşulenga. “Locul”, cãci un loc era, în sens originar, latin, era cu adevãrat mitic fiindcã, la vremea aceea, erau încã vii amintirile stranii ce lãsase G.Calinescu în acea geografie a libertãţii unde însãşi ideea de a poposi mãcar câteva minute impresiona şi aducea emoţii ce se descriau cu greu. Aceastã umbrã giganticã, evocatã adeseori, tulbura constant şi crease un fel de complex de inferioritate ce începuse parcã a se generaliza şi ideea însãşi de a vorbi de la catedra sacrã pãrea sã paralizeze ori, abia cãteodatã, intimida doar şi facea sã aparã o prudenţã ce, totuşi, se întrevedea. Între magiştrii, nu puţini, ce arãtau o faimã întemeiatã în acele timpuri ce azi se cunosc prea puţin dar se judecã într-un mod fri-vol şi neînţelegãtor, singura voce care putea sã mai aminteascã totuşi de uimitoarea fascinaţie ce lãsase amintirea Profesorului era aceea a Doamnei Buşulenga. Cãci aşa li se zicea. Lui, adicã lui G.Cãlinescu, i se spunea Profesorul de parcã oricine ar fi putut sã mai aparã vreodatã pe lume nu ar fi reuşit sã fie altceva decât un discipol, un învãţãcel, poate un continuator dar nu un “Profesor”. Iar Dânsei i se spunea ceva mai desfãşurat şi, poate, într-un gust de salon de “haute bourgeosie”, ca de prin alte vremuri: “Doamna Buşulenga”. Dar, la drept vorbind, aceasta nu era o formulare ce se nãscuse din politeţea care se cuvenea ci dintr-un fel de realitate definitã nu doar de o prezenţã ci poate chiar de un mod de viaţã şi de a înţelege lumea. Cãci, de fapt, Zoe Dumitrescu Buşulenga aducea un aer de boierie seninã şi de aristocraţie merituoasã ce se impunea prin distincţie în gândirea manifestatã cu lãrgime şi printr-o neobişnuitã formulã intelectualã, agregatã, întãritã în judecãţi ferme şi definitive.

Era, întâi de toate, ceea ce se cheamã “un om citit”. Unii înţelegeau prin aceasta simpla lecturã diversã si epicureicã, exercitatã din plãcere ori din obligaţie catedraticã însã aceastã concluzie nu era adevãratã. “Un om citit” era, de fapt, un cunoscãtor care, iniţiindu-se într-un univers de valori ştia sã recunoascã de îndatã ceea ce reprezenta valoarea nouã şi nu cunoştea ezitãri în a situa ceea ce încã nu avea o definiţie în categoria ce o pretindea şi în poziţia cea mai potrivitã. Aceasta însemna, în definitiv, o iniţiere în rostul punctelor cardinale care, arãtând o anumitã imagine a lumii, ar trebui explicatã mai stãruitor spre a i se înţelege sensul şi însemnãtatea. Esenţiale sunt aici organizãrile înlãnţuite, principiile vii, mecanismele ce identificã valori şi le aşeazã astfel încât sã devinã nu doar inte-ligibile mai târziu ci şi capabile de a germina, producând, la rândul lor, alte valori ce se înşiruiesc în serii şi tipologii. Suntem în domeniul tiparelor, al prototipilor şi al schemelor universale, unde sãlãşluiesc modele şi exemple şi unde haosul şi incidentalul nu îşi aflã legitimitate şi înţeles. Acesta este universul Tradiţiei.

Dar felul însuşi unde ne situãm prin aceastã vizionare reclamã anumite disocieri ce trebuie fãcute. Noi zicem “tradiţie” şi înţelegem, îndeobşte, prin aceasta, un numãr de obiceiuri şi atitudini canonice dar mai cu osebire un soi de reţea de valori ce nu se pot pune la îndoialã deşi nu de puţine ori se contestã fãrã a se clãtina. Bineînţeles cã a invoca pe Dante şi pe Cervantes, pe Sofocle, pe Shakespeare, pe Goethe şi, de bunã seamã, pe Eminescu însemneazã a ne aşeza acolo unde, indiferent de limbã la drept vorbind, şi, în cele din urmã, de difuziune şi chiar de puterea germinativã, existã universalitatea în aspectul ei de realitate obiectivã şi întruchipatã. Aici se formuleazã, acele concentrãri de noduri cosmice incluzând energii ce nu se pot descrie, ori, mai bine zis, puncte imutabile care, asemeni stelelor organizate în constelaţii, constituie un cer sufletesc în a cãrui stabilitate şi aşezare decursã din însãşi Firea lucrurilor stã însãşi raţiunea noastrã de a exista. Încheierea enunţatã în aceastã formã are aerul de postulat. Fiind însã fapt sigur cã şi aceasta este tradiţia sau, de fapt, ca tradiţia începe a se întrevedea “lucrând” de aici, ar mai trebui totuşi sã se adaoge ceea ce reprezintã rasfrângerea în planul superior, principiul nevãzut, entelehial. Suntem de aici încolo în impalpabil şi nedesluşit dar, în acelaşi timp, într-un strat atât de indiscutabil prin urmãri şi efecte încât simpla neîncredere raţionalistã se împiedicã de dovezile ce apar din orice punct de vedere ne-am aşeza. Oricine ajunge aici ajunge, în ultima ana-lizã, la o antropologie şi la o cosmologie care – în absenţa acestui nevãzut ce ne determinã, ne explicã şi ne însufleţeşte- nu ar mai fi altceva decât neconţinutistice alãturãri de noţiuni şi un lexic fãrã rost şi fãrãsemnificaţie. Aceasta este, în cele din urmã, taina ce se invocã uneori, şi astãzi cu tot mai multã fe-realã, şi unde înţelegem cum tot ceea ce se orânduieşte se orânduieşte prin Neamuri. Cine aflã aceasta şi face cunoscutã alcãtuirea ei de trup imaterial, nu poate greşi.

Opera, uimitoare prin stãruinţa în a-şi îndeplini obiectivul imanent, pe care ne-o lasã Zoe Dumitrescu Buşulenga îşi va dovedi însemnãtatea cu cât vremurile vor fi mai tulburi şi paşii sufleteşti, ce se urmeazã, mai clatinaţi. Cãci, de fapt, aceasta este opera de zidire şi de povãţuire, de întãrire sufleteascã în marile şi enigmaticele arcane ale Tradiţiei. Alţii poate cã vor fi avut mai adâncã pãtrundere şi insuflare mai puternicã decât este aici, dar atâta spirit organizat, senin şi înţelegãtor, ce aparţine Învãţãtorului, s-a vazut foarte rar, dacã s-a mai vazut vreodatã pe la noi. În marea şi insondabila Realitate de peste vremi, aceasta este opera Pãzitorului de Vatrã.”

Artur Silvestri

(http://luceafarul.wordpress.com/ – Efigii)

Foto: http://roncea.ro/tag/zoe-dumitrescu-busulenga/

 

16 Mar
2013

Ioan Miclău Gepianul: Câteva cărți și o confirmare de suflet!

Domnului BEN TODICA
Multumiri pana la Dumnezeu! Am primit cartile domniei tale! Adevarate flori de primavara, cu cer senin si stele australiene!
“ Ben Todica-Ambasadorul onorific al romanismului”, este o carte care adevereste recunoasterea pe care i-o fac toti acei care l-au cunoscut si il cunosc, desigur inclusiv recunoasterea mea sincera si frateasca. Cu o prefatare a PS Ioachim Bacauanul, Episcop al Episcopiei Romanului si Bacaului, fapt deosebit de pretuit. Directorul Emilia Tutuianu Dospinescu, la Ed.”Musatinia”, cu echipa editoriala reusesc sa scoata o excelenta carte. Republicarea la Editura “Musatinia” si a celor doua volume “Intre doua lumi” si “In doua lumi”, este inca o asigurare a nemuririi scrierilor lui Ben. Ma bucur ca a gasit in sufletul sau ales si in Cartile sale loc si pentru mine, care dupa cum se vede, intotdeauna m-am straduit sa fiu la inaltimea prieteniei sale. Autorul este si a ramas, constant in scrierile sale, daruit asa cum a fost daruit de Dumnezeu acolo la botezul sau din cristelnita bisericii romanesti din Iezer.” Esti Benule banateanul de 100% prin crestere, Romanul complet prin cuget si simtire, purtatorul drapelului si al culturii noastre romanesti!”
Da. Acesta este Ben din Ciudanovita in constiinta noastra romaneasca din (diaspora) lumea romanilor de pretutindeni! Cartile primite vor primi desigur loc de cinste la Biblioteca “Mihai Eminescu” – Cringila, N.S.W, – Australia, pentru cititorii romani-australieni! Personal am fost placut impresionat incepand de la coperta cu frumoasele ei peisage la cartea “Ben Todica-Ambasadorul onorific al romanismului” unde descoperi o amintire a anilor trecuti prin acea fotografie care il arata pe Ben la Biblioteca “Mihai Eminescu “ din Cringila, N.S.W. (randul doi, mijloc), apoi sfintele stele de pe steagul Australiei. Bine gandita idee a coordonatorului editorial Dorin Dospinescu.
In continuare cartea cuprinde cele mai omenesti ganduri si aprecieri a unui impresionant numar de personalitati de seama ale culturii si artei romanesti. Note bibliografice despre autor prezinta d-na.Vasilica Grigoras, de-a dreptul o adevarata postfata, are si un “motto” pe masura, semnat de dl. George Anca. Numai citita cartea aceasta va putea aduce cititorului adevarata patrundere despre care semnaleaza “motto’-ul d-lui George Anca: “Si eu te-am perceput, de la prima veste despre existenta ta, drept un unicat, nu atat Ben Romanul – Zorba Grecul, nici omul anului in Australia, dar un mister nemaidiasporean, de revenire la toate radacinile lumii prin radacinile romanesti”.
Scriam si eu, nu de mult, despre valoarea unei cartii, si cred ca eram inspirat, fiindca aceste carti daruite de autor noua romanilor, vin acum drept marturie caci “cartea reprezinta viata unui om, iar omul este o carte in scriere”. Vad in cartile primite azi, Omul si Viata lui Ben Todica din Ciudanovita, cum obisnuiesc eu a-i zice! SA NE TRAIESTI LA MULTI ANI BENULE, ROMANULE DE PRETUTINDENI! Asteptam urmatoarea carte!
Cu ales respect,
16 Mar
2013

Vasilica Grigoraş: De la imposibil la posibil, de Valentina Teclici

Poeta şi scriitoarea Valentina Teclici ne-a obişnuit deja cu noi apariţii editoriale. La începutul anului 2013, la Editura “Oscar Print” din Bucureşti apare un nou volum de poezii, intitulat extrem de sugestiv “De la imposibil la posibil. De data aceasta, poemele Valentinei Teclici apar în ediţie bilingvă română-engleză, autoarea fiind cea care a tălmăcit poeziile.
Cu căldură şi altruism, poeziile incluse în volumul biling sunt dedicate părinţilor, prietenilor scriitori, poeţi, editori, ilustratori, mentori, oameni de litere şi de cultură din ţara mamă, din cea adoptivă şi din alte locuri din lume unde trăiesc oameni minunaţi. Da, pentru că Valentina are prieteni peste tot în lume.
Fină observatoare a realităţilor mondiale contemporane, îngrijorată pentru toate relele care se întâmplă în lume, de la individ, familie, comunitate, naţie, planetă,  dar şi optimistă în posibilitatea de schimbare a lumii într-una mai bună şi mai frumoasă îşi deschide volumul de poeme cu o “Rugăciune. “Pentru toţi cei care împuşcă porumbeii planetei / Mă rog la Tine, Doamne, să le dai pace-n suflet / Şi săgeţile din arcul lui Cupidon.
În aceeaşi manieră, purcede la o introspecţie  loială sieşi, şi aplică acelaşi tratament pentru evoluţia sa umană şi spirituală: “Dă-mi Doamne, iertarea Ta şi-un strop de mir pe frunte / Şi călăuzeste-mă cu dragoste pe poteca luminii Tale, / Să mă tot minunez de frumuseţea creaţiei tale, ca un copil / Şi să mă închin cu evlavie, în faţa mărinimiei Tale, / Ca un călugăr bătrân“.
Deşi încetăţenită în Noua Zeelandă, Valentina nu uită familia, locurile minunate din Huşi  în care şi-a trăit copilăria şi adolescenţa. Printr-o confidenţă lirică din poemul “Anotimpurile mărturiseşte că îi este dor în aceeaşi măsura de primăvară, vară, toamnă, iarnă avându-i ca eroi pe bunici şi pe mamă: “Mi-e dor de serile când / Bunicii torceau poveşti / Din fuiorul focului, / Iar bradul de Crăciun / Părea crescut din surâsul tău, mamă, / Ca dintr-o sămânţă secretă.
De formaţie filosofică, autoarea surprinde în lirica sa dualitatea lumii, a tuturor lucrurilor, prezentată inspirat în poezia “Pe scena Universului, doi mimi: “Trăim, respirăm în oglindă / Pe scena Universului, doi mimi. Spiritul şi materia, inseparabilă pereche / Mimând întuneric şi lumină“.
În opinia poetei, în lumea duală pe care o trăim fiecare dintre noi, liberul arbitru ne dă posibilitatea să coborâm în noi pentru a ne cunoaşte, dar ne acordă şi şansa de a cerceta universul în care trăim pentru a descoperi calea şi mijloacele prin care să acţionăm pentru a transforma până şi imposibilul în posibil. Valentina Teclici ne oferă unul dintre cele mai frumoase tablouri ale aceste continue căutări: “Orice-i posibil, am şoptit / Primind ecou din patru zări. / Zburând pe-un mânz albastru, / Am plantat un fir de nufăr, în deşert”. (“De la imposibil la posibil“).
Poeziei de natură filosofică i se alătură poezia de dragoste “Pretutindeni şi nicăieri,  autoarea dezvăluind faptul că dăruieşte şi primeşte dragoste cu măsura  infinitului: “Dragostea cu care te-nvălui / E vie ca respiraţia pământului. / Dragostea cu care mă ocroteşti / E adâncă precum rădăcina oceanului.
Din întreg oceanul de sentimente şi trăiri, Valentina Teclici, face elogiul clipei, ca punct culminant al vieţii şi simţirii. “Clipa e focul de-artificii / Din tunelul timpului. / E fulgerul decapitând / Turla bisericii, / Suflarea fierbinte a mirului / Aprinzând lumânări / Pe vatra inimii”. (“Clipa, Pasărea de Foc) Noţiunea de timp, cu perspective şi conotaţii multiple este redusă la timpul psihologic al trăirilor intense, perle în şiragul de nestemate ale fiecăruia dintre noi.
Natura este motiv de inspiraţie pentru Valentina Teclici. Îndrăgostită de imensitatea apelor care îmbrăţişează cu intensitate uscatul mirific al  Noii Zeelande, poeta se vede “Una  cu Oceanul. “Pe-altar înalt de valuri înspumate / Iubirea şi ura se nasc îmbrăţişate. / Soarele se priveşte-n ochi / În sufletul imens al oceanului. şi  simte cum “La picioarele mele, Oceanul se-nchină. / Vulcanii irump, se cutremură luna. / Moale, lutul fiinţei mi-e modelat de apă”.
Prin simpla lectură a poeziilor sale, observăm măiestria şi harul Valentinei Teclici de a opera cu cele mai subtile, expresive şi înălţătoare figuri de stil. Lirismul, cromatica şi imaginaţia dau originalitate poeziilor sale. “Ca Pygmalion, am sculpat / Sensul vieţii mele în azurul credinţei. / Cu dalta albastră, de vioară, / Am ajustat sentimentele / Până au devenit tril în flautul lumii”. (“Pygmalion)
Poeziile, ca şi imaginile, ilustraţiile sunt flori care încălzesc sufletul celor sensibili. Coperta de excepţie a cărţii  “De la imposibil la posibil  este opera Elenei Ciubotaru din Oneşti. Aceasta confirmă faptul că acolo unde este iubire, dăruire, credinţă, există frumuseţe şi mister.  Şi cum să nu ne emoţioneze un nufăr care creşte în întinsul deşert cu dune adânci şi înalte, precum parcusul unei vieţi în continuă căutare şi evoluţie? Ilustraţia copertei exprimă sintetic şi elocvent conţinutul de idei şi trăiri ale poetei Valentina Teclici, Elena Ciubotaru dând dovadă de un simţ artistic aparte. Poeta şi ilustratoarea nu sunt la prima colaborare şi, cu siguranţă mai au multe de spus împreună.
Felicitări autoarei Valentina Teclici şi ilustratoarei Elena Ciubotaru, recomandăm cartea spre lectură, urăm succes amândorura şi o colaborare îndelungată.
Vasilica Grigoraş
16 Mar
2013

Colocviile de Marți: Eveniment: Primăvară, mama noastră. Recital Viorica Vatamanu

COLOCVIILE DE MARȚI / The Tuesday Colloquiums 26 martie 2013, 5 pm, Calderon 39

Anul IV, nr. 41. Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, Lansări de cărți, Proiecte, Portrete

Eveniment: Primăvară, mama noastră. Recital Viorica Vatamanu

„A cunoaște. A iubi. / Încă-odată, iar și iara, / a cunoaște-nseamnă iarnă, / a iubi e primavară.” (Lucian Blaga). “Din zi în zi mai tristă,sărmană Românie;/De două veacuri jalea îţi creşte ne-ncetat!/Traian se miră, plânge, priveşte-a ta câmpie/Ce-o ştie câmp, odată de Acvil-apărat.” (Cezar Bolliac, 1839). “Și fumul sfânt ce suie-ncet spre cer, / Rugând iertarea vinii din trecut; / Iar sufletul ce-odată-a fost vândut, / S-a mântuit din jugul lui de fier.” (Alexei Mateevici, 1910). “Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde / ochiul,/ pentru că vor aduce și-ți vor așeza / în orbită un zeu / și el va sta acolo, împietrit, iar noi / ne vom mișca sufletele slăvindu-l…/ Și chiar și tu îți vei urni sufletul / slăvindu-l ca pe străini.” (Nichita Stănescu, 1966). Calendar martie 2013: Alegerea papei Francisc (13.3.2013) – Cărți de Jorge Bergoglio: Meditaciones para religiosos (1982); Reflexiones en esperanza (1992); Educar: exigencia y pasión (2003); Ponerse la patria al hombro: memoria y camino de esperanza (2003); La nación por construir: utopía, pensamiento y compromiso (2005); Corrupción y pecado (2006); El verdadero poder es el servicio (2007); Nosotros como ciudadanos, nosotros como pueblo (2011). Născuți în martie: Torquato Tasso, 11 m, 1544; Alfred de Vigny, 27 m, 1797; Victor Hugo, 5 m 1802; Cezar Bolliac 200 (23 mart 1813 – 25 feb 1881); Stephane Mallarme, 18 m, 1842; Alexandru Macedonski, 14 m, 1854; Alexei Mateevici 175 (27 mart 1888 – 24 aug 1917); Mircea Eliade, 13 m, 1907; Nichita Stănescu 80 (31 mart 1933 – 13 dec 1983).

Amfitrion: Dr. George Anca

Invitați speciali / Special Guests: Arun Kumar Sharma (India), D. H. Bello (Nigeria), Chavdar Dimov (Bulgaria)

Invitați

Ion Andreiță, Vasile Andru, Nicolae Baciut, Esha Beteille, Surender Bhutani, Vasile Boji, Adrian Botez, Nicolae Bulz, Aristotel Bunescu, Alexandra-Maria Citirigă, Silvia Codreanu, Florin Costinescu, Petru Costinescu, Wanda Decca, Puși Dinulescu, Adina Dumitrescu, Nicolae Dan Fruntelată, Doina Ghițescu, Monica Grigorescu, Iulia Grumăzescu, Neculai Hilohi, Sorana Georgescu-Gorjan, Mariana Gurza, Petru Ionescu, Elisabeta Isanos, George Lupașcu, Toma George Maiorescu, Dan Mateescu, Vasile Menzel, Bianca Beatrice Michi, Cătălin Mirea, Ioan Mititelu, Doru Moțoc, Mircea Muntenescu, Gheorghe Neagu, Lucia Negoiță, Radu Cristian Nema, Vasile Pupeza, Arghira Ravanis, Mimi Ravanis, Felix Sima, Florentin Smarandache, Ion Soare, Viorel Speteanu, Mihai Stan, Constantin-Dumitru Surdu, Mihai Teodorescu, Florian Tănăsescu, Ben Todică, Neagu Udroiu, Viorica Vatamanu, Tiberiu-Sebastian Văduva, Corneliu Zeana

Intervenții

Sorana Georgescu-Gorjan: Brâncuși și luna martie

George Anca: Sergiu Al-George despre Mircea Eliade

Doina Boriceanu: Și pruncește ne dă daruri cea străveche primăvară

Puși Dinulescu: Virgil Mazilescu

Iulia Grumăzescu: Dreptul țăranului (Obiceiuri, 1)

Bianca Beatrice Michi: Tradiția creștină și hermeneutica

Mihai Teodorescu: Praxisul filosofiei medicinii

Adrian Botez: Fapt divers provincial / Primăvara rataților

Teatru de poezie

Recital Viorica Vatamanu

Arghira Ravanis: Florica

Doru Moțoc: Don Felix avea un melc

Radu Cristian Nema: poeme de Virgil Nistru Țigănuș

Lansări:

Nicolae Dan Fruntelată: Poeme de scris pe ziduri, Semne

Petre Terescenco: Să-nvățăm etnografia folosind doar poezia, Ed. Muzeul Satului

Florentin Smarandache În Vestul NeSălbatic, Sitech, Craiova, 2013

Portrete de Radu Cristian Nema

16 Mar
2013

Emil Cioran şi adamismul românesc

“Doamne, ce vom fi făcut o mie de ani?! Toată viaţa noastră de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic… Comparaţia cu ce s-a îndeplinit în alte părţi ne-a relevat neantul trecutului propriu şi inexistenţa culturii noastre. […]

O mie de ani s-a făcut istoria peste noi: o mie de ani de subistorie. Când s-a născut în noi conştiinţa, n-am înregistrat prin ea un proces inconştient de creaţie, ci sterilitatea spirituală multiseculară. Pe când culturile mari pun omul în faţa creaţiei din nimic, culturile mici în faţa nimicului culturii. Din punct de vedere istoric, am pierdut o mie de ani, iar din punct de vedere biologic, n-am câştigat nimic. Atâta vreme de vegetare dacă n-a consumat efectiv substanţa vitală a neamului, n-a întărit-o şi n-a dinamizat-o în nici un fel. Trecutul României nu mă flatează deloc şi nici nu sunt prea mândru de strămoşii mei lipsiţi de orgoliu, că au putut dormi atâta timp, în aşteptarea libertăţii. România are un sens întrucât o începem. Trebuie s-o creăm lăuntric, pentru a putea renaşte în ea. Plăsmuirea acestei ţări să ne fie singura obsesie.

Orice om care vrea sau este chemat să joace un rol profetic în viaţa României trebuie să se convingă că în ţăra aceasta orice gest, orice acţiune, orice atitudine este un început absolut, că nu există continuări, reluări, linii şi directive. Pentru ceea ce trebuie făcut nimeni nu ne precede, nimeni nu ne îndeamnă, nimeni nu ne ajută.

[…] Fiecare din noi este în situaţia lui Adam. Sau poate condiţia noastră este şi mai nenorocită, fiindcă nu avem nimic înapoi, pentru a avea regrete. Totul trebuie început, absolut totul. Noi n-avem de lucrat decât cu viitorul. Adamismul în cultură nu înseamnă altceva decât că fiecare problemă de viaţă spirituală, istorică şi politică se pune pentru întâia oară, că tot ceea ce trăim se determină într-o lume de valori nouă, într-o ordine şi un stil incomparabil. Cultura românească este o cultură adamică, fiindcă tot ce se naşte în ea n-are precedent.

Misiunea României trebuie să ne fie mai scumpă decât toată istoria universală, deşi noi ştim că trecutul României este un timp fără istorie.”

Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1990, pp. 39-40

sursa: ebooks.unibuc.ro

16 Mar
2013

Nae Ionescu – Creațiune și păcat

“Caracterul fundamental al epocii noastre  e ca se propovaduieste din ce in ce mai mult un ideal al muncii. Idealul muncii, asa cum este infatisat in ethosul contemporan, este o ideea de importatie, de origine anglo-saxona si, fara indoiala, este fortata pentru noi; ea nu are de-a face cu mentalitatea noastra rasariteana si cu realitatea umana in genere.

Munca nu este si nu poate fi un ideal. Cand a fost izgonit din Rai, i-a fost data lui Adam pedeapsa sa munceasca. Munca nu poate sa fie, intr-adevar, decat o pedeapsa pentru noi. Munca este un fel de pedeapsa, care apasa asupra umerilor nostri pentru ca, probabil, asa cum este structural construit neamul omenesc, el nu a fost facut ca sa munceasca; adica, functiunea lui fundamentala nu este aceea de a munci.

Fapt este ca, in viata noastra, un om muncit insemneaza un om chinuit; un om muncit nu inseamna un om la maximum de realizare a fiintei sale, ci, dimpotriva, un om ale carui realizari sunt reduse tocmai prin munca pe care a savarsit-o.

Idealul acesta al muncii este insa in legatura cu alte idei, care se strecoara in civilizatia noastra actuala si cari au la baza lor nu functiunea de a munci, ci rezultatul muncii. Se asigneaza genului omenesc indatorirea de a munci pentru un ideal, pentru atingerea de valori cari, eventual, pot sa se gaseasca la capatul acestei munci.

De aci ar trebui sa deducem ca aceea ce intereseaza in primul rand neamul omenesc este creatiunea de valori. Rezultatele obisnuite ale muncii, rezultatele unei vieti, asa cum sunt ele inaintea noastra si asa cum stau ele la dispozitia folosintei noastre, acestea ar alcatui, prin urmare, punctul de mira, de atractie, catre care converg toate eforturile omenesti. Valorile acestea sunt in functie de necesitatile noastre. Adica, mai lamurit si fara nici un fel de prejudiciere asupra fondului, valorile acestea corespund intotdeauna unor necesitati precise ale noastre. Deci, in functie de aceste necesitati se judeca valorile, se judeca rezultatele activitatii omenesti. Iar aceste necesitati sunt mai mult puncte de plecare pentru activitatea noastra.

Asa ar fi lucrurile privite dintr-un punct de vedere. Din alt punct de vedere,  s-ar putea spune, tot asa de bine, ca noi suntem sclavii nu numai ai necesitatilor noastre, dar si ai creatiei noastre, in sensul ca, in anumite momente ale istoriei, civilizatia si cultura, ca si functia creativa ne multiplica necesitatile. Vasazica, de unde actiunea omeneasca era pusa in functie de rezultatele pe cari trebuia sa le obtina la un moment dat, devine ea insasi conditie a existentei noastre. Adica mijlocul devine scop si noi ajungem sa fim sclavii actiunii noastre, de unde ar fi trebuit sa fim sclavii numai ai necesitatii noastre. Crearea de valori ne-a dus la aceasta sclavie.

Nu este mai putin adevarat insa ca, din pricina acestor necesitati, faptul care sta la baza desfasurarii vietii omenesti ne porunceste sa le multiplicam. Pe de alta parte, se petrece si o deviere a functiunilor noastre, cari ar fi trebuit sa fie in slujba acestor necesitati. Lucrul porneste dintr-un fapt mai adanc si de natura ceva mai putin obisnuita, anume dintr-o deformatie ideologica a neamului omenesc.

Procesul de creatie, care presupune intotdeauna un creator si ceva creat, implica intotdeauna in mintea creatorului un plan de actiune. Planul acesta se initiaza si face parte din lumea ideilor. Omul este, fara indoiala, orice s-ar spune, un fel de masina de idei, idei cari sunt asa cum a crescut neamul acesta omenesc – in buna logica – si asa cum l-a facut Dumnezeu.

Ideile nu sunt decat instrumente de lamurire a noastra, instrumente de orientare a noastra in lumea realitatilor, adica nu sunt decat un reflex al acestei realitati. Dar si ideea inchide in ea insasi tendinta de a deveni independenta, adica tendinta de a exista pentru ea insasi. Si tocmai in aceasta tendinta de independentizare – termenul e cam barbar – a ideii sta pacatul originar al intregii conceptiuni actuale, care face din munca un ideal.

Fara indoiala ca Dumnezeu va fi creat pe om dupa chipul si asemanarea Sa. Dar „dupa chipul si asemanarea  Sa” poate sa insemneze o multime de lucruri. Noua ne convine sa credem ca ar insemna ca si noi suntem, intr-un oarecare fel, cam asa cum este Dumnezeu. Si atunci stabilim totdeauna o analogie intre ceea ce suntem noi si ceea ce ne inchipuim noi. Si acei dintre noi cari izbutesc sa stie despre Dumnezeu cat se poate sti stabilesc o analogie intre noi si ceea ce suntem noi cu ceea ce ar fi, propriu-zis, Dumnezeu.

Dumnezeu a creat lumea. Dar atunci, fiindca Dumnezeu a creat lumea, insemneaza ca si noi, cari traim dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu , putem sa cream ceva. Poate ca nu lumea, dar ceva in aceasta lume. Idealul acesta cre-ationist decurge, prin urmare, din analogia care se stabileste intre Dumnezeu si om; iar in aceeasi masura in care Dumnezeu a creat, sau tot asa dupa cum Dumnezeu creeaza, poate sa creeze si omul. Cum creeaza insa Dumnezeu? Noi, cari suntem simpli cititori ai Bibliei, stim ca la inceput nu a existat  nimic si ca din acest nimic a creat lumea. Cei cari sunt cititori mai surubuiti ai cartilor sfinte stiu altfel. Dumnezeu a gandit lumea si prin insasi aceasta gandire a si creat-o.

Iarasi un fapt fundamental pentru desfasurarea de mai tarziu a vietii, identificarea aceasta care s-a facut la un moment dat intre idee si substanta. Dumnezeu a creat lumea, evident, dupa planul pe care si L-a facut; adica ideea este transcendenta realitatii create.

La un moment dat, in istoria omenirii, s-au ivit oameni cari au crezut ca nu a existat nimic in afara de idee si ca Dumnezeu  a creat lumea gandind-o. Deci, simplul act de gandire echivaleaza cu actul de creatie, adica, pentru ca sa creezi nu este nevoie decat de idee. Directia aceasta este, precum e indeobste , cunoscut, categoric reprezentata de asa-numitul gnosticism, o scoala teologico-filosofica veche, care, aceasta este impresia mea, continua si astazi sub numele de idealism sau mai stiu eu sub ce alte nume. Dar aceasta tendinta, care reduce elementul creatiei la idee singura, se prezinta in toata istoria gandirii omenesti.

Noi credem ca Dumnezeu a creat lumea cu ajutorul unei idei a lui si cu ajutorul unei substante deosebite de aceasta idee. Aceasta substanta deosebita insa nu exista nicaieri. Pentru ca Dumnezeu sa creeze lumea, trebuia sa creeze aceasta substanta. Cum insa nu exista nimic, presupozitia logica, in materie de interpretare a cartilor sfinte, este ca Dumnezeu a creat aceasta substanta din nimic. Prin urmare, ideii de creatie divina ii corespunde neaparat corolarul creatiei din nimic.

Noi, evident, traim asa cum ne-a inlesnit Dumnezeu. Traim adica asa cum suntem noi. Pentru cei cari nu pot sa admita cu nici un chip existenta lui Dumnezeu, noi traim asa cum stim noi. Gandim asa cum ne ingaduie structura noastra sa gandim. Dar, intre actul de creatie divina si actul nostru de creatie – presupunand ca si noi cream ceva – exista o deosebire esentiala; ca noi gasim gata materia sau substanta din care cream. Imediat intervine aici un corectiv.

De indata ce substanta din care cream noi, conform ideilor noastre, preexista, ea exista in chip real, independent de noi, in afara noastra si aceasta insemneaza ca ea trebuie sa vina de undeva, indiferent daca a fost creata sau nu; insemneaza ca aceasta materie preexistenta are ea o existenta a ei proprie.

Prin urmare, interventia noastra asupra acestei substante, din care noi cream cu ajutorul ideilor noastre, este marginita si ingradita de chiar legile substantei acesteia, existente independent de noi. Interventia noastra in aceasta materie nu se face dupa bunul nostru plac si nu se face dupa posibilitatile cari sunt in noi, dupa planurile Pe cari le combinam noi, caci aceste planuri sunt subordonate preexistentei acestei substante. Ceea ce insemneaza ca initiativa noastra nu este, propriu-zis, a noastra, ci este rezultanta unor anumite realitati existente in afara de noi.

Aci sta deosebirea fundamentala intre procesul de creatie propriu-zis, de creatie divina, si procesul de creatie omeneasca – daca se pot intrebuinta cele doua cuvinte unul langa altul. Lucrurile acestea s-au uitat cu totul. Toata gandirea europeana cu radacini mediteraneene, cari nu sunt numaidecat europene, toata gandirea aceasta s-a falsificat, daca nu otravit, de anumite filoane de idei subiacente, cari merg intr-o directie cu totul opusa consideratiunilor de bun simt.

Evident ca ceea ce spun eu nu aduce nimic nou, care sa contrazica bunul-simt sau simtul comun al realitatilor in cari traim. Dar bunul-simt e contrazis in chip flagrant de miscarea ideologica pe care se sprijina civilizatia europeana. E foarte ciudat ca tot ce am trait pana acum cativa ani, am trait in functie de ceea ce ne inchipuiam noi a fi realitati propriu-zise. Dar am vazut, in urma, ca nu erau decat esafodaje de elemente complet straine de bunul-simt. Si tocmai elementele fundamentale ale gandirii europene apusene, de origina mediteraneana, egipteana si greceasca, contin in ele putinta de identificare, intr-un oarecare fel, a omului cu Dumnezeu.

A existat intotdeauna, pentru constiinta omeneasca, un domeniu al supranaturalului, adica al unor existente altele decat realitatea in care ne invartim. in acest domeniu al supranaturalului, omul a incercat intotdeauna sa patrunda; si efortul acesta, de a trece dincolo de limitele cari ingradesc posibilitatile noastre de cunoastere si intelegere, efortul acesta s-a identificat cu acela de a ajunge la Dumnezeu, la o fiinta suprema, care domneste asupra realitatii sensibile, dar care are un plan deosebit de aceasta realitate sensibila. Acesta este faptul fundamental care se poate urmari in toata istoria gandirii omenesti si pe care vi l-am expus intr-o forma asa de simpla.

Poate parea foarte ciudat ca aceea ce afirm eu acum, si ceea ce intr-adevar reprezinta trasatura caracteristica a activitatii si a gandirei noastre contimporane, este acelasi lucru cu, as zice, ideea fundamentala a magiei. Noi traim, adica, astazi, in 1929, intr-o perioada de magie continua. Tot ceea ce faceau ocultistii in vechime, incepand de la Hermes Trismegistul, este aidoma cu structura spirituala si ceea ce gandim si facem noi in momentul de fata. Adica, noi ne inchipuim, la fel cum isi inchipuiau magii, ca ne putem substitui lui Dumnezeu; si ne inchipuim ca ne putem substitui lui Dumnezeu pentru ca intr-adevar ne inchipuim ca putem sa cunoastem.

Vedeti alunecarea: in primul rand, este identificarea creatiei divine cu gandirea; in al doilea rand, este impingerea cunostintelor noastre pana la absolut; si, in sfarsit, in al treilea rand, vine asemuirea noastra cu Dumnezeu, adica momentul in care ne inchipuim ca putem sa cunoastem totul si sa fim la fel cu Dumnezeu.

De altfel, tendinta aceasta apasa de la inceputul lumii , pentru ca Adam, cand a pacatuit, asa a pacatuit: a vrut sa manance din pomul cunostintei. Pentru ca asa i-a spus sarpele: „De vei manca din acest pom, vei fi ca si un Dumnezeu”. In momentul in care vei sti, vei fi ca si Dumnezeu. Deci, tendinta noastra de a deplasa limitele cunostintelor omenesti echivaleaza cu tendinta de ne substitui lui Dumnezeu. in momentul in care credem ca suntem in posesiunea cunostintei absolute, in acelasi moment ne-am si substituit lui Dumnezeu.

Veacul al XIX-lea a fost stapanit de credinta ca limitele cognoscibilului pot sa fie impinse la infinit si ca stiinta poate sa mearga pana la a ajunge in posesia cunostintelor ultime. Dar ne-am dat seama ca nu se poate ajunge la cunostintele ultime prin stiinta si atunci am invatat sa ne mai indoim de aceasta valoare de absolut a cunostintelor stiintifice. Totusi, nu am incetat deloc cu cercetarile, pentru ca, in masura in care gandirea contimporana a pierdut increderea in valoarea metafizica a solutiunilor stiintifice, in aceeasi masura lumea a inceput sa cada prada ocultismului si magiei.

Nu exista, de trei sute de ani, o perioada mai gata de a cadea victima magiei si ocultismului ca perioada in care traim noi astazi. E un amestec ingrozitor, in care lipsa de disciplina si lipsa de control asupra noastra fac ravagii. Tot ceea ce se petrece in viata contimporana, numiti-l oricum, ocultism, crestinism, adica viata religioasa autentica, misticism autentic, Biblia sanatatii, noua miscare americana „Stiinta crestina” si asa mai departe, sunt tendinte cari, toate, merg in aceeasi directie: inspre cucerirea absolutului.

Numai ca se uita sa se faca aceasta mica deosebire, fundamentala totusi, ca toate aceste preocupari pentru cunoasterea absolutului, toate aceste directii de cari vorbeam si cari urmaresc cunoasterea s-ar putea ca, pana la urma, sa ne dea o cunoastere conceptuala a absolutului in care cunostinta formulata – as zice – sa fie singurul rezultat al activitatii noastre.

Prin urmare, in epoca contemporana, tendinta aceasta de a cunoaste echivaleaza cu tendinta de a ne substitui lui Dumnezeu, de a exclude pe Dumnezeu din socotelile noastre sau de a afirma pur si simplu identitatea noastra cu Dumnezeu. Sunt greseli in cari nu am fi cazut daca am fi stiut din capul locului sa ne intoarcem la cei vechi. Literatura crestina are indicatii foarte precise in aceasta privinta. Nu stiu unde citeam ca Sfantul Augustin (sau Fericitul Augustin) si Sfantul Maxim Marturisitorul  stabilesc linia de demarcatie foarte precisa intre lucrurile pe cari noi, astazi, le amestecam: intre valoarea absoluta a cunostintei, din punct de vedere al creatiei, si actul de creatie propriu-zisa.

Dar lucrurile acestea nu se mai citesc pentru ca sunt vechi si pentru ca noi suntem mai destepti decat cei dinaintea noastra. Eu insa impresia aceasta n-am avut-o niciodata. N-am avut-o niciodata pentru ca am convingerea ca, oricat ne-am zbate noi, mai destepti nu putem sa fim decat inaintasii nostri. Putem noi sa ne incurcam mai mult decat cei dinaintea noastra. Dar ca,sa-i depasim in Putinta de intelegere, aceasta este exclus.

In cateva mii de ani, cat cunoaste istoria, nu cred sa se poata stabili, calitativ, nici un fel de deosebire in favoarea noastra intre noi si inaintasii nostri. Problematica noastra este ceva mai complicata astazi, daca voiti; noi am sistematizat mai mult chestiunile si solutiunile, dar ca am mers mai adanc, propriu-zis, in realitate, aceasta nu este adevarat. Si spun aceasta cu toate ca, fara indoiala, fiecare dintre noi ar putea sa tranteasca la un examen de filosofie si pe Platon, si pe altii.

Este inca o prejudecata aceea ca noi inaintam si ca, pe masura ce inaintam, posibilitatile noastre de cunoastere sunt mai mari. Nu. Posibilitatile de cunoastere raman constant aceleasi. Este chestiune de structura, de imbinare individuala, aceasta putere de patrundere in realitate. De indata ce nu avem putinta de patrundere completa in realitate prin cunostintele noastre insemneaza ca nu putem sa obtinem cunostinta absoluta, si aceasta nici pe cale logica, nici pe cale metafizica. Faptul ca o cunostinta a noastra nu poate sa fie niciodata absoluta, ca nu poate sa patrunda realitatea in chip absolut, ne reteaza inca o data pretentia de creatie.

Dar tocmai in aceasta pretentie a noastra de a crea totusi si de a ne substitui lui Dumnezeu, in aceasta pretentie sta pacatul propriu-zis. Pentru ca, orice ar spune toti Parintii Bisericii , nu in trup sta origina pacatului, ci in altceva; cum ar spune Sfantul Ambrozie, in superbia anim?. Orgoliul nostru, mandria noastra, aceasta insemneaza pacat si tocmai pretentia noastra rationalista are la baza aceasta superbia animi, adica incercarea noastra de a ne identifica cu Dumnezeu. Prin aceasta superbie care a gonit pe Adam din Rai, prin aceasta suntem pedepsiti in fiecare moment.

Pedepsiti, cum? Pacatul pe care-l savarsim noi, oamenii, cu pretentia noastra de a crea este pedepsit prin inanitatea efortului nostru. Atata vreme cat ne inchipuim ca putem crea – dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu – dupa un plan al nostru, putem sa fortam realitatea, o bucata de vreme, ca sa urmeze directiunile si sugestiunile noastre. Noi putem sa incorsetam aceasta realitate si putem face sa urmeze indicatiile de cari vorbeam mai sus. Intrebarea este cat timp si cu ce rezultat?

Un gradinar care creeaza are la indemana lui flori de tot soiul si poate face toate felurile de experienta, poate sa obtina forme si culori deosebite. Numai ca se intampla un lucru foarte caracteristic. Prin aceasta indrumare si aceste forme noi, pe care un gradinar le obtine asupra florilor lui, foarte rareori florile sunt viabile; adica tipurile noi de viata sunt sterile: nu se reproduc.

Asa e si cu actiunea noastra, cand ne luam numai dupa ceea ce porunceste capul nostru. Cand astazi protestam impotriva unei forme de viata politica oarecare si ni se spune ca nu avem dreptate, pentru ca forma aceasta exista de trei sute de ani sau de stiu eu cand, nu se intreaba nimeni daca aceasta forma este, totusi, cea normala si daca lucrurile, lasate la voia lor, fara aceasta vointa ordonatoare, s-ar dezvolta asa cum le detinem noi. Adica tot ceea ce vrem noi sa cream numai dupa ideea noastra e intreprins fara ca sa tinem seama de realitati si tocmai prin aceasta actiunea e dinainte condamnata sterilitatii; iar in aceasta sterilitate sta pedeapsaa pacatului si dovada pacatuirii noastre.

Noi nu cream, propriu-zis, nimic. Efortul nostru valabil asupra realitatii se intalneste atunci cand, din ceea ce facem noi, nu reusim decat sa ajungem la surprinderea liniilor de forta ale acestei realitati. Ar trebui ca, prin cunoasterea acestor forte si vazand neputinta noastra, sa ne purtam ca gradinarul intelept, sa inlesnim plantei sa se dezvolte dupa legile ei naturale. Operatia noastra de creatie, daca vreti, la aceasta sa se reduca; la orientarea, sistematizarea si dezvoltarea puterilor reale, din haosul in care, de multe ori, poate, ar sucomba 0ra aceasta interventie.

Prin urmare, este cu totul altceva ceea ce putem face noi, si aceasta pentru motivele pe cari le-am spus de la inceput; anume, de ce nu este creatie ceea ce facem noi, si, in al doilea rand, ce fel de operatie este ceea ce facem noi in aceasta realitate. Opera noastra de creatie e o opera de orientare, sistematizare si dezvoltare a puterilor reale din haosul in care se afla. De aci rezulta indicatiile normale pentru toata viata noastra, indicatii cari sunt o noua pretuire a puterilor personale.

Noi nu suntem inventatori de nimic. Nici un geniu al omenirei nu a creat, propriu-zis, ceva, ci el doar a formulat, in anumite momente, tendinte cari preexistau in realitatea asupra careia ele se aplica si care realitate a inlesnit libera lor formulare. Dar, ca sa cream noi ceva, din ceva preexistent, nu se poate. Noi suntem pur si simplu mestesugari asupra acestei realitati. In masura in care ne putem depersonaliza, in masura in care disparem in aceasta realitate, in aceeasi masura devenim, oarecum, reprezentantii acestei realitati.

Noi suntem datori sa implinim legea realitatii si a noastra. Cu alte cuvinte, datoria noastra e de a ne cunoaste pe noi insine; pur si simplu a ne cunoaste si a inlesni legii noastre libera ei dezvoltare si completa ei realizare. Datoria noastra   este sa fim ceea ce suntem, nu ceea ce vrem sa fim, dar sa stim ceea ce suntem. Este o foarte mare asemanare, din acest punct de vedere, intre noi si natura organizata.

Daca initiativa noastra nu inseamna nimic, atunci sa traim ca animalele? Evident, sa traim ca animalele; adica sa implinim in acelasi fel legea noastra, dupa cum isi implinesc animalele legea lor. Nu inseamna ca noi, oamenii, sa implinim legea animalelor; ci sa fim in acelasi timp naturali si in acelasi fel in realitate, ca si animalele.

O planta creste frumos pentru ca creste asa cum a lasat-o Dumnezeu, pentru ca isi implineste legea ei. Nu va ganditi; niciodata n-ati avut impresia ca un bou nu e bou, ca un magar nu e magar sau ca un caine nu e caine. Pe cand, singur, omul poate sa fie neom, adica, singur, omul, dintre toate vietatile pe cari le-a lasat Dumnezeu pe pamant, se poate ridica impotriva legii lui Dumnezeu.

In aceasta ridicare impotriva legii lui Dumnezeu sta pacatul; iar cea mai de seama ridicare impotriva legii lui Dumnezeu este tendinta noastra de a subplanta pe Dumnezeu, substituindu-ne functiunii Lui fundamentale, care este actul de creatie. Nu putem sa cream, pentru ca nu suntem decat oameni. Putem insa sa fim oameni, si aceasta insemneaza foarte mult. Toata greseala si tot pacatul provin tocmai din faptul ca nu stim sa ne masuram puterea noastra si nu Stim sa dam voie acestor puteri interioare ale noastre sa se desfasoare dupa plinatatea ei desavarsita.”

Nae Ionescu

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii