Cuvânt și iubire

“Apropierea zilei Învierii Domnului ne aminteşte, daca uitasem cumva sau nu mai aveam în purtările noastre, că putem face ca lumea rea să se modifice iar omul, “fiara bătrână ” , să se îmbunătăţească prin fapta cu aparenţă măruntă: cuvântul bun pentru cei singur, reazem pentru cei căzuţi, întărire pentru cei umiliţi, compătimire pentru cei bolnavi, milostenie pentru cei în lipsă, nădejde pentru cei deznădăjduiţi, îndrumare pentru rătăciţi, pâine pentru cei flămânzi, apă pentru însetaţi, linişte pentru cei cuprinşi de tulburare.

Şi, pe deasupra, bună-voire, pace şi îngăduinţă.

Sensul vieţii noastre trăite în echilibrul ce ni-l dau învăţăturile înţelepte este, cred, mai întâi de toate, acela de a înţelege rostul solidarităţii care se manifestă fără a fi cerută şi al mâinii întinse către cel ce are nevoie; apă pentru însetat si hrană pentru flămând. Fiecare dintre noi îl putem ţine minte; iar dacă vom încerca să îl si facem posibil, ne vom da seama nu doar că suntem de folos, dar şi că nu ne este greu, biruind singurătatea cu o jertfă zilnică oricât de mică pentru cei care , la fel ca oricare dintre noi , au trebuinţă de ajutor, sprijin şi îndemnare.

 .
Să fim, deci, pomi cu flori care dau fructe fără să ne întrebăm despre rostul lucrării noastre; să nu fim vâsc agăţat de ceea ce rodeşte şi fructifică. Să fim darnici si să nu uităm lecţia răspândirii gândului bun pretutindeni unde el poate că este aşteptat şi dorit; şi va fi ascultat…”

Artur Silvestri

“La o intaie vedere si doar rasfoita in trecere spre a se obtine o concluzie sumara , cartea aceasta ar putea sa se infatiseze mai degraba ca un ” jurnal de editor ” ori , mai putin chiar , in felul unei simple culegeri de ” insemnari de lectura ” ce insotesc cand si cand cartile aparute in ideea de a intari asezarea autorului in literatura ori a contribui la o receptie mai ingaduitoare . Impresia se evidentiaza si , la drept vorbind, nici nu este gresita caci tot ce am adunat aici ilustreaza un efort de editor si de ” sustinator ” fara insa a se rezuma nicidecum la atat . Caci , in povestea nasterii acestor carti , ” cuvantul de intarire ” nu constituie decat momentul anterior plecarii in lume , de unde fiinta plapanda a cartii isi va incepe destinul ei si doar presupune , fara a-l desfasura , trudnicul proces in a-i gasi semnificatie , rost si chip , pentru a reusi sa fie , iesind din proiect ori ipoteza.

Exista , deci, o soarta a cartilor , un soroc al aparitiei lor in istorie si o poveste a felului cum acestea se nasc , ” isi fac loc ” si traiesc mult -uneori vesnic – ori se destrama inainte de a fi , uneori fara sa merite esecul si fara sa fie cunoscuta vreodata ” ipoteza care a fost ” . Soarta a facut ca aceste carti sa existe si, poate, unele dintre ele , sa aiba un viitor ce nu se poate astazi intrevedea precis desi la unele se poate banui. Si spre a le aduce in fiinta – fiindca trebuia sa se nasca – s-a gasit si o straduinta oarecare , venita in aceste cazuri de la mine . De fapt, putea sa vina de la oricine are buna-voire , dorinta de a participa la o actiune colectiva care presupune si anonimat si , pana la urma , un grad de jertfelnicie , asa cum imi spunea odata eminentul povatuitor Alexandru Nemoianu. Si, pe langa acestea : o oarecare pricepere , manifestata in timp si verificata in acest fel ; sau , si mai precis , o inspiratie in a dibui conturul , in a vedea in nevazut si in a descifra misterul formei posibile din materialul nedeslusit .

Caci oricat ar fi de neobisnuita , constituirea lor s-a produs in acest mod , aratand un fel de secret al intocmirii despre care vorbesc uneori si de fiecare data cu infiorare . Cele mai multe din acestea au fost initial o materie amorfa , lipsite de intentia de a se formula vreodata in datele unei carti . Numai piesele de teatru si prozele Marianei Braescu ( scrise demult si editate recent fara nici macar o virgula adaugata ) , eseul lui Francis Dessart despre Gandhi ( opera admirabila , produsa la tinerete ) si ” Clopotele Athosului ” de Bucur Chiriac (aparute anterior intr-o editie ceva mai veche ) existau ca forma definita si erau ” carti inedite “ce reclamau ingrijirea si munca de gradinar . Altele , precum strania alcatuire ” Dora -Dor “, de Antonia Iliescu , a fost aleasa de autoare , la fel cum a procedat si Aurelia Satcau , deindata ce i-am propus sa debuteze si sa devina, astfel , ” autor de carti” si nu doar de studii . In sfarsit, in cazul lui Alexandru Nemoianu , a carui opera se insiruie ca o nesfarsita predica de misionar in vremuri grele si unde cartile sunt “intrerupere episodica ” continuata si desfasurata in chiar clipa binecuvantata cand cartea apare , nici nu a trebuit sa existe vreo participare de editor sau de”ingrijitor” ci doar o mica si inevitabila cizelura ca de bijutier . Aceasta operatiune s-a facut in cea mai mare parte a cazurilor , uneori cu un mai pronuntat efort tradus in selectie si in principiul de oranduire insotit de titluri noi, sub-titluri de texte separate si , in numeroase cazuri , in chiar ” numele cartii ” . ” Hainele “lor le-am ales si , ca un croitor , le-am taiat cu mana mea ca sa devina aspectuoase si sa contribuie la un ” portret ” demn de a fi tinut minte .

Povestea fiecarei spete ar fi pasionanta in felul ei si mai mult ca sigur ca am s-o scriu in viitor , daca mi-o da Dumnezeu zile , caci ea va arata cum lucreaza un gradinar in lumea plantelor fragile ce isi cer dreptul la viata ; un ” gradinar bun ” , care stie ca in aceasta lume esentialul este sa lasi sa infloreasca o mie de flori iar pe cele ce nu pot, nu stiu cum sa faca si nu s-au gandit , sa le ajute sa existe inlaturand lastari , buruiana rea si paraziti fara inteles . Caci , la drept vorbind , acesta este sensul ce nadajduiesc sa fie dedus din citirea sirelor ce vor urma .

Vreme indelungata am ezitat sa vorbesc despre acestea si nici nu voiam sa aud cand mi se spunea cateodata sa le adun , spre a sluji, poate , si drept exemplu si cuvant de indrumare . Ma gandisem , si cred si astazi ca nu greseam , la anonimatul faptei bune si la rostul acesteia in a crea urme si in a fi de folos. Tot ce am avut de spus , am facut si nu am spus caci ” a face ” si nu ” a vorbi despre ceea ce urmeaza sa se faca ” este porunca noastra capitala si atitudinea care , creind efect , aduce un sens vietii noastre poate intamplatoare. Dar in lumea aceasta , plina de amagitori si inselatori ce nu gasesc scop decat in mica invarteala animata de o vanitate adeseori nemasurata desi rezemata pe nimic , mai de trebuinta ar fi sa se vada ca exista si gand bun dar si infaptuire , oricat de marunta la scara universala , pentru ca astfel sa capatam nadejdea ca inca nimic nu este pierdut .”

Incheiat astazi , 20 August 2007 , de ziua Sf. Prooroc Samuil si a Sf. Mucenici Sever si Iliodor

Artur Silvestri

http://artur-silvestri.com/

                Buna Vestire

Venit-a sol din Cer, pe aripi de vânt,
Și s-a oprit pe prag cu-nchinăciune.
În mână duce crinul proaspăt frânt,
Smerite, buzele-i solesc minune.

Vestirea lui pe Tine Te uimește:
Ridici spre El privirea Ta mirată;
Mișcarea mâinii stângi parcă oprește
Departe, spusa binecuvântată.

Și dreapta, ca o pată grea de soare,
Veșmântul verde peste piept l-apasă.
În gând Te-ntrebi: „Cum se poate oare,
Să-i fiu Stăpânului Prea-nalt, mireasă?”

Ființa Ta e foaia cea nescrisă,
Din veci, Cuvântului Preasfânt gătită.
Se vede-n fund, prin ușa larg deschisă,
Un colț de cer și-o ramură-nflorită.

Din slava sufletelor preacurate,
Lumină peste chipul Tău se țese
Pe creștetu-ți cununi de nestemate
Prind văl ușor cu-nflorituri alese.

Și pe sub văl strălucitor s-arată
Bogatul păr arzând cu flăcări pline,
Orbit de-atâta slavă, ochiul cată
Un colț întunecos printre lumine.

Privirea mea încet prin foc străbate
Ci nu-ntâlnește decât raze-n cale.
Un trandafir, cu pete-ntunecate,
A nins încet, în jurul Tău petale.

Și-n plecăciunea plină de avânt,
Pe care Îngerul Ți-o-nchină Ție
Și-n buzele lui scris-a Duhul Sfânt
Un viers smerit, soliri de bucurie.

                                  Zorica Laţcu

Intr-o noapte de ianuarie, limpede si rece ca o sfera de cristal, am vazut coborand lin spre crestele cele mai inalte ale Muntilor Carpati o stea stralucitoare si de neatins. Cobora cu maiestatea astrala a departarii sale sclipind vederii mele. Nu stiam daca se nascuse atunci sau era doar semnul desprinderii ancestrale traversand cerul spre o tinta numai de ea stiuta.

Era trecut de miezul noptii si sub revarsarea laptoasa a luminii lunare am vazut efigia lui Eminescu stralucind peste zapezi, sculptata in granitul milenar al muntilor, cu fruntea boltita, nas puternic si barbie domoala, ca o masca de voievod incremenita spre eternitate.

Steaua aceea nespus de limpede si nespus de stralucitoare s-a oprit din lunecarea ei maiestuoasa, ramanand neclintita, insurubandu-se ca un diamant in mijlocul unei coroane nevazute.

Chipul frumos raspandea o lumina secreta si veghea inaltimile cu steaua unica a geniului sau pulsand deasupra-i.

Atunci am scris aceasta litanie mica, acest murmur neinsemnat, inchipuind un dor adanc si o nesfarsita adoratie: “In Tara Moldovei, sus/ coborand dinspre obcini spre plai,/ trece in nopti cand e luna/ Voievodul Eminescu Mihai,/ Se opreste la sfinte altare/ si-n crame cu vin de un veac/ privighetorile cand il vad se usuca/ de atata iubire si tac./ Si-un cantec se face pamantul/ un cantec si-un petec de rai/ cand trece in nopti inlunate/ Voievodul Eminescu Mihai”.

Numele Lui trebuie rostit in soapta, poeziile Lui cantate in gand. Steaua Lui pusa de straja in brazii Carpatilor, in toate noptile noastre, sa straluceasca mirifica si de neatins pana-n hotarul ultimului sat…

Geniul sau este unic si irepetabil!

MIRCEA MICU

http://luceafarul.wordpress.com/

În “Portrete din cioburi” Ligia Seman reia teme din cărţile sale precedente şi compune un roman arborescent, în două volume. Cartea sa este o analiză a eşecului şi triumfului în dragoste, o poveste despre convertirea la Dumnezeu, o istorie de familie, dar şi fresca unei lumi, a societăţii româneşti de dinainte şi după momentul Decembrie 1989. În construcţia sa, romanul “Portrete din cioburi” îmbină componente de roman creştin, roman de dragoste, de moravuri, politic, etc. Romanul poate fi privit şi drept unul intelectual.

Ligia Seman şi lumea din romanele sale

Ligia Seman este o prozatoare română creştină de valoare. Ligia Seman debutează  în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf” (2004) şi  “ Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă o notă romantică naraţiunii.

„Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”

„Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”, afirma cândva, scriitoarea. Acest adevăr este exploatat şi în „Portrete din cioburi”. Aici, Ligia Seman ne demonstrează cu talent că în labirintul ameninţător şi plin de tentaţii înşelătoare al lumii, a rămâne de partea binelui, adevărului şi purităţii reprezintă un act plin de eroism, un test al credinţei şi loialităţii faţă de Dumnezeu. Atât la vârsta adolescenţei cât şi a maturităţii, spiritul de compromis ne încearcă continuu, oferindu-ne ocazii de realizare materială, dar sacrificând idealurile înalte ale curăţiei de suflet, de caracter.

O istorie de viaţă

Una din temele romanului  “Portrete din cioburi” ar putea fi atingerea fericirii prin iubire. Pe parcursul acţiunii, Gabriel, fiul lui Emil, ajunge să repete istoria de viaţă a tatălui său. Povestea se repetă cu cele două iubiri ale sale, Stela şi Isa. Autoarea pune foarte mult accent pe aceste idile, încadrându-le perfect în conjuncturi socio-politice specifice. Experienţa trăită de Gabriel cu Stela şi Isa ne arată latura realistă a eroului, însă pe cea şi sentimentală. Aceste relaţii îi determină lui Gabriel, destinul. Iată cum descrie autoarea lupta interioară a lui Gabriel, alături de Isa. „Când opiul trupului nu mai acţiona, în tot mai multe seri, în urma unei beţii a cărnii, Gabriel, obosit şi nervos, răsuflând lângă ea în întunericul dormitorului – îi scăpa printre degete. Trupul îi era lungit lângă ea, dar sufletul lui se îndepărta de ea, se întorcea mereu spre obsesia lui fixă, spre familia ce o părăsise. Stătea nemişcat şi ea la început credea că doarme, dar apoi a înţeles că ochii lui erau deschişi şi realiza la ce se gândeşte el. Era  chinuitor gândul că poate nu va mai putea face nimic să-l păstreze.”

În căutarea sensului propriei existenţe

Personajele principale, Emil şi Gabriel, tată şi fiu, vor afla în cele din urmă, prin intermediul experienţelor trăite, sensul propriei existenţe, dar şi sensul existenţei lui Dumnezeu. Din cauza acestor experienţe, inclusiv cele amoroase, cei doi îşi vor schimba, pe măsură ce trece timpul, concepţia despre viaţă, familie şi Divinitate. Emil şi Gabriel sunt personaje complexe şi ocupă poziţii înalte în societate. Cei doi sunt capabili de trăiri interioare profunde, devastatoare. Gabriel este tipul omului filosof, comtemplativ, un intelectual. “Aluziile lui Gorică la faptul că Gabriel e natural înzestrat pentru a urca în vârful piramidei, urmând pilda tatălui său, care în timpul studenţiei fusese secretar al Uniunii Tineretului Comunist, mult timp iscară în sufletul băiatului sentimente şi gânduri contradictorii.”

Credinţa în Dumnezeu, singura forţă pentru supravieţuire

Gabriel, tipul de intelectual care încearcă să se autodepăşească, trăieşte într-o realitate crudă.  “Dorinţa uriaşă din interiorul lui de a-şi depăşi propria condiţie, de a se ridica deasupra oamenilor obişnuiţi, se lupta cu aversiunea faţă de armele care îi erau oferite – fuziunea cu teoriile materialismului dialectic. Nu putea accepta această filosofie în primul rând pentru că ea reprezenta fundaţia pe care se clădise viaţa tatălui său. Eşecul acestei vieţi îi adusese atâta suferinţă şi frustrare, încât se ferea de orice ar putea prevesti o istorie asemănătoare. În al doilea rând, politica bazată pe această filosofie excludea credinţa în Dumnezeu, despre care el nu ştia prea multe, dar care fusese totuşi singura forţă ce o ajutase pe mama lui să supravieţuiască şi să vadă un sens în tot ce îndurase.”

Moravurile unei societăţi

Romanul Ligiei Seman  “Portrete din cioburi” poate fi considerat şi un roman politic. În paginile cărţii, autoarea evocă societatea socialistă vazută prin ochii unor intelectuali, tată şi fiu, Emil şi Gabriel. Autoarea prezintă moravurile acestei societăţi, falsitatea regimului politic. Însă niciodată nu s-a putut inventa o cale sigură de adormire a conştiinţei atunci când ai avut ocazia să cunoşti chemarea Cuvântului divin. Nu există nici linişte şi nici odihnă pentru cei care aleg să lase deoparte frumuseţea inocenţei de copil al lui Dumnezeu pentru plăcerile şi realizările de o clipă ale compromisului şi păcatului. Nimic nu se compară cu o conştiinţă curată faţă de sine şi faţă de ceea ce este bine şi drept, fiindcă indiferent cât de mult suntem minţiţi de societatea în mijlocul căreia trăim, totuşi Dumnezeu există şi noi am fost creaţi pentru El.

 „O stea veşnică pe firmamentul Universului”

Tema iubirii de Dumnezeu este omniprezentă în carte, în roman, ea înglobându-le pe cele amintite mai sus. Iubirea, dragostea de Dumnezeu este singurul lucru care îl ţine în viaţă pe Gabriel. Ea a fost singura care i-a menţinut aprinsă flacăra vieţii. El nu a încetat niciodată să creadă în Dumnezeu, indiferent de circumstanţe şi asta l-a definit ca om. Chiar dragostea sa pentru soţie se circumscrie şi se realizează ca urmare a dragostei pentru Creator. „Dragostea profundă dintre un bărbat şi o femeie, cu siguranţă sunt simbolul  Celei mai mari opere de Iubire şi Răscumpărare, iar reflectarea acestei iubiri în vieţile celor din jur o stea veşnică pe firmamentul Universului, deosebită de orice altă stea a lumii acesteia.”

În roman, dialogul are un rol foarte bine determinat si foarte important. Autoarea se face uşor înţeleasă şi exprimă totul în fraze simple, pe un ton familiar. La fel ca şi în celelalte romane, şi în “Portrete din cioburi” stilul Ligiei Seman este clar şi concis. Un alt lucru care o apropie pe autoare de cititorii săi este tonul degajat pe care acesta îl foloseşte. Limbajul utilizat demonstrează că Ligia Seman este o bună observatoare a realităţii. Concluzia care se desprinde din romanul “Portrete din cioburi” este că nici negura comunismului, nici tentaţiile bunurilor lumeşti nu pot să stingă dorinţa după Dumnezeu ce ia naştere atunci când ajungi să cunoşti Cuvântul Său. Preţul compromisului este amar şi plin de suferinţă, o cărare ce te aruncă în abisul disperării fără întoarcere. Totuşi, farmecul iubirii divine se revarsă pe drumul celui ce ajunge să învingă, chiar şi în urma multor greşeli, amăgirile unei lumi lipsite de repere morale autentice.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Mă simt ca la-nceput de mit, când toate tind spre separare,

Iar Firea – încă nefiindă – schițează semne de-ntrebare:

De ce să mă fărâmițez, sa fiu ceva sau altceva,

Dacă Nefirea e stăpână și are Tot, fără să dea?

Oare-acceptând alternativa mai poți să te unești cu tine

Sau vei rămâne pe vecie o parte Rău și-o parte Bine?

De ce-aș schimba liniștea oarbă pe o frântură de lumină,

Doar ca să văd Viul din mine, care-n derută se înclină?

Și tocmai când Nehotărârea ținea în loc ,,cele ce sânt”

Rostește EL – SUPREMUL TOT – zămislitorul său Cuvânt !

Și astfel NU-ul otrăvit, ce-n Viul Firii se răsfață,

Intră triumfător în noi, hrănindu-se hain cu Viață !

Neliniștită picătură, privesc această provocare

Ca TEMĂ-a EXISTĂRII noastre, suprema Firii întrebare.

Nu pot să fiu judecător, nu pot avea ce-n Fire nu-i,

Dar caut ,,pâinea” mea-răspuns: UCIDERE, DIN CULPA CUI?

                                                            MAria RUgină

   „Nu-i trândăvie viața, ci trudă și-alergare.”

Cuviosul Serghie Sevici

Viețuim, adică existăm. Despre viața noastră, Nicolae Iorga – istoricul care a pășit prin întreaga pădure a istoriei poporului român -, spunea că ea este mărginită în timp, în spațiu, în putința de manifestare, că reprezintă așa de puțin, încât „trebuie s-o lărgim și s-o ridicăm cât se poate mai sus”.

   Echilibrul dihotomic al vieții – egalitate – non egalitate – se realizează foarte greu în societate; inegalitatea în fața legii duce la abuz și corupție, ea se mărește și datorită factorului educațional; egalitatea de șanse oferită este și ea de multe ori nerespectată, așa încât, spusele filozofului  german Johann Gottfried Herder (1744-1803) devin valabile, și uneori „poporul cel mai nobil își poate pierde noblețea; măduva îi este zdrobită în oase, și dorurile sale cele mai alese și frumoase sunt coborâte până la minciună și înșelăciune…”.

   Omul simte când viața își pierde demnitatea, când ea este pusă în pericol, și încearcă să supraviețuiască. Supraviețuirea poate fi de natură fizică sau psihică, poate fi de scurtă sau de lungă durată, poate fi individuală sau colectivă. Metodele de supraviețuire diferă. Ele pot fi necivilizate, precum cerșitul, hoția, prostituția etc., sau pot alege o cale demnă, civilizată. Oricum, cei ajunși în preajma fenomenului – fiindcă se poate numi fenomen -, bombardați fiind cu factori de stres, sunt cuprinși de teamă – un sentiment extrem de neplăcut -, de anxietate, uneori furie, frustrare, depresie ori remușcare.

   Adeseori termenul de supraviețuire este folosit greșit de unii oameni cărora le place să se tânguie, confundând greutățile inerente ale vieții, cu cele amenințătoare de înfrângere, moarte. Pe de altă parte, este tot atât de adevărat că ceea ce facem sau trăim zilnic, în aceste vremuri, constituie de cele mai multe ori acțiuni sau situații de supraviețuire și nu aparțin unei vieți normale, în care s-ar desfășura corect toate acțiunile noastre și ar avea răspunsuri corecte. De aceea, ne confruntăm cu trecerea în aria adevăratei necesități de supraviețuire imediată, uneori dobândită în scurt timp, alteori angajată pe un termen lung.

   Natura, cât și istoria, ne-a arătat și continuă să ne arate că cei care nu luptă, cei slabi pier. Legislații binevoitoare, milă, ideologie nouă, nu pot inversa această lege. Se poate obține o păsuire – bună și ea -, dar nu o victorie. Se pune întrebarea: Cum trebuie acționat pentru supraviețuirea biologică, în mod barbar sau civilizat? O perioadă din istoria omenirii era în vigoare maxima: „La raison du plus fort est toujours la meilleure.”(Dreptatea celui mai puternic este totdeauna cea mai bună) – primul vers din celebra fabulă a lui La Fontaine – Le loup et l’agneau (Lupul și mielul); de aici au derivat expresiile: „Forța primează dreptului” sau „Dreptul pumnului”. În război, de exemplu, conta enorm forța fizică și numărul luptătorilor. Barbarii au răpus colectivitățile civilizate (țări, imperii), de cele mai multe ori prin forța numărului celor participanți la acțiune. Dar evoluția științei și civilizației din ultimul secol a schimbat radical situația strategică. Cea mai evidentă și totodată tristă manifestare a avantajelor științei o reprezintă capacitatea distructivă a armelor moderne cu care națiunile se apără sau sunt pregătite să atace. În prezent lumea e altfel! Se pare că a devenit valabilă logica lui Kant privind moralitatea, „Nu trebuie să ucizi” fiind un principiu, dar nu o lege morală, fiindcă nu întrunește atributul universalității, permițând și excepții, existând împrejurări când trebuie să ucizi, de exemplu într-un război. „Nu trebuie să furi”, dar când îți mor copiii de foame, te duci și furi o găină sau un porc din curtea vecinului, să-i poți hrăni. Faci un păcat, dar ai cugetul împăcat prin motivație. Și aceasta pentru că supraviețuirea, se spune, include eroismul, curajul și uneori sacrificiul. Iată cum principiile se pot schimba, legile morale rămân însă aceleași. Dar, sacrificiul poate uneori suprima viața, când vrem prea mult, ori vrem totul, neluând în seamă că nu putem totul (Non possumus!).

   Pentru a supraviețui – ni se atrage atenția – fiecare dintre noi trebuie să se adapteze noilor condiții. Și ceea ce era bun înainte: atitudine, pregătire, efort, număr – nu mai e acum nici adecvat, nici suficient. Nu se mai poate supraviețui „mioritic”, sunt de părere unii. Metodele vechi, tradiționale de supraviețuire ale înaintașilor noștri erau bune, astăzi ele nu mai sunt toate de mare folos. De exemplu, la sate oamenii lăsau ușile caselor descuiate, fiindcă oamenii se cunoșteau, respectau legile morale cu strictețe și pe ulițe nu pătrundeau străini. Astăzi pe șosele circulă și opresc în sate, tot felul de oameni, unii certați cu legile. Altădată – și aceasta cu puțini ani în urmă – trebuia să știi: să înoți, să mergi pe bicicletă și să scrii la mașină. În prezent e nevoie de alte învățături: limbi străine, meserii noi, șofatul, folosirea calculatorului. Supraviețuirea în viitor este condiționată de policalificare, de permanentă reorientare și adaptare, nu de clasica „meserie pentru viață”. Soluția pentru viețuire și dezvoltare durabilă este: muncă, muncă și iar muncă, făcută cu capul, dar, de data aceasta și cu inima. Numai astfel ne putem salva din sărăcie sau din mizerie. Și să nu ne „aflăm în treabă” – vorba lui Petre Țuțea și să nu ne facem că muncim!

   Șocul emoţional conştientizat al sărăciei sau inadaptabilității produs la nivel de gânduri are o mare forţă care poate deteriora efectiv fiziologia organismului; omul se poate îmbolnăvi și moartea-l vânează. De aceea, poate, omului i se cere astăzi să fie mai conștient ca oricând, prevăzător, responsabil, să nu alerge după satisfacerea instinctelor primare, pierzând timp și demnitate și acceptând compromisuri, nerespectând legile morale. Pentru aceasta omul mai are nevoie și de sprijin din exterior, adică de sprijinul societății în care trăiește, o societate cât de cât sănătoasă și nu una bolnavă! Însă, obligatoriu e nevoie de participarea și voința individului. Dacă tu te încăpățânezi și nu vrei să lupți, să răzbești, nu te mai poate ajuta nimeni. Un om rațional și cu credință în Dumnezeu, nu poate refuza lupta.

   Când începi să vezi că viaţa pe care o iubești se deteriorează, că refugiul în muncă, în artă, în literatură, nu se mai produce ca o tămăduire, că nu ești luat în seamă și nici răsplătit cum se cuvine, uneori și blamat, începi să te gândești la diverse căi de soluționare, de salvare a ființei tale, printre ele și emigrarea – la modă astăzi – ca o soluție pentru supraviețuire. Ea trebuie să fie însă, bine motivată conștiinței tale. Sunt unii care emigrează nu pentru a-și salva viața, nefiind în această situație, ci doar pentru a profita de unele avantaje materiale, neglijând partea cea mai importantă, cea a sufletului. Ce facem cu el? Nu ar trebui gândită și cântărită bine această acțiune, puse în balanță toate avantajele și dezavantajele, pentru ca mai târziu să nu-ți reproșezi ție însuți pasul făcut? Oamenii la care partea sentimentală atârnă mai greu la cântar, pot suferi toată viața în urma acestui pas făcut. Dacă ești un om rațional, luptător, puternic și în măsură să realizezi supraviețuirea în noul mediu, adaptându-te, atunci nu vei suferi și vei fi mulțumit că ai reușit să te salvezi, că ți-ai atins țelul, căci „o viață fără țel e o moarte timpurie”, spunea și Goethe. Este tot atât de valabil pentru un individ, cât și pentru o întreagă nație.

   De multe ori, ideea de supravieţuire ni se pare banală, dar ar trebui să-i acordăm o mai mare atenţie. Importantă devine starea psihică în care ne aflăm, priceperea şi abilitatea de a folosi o cale bună de supraviețuire din cele existente. Începi prin a-ți pune întrebări ție însuți, devii mai realist, învingi temerile, adopţi o atitudine pozitivă, într-un cuvânt te antrenezi, până ți se inoculează această dorinţă de supravieţuire. Crezi sau ești sigur că ai găsit calea supraviețuirii. Urmează să te arunci într-o lume despre care știi poate prea puțin uneori, nu cunoști prea bine ce te așteaptă, cu ce șoc vei fi confruntat.

   Scriitorul și futurologul american Alvin Toffler (n.1928) ne spune că societatea dispune de mijloace prin care leagă generația actuală de cea trecută, acest simț dezvoltându-se prin cunoașterea istoriei, prin moștenirea acumulată în artă, muzică, literatură și știință, dar, noi nu dispunem de mijloace similare pentru viitor, neavând o moștenire a lui; poate fi însă trezită o conștiință a viitorului, în scopul atenuării acestui șoc al lui, ocupându-ne de prevederi și găsirea unor soluții la problemele viitorului, pentru a putea dobândi deprinderea anticipării lor. Probabil factorul imaginativ trebuie dezvoltat în acest moment și pentru aceasta avem nevoie de îndrăzneală. „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea,” putem citi într-unul din cele mai frumoase capitole ale Evangheliei după Ioan. A îndrăzni înseamnă a dobândi curajul de a acționa. Există și riscul pe care trebuie să-l luăm în seamă, adică să fim conștienți că ne expunem unui posibil pericol. Dar, nu riscăm imens dacă nu avem curajul unui risc?

   Viitorul ne preocupă. Femeia – filozof Hannah Arendt (1906-1975) spunea că „ceea ce face cu adevărat diferenţa dintre această generaţie şi generaţiile trecute, în toate ţările, este hotărârea primei de a acţiona, bucuria în acţiune, garanţia de a putea schimba lucrurile prin eforturi proprii.” Și gândul m-a dus la cuvintele Fericitul Augustin: „Învață să-ți scrii durerile pe nisip și bucuriile pe stâncă”. Totul este, zic, să-ți alegi plaja, nisipul, vântul și stânca.

   Umanitatea își are mersul ei, înaintează oricum, iar noi trebuie să ținem pașii cu ea. În aceste condiții, poate oricine să-și pună întrebarea: Dar eu ce și cum trebuie să acționez? Răspunsul trebuie căutat în cuvintele lui Nietzsche, care propunea în drumul ascendent al omului, folosirea „propriilor picioare”. Filozoful și poetul francez Jean-Marie Guyau (1854-1888) în scurta sa existență, a avut un optimism care se apropia de cel al lui Nietzsche, dar, în plus, a avut și o mare sensibilitate, o adâncă iubire și înțelegere a omului. Vorbea despre puterea vieții și despre acțiune, numai ele putând rezolva o mare parte a problemelor gândirii. Considera că sacrificiul poate fi, în anumite cazuri, o extindere a vieții, preferând un elan de exaltare sublimă unor ani întregi de banalitate. „Părinții, spunea el, sunt cei care ne feresc de erorile în care ei au căzut, noi ferim descendenții noștri de erorile noastre, fiindcă în orice eroare există puțin adevăr și această mică parte de adevăr merge crescând, întărindu-se.” Să ne bizuim așa dar, mai întâi pe noi înșine, pe gândirea noastră, pe pașii noștri și apoi pe gândirea și pașii celorlalți oameni. Să fim călăuziți de sentimentul religios în tot ce întreprindem, întrucât el, acest sentiment, desemnează dependența, legătura reciprocă cu divinitatea. Minunate sunt cuvinte acestui filozof, de care oricine își va putea aminti cândva: „Dumnezeu este prietenul pururi prezent al primei și al ultimei ore, pe care-l vom regăsi chiar acolo unde ceilalți nu ne pot urma, până și în moarte. Cui să-i vorbim de ființele care nu mai sunt și pe care le-am iubit? Printre acei ce ne înconjoară unii abia își mai amintesc de ele, ceilalți nici nu le-au cunoscut…”.

  Filozoful grec Epictet (50 d. H – 135 d. H.) spunea că nu trebuie să ne temem de sărăcie, de exil, de închisoare sau de moarte, ci să ne temem de propria noastră teamă. Și pentru a nu ajunge să ne temem de propria noastră teamă, ne este necesară voința și stabilirea unui ideal, în așa fel ca viața să nu fie lăsată la voia întâmplării. Mi-au plăcut două fragmente din scrierile lui. Primul: „Viața la voia întâmplării este ca apa revărsată: tulbure, glodoasă, grea de răzbătut, vajnică, zgomotoasă și repede trecătoare”, cel de al doilea: „Viața orientată după un ideal este ca izvorul nesecat: curat, limpede, gustos, răcoritor, înviorător, căutat de toți, bogat și pururi fără de sfârșit”.

Vavila Popovici – Raleigh, NC