Cuvânt și iubire

Victime din Cupca ale marşului de la Fântâna Albă – din cartea „Viaţa trece, amintirile rămân” de Magdalina Morar, Storojineţ, 2006, ediţie îngrijită de Eleonora Schipor

După „alegerile libere” din iarna anului 1941 bucovinenii s-au convins că sub ocupaţia sovietică nu mai era chip de trăit. Oamenii dacă se întâlneau undeva pe drum, luând capăt de vorbă, nu se mai întrebau de sănătate, ci vroiau să afle unul de la altul cine a mai fost arestat, cine a mai fost împuşcat şi pe cine îl mai păştea primejdia întemniţării. De frica bolşevcilor, unii oameni parcă îşi pierduseră graiul. Vorbeau prin semne şi tăceau ca la priveghi, căci orice glumă putea fi naiba ştie cum răstălmăcită. Agenţii secreţi recrutaţi din rândurile sărăcimii mişunau pretutindeni. Ei picau sositori la clăci, la şezători, la poarta bisericii, oriunde s-ar fi adunat doi-trei gospodari, ca să poată trage cu urechea şi să-şi ticluiască apoi denunţurile.

Frica de ruşi domnea şi în casa noastră. Moşul, Gheorghe Morar, născut în 1864, şi moşica Ana, născută în 1869, umblau cu lacăt la gură, căci nu vroiau ca la adânci bătrâneţe să fie aruncaţi după gratii. Dar noaptea, înainte de culcare, după ce suflau lampa, bunicii, cât şi mama mea, Maria, mă îndemnau ca să mă rog la Dumnezeu să se întoarcă românii. Şi mă rugam în fiecare seară, iar dimineaţa mă tot uitam înspre drumul mare, crezând ca iată-iată înspre sat se vor slobizi coloane de bravi ostaşi români. Cu venirea românilor mă amăgeam în fiecare zi. Coloanele lor aşa şi nu se iveau de după crestele dealurilor. La 1 aprilie 1941, am văzut, totuşi, drumul ce trecea prin satul nostru inundat de oameni. Înspre Adâncata (Hliboca de azi) curgeau amândouă Pătrăuţurile, Igeştii, Crasna, Ciudeiul, Budineţul, Cireşul, Crăsnişoarele, cea Veche şi cea Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvidenii, precum şi sate de mai departe, de sub creierii munţilor. Bătrâni cu plete albe păşeau îngânduraţi, alături de bărbaţi tineri şi feciori voinici şi drepţi ca brazii. Femeile, îmbrăcate în sumane sau în cojoace, aveau pe umeri câte o trăistuţă cu merinde, iar de mâini îşi ţineau copilaşii sau nepoţii. Unele femei îşi alăptau pruncii din mers. Din ogrăzi ieşeau grupuri de cupceni şi se alăturau coloanei care se lungea, se îngroşa, de parcă toată Bucovina subjugată ieşise la drumul ce avea să devină a patimilor. Noi nu înţelegeam încă ce se întâmplase. Mama şi bunica îşi făceau semnul crucii, iar moşul, cu coatele sprijinite pe gard, urmărea în tăcere coloana ce începea să dispară după o cotitură a drumului.

Dar îndată mare veste că românii din Bucovina nu mai vroiau să trăiască sub stăpânire sovietică, că ei mergeau la Adâncata ca să li se aprobe cererile privind plecarea lor definitivă în România, a făcut ocolul satului.

Şi satul a început să fiarbă: unii nu se îndurau să-şi lase avutul agonisit prin sudoarea frunţilor, alţii se codeau, alţii îşi pregăteau merinde de drum, iar alţii îl cătau pe Lazăr Furnică, un tânăr cu câteva clase făcute la Liceul „Regele Ferdinand” din Storojineţ, ca să le scrie grabnic cererile şi să ajungă din urmă coloana ce se îndrepta spre Adâncata.

Spuneau unii din acei ce au fost la 1 aprilie 1941, la Adâncata că un şef mare văzând atâta popor adunat în centrul raional ar fi întrebat:

– Ce doriţi, oameni buni ? Şi încotro v-aţi pornit, de v-aţi luat şi merinde cu voi?

– Noi mergem în România, în ţara noastră, la fraţii noştri, că aici nu-i chip de trăit, i-ar fi răspuns cineva din mulţime. Semnaţi-ne cererile, cum le-aţi semnat germanilor şi polonilor. Dacă nu ne daţi drumul, noi trecem graniţa!

Acest şef din raion s-a urcat pe o masă şi a început să-i ameninţe:

– Duceţi-vă acasă, vedeţi-vă de treburi, c-om da ordin să fiţi arestaţi. Mulţimea s-a înfierbântat. Şi oamenii strigau:

– Mincinoşilor, ziceţi că ne-aţi adus libertate, dar acum vedem noi cât costă „libertatea” voastră. Noi ne ducem la graniţă. Arme nu avem şi să nu vă luaţi din urma noastră!…

Revoltată, mulţimea a ieşit din Hliboca şi, prin Petriceanca, s-a îndreptat spre Suceveni. Cei care au putut, au intrat în biserică, să ceară binecuvântarea preotului. Dar imediat au venit acolo grăniceri călări, care s-au dat deoparte şi aşteptau. A sosit generalul Eriomenko, care s-a urcat pe-o rădăcină şi a strigat:

– Împrăştiaţi-vă pe la casele voastre şi creşteţi-vă copilaşii că n-o să ajungeţi unde v-aţi pornit!

Şi preotul din Suceveni, Ivaniuc, tot i-a rugat să nu meargă la graniţă, dar oamenii erau atât de îndârjiţi, încât nici nu mai vroiau să audă ce li se spune. Le era dor de libertate, de neamul lor, de ţara pe care sovieticii o ciuntiseră.

Cupcenii noştri, tineri şi bătrâni, au pornit şi ei cu norodul spre graniţă. Oamenii mergeau pe drum, iar grănicerii călări prin şanţuri. Grănicerii nu intrau în vorbă cu oamenii, nu-i ameninţau, atât doar că unul l-a lovit cu sabia peste mână pe un ţăran din fruntea coloanei care ducea crucea luată din biserica din Suceveni.

Când miile de români de pe Valea Siretului au ajuns la Varniţa (aşa se numea cornul pădurii dinspre Fântâna Albă) şi când până la graniţă mai erau doar 3-4 kilometrii au tras câteva focuri în aer. Nimeni nu credea că o să fie împuşcată atâta lume, de aceea coloana nu s-a oprit. Deodată, însă, au început să ţăcănească mitralierele. Cădeau românaşii ca snopii de secară.

După masacrul de la graniţă, oamenii dormeau prin stoguri de fân de teamă să nu fi ridicaţi. Cei care n-au ajuns în satele lor, erau haituiţi prin păduri, împuşcaţi şi îngropaţi unde se nimerea. În satul Cupca au intrat nişte soldaţi cu ochii mici, urâţi şi negri la suflet. Intrau în capeliţe şi spărgeau icoanele cu baionetele. Cred că erau strănepoţii tătarilor de altădată. De partea acestora s-au dat şi cozile de topor. Umblau de la casă la casă, se urcau prin poduri, scotoceau prin tot locul, ca să pună mâna pe cei care se ascundeau, ferindu-se de ochii autorităţilor. Pe cei care îi arestau, îi dezbrăcau şi-i purtau prin sat ca pe nişte vite.

Oamenii care mai ieşeau din păduri, intrau în curţile gospodarilor şi cereau furci, hârleţe, ca să spună celor ce-i hăituiau că n-au fost la graniţă, ci veneau de undeva de la lucru. Toată primăvara anului 1941 n-au contenit prin satele noastre împuşcăturile. Jalea şi groaza au umplut casele românilor, căci începuse nimicirea noastră ca neam, dezrădăcinarea noastră de pe moşia strămoşească.

* * *

Alte informaţii despre ce fel de oameni au avut curajul să înfrunte moartea, luate din cartea „Fântâna Albă, o mărturie de sânge” de Vasile Ilica, Oradea, 1999, Imprimeria de Vest.

Preot Simion Ivaniuc a vrut să plece în Germania când a văzut ce se întâmplă după ocupaţie. A venit o delegaţie de enoriaşi: „Sfinţia-Ta pleci! D-voastră scăpaţi doi oameni, dar pe noi în seama cui ne lăsaţi? Ce ne facem noi sub stăpânire duşmană fără preot şi fără biserică? Noi unde să ne ducem şi încotro s-o apucăm? Un gospodar mai în vârstă îmi spune cu lacrimi în ochi, dar cu toată blândeţea:

– Părinte, în Evanghelia de la Ioan Mântuitorul nostru spune limpede: Eu sunt păstorul cel bun care sufletul său şi-l pune pentru turma sa. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu.

– Nu ne părăsi, părinte, că faci păcate grele!”. S-a rugat şi a simţit ceva deosebit şi a rămas. Ca mulţumire, un an casa i-a fost păzită ziua de 6 pers, iar noaptea de 12 pers. La slujbe pomenea pe Ştefan cel Mare şi Alexandru cel Bun, ca fiind ctitori de biserici şi mănăstiri din Bucovina. Pomenea pe Patriarhul Miron, pe Mitropolitul Tit şi pe Regele Mihai. Credincioşii plângeau şi spuneau: „Dacă pomeneşte pe Patriarh, pe Mitropolit şi pe regii noştri, asta înseamnă că România nu ne-a uitat şi va veni înapoi”.

Veronica Amariei, cea care a vorbit cu Generalul Jukow:

„- Dle General, eu îs femeie şi nu mă bag în treaba bărbaţilor, dar pe mine mă doare că ne-aţi luat credinţa.

– Adică cum v-am luat credinţa? întreabă generalul.

– Iată cum – aţi pus pe biserică un bir de 3.500 de ruble, iar preotului (n.n. Preotul Simeon Ivaniuc) i-aţi luat tot pământul parohiei, i-aţi golit podul de grâne şi i-aţi mai pus un bir de 10.000 de ruble. El şi-a vândut 5 vite mari şi acareturi şi tot nu-i ajung să plătească impozitul, dar la anul ce va vinde?

– Dar de ce îţi pasă aşa de mult de preot?

– Iaca, că îmi pasă, că dacă el nu poate plăti impozitul, o să ne închideţi biserica, iar noi l-am oprit pe preot să nu plece în Germania unde a avut aprobare, ci să rămână cu noi, iar noi fără biserică şi fără credinţă nu rămânem ci o să plecăm de aici chiar dacă ne omorâţi, că altă ieşire nu avem. Şi apoi nu înţelegem de ce îl prigoniţi pe preot şi-l purtaţi mereu pe la Raion, că dacă îl prigoniţi pe el înseamnă că prigoniţi biserica şi ne prigoniţi pe noi. Apoi în casa parohială primăria vrea să facă club, iar noi nu putem îngădui una ca asta, pentru că noi am construit casa respectivă pentru preot şi nu pentru club.

De asemenea ne daţi tot felul de ordine ca în duminici şi sărbători să ieşim cu animalele la lucru, iar învăţătorii voştri spun copiilor să sărbătorească sâmbăta, iar Duminica să vină la şcoală ca evreii, şi-i învaţă că nu este Dumnezeu şi alte multe care nu sunt în folosul lor. Acestea sunt pricinile pentru care căutăm altă ţară în care să putem trăi liberi şi să trăi creştineşte aşa cum am fost obişnuiţi din moşi strămoşi. Că aici nici să ne rugăm nu putem.”

Pentru a scăpa de ocupaţie s-a hotărât să se postească negru în fiecare vineri. La animale se dădea doar apă. Întrebat de un nacealnic de ce, Ion Mihailovici a răspuns: „Postim şi noi şi animalele ca să scăpăm de robia voastră, pentru că ne chinuiţi ca pe nişte robi”.

În cadrul alegerilor care se falsificau, s-a mers cu urnele la oameni acasă. Domnica Martiniuc, de 80 de ani, a scris cu cărbunele, în văzul comuniştilor, numele Regelui pe buletinul de vot. Zamfira Amariei, de 76 ani, a vrut să arunce urna cu voturi în cuptor când i s-a spus că nu sunt trecuţi Regele şi Generalul Antonescu la candidaţi, ci Generalul Jukov şi Hruşevschi.

La Hliboca s-a strigat către ofiţerii NKVD: „Noi nu v-am chemat aici şi nici nu v-am votat la alegerile voastre, acestea sunt pământurile noastre lăsate moştenire de Marele Ştefan, aşa că ori plecaţi, ori lăsaţi-ne să plecăm noi peste graniţă şi să vă lăsăm gospodăriile noastre cu vite cu tot! Noi vrem Patria noastră românească şi biserica noastră strămoşească de care voi vă bateţi joc! Noi nu putem schimba libertatea noastră de jugul vostru de oţel!”

Ţăranul Vasile Timeş din Cupca a rostit următoarea rugăciune, la Suceveni:

„Doamne Dumnezeul nostru, fiinţă prea înaltă, nefăcută, neînchipuită, fără de început şi fără de sfârşit, Tu ce ai zis şi ai făcut toată făptura şi dai viaţă zidirilor Tale, iar prin a cărnii puteri se mişcă libere toate vietăţile de pe pământ şi le hrăneşti până în crăpăturile pietrelor; nu întoarce faţa Ta de la noi păcătoşii, ci ridică sabia mâniei Tale de peste noi şi ne mântuieşte, că Tu ne-ai zidit şi numai Tu ne poţi mântui. Ascultă, Atotputernice, lacrimile noastre şi ne ajută să scăpăm de stăpânirea păgână care ne chinuieşte şi ne distruge Biserica Ta. Nădejdea noastră este Tatăl, scăparea noastră este Fiul, acoperământul nostru este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, mărire Ţie. Amin!”

Primul a murit Ilie Scorabeţ, cel care ţinea prima cruce. Apoi cei de lângă el: Ioan Frătăuceanu, cel care a strigat: „Oameni buni, nu scoateţi sabia, că cine scoate sabia de sabie va pieri”, Mihai Ţugui,

Ilie Mihailovici, cel care a purtat a treia cruce, Constantin Sucevean şi Gheorghe Sidoreac, care purtau cruce în faţă.

Un martor povesteşte: „În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prabuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: «Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!»”.

Ecaterina Suceveanu, o tărancă din partea locului, în vârstă de 67 de ani, îşi aminteşte de vărul ei, Constantin, şi de sute de alţi români care au fost împuşcaţi fără milă în locul acela: “Vărul meu a fost printre primii care au fost seceraţi. A fost împuşcat în cap, când încerca să acopere cu trupul lui un băiat din sat”. Băiatul a fost unul dintre puţinii supravieţuitori care s-au întors în sat, în noaptea aceea. “Ne-a adus căciula lui Constantin. Am găsit înăuntru o bucată de os din craniul lui, plină de sânge, şi am pus-o într-un borcan. O ţinem şi acum, sunt moaştele familiei noastre”.

Nu s-a făcut o listă a celor morţi la Fântâna Albă sau a celor care au suferit în urma evenimentelor de aici. Mai jos sunt doar câteva nume de persoane care au murit în timpul masacrului.

Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe şi Cosma Opaiţ, Gheorghe, Vasile şi Cosma Tovarniţchi, Nicolae Corduban.

Din Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Ţugui, Arcadie Plevan.

Din Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile şi Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.

Din Suceveni: Dragoş Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăştean, Gheorghe Sidoreac.

Din Iordăneşti: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiţ a lui Mihai, Constantin Molnar.

Din Pătrăuţii de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ştefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.

Din Pătrăuţii de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moţoc.

Numele celor condamnaţi oficial pentru 1 aprilie, alţii decât cei care au fost omorâţi în zilele următoare sau au murit în anchetă:

Vasile Grijincu, condamnat la moarte, + 4 iulie 1942. Soţia, Veronica, cu 8 copii deportaţi în Kazastan.

Ilie Vasca – întors din lagăr în 1961

Vasile Grijincu, 10 ani muncă silnică, a murit în lagăr.

Nicolae Pogoja, 10 ani, mort în lagăr.

Vasile Onifriciuc, 10 ani, mort în lagăr.

Ilie Dâca, 10 ani, mort în lagăr.

Nicolae Motrescu, 10 ani, mort în lagăr.

Teodor Dâca, 10 ani, întors în 1961.

Simion Pojaga, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Ioan Boiciuc, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Teodor Comariţă, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Gheorghe Pojaga, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Ilie Ciucureanu, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Gheorghe Popescu, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Constantin Coroamă, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Ioan Popescu, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Orest Dugan, condamnat la 8 ani, întors în 1961.

Petru Schipor, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Petru Pojaga, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Vasile Zmoşu, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Teodor Clingher, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Cosma Crăsneanu, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Ca represalii, pe 13 iunie 1941 au fost deportate 13.000 de familii, doar circa 10 % întorcându-se înapoi. Pe 22 iunie 1941 a intrat România în război împotriva URSS.

Ilie Vasca din Pătrăuţi a spus odată, în româneşte, în lagăr: „Românul n-a stat în genunchi niciodată decât în faţa lui Dumnezeu”.

Nicolae Ienache, deportat în 1940 în Siberia, evadat, mărturiseşte în 1942, după intrarea armatei române în război şi recucerirea teritoriilor ocupate: „Când mă văd în ţara mea, aşa-mi vine să-mi fac cruce cu amândouă mâinile şi să fac un pas şi să sărut pământul şi apoi alt pas şi iar să sărut pământul şi apoi alt pas şi iar să sărut pământul şi tot aşa mereu până ce voi ajunge acasă. Atâta de puţin vrednic mă simt înaintea lui Dumnezeu că m-a scăpat de satana şi de iad”.

Pe 29 august 1942 preotul Ştefan Ştefanovici, protopop de Storojineţ, şi I. Vatamanu din Suceveni au organizat un parastas la Fântâna Albă la care au venit 30.000 de oameni din satele bucovinene. Drumul de la Fântâna Albă la Suceveni, pe care se căraseră cei răniţi şi morţi spre Cernăuţi şi spre alte gropi comune, a fost sfinţit cu agheasmă. S-a pus o troiţă, sculptată de Tănase Bălan, şi s-a hotărât construirea unei biserici acolo.

(Victime din Cupca ale marşului de la Fântâna Albă – din cartea „Viaţa trece, amintirile rămân” de Magdalina Morar, Storojineţ, 2006, ediţie îngrijită de Eleonora Schipor)

Foto: Basarabia – Bucovina Info

Fotografii: Cristina Nichitus Roncea

Ultimatumul din 26-28 iunie 1940 a permis ca unităţile militare ale Armatei Roşii şi ale N.K.V.D. să ocupe, prin agresiune, Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Grănicerii sovietici au fost incapabili să oprească exodul celor care au abandonat agoniseala de-o viaţă, încercând să treacă noua graniţă, pentru a ajunge în România. Potrivit rapoartelor întocmite de patrulele grănicierilor sovietici, în primele zile ale lui iulie 1940, au trecut graniţa 471 de persoane din localităţile Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ. Documentele oficiale sovietice mai menţionează că pe parcursul unui an de ocupaţie, peste 7.000 de oameni s-au refugiat clandestin în România. „Prin obiectivul urmărit – trecerea în masă peste linia arbitrară de demarcaţie care separa Bucovina – (evenimentele) reprezintă un refuz global al regimului sovietic şi a consecinţelor teritoriale ale ultimatumului stalinist.”[1] În urma situaţiei create, autorităţile sovietice au întocmit liste cu cei care aveau rude în România, i-au declarat „trădători de ţară”, deportându-i la muncă forţată în Siberia şi Kazahstan. Listele Unităţii 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 aproximativ 1.085 de persoane, alte liste includeau un număr de 1.294 de persoane, la 7 decembrie 1940. „Întreaga mişcare, care s-a bazat, iniţial, pe promisiunea autorităţilor de ocupaţie că se va acorda libera trecere în Regat, a avut un caracter pro-românesc nedisimulat, cu toate că a antrenat şi persoane de altă naţionalitate.” [2]

Masacrul de la Fântâna Albă

N.K.V.D.-ul lansase zvonuri conform cărora grănicerii sovietici ar fi permis multor români să treacă graniţa în România. Drept rezultat, un grup de peste 3000 de persoane din mai multe sate de pe valea Siretului a format o coloană paşnică, care se îndrepta spre graniţa sovieto-română. Purtau cu ei un steag alb cu însemne religioase – icoane, prapuri şi cruci din cetină. Românii se aflau la doar 3 kilometri de graniţă. Militarii sovietici au deschis focul, mitraliind fără cruţare. După masacru, răniţii au fost legaţi de cai şi târâţi până la locul unde, dinainte, au fost săpate cinci gropi commune. Conform unor documente scrise la acea vreme, unii dintre ei au fost îngropaţi de vii. Bătrâni, femei, copii, soldaţii sovietici nu au ţinut cont, toţi au fost aruncaţi în gropile comune. Timp de două zile, spuneau localnicii, s-ar fi auzit gemete dinspre gropi. Numărul total al victimelor nu este cunoscut, din păcate. Nu exista pînă la ora actuală o analiză exactă şi pertinentă a Masacrului de la Fântâna Albă. Izvoarele vorbite ale zonei susţin că numărul morţilor ar trece de 2.000. „În legătură cu numărul de morţi, sursele documentare de la KGB vorbesc doar de 20 de morţi, ceea ce este departe de realitate”.[3] Numărul morţilor a fost exagerat de către unii, la 7 sau chiar 15.000. Tot referitor la numărul celor ucişi „… Într-un document al Serviciului Special de Informaţii, depistat de mine la Arhivelor Naţionale din Bucureşti sunt menţionaţi 200 de morţi şi 500 de răniţi. La aceştia trebuie adăugate sutele de persoane care au fost condamnate şi deportate în urma evenimentelor menţionate.[4] […] Trebuie remarcat că nu este singurul masacru comis de bolşevici împotriva celor care doreau să treacă în ţară. La Lunca, pe malul Prutului, la 6 februarie 1941 au fost seceraţi cu mitralierele sute de români, dar această acţiune (trădată în cele din urmă) a avut un alt caracter, fiind organizată în secret.”[5] O tentativă de trecere a graniţei s-a petrecut şi în noaptea de 6 februarie 1941, când 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa au fost surprinşi de rafalele de mitraliere ale militarilor sovietici, prilej cu care trei sferturi dintre ei, printre care şi organizatorii N. Merticar, N. Nica şi N. Isac au fost măcelăriţi. Doar 57 de oameni au reuşit să treacă în România. 44 dintre ei au fost arestaţi sub acuzaţia de a fi participat la o „contrarevoluţie”. După două luni de detenţie şi tortură 12 persoane au fost condamnate la moarte, iar restul, la 10 ani de muncă forţată şi pierderea drepturilor civile pentru 5 ani, rudele luând calea deportării în Siberia. În noaptea de 12 spre 13 iunie, trupele sovietice au ridicat peste 13.000 de români, care au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan.

Două comentarii, unul aparţinând chiar unui supravieţuitor al masacrului.I

„S-a adunat lumea, a văzut că îi păcăleală cu plecarea în România, revin acum la cealaltă problemă. A început populaţia să meargă şi să îi întrebe:

– Bine, dar ne-aţi promis că o să mergem, aţi completat acte?

– S-o dus la Cernăuţi actele, mergeţi la Cernăuţi. La Cernăuţi nu mai erau birouri, că birourile s-o desfiinţat. Au început oamenii să meargă pe la raion, pe la plase cum era înainte, era deja organizare în raion, pe la conducere, pe la comandamente. S-o dus lumea la raion:

– Păi noi ne-am înscris să mergem în România, când ne daţi drumul, ce faceţi, aţi spus ca ne daţi drumul, aşa o fost vorba?

– Da, da, o să mergeţi, să mai telefonăm la superiorii noştri să cerem aprobare şi-o să vă dăm drumul. Zicea că să se adune lumea, o dat de înţeles că atunci când sunt mai mulţi o să ne dea drumul în România. Şi, s-o adunat lumea din mai multe comune din zona noastră, din 15 comune, s-o adunat la raion, în mijlocul comunei. Era un teren aşa de frumos, cu o cruce în mijlocul islazului. S-o adunat acolo multă populaţie. În prima zi n-o dat drumul. A doua zi o venit şi mai mulţi. Asta era la sfârşitul lunii martie în anul 1941, 30 şi 31 martie. A fost prima zi, adunarea aia, 30 martie, a doua zi a fost 31 martie, a treia zi a fost 1 aprilie. Parcă a fost ghinion, ştiţi cum îi păcăleala de 1 aprilie, apăi aia chiar că o fost păcăleală, care o costat sute de vieţi. Ne-am adunat multă populaţie acolo şi se cerea să se dea drumul să se meargă paşnic în România. Comandantul de acolo:

– O să vă dăm drumul. Ei în timpul ăsta întăreau graniţa, trimiteau trupe. Or trimis unităţi acolo, om lângă om, dar camunflaţi în gropi individuale, prin pădure, cu grăniceri călare şi cu câini, cu armament şi cu muniţie. Aşteptau să se deplaseze lumea acolo. Şi lumea ce-o zis: Dacă n-o venit aprobare, o să vină ea, să mergem.

– N-aveţi decât, ziceau ei indiferenţi. Domle s-o luat lumea într-o după amiază pe la ora patru, să meargă în România. O scos din biserică o cruce şi un steag. O pus un steag alb, adică paşnic, fără nici un fel de violenţă şi un steag tricolor. Domle noi mergem, ăsta e drapelul sub care ne-am născut, sub care am trăit şi la care noi mergem. Asta-i ţara unde noi vrem să murim, România. Drapelul alb însemna pace şi fără violenţă. În felul ăsta s-a pornit coloana spre graniţă. Graniţa era la o distanţă de vreo 10 kilometri din locul în care s-a adunat lumea. Eram şi eu şi tatăl meu acolo. Am plecat şi noi. Am stat şi primele două zile şi a treia zi, şi de-acolo cu trăistuţa de mâncare, am luat acolo să avem nişte turte făcute din cartofi şi cu o ţâră de făină de secară, asta era principala mâncare cât or stat ei acolo. Şi-am plecat spre frontieră. Domle, noi acolo eram o parte mare de populaţie, dar cât am mai parcurs cei 10 km spre frontieră, o mai venit şi din partea cealaltă a judeţului, din sud, de prin comunele: Iordăneşti, Pătrăuţi, Suciuveni, multe comune, Iceşti.

Din partea de sus a judeţului or venit alte coloane şi ne-am întâlnit la podul din comuna Suciuveni. Până-acolo era şoseaua care mergea spre graniţă. Am ajuns la râul Siret, era un pod peste Siret, pe stânga şi pe dreapta era o luncă şi în lunca aceea s-o adunat lumea de ordinul miilor. Mergeam pe jos. Acolo o spus oamenii mai în etate că să nu fim prea mulţi pe pod, că îi pericol să se prăbuşească. Podul era de lemn. Şi am trecut în grupuri, am aşteptat cam o oră să treacă toată coloana şi când am fost pe partea dreaptă a cursului Siretului, în luncă, lumea s-a adunat iară şi s-o încolonat, am mai mers vreo jumătate de km şi am intrat în pădure. De-acolo era pădure până la graniţă, era o zonă împădurită, câţiva km, că am zis că mergem prin pădure, că îi mai linişte. Dar ei erau peste tot, în toate punctele de frontieră, pe toate drumurile care mergeau spre frontieră. Domle, ne-am dus aşa prin pădure, mai vreo câţiva km. Între timp, îmi amintesc că ne-o ajuns un pluton de călăreţi. Încă nu eram ajunşi la podul de peste Siret. Şoseaua pe care mergeam noi, şosea de ţară, pietruită, era aşa de plină de lume că plutonul de călăreţi n-o putut să treacă că n-o avut loc. O sărit de pe cal când o ajuns coloana, o trecut şanţul, şi-o mers pe marginea câmpului, pe marginea hotarului. O dat pinteni la cai, de mergeau caii galop, şi ne-o depăşit. Am observat a aveau automatele la ei, iar unii dintre ei aveau şi săbii. Acuma nu toţi, dar ştiu că ăla care era în faţă, o scos sabia şi o dat în ăia trei care aveau steagul tricolor şi celălalt steag alb. La rănit pe un tânăr. O scos o fată baticul alb de pe cap, cu care era îmbrobodită, şi l-o înfăşurat. Am mers mai departe. Am trecut prin pădure, eram aproape de frontieră, dar or găsit un teren extraordinar, pe care l-au organizat ca să sacrifice populaţia. O folosit terenul, era pe drumul pe care mergeam noi, undeva în faţă era pădurea defrişată, cam un km de pădure cum o tăiat. O rămas nişte tufe, rădăcini, corciuri, dar copacii nu erau. O porţiune de vreun kilometru, înainte de a ajunge la graniţă. Da numai pe o singură parte, pe partea stângă. Asta era întâmplător. Dar ei au folosit defrişarea aceasta, ca să poată să ne atace mai bine. Când am ieşit din pădure în locul acela unde pădurea era defrişată pe partea stângă, ei erau postaţi pe partea dreaptă. Era şanţ pe marginea drumului de pădure, iar ei erau dincolo de şanţ la rădăcinile copacilor, în gropi individuale acoperite cu frunze deasupra, cu crengi, nu vedeai nimic absolut, dar era om lângă om cu mitraliera pusă în direcţia spre şosea.

Ne aşteptau. Când am ajuns în porţiunea aceea unde era defrişată pădurea, deodată văd că apare din pădure un călăreţ, un ofiţer bineînţeles, la o distanţă de vreo câţiva zeci de metri, face cu un drapel mic un semn. Asta-i somaţia. Noi n-am auzit, că nu eram chiar în faţă, a făcut somaţia:

– Stai! o dată, a doua oară şi când o tras a treia oară cu steagul, am auzit rafală de mitralieră din pădure. Atunci mi-am dat seama că sunt la câţiva metri de noi, în linie de tragere. A început rafală de mitralieră, da era nu numa o gură de mitralieră, erau zeci, pe toată lungimea aia câte era coloana de lungă. Erau înşiraţi pe partea dreaptă a şoselei în pădure, camunflaţi. Nu pot să-mi dau seama, din câte vorbeam pe urmă, ne mai întâlneam, unii ziceau că prima rafală ar fi fost focuri de instrucţie, adică erau cartuşe oarbe. A început un infern, trăgeau toate zecile de mitraliere câte erau acolo în noi. A început lumea sa fugă de gura puştii. Dacă te-ai uitat aşa ai văzut foc la ţeavă, numa, atâta ai văzut, n-ai văzut soldat, n-ai văzut nimica, numa, ai văzut gura ţevii acolo şi flacără cum iasă când trăgeau mitralierele. Am început să fug de gura mitralierelor pe partea stângă, deci exact unde era pădurea defrişată, a fost ales locul foarte bine unde să ne aştepte. Am auzit ţipete. Vai, ioi!, îl vedeai cum unu cade în faţă, în stânga, în dreapta, cum cad jos, unul ţipă, altul se dă peste cap şi toată populaţia fuge în partea stângă, cât putea fugi de gura mitralierelor. Dar vedeai pe altul jos, cum îi ţâşneşte sângele. Cum ţâşneşte din gâtul găinii când o tai aşa ţâşnea sângele. Asta am văzut eu cu ochii mei, călcai peste el şi fugeai cât puteai mai tare că se trăgea din spate. Nu îmi dau seama cum am reuşit.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, aveam o cărticică de rugăciuni în buzunar pe care mi-o pus-o mama, pe care o citeam şi la şcoală. Şi toate rugăciunile astea, pe toate le ştiam pe de rost, dar atunci când fugeam nu spuneam rugăciuni că nu mai aveam timp, numai mă gândeam: Doamne Dumnezeule, scapă-mă Doamne cu viaţă, salvează-mi viaţa! Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-o ascultat rugăciunea şi mi-o salvat viaţa şi-am scăpat de gura mitralierelor. Au căzut sute de oameni în stânga şi-n dreapta mea, în faţă şi-n urma mea. Am ajuns la un moment dat la un pârâu acolo şi mulţi erau opriţi de apă, era primăvară, se topeau zăpezile, apele erau mari. Era pârâul destul de mare, să fi fost vreo trei metri lăţime la suprafaţă. Cât de adânc a fost nu ştiu, unii îndoiau copăcele mai subţiri ca să poată să treacă, alţii stăteau acolo, alţii se agitau, se băgau în apă unul pe altul şi îi trăgeau după aia pe ceilalţi. Eu am văzut atuncea că de frică omul are o forţă extraordinară de nu vă puteţi închipui. Când am ajuns acolo şi eu, şi tata şi când am văzut pârâul acela şi am văzut că unii stăteau, alţii săreau, alţii treceau, aşa ne-am făcut un vânt de să fi fost de încă un metru de lat îl săream pe partea cealaltă şi fugi mai departe. Nu mai aveai timp să te uiţi în urmă. Numa auzeai că mitraliera trage, şi fugi şi fugi, şi dăi, şi-am fugit aşa prin pădure, mult, în orice caz, vreo doi, trei kilometri am fugit prin pădure. Am aşteptat cu sete să ajungem în faţă, la vreo doi km după ce-am ieşit din defrişarea aia din pădure, a ţinut vreo doi km ca lungime. Dar aşa aşteptam, să ajung, să trăiesc, să mai fiu în viaţă până ajung în pădure. Când am ajuns deja iară între copaci îmi părea că m-am născut a doua oară pe lume ştiam că mai am totuşi o speranţă că nu trage direct în mine, poate mai dă într-un copac şi sunt salvat.

Am mers noi aşa până s-o făcut aproape seară. Acuma se-ngâna ziua cu noaptea. Am ajuns iar la Siret, dar prin pădure, dar eram cine ştie la câţi km de pod, la vale de pod, deci în aval. Nu se putea trece, era sloi de gheaţă, apa mare cum se topeau zăpezile. Căutam un vad undeva, unde se putea trece prin apă, numai să trecem. Era frig, rece, era şi gheaţă dar ne era indiferent. Am mers noi pe malul râului vreo câteva sute de metri şi-am ajuns la o trecătoare unde era aşa o cărare prin pădure, pe unde mai treceau localnici, pădurari şi la trecătoarea aia era şi un cetăţean cu o barcă. Barcagiul ăla făcea trecerea asta de pe un mal pe altul. Barca putea să ţină vreo cinci, şase persoane în ea. Da ce, când fugarii au ajuns acolo, care mai de care să se suie în barcă. Omul a început să ţipe:

– Oameni buni nu vă urcaţi că mă împuşcă pe mine, că el a ştiut ce urmează şi-l ia şi pe dânsul că de ce i-o trecut pe oameni. Nu s-o mai ţinut cont. Stai deoparte că noi luăm forţat barca, dacă vine te vede că eşti deoparte. N-o mai avut omul ce face pentru că era multă lume, o năvălit lumea, s-or urcat vreo zece, o început barca să se scufunde. Atunci oamenii or spus: mergem mai puţini, atât cât rezistă barca, să nu se scufunde că ne îneacă aicea. Şi-o început să treacă grupul ăla în care eram şi eu, câteva zeci de persoane, atât cât rezista barca. Şi cum o trecut lumea pe partea cealaltă, or început să se răsfire, că de cealaltă parte a Siretului nu era pădure. Şi-atuncea or strigat oamenii:

– Răsfiraţi-vă cât puteţi că dacă staţi grămadă, nu ştim de unde apare. Şi numai după ce am trecut pe partea cealaltă vedem pe un deal, era acolo aşa o casă mare, a pădurarilor sau pentru muncitori. Vedem că de-acolo apar vreo trei călăreţi şi când ne-or văzut pe noi că ieşim din pădure la vadul ăla pe teren liber, or dat pinteni la cai şi direct spre noi s-or îndreptat şi-or început să mitralieze pe măsură ce se apropiau. Dar ei n-or trecut prin apă că erau pe marginea dreaptă a râului Siret. Care-o putut să treacă, s-o depărtat, s-o băgat prin tufişuri, prin corciuri, aşa cum o putut şi cum o putut. Tata a strigat:

– Depărtaţi-vă, răsfiraţi-vă, să nu fiţi grămadă, că omoară mai mulţi odată când trag cu mitraliera. Ne-m răsfirat noi şi ne-o prins întunericul. Noi, eu şi tata, reuşiserăm să trecem. După ce ne-o prins întunericul, iară, nu ştiai ce să faci, că dacă apar din nou de undeva de pe câmp, că poate sunt acolo ascunşi pe undeva. Şi mergeam târâş pe coate şi pe genunchi. Şi deşi încă nu făcusem armata, m-am târât pe coate şi pe genunchi kilometri întregi, până am ajuns la un moment dat la calea ferată. Ne temeam că acolo, că era aşa mai sus, o ridicătură, să nu ne aştepte. Şi în şoaptă vorbeam şi a început unul câte unul să treacă.

– Aveţi grijă să nu atingeţi sârmele, că mai demult la calea ferată era o legătură de sârmă între gări şi ei o manevrau. Că în momentul când ai atins cu mâna sau cu piciorul sârma aia, se făcea zgomot şi se ştia la gară că cineva a atins sârma pe parcurs. Ne feream şi am trecut încet, încet, pe partea cealaltă. Iară când am trecut şi de aia şi am văzut că nu ne aşteaptă nimeni cu mitraliera, cum ne-o aşteptat în pădure, am zis:

– No, scapă şi de aicea şi situaţia-i salvată. M-am dus aşa târâş pe coate şi pe genunchi, până am ajuns, în zori, mai era încă întuneric, acasă, în satul meu natal de unde am plecat. Ne-a întors acasă, unde era să mai mergi, deşi am fost numai la un kilometru de graniţă când ne-au atacat. Se vedea pichetul grănicerilor români cu steagul tricolor în vârful clădirii.” [6]

„Din zonele mai îndepărtate, Văşcăuţi, Zastavna, Noua-Suliţă, Sadagura şi Cernăuţi-rurală, 628 de persoane au trecut graniţa pentru a se refugia în România. În primul an de ocupaţie sovietică, estimările dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiaţi în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare. Autorităţile sovietice au reacţionat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea graniţelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude şi în România şi declarându-le trădători de ţară şi deportându-le la muncă forţată. Listele unităţii 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 1.085 de persoane. Listele altor localităţi includeau numele a peste 1.294 de persoane (la 7 decembrie 1940). Din acest moment au început să fie considerate trădătoare de ţară chiar şi persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenţii să fugă în România. La începutul anului 1941, N.K.V.D. a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniţei în România. Pe 1 aprilie 1941 s-au adunat cateva mii de români ce proveneau din comunele Iceşti, Carapciu, Suceveni, Iordăneşti, Pătrăuţii de Jos, Pătrăuţii de Sus şi din satele Cupca şi Dimca, cu intenţia de a trece graniţa sovieto-română şi de a scăpa de ororile bolşevice. În satul Cupca, mulţimea număra peste 3.000 de oameni, unii dintre ei purtând brâuri tricolore. Din biserica din Suceveni s-au luat trei cruci, pe una dintre ele s-a legat un steag alb, tocmai pentru a arăta autorităţilor sovietice intenţiile paşnice. În fruntea coloanei mergeaun om cu steagul tricolor. Din mărturii, reiese că participanţii au cerut încunviinţarea autorităţilor din zonă pentru a trece frontiera, dar acestea erau complet indiferente la rugăminţile lor. Luându-si destinul în propriile mâini, mulţimea s-a îndreaptat spre granita. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici îi aşteptau ascunşi în pădure. Atunci când coloana a apărut s-a dezlănţuit iadul. Militarii sovieticiî au tras în plin cu mitralierele, încontinuu, secerând copii, femei, bătrâni. Cei puţini care au reuşit să fugă au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. Răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind încă în viaţă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Câţiva, „mai norocoşi”, au fost arestaţi de N.K.V.D.-ul din Hliboca (Adâncata) şi, după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc, aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var. După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea dintre 12 şi 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi/sau Kazahstan. Puţini au supravieţuit. Între 1940-1941, din cauza emigrărilor, deportărilor şi asasinatelor, din cei peste 250.000 de români din Oblastul (regiunea) Cernăuţi au mai rămas doar 192.000. S-a afirmat că aceste persecuţii şi masacre au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populaţiei româneşti, plănuit şi executat de regimul sovietic.”[7]

Epilog grotesc
Despre suferinţele evreilor din Moldova cuprinsă între Prut şi Nistru de după 22 iunie 1944 ni se vorbeşte cu o insistenţă obsesiv-ostentativă. Despre umilinţele la care au fost supuşi militarii români în timpul retragerii din Basarabia din 1940, despre masacrele de la Fântâna Albă şi din Lunca Prutului, despre celelalte crime comise împotriva românilor se păstrează tăcere sau, când se vorbeşte, se vorbeşte în şoaptă.
—————————————————————
[1] Afirmaţia aparţine istoricului prof. dr. Mihai Aurelian Căruntu, de la Muzeul de Istorie din Suceava în volumul „Bucovina în al Doilea Război Mondial”
[2] Ibidem
[3] Ibidem
[4] Ibidem
[5] Ibidem
[6]Interviu realizat de Adrian Onică, în 3 septembrie 1999, cu Gheorghe Holovati, născut la 5 iunie 1926, Trestiana, Bucovina de Nord – supravieţuitor al masacrului de la Fântâna Albă
[7] Nicolae Hăucă, Cernăuţi

http://www.art-emis.ro/istorie/922-katynul-romanesc-fantana-alba-1-aprilie-1941.html

Fotografii: Cristina Nichitus Roncea

Către sfîrşit de veac

“Secolele au şi ele vîrsta lor, asemenea unor organisme vii, care se nasc, cresc, îmbătrînesc şi mor. Orice veac, cînd vede întreaga sa viaţă dinainte, începe cu mari promisiuni şi speranţe, cu aspiraţii de expansiune a spiritului, cu entuziasm juvenil. Dimpotrivă, către miezul şi, mai cu seamă către sfîrşitul său, conştiinţele apar mai aşezate, mai lucide, mai trecute bătrîneşte prin varii experienţe şi, deci, mai reflectate. Aş crede că pe mai multe planuri s-ar arăta valabilă o asemenea vedere. N-am avut, însă, prilejul şi nici răgazul să verific acest fapt decît în domeniul creaţiei literare. Voi folosi cîteva ilustrări.

În plină Renaştere, începutul secolului al XVI-lea se vede dominat de veselia colorată a lui Ariosto sau, puţin după aceea, de rîsul pantagruelic şi de exuberanţa verbală a lui Rabelais. Sfîrşeşte, însă, cu reprimarea unor asemenea izbucniri, aşa cum arată, bunăoară, cumpăna sceptică a lui Montaigne şi interiorizata melancolie a lui Tasso. Secolul al XVII-lea începe cu fantezia, adesea cu fantasmagoria barocă, şi se încheie cu ponderea clasică. Dar chiar şi înlăuntrul clasicismului se deosebesc incipientele elanuri generoase ale lui Corneille de matura luciditate analitică a lui Racine, care moare aproape odată cu secolul (1699). Veacul al XVIII-lea debutează cu optimismul ideologic iluminist şi expiră cu grava reticenţă neoclasică (André Chénier) şi mai ales neoumanistă (Goethe din faza sa finiseculară, cu Ifigenia, cu Elegiile romane, cu Hermann şi Dorothea). Secolul al XIX-lea se dezlănţuie la început furtunos cu idealismul romantic şi se consumă în final cu decepţia şi lipsa de iluzie a naturalismului. La noi, în acelaşi secol, apare evidentă deosebirea de fizionomie a vîrstei între generaţia care a pregătit anul 1848 şi criticismul matur al „Junimii”, care anunţă un sfîrşit de veac.

Este interesant de stabilit cînd s-au născut, au debutat şi au sfîrşit cei mai mari scriitori şi poeţi ai lumii, un Dante, un Shakespeare, un Cervantes, un Goethe, un Tolstoi. Toţi se ivesc la cîte un sfîrşit de secol, căruia îi creează sinteza sau summa, anunţînd, totodată, şi aurora secolului următor în care ei pătrund şi îşi continuă creaţia. Eminescu, care la noi urma să îndeplinească aceeaşi funcţiune, i-a ajuns numai cu geniul, dar nu şi cu viaţa. Nici unul din cei mari amintiţi mai sus n-a trăit mai puţin de cincizeci de ani, apucînd şi veacul următor naşterii lor, aşa cum n-a izbutit poetul nostru.

Toată seria de procese pe care am evocat-o – pentru moment numai pe plan literar – s-a petrecut în mod natural de-a lungul vremilor, fără nimic dirijat în acest sens, şi chiar fără conştiinţa unei asemenea ordini de succesiune a lucrurilor. Astăzi, însă, cînd, poate pentru prima dată, ştim că există o vîrstă organică a secolelor, putem pătrunde mai viu caracterul sfîrşitului de veac pe care îl trăim pentru a ne orienta în cele ce avem de făcut, şi pentru a vedea ce anume corespunde momentului nostru, care se îndreaptă către al treilea mileniu. Desigur că sîntem încă înconjuraţi de necunoscut. Ţinînd, însă, seama de faptul cert al vîrstei înaintate de veac. nu putem ignora felul grav şi cumpănit în care se cere să ne comportăm şi să acţionăm.

Este timpul maturizării depline, în măsură să pună capăt acelei serii nesfîrşite de şocuri cu care a fost, pînă de curînd, încercată omenirea. Trei sferturi din secolul nostru – adică tot ceea ce cunoaştem dintr-însul – s-a dirijat violent către afară, prin ţîşniri, prin izbucniri, prin explozii. Acest din urmă termen a ajuns chiar la modă. Se vorbeşte de o „explozie demografică”, de o „explozie tehnică”, de o „explozie monetară” etc. Totul intră în caracterul spectaculos al acestui secol tentacular şi aventurier, înlăuntrul căruia nimic nu ne mai poate uimi. Omenirea se simte încă saturată şi copleşită de atîta desfăşurare în afară.

Iluzia unei tinereţi prea prelungite poate deveni dăunătoare nu numai pentru indivizi, ci şi pentru secole. Este timpul să se treacă de la vîrsta aventurilor şi a „exploziilor” la aceea a înţelepciunii. Domeniul interior, în sensul adîncurilor sale, a rămas uneori singur şi părăsit. Sau chiar dacă i s-a acordat atenţie, nu de fiecare dată el a putut echilibra împrejurările din afară. La vîrsta actuală a secolului s-a ajuns la exigenţa unei operaţii opuse. Viaţa lăuntrică a omului trebuie, în sfîrşit, să ajungă suverană, să nu se mai vadă, neîncetat, la discreţia „situaţiei date”, bineînţeles nocive.

În zilele noastre planeta apare încă dominată de Ananké, cumplita zeiţă a nevoii. Să nu fi ajuns, oare, omul la putinţa de a se elibera din lanţurile ei? Trecută de „păcatele tinereţii”, săvîrşite în trecutul nevîrstnic al secolului XX, omenirea se cere să descopere cel mai preţios dar al vieţii în propria ei conştiinţă. Deoarece adîncul acestei conştiinţe omeneşti cuprinde. în stare matură, comori mai bogate decît tot aurul lumii, valorile lăuntrice sînt chemate să comande şi asupra „situaţiei date”, şi asupra „nevoii”, pe care sfîrşitul de veac le impune, în pragul unui nou mileniu. România este pe cale de-a răspunde unei asemenea cerinţe. Ea dă exemplul unei ţări mici, dar al unui spirit mare, care a învins „imposibilul”. Este încununarea unei calităţi de totdeauna a poporului nostru. Împrejurările istorice au concurat ca el să-şi însuşească vocaţia maturităţii. În ciuda faptului că ni s-a frînt mereu firul creaţiilor, trebuind să îndeplinim iarăşi şi iarăşi rolul de începători, noi ne-am manifestat invariabil ca maturi, ca oameni trecuţi prin experienţa marilor dificultăţi ale istoriei şi vieţii.

Funcţiunea de sinteză între cele două Europe, care ne luminează fenomenul atît de frecvent al protocronismului românesc, se vede puternic stimulată de spiritul acestei continue maturităţi.

Pe planul literar, cercetat în cartea de faţă, am evocat numai figuri de clasici români, fără a depăşi perioada dintre cele două războaie, dat fiind că anticipările pe plan universal nu pot fi înregistrate decît retrospectiv. Ultimele două sau trei decenii, începînd de la strălucita „generaţie a lui Labiş” – poate chiar de mai-nainte – sînt prea recente pentru a permite urmărirea unor expresii protocronice în rîndul ei. Cu atît mai puţin putem vorbi, în acest sens, de următoarele două decenii, încă inexistente, din veacul XX.

Ne aflăm, aşadar, în imposibilitatea materială de a examina, pentru moment, o continuare a protocronismului românesc. Această interdicţie există, însă, numai în ceea ce priveşte identificarea precisă a exemplelor, dar nu şi în identificarea la fel de precisă a unor premise certe. Către încercatul nostru sfîrşit de secol lumea întreagă simte, mai mult decît oricînd, nevoia de maturitate. Este tocmai ceea ce noi ne-am însuşit de milenii. Iar literatura ştim iarăşi că nu va rămînea în afară. De pe acum în toate genurile literare putem prevedea, venind de la noi, un mesaj de maturitate, de aşezare, de echilibru adînc. Vîrsta înaintată a secolului, prefinalui său. ne stimulează puternic o asemenea vocaţie protocronică, destinată să anticipe atîtea înfăptuiri din alte regiuni ale globului.

Ţinînd, totodată, seama de copleşitorul elan făuritor care ne călăuzeşte, poate că acum, după un întreg secol ce ne desparte de Eminescu. un nou Eminescu, la fel de matur, dar mai norocos, s-a şi născut la noi. Nu este exclus ca de-aci să se conceapă, odată cu sinteza veacului XX. Şi premisele veacului XXI.”

[1979]

Edgar Papu

http://luceafarul.wordpress.com

 

“S-a cercetat şi s-a scris foarte mult despre Eminescu în relaţia sa cu diferitele discipline, valori sau alte ecouri cu fenomene ce-i populează opera: Eminescu şi romantismul german, Eminescu şi Schopenhauer, Eminescu şi Rafael, Eminescu şi India, Eminescu şi Antichitatea clasică, Eminescu şi Ardeaul, Eminescu şi spiritul popular, Eminescu şi Ardealul, Eminescu şi ştiinţa etc. S-a conceput, însă, prea puţin în legătură cu poetul nostru şi creştinismul  desi  poetul I.M. Raşcu a scos o broşură, cu caracter prea delimitat, fără ca această problemă specială să se sprijine pe contextul fundamental din care ea se află desprinsă. De aceea, actuala noastră încercare, care tocmai pe acel temei mai adînc se bazează, este echivalentă cu ideea de poezie  şi credinţă.

Voi căuta mai întîi să despart datele prezentului nostru interes în două categorii distincte. Una din ele este a simplelor aluzii izolate, integrate în cu totul alte obiective ale poemelor integratoare. A doua categorie, cu mult mai importantă, dezvoltă direct o orientare şi un conţinut creştin. Mă va solicita mai întîi şi mai pe scurt prima din cele două determinări stabilite.

În această arie mai puţin însemnată mă opresc, cu precădere, la un pasaj din Rugăciunea unui dac, a cărui alcătuire s-a mai văzut asemuită cu un tropar bizantin. El sună astfel:„Sus inimile voastre, cîntare aduceţi-i /El este moartea morţii şi învierea vieţii”.

Aceste versuri sublime încep cu o sintagmă luată chiar direct din liturghia creştină unde ea se cîntă în forma următoare: Sus să avem inimile (Sursum corda). Dar şi celelalte cuvinte se arată strîns legate de concepţia creştină. Cine este, oare, mai promiţător în a stinge moartea perpetuă (A morte perpetua libera nos, Domine) şi a deschide învierea şi viaţa veşnică decît Iisus? Totul ne apare cum nu se poate mai limpede şi mai lipsit de orice echivoc.”

EDGAR PAPU

http://luceafarul.wordpress.com

“Astazi, 30 martie 2013, se implinesc 20 de ani de la moartea marelui carturar roman de valoare universala Edgar Papu (1909 – 1993). Coincidenta istorica face ca tot intr-o zi de 30 septembrie, insa in urma cu 24 de ani, sa mearga spre Ceruri un alt mare carturar al culturii romane, pe deasupra si nevolnic monah, Parintele Nicolae Steinhardt.Nicolae a ales calea Rohiei.

Edgar Papu a fost crestinat la catolicism de rit oriental de insusi Monseniorul Vladimir Ghica – declarat chiar zilele trecute “martir pentru credință” de către noul Papa Francisc – si s-a casatorit cu Angela, fiica de preot ortodox (foto dreapta). Ce-i mai leaga pe cei doi: amandoi s-au nascut evrei, amandoi s-au crestinat pe pamant romanesc, amandoi au facut inchisoare politica, fiind eliberati cu decretul din 1964, de dupa desovietizarea structurilor de forta, amandoi au iubit poporul roman si amandoi au suferit pentru Romania. Amandoi au lasat o mostenire inestimabila acestui neam, in care s-au izbavit.

In absenta oricaror manifestari culturale omagiale pe masura staturii impresionante a eseistului si criticului literar Edgar Papu, portalul Ziaristi Online propune cititorilor sai o serie de articole comemorative care sa atinga personalitatea acestui geniu al Romaniei, a carui memorie este terfelita si azi, de aceeasi si aceeasi dusmani ai poporului roman.

Considerat “parintele protocronismului romanesc” modern, dupa Hasdeu (“Etymologicum magnum Romaniae”) si Densusianu (“Dacia preistorica”), Edgar Papu a fost supus unui adevarat linjas pe termen lung, de cele mai multe ori cei care il executau fiind total lipsiti de orice cunostinta asupra operei si valorilor exprimate de marele ganditor. Ce este asadar protocronismul (gr. protos – primul și chronos – timp)? Sintetizat, este “un curent de idei care urmărește să pună în valoare anticipările creatoare pe plan universal în domeniul culturii și civilizației, pe care orice popor le poate revendica”. Sau: “o constatare de bun simţ, o realitate culturală prezentă în oricare formă de comparatism care admite realitatea evoluţiei paradigmelor culturale de-a lungul istoriei” (Theodor Codreanu). Conform acestui curent, continuitatea romaneasca si crestineasca pe acest pamant a contribuit definitoriu si primordial la dezvoltarea civilizatiei europene.

Parintele Staniloae avea sa explice despre prefacerile europene dupa nasterea, crucificarea si invierea Mantuitorului nostru Iisus Hristos: “Din Filipi, Apostolul Pavel şi însoţitorii lui au dus creştinismul şi în alte oraşe macedonene, între care şi în Tesalonic şi Bereea (Fapte, cap. 17) care până azi purtând numele de Veria este locuit aproape în întregime de macedoneni. Aceşti macedoneni erau traci, care purtau şi numele de besi. Besii se întindeau şi dincolo de Bosfor, în Bitia, sub numele de Biţi. Troia era unul din oraşele lor. Ei erau în fond un neam romanic, ca dovadă stă faptul că Enea, nepotul lui Priam, plecând din Troia după ce a fost cucerită de traci, se duce în Italia, unde întemeiază Roma. Dar o dovadă despre romanitatea acestor traci sau besi este şi faptul că numai ei rămân după plecarea armatelor romane din Dacia, şi apoi din sudul Dunării, vorbitori ai limbii romane, câtă vreme în Grecia, Egipt, Asia Mică, această limbă s-a pierdut.” (“De ce suntem ortodocsi”, Revista „TEOLOGIE ŞI VIAŢĂ” Nr. 4-8, 1991, via Roncea Ro).

“Inaintea gloriei care a fost Grecia si Roma, inainte chiar de primele orase ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul Nilului, au trait in valea de jos a Dunarii si la poalele Balcanilor oameni care au fost primii in arta, tehnologie si comert la mare distanta”. Paradoxal, pentru detractorii teoriei protocronismului, acest citat nu apartine din Edgar Papu si nu a fost publicat pe vreun site “extremist”. “tracoman”, “dacoman” sau “national-comunist” ci este reprodus din New York Times ( NYT – 30 noiembrie 2009) si este scris de John Noble Wilford, care afirma, prezentand expozitia internationala “The Lost World of Old Europe: the Danube Valley, 5000-3500 B.C. – see also Origins: A History of Beginnings.” ca “civilizaţia europeană a început la poalele Carpaţilor” (Enciclopedia Romaniei online).

Teoria incriminata de dusmanii de ieri si azi ai Romaniei a fost creionata de Edgar Papu pentru prima oara in eseul „Protocronismul românesc” (Revista “Secolul XX”, 1974) si explicata mai pe larg in lucrarea “Din clasicii noştri” (Editura Eminescu, Bucuresti, 1977). Dezvoltata ca un curent cultural, teoria lui Edgar Papu avea sa fie anihilata de la cel mai inalt nivel al Partidului, printr-un personaj funest, care s-a dovedit ulterior a fi un veritabil agent sovietic, disparut misterios din Romania dupa 1989, dupa inscenarea propriei inmormantari: Gheorghe (Gogu) Radulescu, vicepreședinte al Consiliului de Stat al României Socialiste, membru al Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist din Romania (foto dreapta, amuzandu-l pe N. Ceausescu).

Denigratorii lui Edgar Papu au sustinut si reafirmat incontinuu ca protocronismul reprezinta platforma de edificare a “national-comunismului” lui Ceausescu. Dar faptele demonstreaza cu totul si cu totul altceva: profesorul Theodor Codreanu arata: “În nr. 2/1986 al revistei România literară, Gogu Rădulescu publica, erijându-se în cunoscător, articolul “Profesorii mei de limba română”, în care nu numai că nu adopta protocronismul ca ideologie partinică, dar îi aducea grave acuze, între care şi aceea că a readus „prezenţa ideilor de extremă dreaptă în publicistica noastră” (“Edgar Papu si minoratul culturii romanesti”). De altfel, “national-comunistul” Edgar Papu avea sa fie aparat din exil de insusi Mircea Eliade, cel care impartasea aceleasi idei cu nedreptatitul de la Bucuresti: „Nu copiam Europa, nici nu o respingeam – ci ne măsuram cu ea”. “Era Eliade ideolog al politicii culturale a P. C. R., iar Gogu Rădulescu şi Suzana Gâdea anticomunişti?”, se intreaba profesorul Theodor Codreanu.

In urma articolului nomenclaturistului comunist, de infierare a protocronismului, Edgar Papu a fost interzis a doua oara, dupa perioada de detentie ispasita sub acuzatia de “uneltire contra ordinii sociale”. Suzana Gadea,  președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, interzice aparitia Dreptului la replica al profesorului Edgar Papu la atacul venit din varful piramidei agentilor sovietici. Incepe cea de a treia perioada de marginalizare din viata profesorului, dupa ce o “Comisie Simionescu”, insarcinata cu epurarile in mediul universitar, trasa in 1948 ordinul “sa fie lasat fara statut social”  – pentru ca “este un element idealist, mistic, nesigur” -,  urmat apoi de incarcerarea sa din 1961. O moarte civila din care, totusi, “neolegionarul” Edgar Papu – “o minune de neam davidic în neamul românesc”, dupa cum il defineste profesorul Ilie Badescu – a inviat si ramane viu, in memoria fiintei culturale si a constiintei nationale. De amintit, intr-o paranteza: Gogu Radulescu este vazut pana in ultimele clipe ale regimului comunist, de-a dreapta lui Ceausescu, in aparitia sa televizata din sediul CC al PCR in care acesta se exprima pe tema evenimentelor de la Timisoara (20 decembrie 1989). In aceeasi seara, Gogu Radulescu avea sa urmareasca o piesa a uneia dintre amantele sale, Valeria Seciu, la Teatrul Mic. Din masina neagra cu numar mic a demnitarului comunist aveau sa coboare, impreuna cu acesta, criticii Zigu Ornea si… Nicolae Manolescu. (Vedeti si Cazul Gogu Rădulescu şi Loja de la Comana sub lupa Securităţii. Reteaua din Retea: de la Komintern la Neokomintern si Un document original halucinant. Semnaturile intelectualilor patriei pentru eliberarea lui Gogu Radulescu, membru CPEx al CC al PCR. EXCLUSIV).

Peste ani, acelasi Nicolae Manolescu avea sa contribuie la asa-numitul “Raport Tismaneanu” in care protocronismul era din nou “infierat”, cu aceeasi “manie proletara” ca si in articolul membrului CPEx al CC al PCR, Gogu Radulescu (foto dr.). De notat, ca, exact in acelasi timp in care “apologetul national-comunismului” Edgar Papu isi spunea rugaciunile salvatoare in celulele inchisorilor comuniste in care fusese aruncat, criticul “anti-comunist” Nicolae Manolescu scria: “Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului… Înzestraţi cu conştiinţa ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.” (Nicolae Manolescu, ,,Înnoire”, “Contemporanul”, nr. 34/24 aug. 1962.). Si inca: “Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desăvârşirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste şi la distrugerea vechii mentalităţi.” (Nicolae Manolescu, “Contemporanul”, nr. 34, 1964). Delirul continua si in 1965: “Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR” (Sursa: Cotidianul.ro).

Ca un element de turnesol, se cuvine sa amintim ca, in timp ce Manolescu gireaza si astazi adevarate atacuri la adresa lui Eminescu si a fiintei nationale, ultima carte a profesorului Edgar Papu, la care a lucrat, aproape orb, pana in cea din urma clipa a vietii sale, aparuta postum  la Editura Princeps (Iaşi, 2005), îngrijită de fiul sau, Vlad-Ion Papu, si cu o prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, a fost Eminescu într-o nouă viziune (Vedeti aici cronica profesorului Theodor Codreanu). Eminescu, “omul deplin al culturii românesti” dupa cum il considera colegul sau de crez si generatie Constantin Noica, si despre care Edgar Papu afirma: “Pe plan national, Eminescu se dovedeste un exponent nedezmintit al pamântului nostru.” (www.mihaieminescu.ro).

“Pe Edgar Papu mi l-am închipuit mereu ca pe o copie fidelǎ a icoanei marelui sfânt al Rusiei, Cuviosul Serafim de Sarov. Învǎluiţi amândoi într-o desǎvârşitǎ blajinǎtate a firii omenesti şi dominaţi de o mare evlavie faţǎ de preceptele unei vieţi creştine exemplare, Edgar Papu şi Cuviosul Serafim de Sarov au trecut, fiecare la vremea lui, pragul unic al eternitǎţii pǎtrunşi de acelaşi sentiment al dezmǎrginitei umilenii”, il evoca pe marele disparut esista Magdalena Albu intr-un articol cu titlul Edgar Papu – fluviul unei conștiințe exemplare. ”În ghearele anchetatorilor şi temnicerilor au încăput şi figuri cu totul can­dide, din specia celor care nu pot omorî o muscă, dar care intrau în programul de decimare, de exterminare a inteligenţei creatoare româneşti”, scria profesorul Mihai Ungheanu despre arestarile lui Constantin Noica, Vasile Voiculescu si Edgar Papu, in lucrarea sa fundamentala, “Holocaustul culturii române“.

“În zilele noastre planeta apare încă dominată de Ananké, cumplita zeiţă a nevoii. Să nu fi ajuns, oare, omul la putinţa de a se elibera din lanţurile ei? Trecută de „păcatele tinereţii”, săvîrşite în trecutul nevîrstnic al secolului XX, omenirea se cere să descopere cel mai preţios dar al vieţii în propria ei conştiinţă. Deoarece adîncul acestei conştiinţe omeneşti cuprinde. în stare matură, comori mai bogate decît tot aurul lumii, valorile lăuntrice sînt chemate să comande şi asupra „situaţiei date”, şi asupra „nevoii”, pe care sfîrşitul de veac le impune, în pragul unui nou mileniu. România este pe cale de-a răspunde unei asemenea cerinţe. Ea dă exemplul unei ţări mici, dar al unui spirit mare, care a învins „imposibilul”. Este încununarea unei calităţi de totdeauna a poporului nostru”, sintetiza Edgar Papu valentele protocronismului in articolul sau “Prolog catre viitor“.

Mentionam ca articolul de mai jos a fost cenzurat, peste ani, de acelasi “anti-comunist” Nicolae Manolescu, la o aparitie in Romania literara. Asadar, in premiera, versiunea integrala despre EDGAR PAPU – LA CEASUL DREPTĂȚII, prezentata de fiul sau, Vlad-Ion Papu, la ceas comemorativ. Marturia memorialistica impresionanta a eseistului Vlad-Ion Papu, care isi propune sa puna in circulatie internationala ideile parintelui sau, si caruia ii multumim in mod deosebit, este urmata de un interviu video din anii ’90, prezentat de Fundatia culturala “Edgar Papu”.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace pe marele carturar Edgar Papu!

Pentru conformitate,

Victor Roncea / Ziaristi Online

Cititi:

EDGAR PAPU – LA CEASUL DREPTĂȚII

Documente inedite relative la procesul și condamnarea sa

IN MEMORIAM:

Profesorul Ilie Badescu: Edgar Papu, de neam davidic… IN MEMORIAM

Profesorul Ilie Badescu: “Să facem azi, la 20 din anii de veșnicie ai blândului cărturar „să nu se lepede clipa cea repede ce ni s-a dat”, cum spune poetul, prin darul acestui om nepereche : Edgar Papu, om de legendă și de baladă, minune de neam davidic în neamul românesc.”

Cine a fost Edgar Papu. IN MEMORIAM: FIŞĂ BIO-BIBLIOGRAFICĂ

Sursa:http://roncea.ro/2013/03/30/edgar-papu-la-ceasul-dreptatii-20-de-ani-de-la-moartea-marelui-carturar-roman-parinte-al-protocronismului-romanesc-documente-inedite-relative-la-procesul-condamnarea-si-hartuirea-sa/

Foto: Ziariști online

“Exista in ritualul iudaic o rugaciune alcatuita dintr-un sirag de multumiri aduse lui Dumnezeu pentru toate binefacerile harazite poporului Sau Israel. Ca refren ori stih intercalat dupa fiecare dar pomenit figureaza vorbele dai lanu, ce se talmaceste: de ajuns noua. De n-ar fi decat ca Domnul ne-a scos din pamantul Egiptului, destul ar fi spre a-L binecuvanta si a-I aduce slava. De n-ar fi decat ca a prefacut marea in uscat, destul e spre a-L blagoslovi si a nu inceta sa-I multumim. De n-ar fi decat ca ne-a hranit in pustie… Si asa mai departe. Fiecare fapta a divinitatii, fiecare minune ajunge spre a starni recunostinta norodului si a-i provoca exclamatia: dai lanu!

Tot astfel, gandesc, orice evreu trecut prin sfanta Taina a Botezului, caruia Domnul i s-a relevat si care, acum, se numara, printre «iudeii care au crezut in El» poate de asemenea striga: de ajuns facut-ai Hristoase Dumnezeule pentru mine!

Pentru a fi desprins solzii care-mi acopereau ochii, iti multumesc din toata inima, din tot sufletul, din tot cugetul si din toata vartutea mea. Doar atat de ai fi facut dupa ce ai luat aminte la mine, cu vrednicie si cu dreptate este sa strig cu lacrimi: dai li !

Pentru a-mi fi dat putinta sa-mi cunosc propria pacatosenie, nimicnicie si ticalosie, Iti aduc laude si multumiri, si de s-ar margini doar la atata darul facut mie, tot prea destul e ca sa repet: dai li !

Pentru a-mi fi ingaduit sa Te pot ruga, sa Te iubesc si sa ma inchin Tie – de ajuns ca sa binecuvantez Sfant Numele Tau. Pentru a fi sadit in mine nadejdea iertarii si a fi inceput sa intrezaresc putinta mantuirii – fii, Doamne, preamarit!

Pentru a-mi fi dat indrazneala sa concep stabilirea unor relatii de tip eu-tu cu Tine, Domnul si Dumnezeul meu, ma minunez si, nepricepandu-ma a spune altceva, strig: dai li!

Si tot asa fiindca de acum ma pot inchipui printre acei carora le-ai grait: «Daca veti ramane cu cuvantul Meu, sunteti cu adevarat ucenici ai Mei. Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi.» (Ioan 8.31-32).

Recunoscator peste orice posibilitate de exprimare in slabele si banalele noastre vorbe omenesti Iti sunt, Hristoase al meu, si pentru a fi dobandit calitatea de «prieten» al Tau,pentru a fi fost, altfel spus, innobilat, caftanit prin credinta si apa Botezului si focul Duhului Sfant.

Pentru a fi iesit din tristete, mohoreala, jale, descumpanire, acedie (exista o acedie a laicului, a necredinciosului), deznadejde si a ma fi apropiat de starea fericirii. Si fiindca, indeosebi, m-ai socotit in masura a intelege si a fi cu desavarsire convins ca Tu esti Adevarul, Calea si Viata.

De nu-mi va fi dat a ma mantui, si inca aceasta absoluta convingere imi este cu totul suficienta spre a cunoaste linistea si a gusta neingrijorarea.

Mi-ai daruit, Doamne, in nespusa Ta marinimie, sa aflu tot adevarul – atroce – despre mine insumi; m-ai slobozit din robia pacatului, care slujitor mai ferecat decat mine nu cred sa fi avut.

Mai mult decat atat (caci nu daruiesti niciodata putin, cu parcimonie, dupa dreptate, ci numai clatinat si indesat, har peste har, nu imparti bacsisuri, ci poftesti la cina imparateasca): datorita bunatatii si milostivirii Tale mi-am putut insusi spusa lui Dostoievski: de mi s-ar dovedi in modul cel mai indubitabil, pe patul de moarte fiind, ca nu Hristos este adevarul, ca adevarul e altul – daca demonstratia ar fi inatacabila si covarsitoare n-as sta nici o clipa la indoiala: as alege sa raman cu Hristos, nu cu adevarul.

Dai li !

Din rob si schilod m-ai facut om liber si senior; din fricos si misel, om indraznet; din fiinta a intunecimii, un ahtiat dupa lumina; Si slobod a incerca senzatia ca nu-mi este interzis a nazui sa ma port efectiv potrivit cu invatatura si vrerea Ta.

Pentru ca nu numai ca m-a descoperit pe mine mie insumi intru toata mizeria si josnicia si nimicnicia mea, ci mi-a dezvaluit mie insumi latentele bune si priincioase dinauntrul meu;

– mi-a aratat ca nu sunt definitiv si iremediabil pierdut;

– m-a scos din cloaca, ingustime si bezna;

– mi-a tradus existential si pe a mea seama cutremuratoarea (si mangaietoarea) fraza: Qui Mariam absolvisti mihi quoque spem dedisti;

– si nu mi-a cerut sa ma anihilez, sa mor, ci – dimpotriva – sa mor pacatului si zadarniciilor si sa viez puternic intru El – cu dragoste si bucurie – adica intru libertate, voie buna si calm. (Caci El “pretuind pe om nu vrea – zice Staniloae – confundarea lui cu Sine, ci mentinerea si ridicarea lui intr-un dialog etern al iubirii“.).

Mi-a descoperit si o alta mare (si vreme indelungata cu totul nepresupusa) taina, anume ineluctabila universala lege a paradoxului, inlesnindu-mi sa inteleg ca nevinovatia nu se poate obtine decat pe calea aceasta paradoxala a recunoasterii propriei culpabilitati.

Mi-a dat de asemenea voie sa ma impartasesc cu prea curatul Sau Trup si scump sangele Lui si sa-mi pot da seama ca orice fapta josnica imi este numai izvor de amaraciune si tulburare, iar ca actele de marinimie, curaj si detasare “faptele bune si frumoase” ale atat de hulitei morale practice – sunt singurele creatoare de pace si multumire.

Il chemi pe Hristos la telefon? ironiza Andre Gide. Nici nu e nevoie de o chemare, e mereu prezent, gata sa intre pe usa (deschisa) a inimii si capabil numai de actele caracteristice nobletei launtrice, pe care si noua ni le propune, propovaduindu-ne ca ne sunt mereu accesibile:discretia, iertarea, uitarea, degajarea dintre meschinarii si maruntisuri, alungarea tinerii de minte a raului, sila de razbunare, ura, susceptibilitatea, irascibilitatea, tafna si multe alte stupiditati a caror jalnica inferioritate si acuta nocivitate ne-a destainuit-o odata pentru totdeauna si ne-o dezvaluie de fiecare data mai dureros.

In cele din urma m-am putut convinge ca libertatea se cucereste numai prin omorarea pacatului si m-am trezit in stare sa descifrez formula “fac ce vreau“: ea nu inseamna ca dau ascultare neconditionata viscerelor si tropismelor mele, pornirilor si instinctelor mele dobitocesti, constituindu-ma prizonier al egoismului, turpitudinilor si plagilor firii mele, ci supunandu-le pe acestea vointei, ratiunii si constiintei mele, partii bune (curatite) a eului meu, supra-eului meu. Fac ce vreau, credinciosul si smeritul ucenic al lui Iisus Hristos, iar ce nu i-ar placea demonului salasluind inauntrul meu sau tarcolind in juru-mi sa fac in numele asa-zisei libertati instinctuale, in temeiul careia ma ispiteste spre a ma indemna sa ma dau rob lui si duhurilor sale celor rele.

Nefiind botezat in pruncie ci in deplina maturitate, am putut experimenta botezul totodata ca Sfanta Taina si taina, ca moarte si inviere, ca izvor nesecat de apa vie si de senzationala fericire. Covarsitoarea majoritate a crestinilor n-au cum sti ce simte cel botezat si ce este in adevar actul acesta fulgerator; dar cei aflati in situatia mea stiu cum nu se poate mai limpede canu e forma, un ritual, o ceremonie, un simbol; e o lucrare directa a Dumnezeului celui viu.

Ii mai datorez Domnului si nepretuita, nesperata putere de a indura si suferi, de a ma supune, rabdator si urmator Lui, pildei ce ne-a dat stiind ca “El participa impreuna cu noi la suferirea necazurilor si, tot in acest sens, se smereste impreuna cu noi, ingropandu-se intr-o chenoza, intr-o noapte pe care o repeta in viata fiecaruia dintre noi.” (Dumitru Staniloae). Ori, cum spunea Simone Weil, si ea evreica rourata de harul credintei in Hristos: crestinismul nu ne ofera un mijloc miraculos de a scapa de suferinta, ci ne pune la indemana miraculosul mijloc de a o indura.

Ceea ce deloc nu vrea sa insemne identificarea crestinismului cu suferinta. Prin suferinta se poate ajunge la adevar si lepadare de sine, insa Albert Camus arata ca desprinderea de cele lumesti inima vrednica o poate afla si prin fericire. Mai ales prin fericire ne putem inalta pana la treptele cele mai de sus ale Scarii. Durerea, de fapt, e “fata mai putin nobila a stradaniei“. Tinta ramane fericirea, pe care se cuvine sa ne-o insusim, dincolo de nenorociri, necazuri si incercari. Esenta invataturii crestine e aceasta deprindere, aceasta descoperire a fericirii.

“Ca si la Botezul Domnului, in botezul oricarui crestin se deschide cerul, se deschide campul intelegerii duhovnicesti a sensurilor existentei.” (Constantin Galeriu: Jertfa si rascumparare).

Asa incat mai presus de orice ii datorez lui Hristos simtamantul liberator, imbatator, exaltant, transformator, nelimitat al fericirii – ascutit ca o sabie cu doua taisuri – si luarea la cunostinta a faptului ca “El poate face din tine o faptura noua” nu e o simpla enuntare teologica ori o afirmatie pilduitoare, ci un constant obiectiv, o realitate bruta.

Iata de ce, dintre toate versetele Psaltirii pe acestea (din psalmii 65 si 72) imi place a mi le repeta, ca mai apropiate mie, ca mai graitoare ale bucuriei in care neincetat ma desfat din binecuvantata zi cand am primit euforicul dar al Sfantului Botez:

“Trecut-am prin foc si prin apa si ne-ai scos la odihna“.

“Veniti de auziti toti cei ce va temeti de Dumnezeu si va voi povesti cate a facut El sufletului meu“.

“Pentru aceasta m-a auzit Dumnezeu; luat-a aminte la glasul rugaciunii mele“.

“Binecuvantat este Dumnezeu care n-a departat rugaciunea mea si mila Lui de la mine”.

“Ca eram fara de minte si nu stiam; ca un dobitoc eram inaintea Ta“.

“Apucatu-m-ai de mana mea cea dreapta. Cu sfatul tau m-ai povatuit si cu slava m-ai primit“.

De la aceste inspirate cuvinte la simtamantul de impacare generala, ce ma cuprinde, nu-i departe.Care impacare? Cu Dumnezeu, cu oamenii si cu lumea, cu oamenii care-mi vor raul, cu acei care mi-au gresit, ba – lucru pe de-a-ntregul extraordinar, cu cei carora le-am gresit eu, si in cele din urma, pana si cu mine insumi.”

(Pr. Nicolae Steinhardt – Dăruind vei dobandi)

Nicolae Steinhardt

(29 iulie 1912 – 30 martie 1989)

 

“Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia.

Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său.

Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte!

Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti.

Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori…

Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor… Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne emişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean.

Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie scunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment eînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre..”

“Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart… este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul.

Acum știu, am aflat și eu… “

Nicolae Steinhardt