Cuvânt și iubire

În data de 23 Aprilie 2013,  în Sala festivă a Parcului Ştiinţific şi Tehnologic TIM SCIENCE PARK, (Str. Dr. Aurel Păunescu Podeanu nr.144, etaj 1, sala 102), a avut loc lansarea cărţii: “Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei”  scrisă de Mariana GURZA şi editată, în cooperare, de 2 edituri timişorene: Editura Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ IOAN SLAVICI şi EUROSTAMPA,  consilier editorial: prof.univ.dr. Dumitru MNERIE,  coperta:  Conf. Dr. ing. ec. Gabriela-Victoria MNERIE.

Acţiunea s-a desfăşurat în cadrul în cadrul celei de-a II-a ediţii a Simpozionului: „SPRE MÂINE CU MUZICA CLASICĂ – CU OPERA PRINTRE ELEVI”, organizat de Fundaţia pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara, prin Universitatea „Ioan Slavici” Timişoara şi Liceul „Ioan Slavici”, în colaborare cu Facultatea de Muzică a Universităţii de Vest, Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria”din România – Filiala Timiş, Inspectoratul Şcolar al Judeţului Timiş, Colegiul Naţional de Artă „Ion Vidu” din Timişoara, Liceul teoretic „Vlad Ţepeş” Timişoara, Colegiul Naţional „Constantin Diaconovici Loga” din Timişoara, Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” din Timişoara, Colegiul Tehnic „Emanuil Ungureanu”, Sindicatul Independent al Învăţământului Preuniversitar din judeţul Timiş – Federaţia „Spiru Haret”şi Centrul de Cultură şi Artă al judeţului Timiş, sub egida Consiliului Judeţean Timiş(cofinanţator al simpozionului). Responsabili de proiect: Lect. univ. dr. Aura TWAROVSKA (Opera din Viena) și Prof. univ. dr. Dumitru MNERIE, Preşedinte al Senatului Universităţii „Ioan Slavici” Timişoara.

 Volumul a fost prezentat de consilierul editorial  Dumitru MNERIE, de scriitorii Ion Marin ALMĂJAN si Adrian Dinu RACHIERU. “Cu acest prilej, autoarei i-a fost înmânată o diplomă de onoare din partea Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ, Ioan  Slavici, ca și  recunoaștere  a participării  sale  la multe alte evenimnete  culturale   și ca semn de prețuire pentru  actul de cultură pe  care l-a făcut   dând la lumină  aceste  documente,  parte din istoria  noastră, ca un mic lanț de care trebuie să ținem cont.”(Veronica Balaj)

„De-ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta,
cele ce sunt către pacea ta.”
(Lc. 19. 42).

Păcătosul este cel mai nenorocit,
când are pe pământ numai norocire

“Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.
De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă ? Cel înfrânat si cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.
Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.
La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala si rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.
Aţi înţeles ce zic eu ? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia, şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile ? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca. De asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zic că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de consideraţie, are dregătorie şi putere, şi nu cunoaşte nici una dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală. Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă norocită ş.a.
Şi cu toate acestea,tocmai pe dânsul trebuie să-1 deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea. Cum aşa ? îţi voi spune. Cand vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit? Dacă, dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin si primeşte cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-1 vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela ? Negreşit, că unul este bolnav şi nu se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea, dar folositoare. Aşa este şi în viaţa noastră cea de acum. Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav. Locul bolii îl ţine aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea si cu arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul si focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc cangrena şi stârpesc buba şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica întinderea cangrenei sufletului şi a-1 vindeca.
Gândiţi iarăşi la doi desfrânaţi, unul bogat, altul sărac. Care din doi dă mai multă nădejde de mântuire ? Negreşit cel sărac. De aceea, nu zice că cel bogat este norocit, pentru că trăieşte în desfătare şi prisosinţă; mai vârtos trebuie să socoteşti norocit pe acela care, fiind desfrânat, este sărac şi se chinuieşte de foame, căci sărăcia este pentru dânsul dascălul unei vieţi mai bune. Aşadar, când vezi un păcătos norocit, plângi, căci răul lui este îndoit; el este bolnav şi totodată nevindecabil. Iară când vezi un păcătos în nenorocire, mângâie-te, atât pentru că el prin nenorocire se va îmbunătăţi pentru viitor, cât şi pentru că el prin aceasta curăţă multe dintre păcatele săvârşite de dânsul.
Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pământ, alţii se curăţă în această lume, şi primesc pedeapsa deplină în această lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic. Iară după aceştia, pe care? Poate pe aceia care nu se pedepsesc aicea, dar în cea lume suferă pedeapsa deplină ? Nicidecum aceştia nu sunt cel de al doilea în nenorocire, ci mai vârtos aceia care se pedepsesc şi aicea şi acolo. Căci find ei şi aicea pedepsiţi, de bună seamă pedeapsa lor acolo va fi mai uşoară. Iară cine numai în acea lume va primi deplina pedeapsă, acela va trebui să sufere acolo un chin neîmblânzit, ca îmbuibatul cel bogat din Evanghelie, care nu putea dobândi nici măcar o picătură de apă, adică, nici cea mai mică mângâiere în munca sa, căci el aici nu curăţise nimic din păcatele sale.
Si pe un asemenea om, care trebuie să sufere în acea lume o pedeapsă atât de grozavă, îl veţi socoti oare fericit pentru traiul bun de pe pământ ?
Dacă unii se miră de norocirea celor prihăniţi, apoi judece ei, că si răpitorii, prădătorii de biserici, ucigaşii, corsarii (hoţii de mare), înainte de a fi traşi la judecată, trăiesc întru desfătare şi îndestulare, se îmbogăţesc prin nenorocirea altora, adună comori nedrepte şi în toate zilele se îmbuibează. Iară când judecătorul rosteşte hotărârea asupra lor, atunci se pedepsesc pentru toate acestea. Tot aşa se întâmplă şi celor ce ţin femei posadnice, mănâncă la mese îmbuibătoare, semeţii care înalţă sprâncenele şi batjocoresc pe cei săraci. Când Unul Născut Fiu al lui Dumnezeu va veni la Judecată cu îngerii Săi şi va şedea pe tronul Său, şi toată lumea se va aduna împrejurul Lui, atunci ei vor fi aduşi goi şi lipsiţi de toată mărirea lor, nu vor afla nici un mijlocitor şi fără milă vor fi aruncaţi în râul cel de foc. De aceea, nu-i lăuda ca pe nişte norociţi pentru traiul lor cel bun pe pământ, ci deplânge-i pentru pedeapsa viitoare. Iar pe cel drept să nu-1 socoteşti nenorocit, chiar de-ar fi sărac, ci laudă-1 ca pe un norocit, pentru viitoarea sa bogăţie cerească.
Dar cum de nu este nici unul, veţi zice voi, care să se îndulcească de repaus atât aici cât şi dincolo ? Aceasta, iubiţilor, nu poate să fie, numărându-se lucrurile cele cu neputinţă. Căci, desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăieşte aici fără grijă, în siguranţă şi în desfătare, cu necumpătare şi cu uşurătate ele minte. Cine voieşte a fi acolo părtaş la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare şi osteneală. Deşi nu 1-ar apăsa sărăcia, totuşi el are a se lupta de-a pururea împotriva poftelor, iar aceasta nu este o mică muncă şi povară. Deşi nu 1-ar chinui vreo boală, totuşi îl răneşte fierbinţeala mâniei; şi înfrânarea mâniei pricinuieşte dureri nu mici. Deşi n-ar veni asupra-i vreo nenorocire, totuşi el are a se lupta de-a pururea cu gândurile cele păcătoase; iară spre a înfrâna poftele cele nestăpânite, a birui ambiţia, a smeri semeţia, a se lepăda de dezmierdări şi a trăi cu o aspră înfrânare, se cere osteneală nu mică. Cine însă nu face aceste şi alte asemenea lucruri, acela nu se poate mântui. Prin urmare, cerul nu se poate dobândi fără osteneală, fără luptă şi încercări.
Dar aud întrebând: pentru ce oare Dumnezeu pedepseşte pe unii încă în lumea aceasta, iară pe alţii în cealaltă ? Dacă ar pedepsi pe toţi încă din lumea aceasta, ar trebui să stârpească tot neamul omenesc, că toţi suntem căzuţi sub osânda judecăţii dumnezeieşti. Iară dacă aici n-ar pedepsi pe nimenea, atunci cei mai mulţi ar fi şi mai uşuratici la minte, ar tăgădui pronia şi cârmuirea dumnezeiască, şi la ce treaptă de răutate nu s-ar sui ei ? De aceea Dumnezeu pedepseşte pe unii, pentru ca ei acum să se lase de păcat, iar în acea lume să primească o pedeapsă mai uşoară, sau cu totul să se libereze ele ea. Totodată, Dumnezeu voieşte ca prin pedeapsa şi nenorocirea unora să facă pe alţi păcătoşi mai înţelepţi. Iară pe alţii nu-i pedepseşte, nu le trimite nenorocirea cea meritată, pentru ca ei, gândind la mărimea răbdării şi milostivirii celei dumnezeieşti, să se ruşineze şi să intre în sine şi să se libereze, atât de pedeapsa cea de acum, cât şi ele cea viitoare. Dacă însă ei totuşi rămân în păcatele lor, şi nici măcar prin îndelung răbdarea lui Dumnezeu nu se îndreaptă, atunci pe dânşii îi aşteaptă o pedeapsă cu atât mai mare pentru îngrozitoarea lor uşurătate de minte.
Deci, iubiţilor, ştiind acum toate acestea, să luăm aminte la noi înşine cu toată stricteţea. Când Dumnezeu ne pedepseşte şi ne trimite o nenorocire, noi să-i aducem mulţumire; când ne aflăm bine şi norociţi, să gândim la siguranţa noastră şi, deşteptaţi prin nenorocirea altora, să lăudăm şi să mărim pe Domnul, prin pocăinţă, înfrângere şi mărturisirea păcatelor. Să lepădăm toate greşelile, pe care le-am săvârşit în lumea aceasta, cu toată râvna să ştergem toate petele sufletului si să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute a ne despărţi de lumea aceasta şi a intra în cealaltă curaţi şi pregătiţi, ca acolo să nu ne însoţim cu bogatul cel îmbuibat, ci cu Lazăr în sânul lui Avraam, îndulcindu-le de bucuria cea nemuritoare. Căreia fie ca Dumnezeu să ne facă părtaşi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.”

“Nimic nu laudă şi iubeşte atâta Dumnezeu ca sufletul blând, smerit şi recunoscător“

Sfântul Ioan Gură de Aur

Cuvant la Duminica Floriilor

Hristos este temelia credintei

“Caci noi ai lui Dumnezeu impreuna-lucratori suntem; voi sunteti ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. Dupa harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un intelept mester, am pus temelia, iar altul zideste. Dar fiecare sa ia seama cum zideste; caci nimeni nu poate pune alta temelie, decat cea pusa, care este Iisus Hristos. Iar de zideste cineva pe aceasta temelie: aur, argint, pietre scumpe, lemne, fin, trestie, lucrul fiecaruia se va face cunoscut; il va vadi ziua (Domnului).

Pentru ca in foc se descopera, si focul insusi va dovedi ce fel este lucrul fiecaruia. Daca lucrul cuiva pe care l-a zidit, va ramane, va lua plata. Daca lucrul cuiva se va arde, va fi pagubit, iar el se va mantui, dar asa ca prin foc. Nu stiti, oare, ca voi sunteti templul lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, il va strica Dumnezeu pe el, pentru ca sfant este templul lui Dumnezeu, care sunteti voi (3, 9-17).

Sunteti cumparati cu pret; slaviti dar pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 20).

Sfanta Euharistie

Caci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat si voua: ca Domnul Iisus, in noaptea in care a fost vandut, a luat paine, si, multumind, a frant si a zis: Luati, mancati; acesta este trupul Meu care se frange pentru voi. Aceasta sa faceti, spre pomenirea Mea. Asemenea si paharul dupa cina, zicand: Acest pahar este lege-a cea noua intru sangele Meu. Aceasta sa faceti, ori de cate ori veti bea, spre pomenirea Mea. Caci de cate ori veti manca aceasta paine si veti bea acest pahar, moartea Domnului vestiti pana cand va veni. Astfel, oricine va manca painea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat fata de trupul si de sangele Domnului. Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Caci cel care mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului (11, 23-29). De ne-am fi judecat noi insine, nu am mai fi judecati (1 Cor. 11,31).

Dragostea si bunurile ei

De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator. Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fiu ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste. Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trudeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.

Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata. Cat despre proorocii – se vor desfiinta; darul limbilor va inceta; stiinta se va sfarsi. Pentru ca in parte cunoastem si in parte proorocim. Dar cand va veni ceea ce este desavarsit, atunci ceea ce este in parte se va desfiinta.

Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, judecam ca un copil; dar cand m-am facut barbat, am lepadat cele ale copilului. Caci vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu. Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea (13, 1-13).

Dumnezeu nu este al neoranduielii, ci al pacii (1 Cor. 14, 33).

Moartea si Invierea Domnului

Va fac cunoscuta, fratilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care ati si primit-o, intru care si stati, prin care si sunteti mantuiti;cu ce cuvant v-am binevestit-o, daca o tineti cu tarie, afara numai daca n-ati crezut in zadar, caci v-am dat, intai de toate, ceea ce si eu am primit, ca Hristos a murit pentru pacatele noastre dupa Scriptura; si ca a fost ingropat si ca a inviat a treia zi, dupa Scripturi; si ca S-a aratat lui Chefa, apoi celor doisprezece; in urma S-a aratat deodata la peste cinci sute de frati, dintre care cei mai multi traiesc pana astazi, iar unii au si adormit; dupa aceea S-a aratat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui nascut inainte de vreme, mi S-a aratat si mie.

Caci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic sa ma numesc apostol, pentru ca am prigonit Biserica lui Dumnezeu. Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; si harul Lui care este in mine n-a fost in zadar; ci m-am ostenit mai mult decat ei toti. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine. Deci ori eu, ori aceia, asa propovaduim si voi asa ati crezut. Iar daca se propovaduieste ca Hristos a inviat din morti, cum zic unii dintre voi ca nu este inviere a mortilor? Daca nu este inviere a mortilor, nici Hristos n-a inviat.

Si daca Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra. Ne aflam inca si martori mincinosi ai lui Dumnezeu, pentru ca am marturisit impotriva lui Dumnezeu ca a inviat pe Hristos, pe Care nu L-a inviat, daca deci mortii nu inviaza.

Caci daca mortii nu inviaza, nici Hristos n-a inviat. Iar daca Hristos n-a inviat, zadarnica este credinta voastra, sunteti inca in pacatele voastre; si atunci si cei care au adormit in Hristos au pierit. Iar daca nadajduim in Hristos numai in viata aceasta, suntem mai de plans decat toti oamenii. Dar acum Hristos a inviat din morti, fiind incepatura (a invierii) celor adormiti (15, 1-20).

Drept aceea, fratii mei iubiti, fiti tari, neclintiti, sporind totdeauna in lucrul Domnului, stiind ca osteneala voastra nu este zadarnica in Domnul (1 Cor. 15, 58).”

Întrucât o cunosc bine pe Mariana Gurza, am rămas plăcut impresionată de complexitatea abordării genurilor literare, motiv pentru care am citit această carte cu mult interes. Cu atât mai mult cu cât am aflat că personajul real al cărții în cauză, Vasile Plăvan, este unchiul ei. Dar cine este Vasile Plăvan?

În anul 1936 a apărut la „Tiparul Glasul Bucovinei” cartea intelectualului de marcă Vasile Plăvan, carte intitulată „Boabe de lacrimi”. Lucrare care a relevat personalitatea și talentul unui scriitor de marcă al Bucovinei.

Au trecut 71 de ani fără ca această importantă lucrare a Bucovinei să mai vadă lumina tiparului. Apoi, în 2007, eruditul om de cultură Artur Silvestri, a tipărit ediția a doua a cărții „Boabe de lacrimi” la Editura Carpathia Press.

În epocă, Vasile Plăvan era avocat, gazetar, publicist entuziast şi un idealist de o aristocratică nobleţe sufletească, de distincţie morală, de bunătate şi necuprinsă omenie.

Uitat pe nedrept atâtea decenii la rând, cu atât mai mult cartea de față „Vasile Plăvan- Un Slavici al Bucovinei”, a scriitoarei Mariana Gurza se relevă a fi un jalon important în reevaluarea corectă a literaturii noastre contemporane, o restituție de valoare pentru literatura română. Sensibilă, Mariana Gurza, (iată că poeta poate fi în această carte și un rațional și un exact istoric literar) nu poate să nu remarce patetismul vieții acestui nedreptățit scriitor, precum și viața sa demnă de o intelectuală aventură.

Căci spune Artur Silvestri: „indiferent dacă este o restituire cu greutate sau o completare de întreg cultural, prin alăturarea tuturor producțiilor exprimate Boabe de lacrimi de Vasile Plăvan, îngăduie o discuție obligatorie (care, însă, nu se face la noi) în materie de istoriografie literară și de acces la documentul original (…) Arareori, doar câte un spirit scormonitor ori sentimental, recitește cărți vechi ce abia dacă se mai țin în cotoare sau răsfoiește ziare și reviste din vremuri parcă antice și mai descoperă câte un nume, câte o creație fără cotă de idei rămasă fără descendenți; și se miră. Acum restituirea nu apare întâmplător, ci aparține Marianei Gurza care, fiindu-i rudenie, ilustrează tipologia urmașului veghetor, rară și ea la noi, unde uitarea și risipa au devenit regulă de fier și atitudinea cea mai răspândită”.

De altfel, Mariana Gurza este preocupatã de arborele ei genealogic de invidiat, cu toate că în copilăria ei a avut mult de suferit din cauza politicii și prejudecăților timpului.

Cartea Marianei Gurza este structurată pe cinci mari capitole, deschizându-se cu un amplu Cuvânt înainte, semnat de autoare.

În primul capitol, Mariana Gurza redă cititorilor cu fidelitate Boabe de lacrimi, restituind astfel un valoros text literar. Capitolul II este rezervat unor fotodocumente ale epocii. În următorul capitol sunt prezentate câteva notații legate de înmormântarea lui Vasile Plăvan, făcute de către cunoscuți publiciști ai vremii. Urmează Referințe critice asupra vieții, scriiturii și perioadei în care a publicat Vasile Plăvan. În Nota Editorului, de la primul volum,  Vasile Plăvan, mărturisește: „în cursul celor 13 ani de muncă în redacția ziarului Glasul Bucovinei am stăruit pentru întărirea elementului de baștină aici în Bucovina, pe temeiul credinței străbune în Dumnezeu, în cinste, corectitudine și mai ales în jertfă neprecupețită pentru interesele superioare ale Statului. M-am încredințat că meșteșugul scrisului zilnic mistuiește puterile omului mai mult decât alte îndeletniciri.”

Sunt sigură că volumul „Vasile Plăvan – Un Slavici al Bucovinei”, apărut la Editura Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ IOAN SLAVICI şi EUROSTAMPA, Timișoara, 2013, avandu-l ca si consilier editorial pe Prof. univ. dr. Dumitru Mnerie, este o lucrare importantă pentru istoria literaturii române, iar Mariana Gurza, autoarea ei, un nume de referință în literatura de specialitate. Este de apreciat că prestigioasa fundație s-a aplecat asupra acestui autor uitat.

 HEDIR AL-CHALABI

Sursa: http://glsa.ro/arad/cultural/99574-prin-cuvant-mariana-gurza-insufleteste-omul-si-istoria-literara.html

Universitatea Ioan Slavici din Timişoara, a  găzduit, în cadrul unui simpozion mai amplu, în data de 23 aprilie 2013 şi lansarea volumului VASILE PLAVAN, “UN SLAVICI AL BUCOVINEI”, semnat de Mariana Gurza, o poetă de excepţie – autoare a mai multor  volume de poezii

Această  nouă apariţie editorială, apărută la Editura Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ, Ioan  Slavici, Timişoara şi tipărită la Eurostampa, este  o carte document.

Autoarea  face un act de restitutio  istorico-cultural, dar şi  moral, fiind descendenta familiei  cărturarului şi  iubitorului de neam, Vasile Plăvan, din Bucovina  de dinainte de Al Doilea Război Mondial. Paginile sunt  o ilustrare   a personalităţii acestui  cărturar  şi intelectual  susţinător al limbii române  şi propovăduitor al  istoriei neamului său în vremi de restrişte. Se pot citi aici, în aceste pagini şi documente de epocă, documente de familie, care întregesc imaginea unui luptător prin cultură, el fiind şi autorul unui volum de  proză scurtă, inspirat din  viaţa  meleagurilor natale Boabe de lacrimi,  reeditat  tot prin strădania autoarei, Mariana Gurza, în anul 2007,  la Carpathia Press, Bucureşti.

Lucrarea  are o notă  civică  şi un caracter socio-istoric  întrucât  defineşte şi ilustrează  prin  documente atmosfera, coordonatele vieţii  din acea vreme, dar coboară  şi   în timp, spre rădăcinile  comunei Cupca din Bucovina de Nord, de unde este originar  avocatul şi exemplarul intelectual, Vasile Plăvan.

Volumul  aduce  completări la imaginea unei lumi,  trecută prin  furci caudine  conjuncturale, prin drame  care nu trebuie uitate  şi  mai ales, nu trebuie uitaţi  cei care, prin dăruirea lor  spirituală  au  susţinut cauza naţională şi  limba română  în ani de restrişte.

Demn de toată lauda este  felul în care autoarea,  a  înlănţuit  datele istorice  cu cele personale aşa încât, a rezultat o   excepţională derulare  cinematografică a evenimentelor foarte precis încadrate în  timp. Impresionante fraze, citate, selectate ingenios, împletite cu sensibilitatea şi pioasa aducere aminte a consemnatarei ne dezvăluie o  lume care stă mărturie anilor de cumpănă a istoriei.

Cartea este  argumentată şi prefaţată de un Cuvânt înainte al autoarei, care    lămureşte concis şi convingător  despre   acest demers  şi de  o Notă a  Editorului, semnată de Prof. univ. dr. Dumitru Mnerie, din partea Fundaţiei care a  pus girul  pentru editarea cărţii.

Volumul  se  înscrie  aşadar în şirul  cărţilor  mărturii, care  trebuie  păstrat ca  semn  de legătură între etapele istoriei neamului.

Cu acest prilej, autoarei i-a fost înmânată o diplomă de onoare din partea Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ, Ioan  Slavici, ca și  recunoaștere  a participării  sale  la multe alte evenimnete  culturale   și ca semn de prețuire pentru  actul de cultură pe  care l-a făcut   dând la lumină  aceste  documente,  parte din istoria  noastră, ca un mic lanț de care trebuie să ținem cont.

Veronica Balaj

http://www.youtube.com/watch?v=KbD-VGN3zL8&feature=youtu.be

„Omul s-a născut liber şi este

pretutindeni în lanţuri”

Jean Jacques Rousseau

Omul se află continuu în procesul evoluției; el nu se oprește într-un punct, ci tinde mereu spre perfecționare, întotdeauna, cum se spune, este loc și de mai bine. Experiența vieții face ca fiecare dintre noi să devină mai mult decât este.

   Viața omului e un întreg proces spiritual al cărui sfârșit nu poate fi prevăzut. În laboratorul ființei se amestecă o mulțime de substanțe, sunt adăugați o mulțime de reactivi, uneori catalizatori care măresc vitezele reacțiilor, dar niciodată un putem fi siguri de ceea ce se va obține. Presupunem doar, ghidându-ne după rezultatele experiențelor asemănătoare. Deducem sau intuim. Deducem implicând simțurile dar și gândirea – judecata, raționamentul; intuim, adică încercăm să ne imaginăm viitorul, bazându-ne pe cunoștințe și experiențe acumulate. Unii consideră intuiția a fi irațională, în opoziție cu simțirea și gândirea, dar ea este mult ajutătoare. C. J. Jung spunea: „Dacă se speră sau se nutrește exclusiv convingerea că fiecare conflict se poate rezolva potrivit legilor rațiunii, există riscul de a se obstacula o soluționare reală de natură irațională”. Perturbări, reacții imprevizibile  pot fi, așteptările, de multe ori ne pot fi înșelate.

    Putem deci evalua faptele, valorile trecutului, dar nu le putem evalua pe cele ale viitorului, un putem ști cum vor crește sau descrește. „Ceața” plutește în mod infim asupra trecutului, dar este intensă asupra viitorului. Trecutul are glas, prezentul este asurzitor, viitorul e mut; viața ne oferă șansa de a atinge măcar, binele și frumusețile ei! Poate de aceea în cutia Pandorei a și rămas – Speranța.

   Acțiunile din viața omului trebuie să aibă în primul rând motivații raționale. Fiecare om caută să rezolve problemele vieții în interes personal, familial și în armonie cu societatea, adoptă o cale de luptă pentru atingerea unui scop care include cunoștințe teoretice și practice, ia în final anumite decizii, adică face politică. Jean Jaques Rousseau (1712-1778) considera că fiecare om participă activ la treburilor statului prin deciziile sale și fiind o ființă morală – în măsura în care respectă un set de reguli de comportare impuse de normalitatea în viaţa de familie şi în cea de societate –  este obligat a face legătura dintre politică și morală. Filozoful francez Vincent Descombes (n. 1943) a făcut distincția dintre politică și morală, spunând că „poziția morală este poziția spectatorului, poziția politică este cea a actorului”. Da, dar spectatorul este cel ce apreciază, determină valoarea actorului!

   Dispunem de timp și de spațiu acordat, în care ne desfășurăm viețile atât de scurte – vai!- și încercăm să creăm acea armonie mult dorită, pentru care uneori suntem dispuși a face compromisuri – înțelegeri, cedări. Trăim, se pare, o perioadă a compromisurilor, întrucât cu toată libertatea avută, se aud deseori zornăituri de lanțuri.

   Persoanele care purced la compromisuri au diferite caractere – însușiri psihice-morale – care „se manifestă în modul lor de comportare, în ideile și în acțiunile lor”. Comportamentul pe parcursul vieții poate fi îmbunătățit, corijat, omul ajungând a avea opinii, păreri, chiar idei clare. „A gândi nu mai este a contempla, ci a te angaja, a fi cuprins în ceea ce gândești, a fi într-un proces-eveniment dramatic al ființei-în lume”, spune filozoful francez Emmanuel Levinas (1906-1995) în cartea sa „Între noi – încercare de a-l gândi pe celălalt”.

   Caracterul unui om poate fi frumos, de admirat sau urât – de neacceptat. Oamenii pot avea diverse motive pentru a-și schimba părerile, ideile, funcție de experiențele dobândite, de adaptare la noile condiții de viață, de dorința de a îndrepta anumite greșeli. A-ți schimba părerile nu denotă neapărat un caracter urât. Există însă și oameni cu caractere urâte determinate de dorința de parvenire, orgoliu exacerbat sau labilitate psihică. Când intervin anumite evenimente, ele pot schimba viziunea unor oameni, fără a-i face pe ceilalți din jur să considere că a făcut ceva greșit, ci chiar să le fie apreciate noile viziuni și noile acțiuni, fără a le defăima caracterul, acea „putere morală a omului”, dar numai atunci când schimbarea este făcută în cadrul dreptății, sincerității, binelui general.

   Unii consideră că a face compromisuri este o adevărată artă care necesită talent. „Podoaba vieții este talentul, cununa talentului e caracterul”, spunea academicianul român Simion Mehedinți. Viața ne-a demonstrat că unele minți luminate, talente, chiar genii ale omenirii, nu au avut ceea ce li s-ar fi cerut în plus – caracter – și lipsa acestuia i-a împins la greșeli. Mai târziu, ei au fost numiți „monștri umani” sau „genii ale răului”.

   A existat și există în deciziile politice așa numita morală a compromisului și chiar una a lașității, cu efecte pe termen scurt sau pe termen lung. Iată de ce moralitatea a jucat și joacă în continuare un rol important în deciziile politice. Unii consideră că politica astăzi nu mai are nevoie de morală, dacă interesele par să convină momentan. Este adevărat că suntem uneori puși să alegem între a face un compromis sau a renunța păstrându-ne principiile pe care le-am avut până în acest moment și care au constituit caracterul nostru. Când facem un compromis, suntem în situația de a trece granița ființei noastre, renunțăm la ceea ce până atunci poate fusese un crez, o valoare, pentru a putea merge mai departe și a spera în mai bine. Important este ca deciziile luate, compromisurile făcute să nu le regretăm mai târziu. Necesare în acel moment sunt: inteligența și prevederea.

   Clar este că suntem ființe sociale și trebuie să conviețuim, să ne acceptăm și să încercăm să învățăm unii de la ceilalți. Aceasta presupune o oarecare situație de compromis, „o reglare a intereselor contradictorii care dă fiecărui adversar satisfacţia de a crede că a primit ceva ce nu trebuia să aibă şi că nu a fost privat”. Întrebările esențiale care s-ar pune: În ce scop se face compromisul? Pentru evitarea unui haos existent, pentru supraviețuire, pentru progres? Ce cedezi? Ce dobândești? Cât de maleabil trebuie să fii? Cât de inflexibil? Este moral a face compromisul respectiv? Este făcut pentru ideea de bine și de progres, sau numai de supraviețuire? Se poate face chiar dacă el este contrar cu convingerile formate sau pe care tocmai societatea ni le-a impus? Nu poate fi semn de slăbiciune, sau remediu pentru o cale greșită? Se ia în calcul demnitatea și sinceritatea în acest nou demers? Cel ce-și asumă compromisul, își asumă și o mare responsabilitate.

   Revin însă la cadrul religios, la italianul – Sfântul Toma de Aquino  (1225-1274) – călugăr, teolog, filozof, doctor al Bisericii, cel care a afirmat că întotdeauna viaţa omului trebuie să fie adecvată la ceea ce este specific şi constitutiv omului – raţiunea. Binele omului este în conformitate cu faptul de a fi fiinţă raţională: „Bonum hominis est secundum rationem esse”. Conform teoriei lui, omul este fiinţă morală prin însăşi condiţia umană și în acelaşi timp este „o fiinţă familială, citadină, politică”, cele două însuşiri mergând împreună: condiţia morală şi cea politică. Filosofia politică a Sfântului Toma pleacă de la condiţia descoperită de Aristotel – unitatea între morală şi politică –, el dezvoltând mai amplu condiţia morală, virtuţile morale, nelăsând deoparte condiţia politică. În concepția lui Aristotel, politica este o știință care studiază omul ca zoon politikon (animal social), politikon provenind de la cuvântul polis, „cetate” în limba greacă. Ideea lui este că „ceea ce face ca un regim politic să fie bun nu este conformarea sa la o normă ideală, ci adaptarea la datele concrete ale istoriei. Un regim neadaptat la realitate se găsește în mod necesar sancționat pe termen lung prin tulburări sau revoluții.(…) Cetățile fiind diferențiate prin date geografice, prin populație, prin cultură și istoria lor, nu se poate furniza un model universal de cetate ideală”. Ca atare, inflexibilitatea  nu are rost în politică, fiindcă aici trebuie avut doar interesul de bine al poporului care este guvernat.

   Ideea compromisului trebuie și ea să aibă un timp de pregătire (spontaneitatea poate fi o mișcare greșită „pe tabla de șah”), în acest mod existând un timp de a se convinge de necesitatea compromisului, ca fiind singura soluție viabilă la problema apărută și a se împăca cu ideea, spre a nu avea regretul momentului decisiv. Trebuie avută acea virtute numită răbdare, stăpânire de sine. James Clawell, în cartea sa „Shogun”, considera că sunt șapte emoții importante ale omului: „Bucuria, mânia, neliniștea, adorarea, mâhnirea, teama și ura. Dacă un om nu se lasă în voia lor, înseamnă că are răbdare”. Apoi, odată ce ideea compromisului a fost confirmată, acceptată, ea devine obișnuință și uneori chiar resemnare, se începe construirea altui „univers”, el nemaiavând acel principiu existent până atunci. Pentru a nu fi însă un simplu act negustoresc și pentru a nu se ajunge la confuzia și inversarea valorilor, compromisul în demersul său trebuie să țină cont și de conștiința care nu poate renunța total la principii și valori, atâta timp cât omul este moral și dorește binele lui și al societății în care își duce traiul. Iar relația corectă cu binele, necesară în determinarea compromisului, implică relația corectă cu Dumnezeu!

Vavila Popovici – Raleigh, NC, USA

COLOCVIILE DE MARȚI / The Tuesday Colloquiums

30 aprilie 2013, 5 pm, Calderon 39

Anul IV, nr. 42.

Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, Lansări de cărți, Proiecte, Portrete, Kineto-dinamică

Eveniment: Finanțele lui Shakespeare si inteligența materiei

Seminarul munchenez – 26 – 28 aprilie 2013 -, din seria World English, explorează legătura dintre chstiunile bănești pe scenă și rolul jucat de bani în societate. Organizatorii își pun întrebări la care încercăm să răspundem și noi. Cum sunt înfățișate în piese repercusiunile economice, sociale și psihice ale afacerilor financiare? Cum reflectă începuturile capitalismului din zilele lui Shakespeare? Au, într-adevăr, banii putere transformativă și coruptivă? Cum se raportează sfera financiară la alte discursuri? De exemplu, cum sunt asociate ideile creditului și debitului financiar cu ideile religioase și morale ale integrității și vinei? Sunt declarațiile financiare ale lui Shakespeare împrumutate și uzului metateatral și metapoetic? Cum legăm problemele noastre curente marcate de crize financiare într-un sistem capitalist globalizat cu lumea teatrală a lui Shakespeare? Cum au înfățișat rolul banilor producțiile teatrale și filmice după piesele lui Shakespeare? / Născuți în aprilie: Rafael Sanzio, 6 ap. 1843; Leonardo da Vinci, 15 ap. 1452; William Shakespeare, 23 ap, 1534; Charles Baudelaire, 9 ap, 1822;

(William Shakespeare). „Universul există pentru că particulele care constituie sistemul atomic (ce stă la baza întregului Univers) este menținut într-o continuă mișcare de o minte – Mintea Universului.” (Max Planck). „Dincolo de capacitatea minții noastre există multe alte dimensiuni. Asta spune fizica cuantică și psihologia transpersonală.” (Dumitru Constantin Dulcan)

Invitați:

Ion Andreiță, Vasile Andru, Ioan Barbu, Nicolae Băciuț, Esha Beteille, Surender Bhutani, Angela Bilcea, Vasile Boji, Adrian Botez, Nicolae Bulz, Aristotel Bunescu, Uca Chiș, Alexandra-Maria Citirigă, Silvia Codreanu, Dumitru Constantin-Dulcan, Florin Costinescu, Petru Costinescu, Wanda Decca, Puși Dinulescu, Florina Dobre-Brat, Andrei Dorobanțu, Germain Droogenbroodt, Crina Duca, Adina Dumitrescu, Ștefan Dumitrescu, Silvian Floarea, Nicolae Dan Fruntelată, Raluca Gheorghe, Doina Ghițescu, Monica Grigorescu, Iulia Grumăzescu, Neculai Hilohi, Sorana Georgescu-Gorjan, Gabriela Grădilă. Mariana Gurza, Șerban Indrei, Angela Silvina Ionescu, Petru Ionescu, Daniela Olguța Iordache, Elisabeta Isanos, Ion Lazu, George Lupașcu, Toma George Maiorescu, Dan Mateescu, Nicolae Grigore Mărășanu, Vasile Menzel, Bianca Beatrice Michi, Irina Lucia Mihalca, Victoria Milescu, George Mirea, Ioan Mititelu, Doru Moțoc, Ana Munteanu, Mircea Muntenescu, Gheorghe Neagu, Mariana Naliny, Anamaria Nan, Lucia Negoiță, Radu Cristian Nema, Mirela Nicolae, Romulus Iulian Olaru, Mariana Oloier, Viorica Onișoru, Tudor Opriș, Liviu Pascu, Carmen Pesantez, Petruț Pârvescu, Vladimir Pesantez, Maria Diana Pop, Elena Liliana Popescu, Mihai Popescu, Karina Praiszt, Dumitru Prunaru, Vasile Pupeza, Arghira Ravanis, Mimi Ravanis, Bebe Rădescu, Gheorghe Rădulescu, Rita Sava, Adrian Săhleanu, Felix Sima, Florentin Smarandache, Ion Soare, Cornelia Sorescu, Viorel Speteanu, Maria Murgu, Mihai Stan, Marius Stănescu, Constantin-Dumitru Surdu, Sorin Stratilat, Mihai Teodorescu, Florian Tănăsescu, Ben Todică, Nicolae Toma, Maria Tutuianu, Neagu Udroiu, Dumitru Ungureanu, Viorica Vatamanu, Tiberiu-Sebastian Văduva, Dan-Radu Zătreanu, Corneliu Zeana

Amfitrion: Dr. George Anca

Intervenții:

Dumtru Constantin Dulcan: Relflecțiuni pascale

Puși Dinulescu: Hamlet, Pescărușul și Jocul ielelor

George Anca: Mari poeme indo-o europene

Ion Andreiță: „Poeme sub perfuzie”

Ben Todică: Țara dispare

Florina Dobre: Gabriela Văcăreanu

Mihai Teodorescu: Teoria sociologică elitistă modernă a lui Wilfredo Pareto

Adrian Botez: Hristocrația

Lansări

Dumitru Constantin Dulcan: Inteligența materiei, ediția a III-a, Eikon, Cluj-Napoca, 2013

Mariana Gurza: Vasile Plăvan, “un Slavici al Bucovinei”, Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ Ioan Slavici și Eurostampa, Timișoara, 2013

Oglinzi paralele și perpendiculare. Florin Smarandache, Paradoxismul și Viteza Supraluminală, editor, Octavian Blaga, editura Duran’s, Oradea, 2013

Teatru de poezie:

Radu Cristian Nema: Ecouriri din Atharva Veda

Bianca Beatrice Michi: “Vaporul” de Konstantin Kavafis

Portrete: Radu Cristian Nema

Kineto-dinamică: Șerban Indrei

Camil Petrescu, 22 ap, 1894.Tristan Tzara, 16 ap, 1896. Konstantinos Kavafis 150, 9 ap., Jaoslav Has 130, 30 ap. / Timpul trece foarte încet pentru cei care aşteaptă şi foarte repede pentru cei cărora le e teamă. Timpul este foarte lung pentru cei care se lamentează şi foarte scurt pentru cei care petrec.Dar pentru cei care iubesc, timpul este eternitatea.

Sursa: http://georgeanca.blogspot.ro/