Cuvânt și iubire

Lecţie susţinută la 18 februarie 1905, la Facultatea de Medicină din Bucureşti.[1]

Medici evrei m-au rugat să intervin pe lângă profesorul Paulescu şi să-l rog să nu mai combată jidovimea, ca să poată întreprinde ei, evreii, o campanie de pe urma căreia dânsul va obţine, cu siguranţă, Premiul „Nobel”. Dar profesorul a refuzat categoric şi a preferat să se lase furat.[2]

Istoria o fac şi învingătorii şi învinşii. Deopotrivă. Însă, de scris o scriu numai învingătorii. Bineînţeles potrivit voinţei lor. De câte ori voiesc ei Adevărul?… De câte ori le convine ca acesta să fie aflat?… Ori măcar căutat… Al doilea Război Mondial a schimbat faţa lumii. Şi s-a sfârşit acum mai bine de o jumătate de veac. Ştiţi asta, dragii mei. Dar ştiţi şi cine l-a câştigat? Cine l-a câştigat în fapt? Cine-i realul lui câştigător?… Încă în 1921 Profesorul Doctor Nicolae Constantin Paulescu (1869-1931) descoperă insulina. Substanţa care, an după an, salvează vieţile a milioane şi milioane de suferinzi de diabet. Care îi este brevetată de Ministerul Industriei şi Comerţului la 10 aprilie 1922, sub denumirea de „pancreină”. Dar pentru care Banting şi McLeod primesc, în 1924, Premiul Nobel.

„La 7-8 luni de la apariţia rezultatelor definitive ale lui N.C. Paulescu în presa ştiinţifică internaţională (;) F.C. Banting şi C.H. Best, lucrând în laboratorul de fiziologie al profesorului McLeod de la Universitatea din Toronto, fac publice rezultatele obţinute în aceeaşi direcţie şi revendicate ca fiind ale lor. Adevăratul descoperitor protestează şi produce dovezile necesare, sprijinit de o parte a lumii ştiinţifice a vremii, dar nu mai poate împiedica marea nedreptate abil regizată de forurile occidentale (probabil şi sub anumite presiuni evreieşti, având în vedere proasta reputaţie de antisemit pe care şi-o crease savantul român). Banting şi McLeod primesc Premiul Nobel(;). Se comitea astfel, cu o abjecţie senină, probabil cea mai mare escrocherie din istoria ştiinţifică a secolului XX.”[3] Escrocherie nici până astăzi reparată! (Oare de ce?…) Escrocherie despre care Dr. V. Trifu mărturiseşte public în 1944: „medici evrei m-au rugat să intervin pe lângă profesorul Paulescu şi să-l rog să nu mai combată jidovimea, ca să poată întreprinde ei, evreii, o campanie de pe urma căreia dânsul va obţine, cu siguranţă, Premiul «Nobel». Dar profesorul a refuzat categoric şi a preferat să se lase furat”.[4]

„Să nu mai combată jidovimea!”

Dară cum anume o „combătea”? „A adresat, în 1921, o lungă «Scrisoare către ovrei» (Paulescu, Cele patru patimi, – «Scrisoare către Ovrei», pag. 182-211), în care le arăta, cu propriile lor mărturii, intenţiile criminale şi viţiile, în care s-au scufundat, – de ce sunt urâţi de lume, – ce soartă nenorocită îi aşteaptă. Le vorbia despre legea divină a Iubirii şi-i chema în sânul Bisericii lui Christos”.[5]

„Nu mai chinuiţi Omenirea, întreţinând Discordia şi provocând revoluţii şi războaie. Lăsaţi lumea în pace, – şi binefacerile Păcei se vor revărsa asupra voastră. Dar, mai presus de toate, cereţi lui Dumnezeu să aibă milă de voi şi să vă dea puţină înţelepciune, ca să nu mai persecutaţi Creştinismul, şi chiar să vă întoarceţi la Doctrina sublimă a lui Christos… pe care, în starea actuală de turpitudine morală, în care putreziţi, n-o puteţi pricepe”.[6]

„Ovreii au rămas o naţie”.

„Această naţie e convinsă că Imperiul lumii îi aparţine. Ea nu are ca mijloc de a realiza aceasta, decât corupţia spiritelor care duce la descompunerea socială. Pentru a conchide, zicea Marchizul de la Tour du Pin, cu două decenii înainte Marquis de la Tour du Pin: Vers un Ordre social chrétien (1907).[7]
Emanciparea noastră depinde de sistemul Părinţilor noştri:
a) A nu se trata Ovreii decât ca străini, şi ca străini primejdioşi.
b) Să se recunoască şi să se abjure toate erorile filosofice, politice şi economice cu care ei ne-au otrăvit.
c) Să se reconstituie în ordinea economică, ca şi în ordinea politică, organele vieţii proprii, care ne făceau independenţi faţă de ei, şi stăpâni la noi acasă”.

Iar Voltaire, care, deşi nu era nici ateu, nici materialist, voia să combată totuşi Catolicismul, – ca să placă asociaţiei oculte a Masoneriei, – nu s-a putut împiedica să scrie categoric, cu aproape două veacuri înainte, în „Dictionnaire Philosophique”: „Ovreii cred că într-adevăr, într-o zi, prezicerile oracolelor lor se vor îndeplini şi că ei vor avea împărăţia pământului.”

Profesorul Paulescu era mult mai puţin vehement ca alţii. Totuşi, o adevărată furie a cuprins pe conducătorii Iudaismului, şi, fireşte, pe numeroşii lor „prieteni” (;). Totuşi, medicii evrei continuau să-i trimită pe coreligionarii lor, pentru ca profesorul Paulescu, bun şi iertător, în faţa durerii, să le descurce cazurile inexplicabile şi să încerce să vindece pe cele disperate”.[8]

Profesorul Paulescu, căruia „Clinica, Biologia şi Fiziologia i-au revelat cu o splendidă claritate, pe Creator, – «Cauza primară»: «Demonstraţia existenţei unei cauze primare a vieţii, nematerială, unică, înţeleaptă, este termenul sublim la care ne conduce Fiziologia. Această Cauză primară este Dumnezeu», proclama Paulescu în faţa studenţilor săi uimiţi şi fermecaţi.[9]

Dorinţa curată şi fierbinte de a Îi sluji lui Dumnezeu: iată ce-i leagă întreolaltă pe profesor şi pe tineretul naţionalist Român! Când, „la 23 martie 1924 începe la Curtea cu Juraţi din Bucureşti judecarea aşa-zisului complot al Studenţimii împotriva propriului guvern (;), are loc celebra depoziţie de martori din partea Istoriei şi din partea Divinităţii a prof. dr. Nicolae Paulescu (;):

„Onorată Curte!
Onoraţi juraţi!

Cauza ajunsă în judecata domniilor d-voastră nu este tentativa decisă sau intenţia neconcretizată a unor tineri studenţi de a întrebuinţa violenţa în raporturile dintre guvernaţi şi guvernanţi. Cauza ajunsă în judecarea domniilor d-voastră nu este vreo ostilitate mai mult sau mai puţin antisocială împotriva populaţiei evreieşti paşnice, muncitoare şi până la proba contrară prezumată a fi loială cu statul care o găzduieşte şi în care trăieşte.
Naţiunea Română a creat Statul Român. Naţiunea Română este singura răspunzătoare în Istorie. Dacă piere România, nu alţii, ci singuri noi, românii, vom fi vinovaţi. Responsabilitatea aduce dreptul de a conduce şi, înainte de aceasta, dreptul la apărare. Românii sunt un popor paşnic şi o naţiune conştientă. Suntem toleranţi cu străinii pentru că avem legitimitate pe pământul strămoşesc şi pentru că nu ne lipseşte capacitatea de a asimila de bună voie.

Onorată Curte!
Onoraţi juraţi!

Cauza ajunsă în judecata domniilor d-voastră este cea mai mare primejdie naţională şi socială din istoria de două milenii a poporului nostru. Cauza ajunsă înaintea domniilor d-voastră este conspiraţia Forţelor Oculte mondiale de a ni se lua dreptul la suveranitate şi de a fonda aici în spaţiul carpato-pontodunărean Israelul european. Israelul european: stat bi-naţional cu evreii clasă conducătoare şi exploatatoare în calitate de naţiune învingătoare şi cu noi, românii, clasă subordonată şi exploatată în calitate de naţiune învinsă. În România nu există antisemitism nativ scop în sine din ură de rasă sau ură de religie. În România există numai un antisemitism reactiv de legitimă apărare împotriva unei agresiuni din exterior în complicitate cu trădare din interior.

Onorată Curte!
Onoraţi juraţi!

Înainte de a vă retrage în camera de deliberare şi înainte de a lua o decizie, vă adresez o rugăminte. Vă adresez rugămintea să vă gândiţi că sunteţi exponenţii unei naţiuni căreia Dumnezeu îi interzice a se sinucide. Rugămintea că n-aveţi chiar dreptul să uitaţi cele 34 generaţii premergătoare de români care vă privesc din cer şi din pământ. Rugămintea să vă gândiţi că nu aveţi chiar întreg dreptul de a nu ţine seama de ce aşteaptă şi de ce nădăjduiesc de la dvoastră următoarele generaţii de români.

Onorată Curte!
Onoraţi juraţi!

Sunteţi îndreptăţiţi să judecaţi după legile în vigoare şi după propria d-voastră conştiinţă. Umila mea rugăminte şi mare rugăminte a istoriei sunt ca la criteriul legii şi la criteriul conştiinţei să adăugaţi criteriul Naţiunii care nu vrea să moară şi care nu trebuie să moară.

Onorată Curte!
Onoraţi juraţi!

Vă însoţeşte rugămintea mea şi eu alături de întreaga Naţiune avem încredere în domniile d-voastră.»”[10]

„…Bucuria vieţii tale/ Fost-a să găseşti/ Leacurile ideale/ Firii omeneşti…” rezuma, după zece ani de la trecerea în eternitate a savantului, vărul său primar, Cincinat Pavelescu. Completa-vom oare astăzi: „Stăruinţa faptei noastre/ Este să le-urmăm.”?

——————————————————-

[1] Textul se regăseşte în lucrarea: Dr. N.C. Paulescu, Fiziologie filosofică, vol. I, Noţiunile de „Suflet” şi „Dumnezeu” în Fiziologie, Ediţie îngrijită de Dr. V. Trifu, Fundaţia regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1944, pag. 30
[2] Dr. V. Trifu, Profesorul Paulescu 1869-1931, Introducere la volumul Dr. N.C. Paulescu, Fiziologie filosofică, vol. I, Noţiunile de „Suflet” şi „Dumnezeu” în Fiziologie, Ediţie îngrijită de Dr. V. Trifu, Fundaţia regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1944, pag. 26
[3] Răzvan Codrescu, Doctorul Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum Esse, în volumul Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, Crestomaţie, note şi tablou bio-bibliografic de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, pag. 19-20.
[4] Dr. V. Trifu, Profesorul Paulescu 1869-1931, Introducere la volumul Dr. N.C. Paulescu, Fiziologie filosofică, vol. I, Noţiunile de „Suflet” şi „Dumnezeu” în Fiziologie, Ediţie îngrijită de Dr. V. Trifu, Fundaţia regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1944, pag. 26
[5] Ibidem, pag. 45
[6] Nicolae C. Paulescu, Cele patru patimi şi remediile lor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1921, pag. 211
[7] citat de Leon de Poncins în La mystérieuse international juive, Paris 1936, pag. 272
[8] Dr. V. Trifu, opera citată, pag. 46
[9] Paulescu, Noţiunile de «Suflet» şi «Dumnezeu» în Fiziologie – lecţie făcută la 18 februarie 1905, la Facultatea de Medicină din Bucureşti”, Dr. V. Trifu, opera citată, pag.30
[10] Dr. Şerban Milcoveanu, Pentru ce a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu? 30 noiembrie 1938, vol.I, Expunerea cronologică a faptelor, Editat fără scop lucrativ de Asociaţia foştilor preşedinţi ai Studenţimii persoană juridică şi Liga pentru apărarea Adevărului istoric persoană juridică, Bucureşti, 2007, pag. 13-15.

Ec. dr. Radu Mihai Crişan   

“Blandul Profesor Gh. Buzatu a plecat spre ceruri, la regasirea cu marii istorici ai neamului romanesc. A murit un cavaler neintrecut al Adevarului absolut si un mare luptator pentru cauza nationala. Expresia desavarsita a nationalismului sublim”

Blandul nostru Profesor Gheorghe Buzatu a plecat spre ceruri, azi, in jurul orelor 12.00. A plecat de “la munca”, unde se gasea, de altfel, zi de zi, incepand cu orele 7.00, lucrand neobosit si neintrecut pentru neamul sau, in slujba adevarului istoric. A plecat de la masa sa de lucru, inconjurat de cartile sale, unde se afla alaturi de bunii sai colegi de la Centrul de Istorie si Civilizatie Europeana – Iasi al Academiei Romane. Pe 6 iunie ar fi implinit 74 de ani.

Durerea este grea. O tragedie pentru istoriografia romaneasca, ai carei stalpi de rezistenta cad rand pe rand, lasand loc liber brigazilor rosii de epigoni si venetici.

Gh. Buzatu a fost un cavaler neintrecut al Adevarului absolut. Un mare luptator pentru cauza nationala. Dupa mine, Profesorul Gheorghe Buzatu a fost si ramane expresia desavarsita a nationalismului sublim, a nationalismului cult, a nationalismului viu, care arde ca o flacara ce nu va putea fi stinsa niciodata. Pentru ca reprezinta Istoria reala, asa cum a fost: Sine ira et studio.

Durerea este prea mare. Singura noastra consolare este ca Profesorul a plecat acum la regasirea cu marii sai colegi, N. Iorga, V. Parvan, P.P. Panaitescu, C. Daicoviciu, Gh. I Bratianu, Florin Constantiniu…

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace, alaturi de toti cavalerii romanismului din opera sa!

La Revedere, Dom’ Profesor!

Al Dvs,

Victor

 

Sursa: http://roncea.ro/2013/05/20/blandul-profesor-gh-buzatu-a-plecat-spre-ceruri-la-regasirea-cu-marii-istorici-ai-neamului-romanesc-a-murit-un-cavaler-neintrecut-al-adevarului-absolut-si-un-mare-luptator-pentru-cauza-nationala-e/

 Mai multe pe : Victor Roncea

https://www.facebook.com/nouadreapta.iasi?fref=ts

 

Foto: Cristina Nichitus Roncea

In luna iulie a acestui an, am avut plăcuta surpriză de a recepţiona, prin e-mail (doar suntem în era tehnologiei şi a informatizării globale!), o carte ce se doreşte o poveste – încă una, dintre multele poveşti pentru copii, pe care doar cel ce mai păstrează în suflet un crâmpei din universul Copilăriei o poate scrie: „Răţuşca Thyca” de Ecaterina Cîmpean. Pe lângă varianta scrisă, am recepţionat şi o variantă audio, foarte interesantă şi „colorată” cu sunete, într-un tot care deşteaptă simţurile şi induce atmosfera de poveste.

Vocea caldă şi expresivă a Ioanei Sandu, având ca fundal un aranjament muzical semnat Francisc Reiter şi tehnoredactat de Robert Landmann, te poartă într-o lume amplă, o semiotică extinsă, cu multe, multe învăţăminte.

Deşi autoarea consideră „Răţuşca Thyca” – o poveste pentru copii, este foarte greu de crezut că un scenariu în care „etichetele” de ordine sunt: morala, prietenia sincer cultivată, onoarea, promisiunea, visul către înălţimi – ca vis împlinit, acceptarea de sine şi, nu în ultimul rând, omenia, se adresează doar publicului foarte tânăr. Precum în fabulele lui Grigore Alexandrescu sau în cele ale lui Jean de la Fontaine, Ecaterina Cîmpean se pricepe de minune să „asocieze” fiecărui personaj animalier câte o tipologie umane. Aici, în „Răţuşca Thyca” se pot întâlni diverse „caractere” : prietenul devotat până la moarte, visătorul, altruistul, naivul, dar şi curiosul, profitorul, parvenitul ori mincinosul. Gama tipologică diversă, „creionată” cu destulă versatilitate emoţională, este o dovadă în plus a unei bogate experienţe de viaţă, ca reiterare a „întâlnirilor” (în viaţa reală) cu „personajele” din carte.

La început timidă, sensibilă şi delicată, fără prea multă încredere în sine şi permanent supusă încercărilor (aflarea unor prieteni sinceri dar şi dezamăgirile suferite din cauza trădărilor), răţuşca Thyca porneşte – cu o dorinţă acerbă – pe cărările vieţii, pentru a-şi împlini visul, pentru a-şi contura destinul. Pe parcursul derulării poveştii, răţuşca Thyca dobândeşte o mai mare încredere în forţele proprii, reuşind să-şi educe, în mod constant, capacitatea de autocontrol şi, extrem de rar, să se bazeze pe ajutorul altora.

Sub fluenţa şi efervescenţa constructivă a unei poveşti pentru copii, se împărtăşesc de fapt, experienţe de viaţă valoroase şi moralizatoare, fiecare pasaj al cărţii fiind presărat cu învăţăminte, dăruite cu generozitate. Când curajoasă, când temătoare, autoarea este, de fapt, precum răţuşca Thyca – o luptătoare, o învingătoare, care ştie să facă din întreaga-i viaţă, un model demn de urmat. Prin multiplele sale realizări, doamna Ecaterina Cîmpean sădeşte în inimile oamenilor: înţelegere, pace, compasiune, respect reciproc şi, mai presus de orice, prietenie sinceră. La Radio Prodiaspora – acolo unde este vicepreşedinte fondator – are o a doua familie. O familie frumoasă, formată din ascultătorii şi colaboratorii săi fideli, care nu sunt deloc puţini: scriitori, oameni de presă, radio şi televiziune, elite din aproape toate domeniile vieţii culturale. Vocea realizatorului de emisiuni radio atrage ca un magnet, având pentru fiecare ascultător: un cuvânt bun, o vorbă frumoasă, o alinare în momentele de grea încercare. Şi, precum răţuşca Thyca, detestă cel mai mult făţărnicia şi minciuna.

Cartea, într-o prezentare inteligibilă, împărtăşeşte celor din jur, pe lângă starea de furibundă căutare – întru împlinirea viselor (oricât de îndrăzneţe ar fi ele) – şi o stare de revoltă, prin care sunt penalizate de fapt „bolile” care macină societatea contemporană, dintre care cea mai grea este ascensiunea nonvalorii, în detrimentul talentului nativ (dar, lipsit de oportunităţi de afirmare). Prin „Răţuşca Thyca”, Ecaterina Cîmpean lansează o nouă provocare, un îndemn la reculegere adresat speţei umane – în genere, pentru a putea reclădi tot ceea ce avariţia şi parvenitismul unora au putut distruge. O carte încărcată de sensuri existenţiale, plină de cuvinte rostite pe un ton tandru şi moralizator, o nouă „pildă” ce poartă semnătura prestigiosului realizator de emisiuni al Radio Prodiaspora.

Plăcerea de a descoperi pas cu pas, atât întâmplările cărţii, cât şi galeria inedită de personaje (care vor încânta, cu siguranţă), va fi a cititorului sau a ascultătorului său, fie el copil sau matur. Mesajul cărţii va putea fi „receptat” cu sufletul, spre creşterea morală a tuturor. Din păcate, varianta audio a poveştii încă nu şi-a găsit finanţatorul, având în vedere că înregistrarea (cu drept de autor) în România a unui CD înseamnă costuri…exagerate. Dar, pentru acoperirea acestor costuri, o inimă mare ar fi de ajuns. O inimă care, va dori să împărtăşească şi celor nevăzători, o rază de speranţă, o lumină din candela sufletului său. Toate acestea, pentru o carte ce şopteşte – de la inimă la inimă, o lecţie despre viaţă, îmbrăcată într-o aură de poveste : „Răţuşca Thyca” de Ecaterina Cîmpean, povestea unui vis împlinit.

Adjud – 13 iulie 2011

Cronică de Gheorghe A. STROIA

Povestea Ratustei Thyca – Partea a VIII-a

Foto: “Precum în cer, așa și pe pământ” – Cristina Nichitus Roncea

 

             Rugă  pentru Părintele Iustin Pârvu

 

Doamne , mă rog fierbinte

Pentru bunul nostru părinte

Alungă-i Doamne suferința

Hrană ne este a sa credință!

 

Trimite-i îngeri veghetori

Și glas ceresc din nori

Sfinții Arhangheli să-l ocrotească

Maica Domnului să-l oblojească.

 

Te rog Doamne al meu

Întărește-l pe robul tău

Dă-i putere, sănătate

Zile luminate…

 

Este cel ce ne îndrumă

Ca pe o rătăcită turmă

Este rug aprins pentru popor

Ne este dar și ajutor…

 

Doamne, ascultă-mi umila rugă

Fă ca răul să se stingă

Prigonit a fost mereu,

Duhovnicul Neamului meu…

 

Credința lui l-a întărit

Prin rugăciune a biruit!

Ne este apa vie de izvor,

Azi, mâine, cuvânt ziditor…

 

Lacrima îmbracă versul

O rugă îmi este gândul…

Iisuse Fiul Lui Dumnezeu

Miluiește-l pe robul tău …

 

 

Mariana Gurza

20 mai 2013

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul/păcătoasa!

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?
Tu eşti Dumnezeu Care faci minuni
(Prochimen la praznice)Iubiţi credincioşi,

,,Cînd a binevoit Preabunul şi Preamilostivul Dumnezeu să înceteze pîraiele de sînge, care se vărsau din trupurile apostolilor, ale martirilor şi ale mărturisitorilor Săi şi să dea deplină libertate Bisericii Sale, răscumpărată cu Sfîntul şi Preascumpul Sînge al Fiului Său, atunci şi-a ales pentru acest scop, dintre toţi împăraţii lumii, pe Sfîntul împărat Constantin cel Mare şi pe mama sa, Elena. Prin aceşti Sfinţi împăraţi a adus Dumnezeu libertate religioasă în lume, a slăbit păgînismul şi idolatria şi a întărit Biserica şi credinţa creştină pe pămînt.

Sfinţii împăraţi şi “întocmai cu Apostolii” Constantin cu maica sa, Elena, erau de neam roman. Tatăl său, împăratul Constantin Clor împărăţea peste Galia şi Insulele britanice. După moartea sa a lăsat urmaş la domnie pe fiul său, fericitul Constantin, ajutat de credincioasa lui maică, Sfînta Elena.

Auzind el că Maxenţie, care împărăţea în Roma, face multe nelegiuiri poporului, chinuind pe creştini şi dărîmînd sfintele biserici, s-a pornit cu război împotriva lui. Deşi avea mai puţini ostaşi ca Maxenţie, el îşi punea nădejdea în ajutorul adevăratului Dumnezeu, Căruia adesea se ruga, cu toate că nu era încă botezat. Şi iată că în amiaza mare, i se arătă o cruce mare pe cer, cu stele închipuită, iar dedesubt aceste cuvinte scrise: “Cu acest semn vei birui”.

Apoi a poruncit ostaşilor să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci pe haine, pe coifuri şi pe armele lor şi aşa au pornit la luptă. Deci, cu ajutorul crucii lui Hristos, Sfîntul Constantin a biruit pe Maxenţie, înecîndu-l în apa Tibrului, lîngă Roma, iar el a fost primit cu mare bucurie în cetate şi încoronat ca împărat al întregului Imperiu roman de Apus, în anul mîntuirii 313.

Ca semn de mulţumire lui Dumnezeu, marele Constantin a dat un act împărătesc în acelaşi an, după sfatul maicii sale, cunoscut pînă astăzi sub numele de “Edictul de la Milan”, prin care s-a dat desăvîrşită libertate tuturor creştinilor, lăsînd astfel pe fiecare să creadă cum voieşte.

Mare bucurie a cuprins atunci întreaga creştinătate, văzînd pe sfinţii episcopi şi preoţi ieşind de prin închisori, văzînd capiştile idoleşti dărîmîndu-se, iar în locul lor, biserici frumoase înălţîndu-se. Astfel, uneltele de tortură se aruncau, cuptoarele cele aprinse în care se ardeau creştinii se lăsau în părăsire, animalele sălbatice care ucideau pe creştini în arene se slobozeau, iar creştinii, umplîndu-se de multă bucurie, mulţumeau lui Dumnezeu cu rugăciuni şi lacrimi fierbinţi.

Însă domnea în răsărit un împărat tiran, anume Liciniu, care deşi era cumnat cu marele Constantin, dar nevrînd să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, chinuia cumplit pe creştini şi ameninţa să ocupe Roma. Împăratul Constantin a încercat de două ori să-l biruiască prin război, dar n-a putut şi era în mare mîhnire. Rugîndu-se mult lui Dumnezeu şi însemnîndu-se cu semnul crucii, toţi ostaşii au pornit din nou la război împotriva lui Liciniu şi l-au biruit. Ultimul război l-a avut împăratul Constantin împotriva sciţilor, aproape de Dunăre, pe care de asemenea i-a biruit cu ajutorul Sfintei Cruci.

Deci, dorind împăratul să-şi mute capitala în partea de răsărit a imperiului, şi-a ales cetatea Vizantia, zidită de un grec, numit Vizas. Pe aceasta alegînd-o Sfîntul Constantin, a numit-o cu numele său, Constantinopol, şi s-a aşezat aici cu fericita sa mamă, Elena, în anul 324. Iar ca semn de mulţumire lui Dumnezeu, a înălţat în mijlocul cetăţii un stîlp înalt, avînd deasupra Sfînta Cruce.

Tot în timpul acesta a primit şi botezul, în oraşul Nicomidia, de la episcopul Evsevie, cînd a dat poruncă să se boteze şi ostaşii săi, dimpreună cu senatorii palatului, încît o nespusă bucurie cuprinsese toată lumea. A mai dat poruncă să se înalţe în curtea palatului său o măreaţă biserică, în numele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, iar bisericile care au fost dărîmate de păgîni a poruncit să se zidească din nou, dîndu-le tuturor bani şi ajutor din destul. De la acest sfînt împărat a rămas tradiţia ca domnii creştini din toată lumea să zidească biserici şi mînăstiri şi să le înzestreze cu danii şi cu toate cele necesare.

În vremea aceea, însă, Biserica lui Hristos era sfîşiată de învăţătura cea rea a ereticului Arie, care spunea că Iisus Hristos este o creatură superioară, iar nu Creator şi deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt. Deci, Sfîntul Constantin îndemnat de mama sa Elena şi de mulţi episcopi dreptcredincioşi, a hotărît să adune primul Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325, pentru a hotărî adevărata credinţă şi a condamna pe ereticul Arie şi învăţătura sa.

S-au adunat acolo 318 Sfinţi Părinţi din toate marginile Imperiului de Răsărit şi de Apus, în frunte cu Sfîntul Constantin, care era considerat episcop cu treburile de afară. Vor rămîne nemuritoare minunile şi cuvintele pline de învăţături dogmatice ale marilor ierarhi şi sfinţi Nicolae, Spiridon şi Atanasie de Alexandria, care au luat parte la acest Sinod. Atunci a fost blestemată învăţătura lui Arie, iar pe el l-au dat anatema. La acest Sfînt Sinod s-au compus primele şapte articole ale Simbolului Credinţei şi mai multe canoane bisericeşti.

În anul următor, Sfînta Elena, dorind foarte mult să afle lemnul Sfintei Cruci şi să se închine pe Golgota şi la Mormîntul Domnului, a plecat cu mulţi ostaşi la Ierusalim. Aici s-a rugat mult lui Dumnezeu şi, împreună cu Sfîntul Macarie, episcopul Sfintei Cetăţi, după multe osteneli a aflat Crucea Domnului, iar pe locul Căpăţînii a înălţat o biserică preafrumoasă, care, cu unele modi-ficări, dăinuieşte pînă astăzi.

Deci, luînd o parte din lemnul Sfintei Cruci, fericita Elena s-a întors înapoi la Constantinopol, iar de aici la Roma, unde a trecut la Domnul, în vîrstă de 80 de ani.

Marele împărat Constantin a împărăţit 42 de ani, pînă în anul 337, cînd trece la veşnicele lăcaşuri şi este înmormîntat în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, zidită de el, lăsînd Imperiul roman în stăpînirea celor trei fii ai săi. Biserica noastră îi prăznuieşte pe amîndoi cu mare cinste la 21 mai, socotindu-i “întocmai cu Apostolii” lui Hristos. El este al 32-lea împărat roman de la August.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici v-am prezentat pe scurt viaţa şi activitatea Sfîntului Constantin cel Mare şi a mamei sale, Elena. Acum vom vorbi, mai întîi, de legile ce s-au făcut de acest sfînt şi mare împărat în favoarea creştinilor, despre care istoricul bisericesc din acea vreme, Eusebiu de Cezareea, zice: “S-au publicat atunci de împăratul Constantin legi foarte blînde şi foarte favorabile pentru creştini. Aceste legi nu exprimau decît evlavie, repausul popoarelor şi onoarea Bisericilor. El a chemat pe cei ce fuseseră izgoniţi de guvernatorii de provincii, pentru că nu au voit să aducă jertfă idolilor. A restabilit în posesia averilor pe cei ce fuseseră lipsiţi de ele şi iertă pe cei care, pentru acelaşi motiv, fuseseră condamnaţi să facă servicii la curte. A pus în libertate pe cei ce fuseseră surghiuniţi în insule şi pe cei ce fuseseră surghiuniţi la muncile metalelor sau întrebuinţaţi la alte lucrări publice. A lăsat alegerea celor care, din ură pentru statornicia cu care ei făcuseră profesiune din religia creştină, fuseseră destituiţi din dregătorii sau de a lua funcţiunile ca mai înainte sau de a trăi în repaus” (Istoria Bisericească de Eusebiu – Episcopul Cezareei, Viaţa Împăratului Constantin, Bucureşti, 1896).

Printr-o altă lege făcută în favoarea martirilor şi a Bisericilor, împăratul Constantin a dispus ca rudele celor ce au suferit moartea pentru apărarea credinţei, să se bucure de succesiunea lor şi, dacă ei nu ar avea moştenitori, Biserica să-i moştenească, iar moştenirile ce le fuseseră confiscate, să fie înapoiate vechilor proprietari, ori de ar fi în natură sau de au fost înstrăinate.

Sfîntul şi marele împărat Constantin a dat o lege de graţiere a celor ce au fost exilaţi pentru mărturisirea dreptei credinţe în Dumnezeu. Această lege zice aşa: “Acei ce au fost exilaţi prin sentinţe nedrepte a unor judecători, pentru că au refuzat cu îndrăzneală de a renunţa la credinţă şi la cultul unui Dumnezeu, Căruia ei se consacraseră din toată inima lor, şi acei ce au fost puşi în numărul ofiţerilor curţii, deşi nu fuseseră mai înainte, să aibă libertatea de a se întoarce la casele lor şi să rămînă acolo în pace. Acei ce au fost despuiaţi de bunurile lor şi reduşi la o extremă mizerie, să fie restabiliţi în prima lor stare şi să se bucure cu fericire şi cu umilite rugăciuni de mulţumire, de efectele bunătăţii lui Dumnezeu”.

Altă lege dată de Sfîntul şi marele împărat Constantin face rechemarea celor ce au fost prigoniţi pentru credinţa cea dreaptă în Hristos şi au fost trimişi departe de casele şi satele lor, prin insule pustii. În această lege îl auzim pe Sfîntul şi marele împărat Constantin, zicînd: “Ordon ca cei ce sînt reţinuţi contra voinţei lor în insule, să se bucure de efectul graţierii noastre. Să iasă din aceste triste şi grozave pustietăţi, unde nu văd decît munţi sălbatici şi o mare furtunoasă, şi să meargă a gusta plăcerile cele nevinovate ce le va procura, în convieţuire cu rudele lor în libertate. Acei ce au suferit lipsurile şi necazurile ce i-au însoţit, să fie încărcaţi de bunuri şi scăpaţi de frică, făcînd glorie cum fac eu de a fi servitorul lui Dumnezeu. Aş fi foarte mîhnit ca să se poată zice sau să se poată crede, că cineva a vieţuit în frică sub domnia mea. Mă silesc pe cît pot de a reforma abuzurile ce s-au strecurat sub domniile cele dinaintea mea”.

Sfîntul împărat Constantin, face rechemarea celor ce fuseseră condamnaţi la lucrarea metalului sau la alte lucrări publice, pentru mărturisirea credinţei în Hristos, zicînd: “Acei ce au fost condamnaţi la lucrarea metalelor sau la alte lucrări publice, să schimbe această penibilă ocupaţie şi acest ostenitor lucru, cu o linişte onestă şi cu un repaus plăcut, iar dacă sînt unii din cei ce au fost lipsiţi de libertate să fie restabiliţi în posesiunea onorurilor şi a drepturilor ce le aparţineau mai înainte”.

Prin altă lege, Sfîntul împărat Constantin, restabileşte drepturile celor ce au fost scoşi din dregătoriile lor din armată, pentru dreapta credinţă în Hristos, şi zice aşa: “Acei care odinioară, posedînd dregătorii în armată, au fost lipsiţi de această cinste pentru buna mărturisire a credinţei lor, să aibă libertatea sau de a reintra în armată şi a-şi lua funcţia lor ce au avut sau de a trăi în linişte. Este foarte drept ca, după ce au arătat curajul lor în mijlocul celor mai teribile munci, să nu depindă decît de alegerea lor, sau de a se bucura de onorurile dregătoriilor lor, sau de a gusta dulceaţa repausului”.

În altă lege, Sfîntul Constantin cel Mare porunceşte a se da înapoi averile sfinţilor mucenici şi mărturisitori ai credinţei lui Dumnezeu, şi zice aşa: “Nu pot ascunde nedreptatea ce au suferit-o acei care, sub diferite pretexte, au fost despuiaţi de averile lor. Dacă unii, din ură pentru că au susţinut cu îndrăzneală lupte grele pentru apărarea credinţei lor, au fost despuiaţi de averile lor, sau dacă alţii, pentru că au mărturisit că erau creştini, au fost constrînşi de a părăsi ţara lor, sau în sfîrşit, dacă alţii au fost lipsiţi de cele ce posedau fără a fi condamnaţi la moarte, succesiunea lor trebuie să fie luată de rudele lor, legile redînd succesiunile rudelor celor mai de aproape, ei vor fi lesne de recunoscut şi apoi nu e nimic mai drept decît a se împărţi aceste averi moştenitorilor cărora ar fi aparţinut, dacă martirii şi mărturisitorii ar fi murit de o moarte naturală”.

Altă lege dată de Sfîntul şi marele împărat Constantin în favoarea Bisericii, în lipsă de rudenii, zice aşa: “Iar, dacă nu se va găsi nici o rudenie care să poată lua moştenirea martirilor sau a mărturisitorilor, sau ale acelora care pentru păstrarea credinţei lor, au părăsit ţara lor, ea aparţine Bisericii. Morţii nu vor fi mîhniţi de a o avea de moştenitoare, pe aceia pentru care ei s-au expus la tot felul de primejdii. Cred de datoria mea de a admite că dacă vreunul, din acei care voiesc, a găsit de cuviinţă să facă donaţie averea sa, intenţia mea este ca ea să fie executată”.

În altă lege a Sfîntului împărat Constantin cel Mare se hotărăşte să se restituie pămînturile şi casele cele ce au aparţinut martirilor şi mărturisitorilor, zicînd: “Fiindcă doresc ca această lege să fie atît de lămurită, încît să nu fie nimeni care să nu înţeleagă dispoziţia, acei ce sînt deţinători ai unei case sau a unui pămînt sau a unei alte moşteniri ce aparţinea odinioară martirilor sau mărturisitorilor, să o declare ei înşişi şi să o restituie îndată. Deşi ei au primit mari venituri fără titlu legitim, nu cred ca dreptatea să permită ca ei să nu fie obligaţi de a le înapoia”.

Sfîntul împărat Constantin a dat şi alte legi în favoarea Bisericii şi a creştinilor, privind restituirea bunurilor confiscate de către principi de la biserici sau restituirea locaşurilor de cult şi a cimitirelor, restituirea bunurilor care fuseseră înstrăinate sau vîndute şi care aparţineau bisericilor, precum şi alte legi pe care nu le mai putem aminti aici.

Din cele arătate pînă aici ne putem da seama cît de mare prieten şi binefăcător al Bisericii lui Hristos şi al creştinilor a fost alesul lui Dumnezeu, Sfîntul şi marele împărat Constantin, prin care Preabunul Dumnezeu a dat libertate creştinismului în toată lumea. Legile au fost date de el în Italia, la Milan, în anul 313 şi sînt cunoscute sub numele de “Edictul de la Milan”. De la acest împărat sfînt, libertatea religioasă este garantată în toate ţările din lume.

Împăratul Constantin, dîndu-şi bine seama de întunericul şi tirania care domneau mai înainte de el în Imperiul roman, zicea: “O nelegiuire atît de ciudată şi atît de grozavă ca aceasta, dominînd spiritul şi inima unui număr de persoane şi tot statul fiind lovit de aceasta, ca de o boală molipsitoare ce reducea la o extremă primejdie şi care avea nevoie de un medicament foarte puternic şi folositor, iată de cine a binevoit Dumnezeu de a se servi! Cînd vorbesc de Dumnezeu, înţeleg pe Acela care este adevăratul Dumnezeu şi care are o putere veşnică. Poate însă cineva să facă cunoscute binefacerile primite de la Dumnezeu fără a vătăma modestia? Dumnezeu a avut bunătatea de a se servi de mine pentru împlinirea planurilor Sale. El m-a scos printr-un act al înţelepciunii Sale şi al puterii Sale nesfîrşite, din ţărmurile oceanului britanic şi din extremitatea ţărilor unde soarele apune şi mi-a dat putere de a risipi revărsarea de nenorociri ce acoperea faţa pămîntului, pentru a atrage pe oameni la păzirea legii şi pentru a creşte credinţa şi religia creştină”.

Apoi adăugă: “Nu voi fi lipsit niciodată de recunoştinţă, pentru o binefacere aşa de mare, privind ca o favoare deosebită, bunătatea pe care Dumnezeu a avut-o de a mă alege pe mine pentru a mă face robul şi împlinitorul poruncilor Sale. M-am dus în Orient, pe care l-am găsit împovărat de nenorociri, a cărui salvare de primejdie avea nevoie de ultimile leacuri. Recunosc că Dumnezeu mi-a dat sufletul, viaţa, respiraţia, şi simţămîntul. Ştiu foarte bine, că acei ce şi-au pus speranţa lor în Dumnezeu, nu au nevoie de stima, nici de dragostea oamenilor şi că ei posedă onoruri cu atît mai mari, cu cît duc o viaţă mai scutită de greşeli şi de păcate”.

În alt loc Sfîntul împărat Constantin aduce mulţumiri lui Dumnezeu, zicînd: “Ţie îţi mulţumesc cu umilinţă, Dumnezeule şi Domnul meu, căci cu cît priveşte cineva deosebirea în închinările şi în simţămintele oamenilor, cu atît cei ce au descoperit adevărul sînt întăriţi în religie. Dacă va fi cineva care să nu voiască a fi vindecat, să nu arunce greşala sa asupra nimănui. Remediul şi vindecarea se oferă la toată lumea, numai fiecare se cuvine să ia aminte ca să nu atace o religie a cărei nevinovăţie şi sfinţenie sînt dovedite”.

Pe lîngă legile şi binefacerile arătate mai sus în favoarea creştinismului, marele împărat Constantin s-a îngrijit mult şi de pacea şi unitatea în credinţa cea dreaptă a tuturor Bisericilor creştine din imperiul său. Iată ce spune într-una din legile sale: “Mi-am propus mai întîi de a uni spiritele tuturor popoarelor, în una şi aceeaşi credinţă în privinţa dumnezeirii. Apoi, am dorit să scap universul de jugul sclaviei, sub care gemea. Mă convingeam că aş fi atît de fericit pentru a aduce pe oameni să aibă toţi pe acelaşi Dumnezeu. Această schimbare a religiei ar produce o altă schimbare în conducerea imperiului”.

Iată, fraţilor, că Sfîntul şi marele împărat Constantin, îşi dădea bine seama şi recunoştea cu toată evlavia că el este alesul lui Dumnezeu, prin care Mîntuitorul a lucrat planurile cele prea-înţelepte ale milostivirii Sale faţă de religia adevărată, creştină, prin care s-a întărit puterea şi libertatea Bisericii lui Hristos pe pămînt.

Iubiţi credincioşi,

Mare este sărbătoarea de astăzi, căci astăzi cinstim pe cel dintîi şi cel mai mare împărat creştin, pe Sfîntul Constantin şi mama sa, Elena, cei “întocmai cu Apostolii”. Ei sînt apostolii creştinismului din secolul IV. Prin ei a dobîndit libertate Biserica întemeiată de Hristos, propovăduită de Sfinţii Apostoli şi apărată cu jertfă, cu suferinţă şi cu sînge de mulţimea martirilor. Prin ei, Duhul Sfînt a extins Biserica, a întărit Ortodoxia în lume, a avut loc primul Sinod Ecumenic, s-a compus prima parte din Crez şi a fost dat anatema Arie cu învăţătura şi ucenicii lui. Prin Sfinţii Constantin şi Elena s-au deschis şi zidit în Imperiul roman mii de biserici, s-a aflat la Ierusalim Sfînta Cruce şi s-au zidit numeroase locaşuri de închinare la Locurile Sfinte.

Dar Sfîntul Constantin a ajutat mult la răspîndirea creştinismului în Europa, Asia şi Africa. La porunca lui au fost trimişi misionari – episcopi şi călugări – la gurile Dunării să convertească pe înaintaşii noştri daci, dintre care unii nu ştiau de Hristos. Se crede că, chiar oraşul Constanţa din Dobrogea, ar fi fost înnoit de el, unde apoi se înfiinţează prima episcopie din ţara noastră, Episcopia Tomisului. Trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru acest mare împărat şi apărător al creştinătăţii. Să ne bucurăm că o parte din ţara noastră, gurile Dunării şi Dobrogea, făceau parte din Imperiul roman de sub stăpînirea lui.

Se cuvine, deci, să cinstim cu cuvinte de laudă pe Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena şi să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru tot ce au făcut ei în lume. Iată, că şi ţara noastră a fost sub influenţa lui. Iată, că şi pămîntul nostru are multe biserici, unele din primele secole, şi că sîntem ortodocşi şi cinstitori de Dumnezeu. Avem în ţară multe biserici cu hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Iar în mai toate familiile noastre sînt creştini şi creştine care le poartă numele. Aceasta arată de cîtă cinste se bucură Sfinţii Constantin şi Elena în ţara noastră.

Să nu uităm, însă, ce mare rol a avut Sfînta Elena, la creşterea, formarea şi sfătuirea fiului ei, Constantin. După Hristos şi Biserică, mama este aceea care dă educaţie creştină fiilor ei. Sfînta Elena a dat viaţă, educaţie şi îndemnuri bune fiului ei. Datorită mamei sale a ajuns el cel dintîi împărat creştin, Sfînt şi “întocmai cu Apostolii”, tare în credinţă, apărător al Bisericii, viteaz în războaie, eliberator al creştinilor persecutaţi pentru Hristos şi ctitor al primului imperiu creştin şi a nenumărate biserici.

Vă amintesc că am avut şi noi, românii, mari domni creştini, care după exemplul lui, au fost apărători de ţară, iubitori de pace, păzitori ai dreptei credinţe şi neîntrecuţi ctitori de biserici şi mînăstiri. Dintre aceştia amintim pe Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Sfînt, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Petru Rareş, Vasile Lupu şi mulţi alţii.

Ce sînt evlavioasele domniţe românce, ca Despina lui Neagoe, Teofana, mama lui Mihai Viteazul, Elena lui Matei Basarab sau Ana lui Alexandru cel Bun, Maria lui Ştefan cel Mare, Elena lui Petru Rareş şi Ruxandra lui Alexandru Lăpuşneanu şi atîtea altele, dacă nu urmaşele Sfintei împărătese Elena? Căci ele, alături de domni, zideau biserici, ctitoreau mînăstiri, făceau danii preţioase pe la sfintele locaşuri, care se văd pînă astăzi. Ce este Constantin Brîncoveanu cu cei patru fii ai lui, alături de vrednica soţie, Maria, cu cei încă şapte fii, dacă nu martiri ai lui Hristos şi apărători ai credinţei Ortodoxe în ţara noastră?

Deci, şi noi, să urmăm întru toate lui Hristos, Apostolilor, sfinţilor şi înaintaşilor noştri. Să apărăm cu bărbăţie dreapta credinţă a Bisericii noastre Ortodoxe. Vor apărea mulţi eretici şi urmaşi ai lui Arie, care vor încerca să ne strice unitatea credinţei şi să ne tulbure sufletele. Să nu-i ascultaţi. Ţineţi la Biserica lui Hristos, iubiţi sfintele slujbe, ascultaţi de păstori şi de mai-marii noştri rînduiţi de Dumnezeu. Apoi fiţi statornici în faptele bune, blînzi, smeriţi, paşnici şi iubitori de sfinţi, ca nişte fii ai lui Dumnezeu şi urmaşi ai Sfinţilor Împăraţi. Bărbaţi, urmaţi Sfîntului Constantin în toate şi luaţi în viaţă toiagul Sfintei Cruci! Iar femeile să urmeze exemplul Sfintei Elena, devenind mame credincioase, bune educatoare ale copiilor, fiice evlavioase ale Bisericii.

Să rugăm pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi prin ei pe marele Împărat Iisus Hristos, să rînduiască pace în lume, domni şi conducători înţelepţi peste popoare, întăritori ai dreptei credinţe, păstori vrednici de Evanghelie şi mîntuire sufletelor noastre. Amin.”

Părintele Cleopa

 

              De vorbă cu sufletul meu

                                      de Demostene  Andronescu

 

O! suflete al meu de ce ţi-ascunzi,
Plângând cu hohote, în palme faţa?
Hai, şterge-ţi ochii-albaştri şi povaţa
Ca pe un psalm ascultă-mi-o. M-auzi?

De-atâţia ani, de-atâtea veşnicii
Noi n-am mai stat de vorbă pe-ndelete
Şi nu te-am mai văzut zâmbind, băiete
De mult, de mult, de când eram copii.

Mereu înfrânt tu freamăţi ca un pom
Pe care vântu-l biciuie şi-l pradă,
Te risipeşti prin spini, te-aduni grămadă
Şi plângi, sărmane, plângi şi treaz şi-n somn.

Te potoleşte, pentru Dumnezeu!
Ce-atâta bocet, doar nu eşti muiere,
Te înţeleg, eşti munte de durere
Dar nu uita, durerea nu-i un rău.

Şi-apoi nu eşti tu singurul sub cer
Din care răul cu-ndârjire muşcă,
Atâtora li-s zilele biciuşcă
Şi pentru-atâţia viaţa e piper!

E-atâta jale-n lume-atâta plâns,
Atâta dor, atâta suferinţă!
Sărmanul ins chircit în neputinţă
Ameninţă spre cer cu pumnul strâns.

Şi-n loc să-şi facă din durere pod
Peste mocirla vieţii-n sus spre slavă,
El, sângerând din răni adânci, otravă
Nici nu-nfloreşte, nici nu leagă rod.

Sărmana gloată, în genunchi mereu,
Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii,
Nepricepând că scrânciobul durerii
Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu.

Şi-n fiecare clipă câte-o stea
Se stinge-n locul ei precum o pipă
Şi trebuie ca-n fiecare clipă
Altcineva să moară pentru ea.

O! suflete al meu, fii tu ulcior,
Fii amforă durerii, veşnic plină
Şi, sângerând celor din jur lumină,
Învaţă blând să mori în locul lor.

Pricepe că cu fiecare spin
Ce dureros în carne ţi se-mplântă,
Pe un obraz o lacrimă se-avântă
Şi-n lume-i o durere mai puţin.

Cu fiecare suferinţă-a ta
O suferinţă undeva se stinge,
Cu fiecare picur roş de sânge
Se-nchide-o rană şi s-aprinde-o stea.

Şi-n fiecare limpede apus,
Cu fiecare-ngenunchere-n tină
Ţi-agoniseşti departe-n cer lumină
Şi-n cartea veşniciei-nscrii un plus.

POETUL MARTURISITOR DEMOSTENE ANDRONESCU

“Cu post si rugaciune cuceresti cerurile”.

Considerat urmas al parintelui Cleopa, in vindecarea bolilor sufletesti, Parintele Iustin Parvu, staretul Manastirii “Petru Voda” din Neamt, este unul dintre cei mai cautati duhovnici din Romania. Faima lui a depasit de mult granitele tarii. Mii de credinciosi din toate colturile pamantului vin sa afle sfat si binecuvantare la el. Parintele crede ca Romania se afla intr-o criza adanca, din care va iesi numai prin post si prin rugaciune. Acesta este mesajul Sfintiei Sale acum, in asteptarea Sfintelor Pasti

In urma cu 55 de ani, un calugar condamnat la munca silnica, in pantecul unui munte din Maramures, a avut un vis. Se facea ca a iesit din trup si a zburat ca o pasare peste munti si paduri, pana cand a ajuns intr-o poiana cu flori, aflata intre doua piscuri pe care se odihnea cerul. Cat ai clipi din ochi, in fata lui s-a inaltat o manastire stralucitoare, cu turle batute in arama si cu icoane bogate, din care sfintii se pregateau parca sa coboare jos, pe pamant. Calugarul a incercat sa intre in biserica si atunci s-a trezit. Patruzeci de ani a purtat monahul acest vis in inima sa, ca pe o rugaciune. Dupa ce-a strabatut timp de patruzeci de ani pustiul comunist, Parintele Iustin Parvu a inceput sa-si traiasca visul. Cu o mana de ucenici a ridicat Manastirea “Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil”, chiar pe locul poienii visate, la cativa kilometri de satul sau natal, Petru Voda – Neamt. In cei 15 ani care s-au scurs de cand a pus piatra de temelie, manastirea a ajuns o mare lavra a ortodoxiei, vestita si pretuita de romani. Obstea si-a impus un regim sever de vietuire, ca la muntele Athos. Din cei o suta de monahi, cei mai multi sunt tineri. Vanjosi si energici, invesmantati in rase negre si austere, dau manastirii un aer de tabara ostaseasca, pusa in slujba lui Dumnezeu. Rugaciunea neintrerupta, hrana cumpatata, niciodata cu carne, si veghea neincetata, nu i-au sleit de puteri ci, dimpotriva, i-au intarit. Manastirea a intemeiat un camin de batrani si unul pentru orfani, iar acum ridica un spital pentru saraci. Intr-un cuvant, aici invatatura milosteniei a fost pusa in lucrare. Duminicile, liturghia este slujita de un sobor de pana la sapte preoti, iar biserica devine neincapatoare. Acolo vezi calugari plangand de trairea puternica a rugaciunii.

Legenda vie de la Petru Voda

Mii de crestini strabat, fara frica de anotimpuri, drumul pieptis, care se strecoara serpeste pe marginea unui mic parau, printre brazi, pana la manastire. Merg sa se inchine la racla cu sfinte moaste aduse din groapa comuna a detinutilor politici de la Aiud, dar mai ales ca sa-l vada si sa-l atinga pe Parintele Iustin, sa-i ceara sfat si indreptari de viata. Parintele a devenit o legenda vie, o legenda care sporeste si se raspandeste in lume, cu fiecare impas pe care reuseste sa-l depaseasca. Acum cativa ani, a cazut si si-a rupt un picior. Apropiatii sai s-au pregatit de inmormantare. La varsta sa, doctorii ii dadeau putine sanse de vindecare. Dar parintele s-a rugat lui Dumnezeu, alaturi de zeci de preoti care i-au fost ucenici, si in scurt timp a putut merge din nou. In mai 2005, Parintele Iustin a scapat dintr-o tentativa de asasinat. Un student, iesit din fire pentru ca nu fusese primit ca frate la manastire, a vrut sa-l injunghie, dar l-a confundat cu alt preot, pe care l-a doborat cu lovituri de cutit. Aceste intamplari le-au intarit convingerea credinciosilor ca Dumnezeu il ocroteste in chip deosebit, pentru ca are un plan cu sfintia sa. Staretul de la “Petru Voda” este considerat urmasul Parintelui Cleopa Ilie, caruia i-a fost apropiat. Iar Parintele Gheorghe Calciu spunea – nu ca pe o fala, ci ca pe o taina a lui Dumnezeu – ca Parintele Iustin este cel mai mare duhovnic roman in viata.

Duhovnicie de cursa lunga

Coada de la usa chiliei Parintelui nu se sfarseste niciodata. Batranul preot ii primeste pe toti cei care il cauta, pe rand, fara graba, cu mangaieri si sfaturi intelepte, de dimineata pana seara. Isi ingaduie sa paraseasca scaunul de spovedanie doar pentru a sluji in altar si, uneori, pentru a-i da un firav tribut trupului, hrana frugala sau somn iepuresc. Cei apropiati, care ii stiu pe deplin truda, sunt convinsi ca Parintele Iustin este una dintre minunile savarsite de Dumnezeu in vremea noastra. Pentru ca nimeni n-ar rezista la un astfel de efort, ani in sir. Deseori, calugarii mai tineri incearca sa-l protejeze, sa-i ofere macar o ora de liniste, temandu-se ca altminteri se va imbolnavi. Dar Parintele ii potoleste cu un gest cald si un suras sugubat. “Oamenii va omoara din prea multa dragoste! Si ce ne facem fara Sfintia Voastra?!” – se ingrijoreaza cate un monah, exasperat de multimea de pelerini care vor sa intre la marele duhovnic. Iar Parintele rade: “Pai ce, cand o sa mor, crezi ca eu ma duc sa ma odihnesc?”. Si-l crezi. Crezi ce spune, ca tot in slujba noastra va fi si pe lumea de dincolo. Ti-o adevereste chipul sau, luminat din interior, ca o catedrala in noaptea Invierii. Parul lung, lasat haiduceste pe umeri, barba pana la centura, in contrast cu blandetea ochilor, il arata rupt din Pateric. Te primeste in chilie, cu un zambet si cu o intrebare: “Ce te aduce aicea, frate?”. In odaie, n-ai unde sa arunci un ac: carti, icoane, flori, sunt inghesuite in patru metri patrati. Parintele sade intr-un fotoliu, avand in fata doua scaune pentru vizitatori. Daca il intrebi unde doarme, spune ca are loc destul, aratand spre un pat ingust, din care mai e doar un petec de patura liber, dar nu sunt multi cei care l-au vazut vreodata intins. Vorbeste soptit, cu inflexiuni de povestitor moldovean si tonuri cand molatece, cand abrazive. Rareori, cand vrea sa-ti intipareasca in minte un adevar, rosteste cate o fraza ropotitoare, precum un torent in munte. In rest, cuvinte blande si simple, despartite de taceri adanci.
Parintele asculta cu o rabdare de fier tot necazul omului, chiar daca e unul marunt sau nu are incarcatura duhovniceasca. Si vorbeste doar atat cat sa-i fie folositor celui de dinaintea sa. La sfarsit, binecuvanteaza masurat, cu vorba atingand sufletul, iar cu mana capul crestinului. Abia atunci observi ca palmele sale uriase, tabacite de munca bruta, in 17 ani de temnita politica, par straine de trupul ascutit in asceza.

“Este o vreme de pustiire a neamului”

– Parinte, am ajuns intr-un nou post al Pastelui, in asteptarea invierii noastre spirituale si sufletesti, odata cu Inviere Mantuitorului. Cum se simte pulsul crestinatatii romanesti, din scaunul de duhovnic?

– Frate draga, este o vreme de pustiire a neamului, cand familia este risipita, scoala dispretuita si Biserica atacata. Se poarta avortul si divortul. Cele mai ascutite minti si cele mai pricepute brate merg dupa slujbe mai bine platite in strainatate. Copiii isi afla modele, nu in sfinti si eroi, ci in vedete de televiziune si in afaceristi ticalosi. Toate acestea nasc drame. Duhovnicul trebuie sa le stie tamaduirea, dar nu poate face nimic, daca in crestin nu exista convingerea ca avem o viata pentru Cristos, nu pentru a ne face de cap. Speram ca Dumnezeu nu ne va lasa, asa cum nu ne-a lasat in toate vremurile grele, cand Biserica noastra a fost prezenta in mijlocul poporului.

– Sunteti asediat de credinciosi. Spovediti si cate 12 ore pe zi. Cum rezistati sub avalansa de pacate care vi se aduc in chilie?

– Ei, parca eu le primesc pacatele (rade). Nu le iau deloc, le lasa ei aici… Trebuie sa ai constiinta misiunii, daca stai in scaunul de spovedanie, incredintarea ca Dumnezeu e langa tine si nu te lasa sa cazi sub povara rautatilor acestei lumi.

– Spuneti ca Biserica este atacata. De ce?

– Este stiut ca Biserica a fost intotdeauna forta si ramane forta unui stat. De aceea, dusmanii statului roman incearca sa paralizeze Biserica. Nu ma refer doar la straini, ci si la romanii care lovesc credinta noastra. Vedeti scandalul icoanelor din scoli sau vanzoleala din jurul legii cultelor. Credinta poporului roman a fost mult incercata, si ortodoxia a trecut prin multe persecutii. Numai ca acum, prigonirea Bisericii imbraca alta forma. Vrajmasii vin cu “drepturile omului”, cu “libertatea de constiinta”, dupa care se ascunde imoralitatea cea mai mare. Tinta este distrugerea neamului. Si suntem atacati in ce este mai profund in noi: credinta stramoseasca. S-au gasit oameni care sa apere icoanele, dar aceasta batalie nu e totul, ci doar un semn a ceea ce va veni.

“Icoana e o fereastra catre Cristos”

– De ce este atat de important sa ramana icoanele in scoli? In absenta credintei, o icoana pe un perete nu starneste nimic in sufletul omului. Biserica nici nu pierde credinciosi, daca dispar icoanele din clase, nici nu castiga altii, daca icoanele sunt pastrate in scoala…

– Icoana este martora a tuturor nevoilor si durerilor acestui neam. Icoana stie cine a patimit si cine a tradat neamul romanesc. Si nimeni nu are dreptul sa ne-o ia. Este ca si cum ne-ar lua ochii. Se tot vorbeste de statul laic. Dar statul e o vorba goala, daca ignoram oamenii care il alcatuiesc. Statul suntem noi, cei aproape 90 la suta ortodocsi. Pe iconoclasti ii deranjeaza icoanele, pentru ca ele sunt o forma de marturisire a credintei, tacuta, discreta, dar limpede. Icoana de pe peretii scolilor este raspunsul tineretului roman la dragostea lui Dumnezeu. Icoana este o fereastra catre Cristos Dumnezeu si catre sfintii Lui. Icoana este cea mai buna forma de educatie, este o invatare a iubirii. Civilizatia betonului nu poate oferi o solutie de educatie pentru tineret. Numai credinta il poate ajuta in viata, il poate dumiri pe tanar. Iar icoana este o expresie a credintei. Ca sa nu mai vorbim despre icoanele facatoare de minuni, care sunt marturii neindoielnice ale iubirii lui Dumnezeu fata de om. Iar Romania este plina de astfel de icoane. Si-apoi nu trebuie sa ingaduim un precedent primejdios, fiindca maine, poimaine, cativa atei obraznici ne vor cere sa scoatem si crucile de pe morminte.

– Credeti ca se vor inmulti atacurile asupra credintei?

– Da, dar o sa ne tinem si noi tare, o sa dam raspuns.

– Sunt in Biserica oameni care sa duca aceasta lupta?

– Este o mare lipsa de oameni cu forta teologica si cu discurs patrunzator. Nu mai avem un Staniloae, un Galeriu, un Calciu… Dar se va gasi cine sa se opuna atacurilor. Vin acum tineri foarte promitatori, si preoti, si laici.

– Multi dintre oamenii tineri, altminteri credinciosi, se plang ca viata moderna, alerta si obositoare, nu le mai da ragaz pentru trairea credintei. Nu mai tin posturile, lipsesc duminica de la biserica…

– Se intampla asa, nu pentru ca n-ar fi destul timp sau pentru ca n-ar avea suficienta putere, ci pentru ca n-au o convingere despre lumea cealalta. Daca ar fi convinsi ca dincolo ii asteapta chinurile vesnice sau bucuria vesnica, ar depasi orice bariera. Au timp pentru fumat, pentru baut, pentru televizor, pentru calculator, nu si pentru post si rugaciune. Sfantul Apostol Pavel spune ca nu atat lupta impotriva sangelui si a carnii va fi grea, cat mai ales lupta impotriva duhului intunericului, care stapaneste veacul. Nu ne e greu sa ne infranam daca avem credinta.

“Cine crede in Dumnezeu nu se teme de moarte”

– Care ar fi semnul convingerii asupra lumii de dincolo?

– Sa fii pregatit de moarte. Parintele Cleopa te intreba mereu: “Esti pregatit de moarte?”. Si cei mai multi ii raspundeau ca nu. Atunci, el zicea: “Pregateste-te! Mori maine!”. Adica, voia sa spuna ca trebuie sa fii gata pentru judecata in orice clipa. Dar omul  modern nu mai are convingerea ca Dumnezeu este prezent, ca totul e in mainile Sale.  Nu e pregatit de moarte si se teme de ea. Daca am fi convinsi de existenta lui Dumnezeu si, deci, a lumii de dincolo, n-am avea frica de moarte. Asa se explica eroismul inaintasilor nostri, al celor care au murit in prigoanele anticrestine, ori pe campul de lupta, ori in inchisori. Ei credeau in Dumnezeu si nu se temeau decat de judecata Lui. I-au pazit poruncile si au mers bucurosi la moarte. Acum, avem un gol de eroism in romanii cu varste cuprinse intre 20 si 45 de ani. E o mare lipsa de marturisire si implicit de eroism aici.

– De ce credeti asta?

– Pai, e limpede, pentru un castig material, o pozitie mai buna in societate, tinerii de azi fac orice compromis. Nu toti, dar majoritatea sunt robii materiei si ai maririi goale. Au cazut in mrejele unei structuri dracesti, care le gadila orgoliul, care ii incanta cu tot confortul. Si cei care se lasa gadilati si incantati nu-si mai pazesc simturile, ci devin sclavii lor.

– Ce-i de facut?

– Ar trebui sadite in sufletul tineretului modestia, pretuirea adevaratelor valori, respectarea unei ierarhii a valorilor, iubirea pentru parinti, dorul dupa un rost mai inalt decat satisfacerea propriului pantec. Intr-un cuvant, romanul trebuie intors la Cristos. Biserica ar trebui sa dea tonul. Aici e nevoie de o adevarata elita, care sa formeze generatii de romani crestini. Politica sa nu se bage in scoala. La noi, politicul e varat in scoala pentru a forma omul manevrabil, slab, care nu are nici o legatura cu Adevarul. Ar trebui actionat asupra mamelor, caci mamele au un rol covarsitor in educatia copiilor. Sa reconsideram familia, sa readucem in prim-plan valorile familiei crestine. Numai asta, si-ar fi destul.

“Daca nu ne vom aseza genunchii la pocainta nu vom reusi nimic”

– Familia si Biserica nu-i pot suplini pe dascali, iar invatamantul romanesc trece printr-o criza prelungita…

– Salvarea ar putea veni de la scolile particulare. Aici se va vedea cat din poporul roman mai este sanatos sufleteste si cum se mobilizeaza in caz de nevoie. Pentru ca va trebui ca oameni cu dare de mana si intelectuali crestini sa se adune si sa fondeze scoli laice, dar in care sa se dea o educatie in spirit crestin. Si nici asa nu se vor salva masele largi, dar o familie castigata pe calea dreapta e foarte mult in economia dumnezeiasca. Vor veni vremuri si mai grele. Prigoanele, puscariile, schingiuirile si tot calvarul indurat de noi in timpul comunismului au fost usoare pe langa ce va urma. Si va fi foarte greu sa-ti mentii credinta si s-o treci generatiilor urmatoare, aproape la fel de greu ca acum 2000 de ani.

– Ce ne ameninta atat de rau?

– Pai, iacata, globalizarea vine ca un buldozer care striveste totul inaintea lui. Si odata cu globalizarea, erezia ecumenismului, pofta pentru consum prostesc peste nevoie… Am aderat la Uniunea Europeana… Am zis candva: intrarea in Ue este iesirea din Ortodoxie. Dar revin si zic: depinde de noi sa nu lepadam deodata credinta. Ca si o haina nu o dezbraci dintr-o miscare, mai intai scoti o maneca, apoi cealalta. Pana atunci, s-ar putea ca poporul sa se destepte. Daca nu ne vom aseza genunchii la pocainta, dragii mei, nu vom reusi nimic. Daca ne vom ruga insa cu ravna, daca ne vom osteni in rugaciune, Dumnezeu va face ca totul sa fie posibil. Si toate aceste incercari, globalizare, ecumenism si cine stie care altele, toate vor fi spulberate de forta rugaciunii.

– Nadejdea mirenilor este ca marii duhovnici ne vor indruma…

– Ei, marii duhovnici… Daca am sti ce impresie are Dumnezeu despre marii duhovnici… (rade) Noi n-am avut duhovnici asa cum vremea a cerut-o. Si de-aia poporul a cazut.

“Frate, credinta nu e sezoniera”

– Aveti o viziune destul de pesimista despre societatea romaneasca…

– Nu e pesimista, e realista. Sa ne rugam lui Dumnezeu sa nastem eroi; cum erau inainte mamele, nasteau copii pentru martiraj, parca ar fi crescut lanuri de grau pentru a face anafura. Nu mai putem sa ne ridicam fara jertfa; nici economicul, nici politicul nu vor rezolva nimic fara oameni de jertfa. Tot crestinismul e o jertfa; post si rugaciune – care sunt oarecum indrazneala noastra catre Dumnezeu. Cu acestea poti cuceri cerurile. Nadejdea, alaturi de credinta si de iubire, sunt, nu-i asa?, cele trei fire nevazute care ne leaga de Dumnezeu. Asa incat speranta nu trebuie sa moara. Dar eu cred ca daca nu traiesti credinta asa cum trebuie, ai slabe sanse de mantuire. Pai cum sa mergi, si cu Dumnezeu, si cu Mamona?

– Ca duhovnic, simtiti in preajma marilor praznice, asa cum e Pastele, ca se mai imbuneaza omul?

– Cand duhul de sarbatoare, adica de credinta in Inviere si deci in Cristos, se afla in om in tot anul, el exista si azi, cand omul vine la mine. In cine n-a fost, rar se intampla sa fie de Pasti sau de Craciun. Ei bine, in marile posturi, cel care vine la spovedanie, care incearca sa-si curete pacatele, isi mai smereste sufletul, e mai predispus la fapte bune, dar nu e neaparat si mai tare in credinta. Frate, credinta nu e sezoniera! Nu sta tot anul in alta parte si vine la noi in suflet doar de Paste si de Craciun! Credinta e vie in tine mereu si o stii prezenta dupa cum te porti. Daca esti modest, cu dragoste de oameni, saritor la nevoie, postesti, te rogi, vii la Liturghie, inseamna ca esti pe calea cea buna. Daca nu, poti incerca sa recuperezi de sarbatori, dar ma indoiesc ca vei reusi.

– Care a fost cel mai frumos Paste pe care l-ati petrecut?

– N-am trait o sarbatoare, n-am trait o liturghie, n-am trait un moment din tot cultul nostru ortodox, cum am trait Pastele din 1951, in mina la Baia Sprie. A fost cel mai frumos Paste din viata mea. Suferinta ne-a luminat inimile si ne-am putut bucura cel mai mult de Invierea Domnului. Eram peste 400 de detinuti politici adusi din trei inchisori: Aiud, Gherla si Galati. Administratia ne dadea o mancare ceva mai buna, ca sa putem munci in mina. Dar in postul Pastelui am postit tare, am refuzat aproape toti mancarea buna. Cum v-am spus, rugaciunea si postul sunt doua aripi care te inalta catre Imparatia Cerurilor. In postul acela, toate framantarile, certurile si tensiunile dintre noi s-au stins. Desi era paza strasnica, ne-a ajutat Dumnezeu si am adunat, unul cate unul, mai multe sfredele cu care spargeam muntele, pe marimi, si le-am pus sub o bolta. Erau dintr-un otel nobil si aveau un sunet ca de clopot, fiecare cu alt glas, dupa marime, cand le loveai cu un metal. In noaptea de Paste, cand sa iesim din sut, ne-am adunat cu totii si am inceput sa cantam “Cristos a inviat!”. Unul dintre noi trecea o vergea de metal peste sfredelele acelea care se auzeau ca niste clopote de clestar. Ortodocsii eram majoritari, dar erau printre noi multi greco-catolici, romano-catolici, protestanti, chiar si musulmani si mozaici. Cu totii am cantat atunci “Cristos a inviat!”. A fost cutremurator. Gardienii au incremenit, nu indrazneau sa ne opreasca, se temeau de o revolta. Dupa aceea, pe grupuri, plecam in colivie – asa-zisul lift – sus, la suprafata, cantand toate cantecele de Paste, binecuvantari si imnuri, fiecare ce stia. Am mers la baie si apoi la masa cantand. Cei mai multi am refuzat sa mancam, desi masa era plina de bunataturi, special aduse ca sa ne castige. Si am cantat toata noaptea. Ne-au lasat in pace, credeau ca suntem fanatici si ca ne vom razvrati.

– De ce ati refuzat mancarea?

N-aveam nevoie de concesii din partea lor. Apoi au pus lacate pe baraci si nu ne-au mai dat drumul de-acolo trei zile. Cercetau sa vada cum a fost organizata “conspiratia”. Apoi ne-au scos afara. Comandantul ne-a spus cu glas usor, parca sa nu ne supere: “Aici o sa va putrezeasca oasele”. Peste inca trei zile, a venit si un avertisment mai dur. Parintele Serban, din Galati, care era de serviciu la bucatarie, a fost impuscat in timp ce ducea gunoiul, sub pretextul ca ar fi vrut sa fuga. A fost modul lor de a ne spune ca orice moment de demnitate este pedepsit.

– In inchisorile comuniste au fost martirizati multi crestini. Ma gandesc la Parintele Daniil – Sandu Tudor, Mircea Vulcanescu sau Valeriu Gafencu – cel supranumit Sfantul Inchisorilor. In biserica acestei manastiri sunt cinstite, ca moaste, oseminte din groapa comuna de la Aiud. De ce nu sunt canonizati cei ucisi pentru credinta lor?

– Cine sa-i canonizeze? Cei mai multi dintre sinodalii nostri n-au nici un fior cand aud de astfel de jertfe. Nu-i preocupa, nu-si bat capul sa le inteleaga si nu cred in sfintenia acelor oameni, care au murit pentru Cristos.

– Parinte, am vrea sa incheiem interviul in mod optimist, asa cum se cade in asteptarea Pastelui. Avem vreun motiv de optimism?

– Da, fara indoiala: Maica Domnului. Rugaciunile catre Sfanta Fecioara primesc intotdeauna raspuns.

 

http://www.formula-as.ro/2007/760/spiritualitate-39/parintele-iustin-parvu-7808

 

***

HRISTOS A INVIAT!

 

DOAMNE, Preacurata Doamna, Stapana de Dumnezeu Nascatoare Fecioara, ACOPERA-L CU SFANT ACOPERAMANT PE DUHOVNICUL NEAMULUI, IUSTIN PARVU!

,, Iar tu, ca ceea ce ai putere nebiruita, izbavste-ne pe noi din toate nevoile, ca sa strigam tie : Bucura-te bucuria noastra, acopera-ne pe noi de tot raul cu cinstitul tau Acoperamant…”

 

RUGACIUNE CATRE PREASFANTA NASCATOARE DE DUMNEZEU

“O!, Preacurata Maica a Domnului, a puterilor celor de sus, Imparateasa cerului si a pamantului, atotputernica, aparatoarea si taria noastra, primeste aceasta cantare de lauda si de multumire de la noi nevrednicii robii tai.

Inalta rugaciunile noastre la Tronul lui Dumnezeu si Fiul tau ca sa fie milostiv nedreptatilor noastre. Sa adauge harul sau tuturor celor ce cinstesc preacinstitul tau nume si cu credinta si cu dragoste se inchina facatoarei de minuni icoanei tale. Ca nu suntem vrednici sa fim miluiti de Dansul, daca tu Stapana nu-L vei milostivi asupra noastra. Tie toate sunt cu putinta de la Dansul si pentru aceasta nazuim la tine, ca esti acoperitoarea noastra si grabnica ajutatoare. Auzi-ne pe noi cei ce ne rugam tie, ocroteste-ne cu puternicul tau Acoperamant si cere de la Dumnezeu Fiul Tau, sa dea pastorilor nostri sfintenie ca sa privegheze si sa ocarmuiasca sufletele noastre; ocarmuitorilor de orase intelepciune si putere, judecatorilor dreptate si necautare la fata, invatatorilor minte si smerita intelepciune, sotilor dragoste si conglasuire, fiilor ascultare, asupritilor rabdare, asupritorilorv frica de Dumnezeu, celor scarbiti rabdare si bucurie duhovniceasca, benchetuitorilor infranare, si noua tuturor, duhul intelepciunii si al cucerniciei, duhul milostivirii si al blandetii, duhul curatiei si al dreptatii.

Asa, Doamna preasfanta, milostiveste-te asupra noastra si asupra neputinciosului tau popor. Pe cei rataciti povatuieste-i pe calea cea buna, pe cei batrani ii sprijineste, pe prunci ii pazeste si pe noi pe toti ne apara si ne ocroteste cu milostivirea ta. Pe toti scoate-ne din adancul pacatului si ne lumineaza ochii inimii noastre spre cautarea mantuirii. Milostiva fii noua aici in aceasta viata, iar la infricosata judecata sa te rogi pentru noi catre Fiul tau si Dumnezeul nostru. Ca tu, Doamna, esti slava celor ceresti si nadejdea pamantenilor. Tu esti dupa Dumnezeu nadejdea si aparatoarea noastra a tuturor celor ce ne rugam tie cu credinta. Deci ne rugam tie, atotputernica ajutatoarea noastra si tie ne incredintam pe noi insine si unul pe altul si toata viata noastra acum si pururea si in vecii vecilor, amin.

Imparateasa mea cea preabuna si nadejdea mea, Nascatoare de Dumnezeu, primitoarea saracilor si ajutatoarea strainilor, bucuria scarbitilor si acoperitoarea necajitilor, vezi-mi nevoia, vezi-mi scarba, ajuta-mi ca unui neputincios, hraneste-ma ca pe un strain, necazul meu il stii, deci il dezleaga precum voiesti, ca n-am alt ajutor afara de tine, nici alta folositoare grabnica nici alta mangaiere buna, ci numai pe tine Maica lui Dumnezeu, ca sa ma pazesti si sa ma acoperi in vecii vecilor, amin.

Preacurata Doamna, Stapana de Dumnezeu Nascatoare Fecioara, care poti face tot binele, primeste aceste cinstite daruri care se cuvin numai tie, de la noi nevrednicii robii tai, ceea ce esti aleasa din toate neamurile si te-ai aratat mai inalta decat toate fapturile ceresti si pamantesti, caci pentru tine a fost cu noi Domnul puterilor si prin tine am cunoscut pe Dumnezeu si ne-am invrednicit Sfantului Trup si Preacuratului sau Sange. pentru aceasta, fericita esti intre neamurile neamurilor, ceea ce esti de Dumnezeu fericita, mai luminata decat Heruvimii si mai cinstita decat Serafimii. Si acum, Preasfanta Stapana de Dumnezeu Nascatoare Fecioara intru tot laudata, nu inceta a te ruga pentru nevrednicii robii tai, ca sa ne izbavim de sfatul celui inselator si de toata primejdia si sa fim paziti nevatamati de toata lovirea cea veninata a diavolului. Pazeste-ne pana in sfarsit cu rugaciunile tale neosanditi, ca prin paza si cu ajutorul tau fiind mantuiti, slava, lauda, multumita si inchinaciune pentru toate sa inaltam Unuia in Treime Dumnezeu, Ziditorul tutror, acum si pururea si in vecii vecilor, amin.”

Foto: “Precum în cer, așa și pe pământ” – Cristina Nichitus Roncea

Culegere text: Mariana Gurza