Cuvânt și iubire

                     Lumina Sfântă

 

Mă rog mereu, să fie bine,

Preasfintei, singurei Treimi,

Ce semne dă prin Îngerime

Şi prin Fecioara din Cerimi!…

 

Mă rog şi-n Raiul cel promis

Aud un cântec de-nviere

A Fiului jertfit Iisus

Pentru a noastră mângâiere!…

 

Mă rog să fie viaţa vis,

Iar moartea pururi călătoare

Să uite drumul necuprins

Cu talpa ei ucigătoare!…

 

Un Înger Bun ce ne-ai trimis

Lumina Sfântă cerne-n cale,

Iisuse care ne-ai cuprins

În braţele iubirii Tale!…

 

                         Părinţii

 

Părinţii noştri, Doamne, cât am vrea

Cu noi în ruga sfântă să mai stea,

 

Aidoma cu Îngerii-n fereastră

Înmiresmând copilăria noastră,

 

Cu smirnă şi tămâie şi cu mir

Şi cu Licoarea Sfântă din Potir!…

 

Rugându-mă mereu la Dumnezeu,

Aş vrea să stea-n Lumină tatăl meu

 

Şi-n Duh să vieţuiască maica mea,

Purtând cu Îngerii întâia stea!…

 

Icoană

 

Primăvara

ochii mamei sunt fluturi

clipind peste lanul

de trifoi înflorit!…

 

În rochie străvezie trece mama

lunecând peste aburul norilor

şi chemându-mă

să intrăm în Icoana copilăriei!…

 

Eu încerc să-i răspund,

însă Îngerul

îmi pecetluieşte gura

şi mă poartă departe,

la margini de vis!…

 

               Îngerul Domnului

 

De dimineaţă,

Îngerul Domnului

a venit să îmi spună ceva!…

 

Singură,

cu privighetoarea pe umăr,

am semnat legământul tăcerii!…

 

Scriu în inimă şi nu pot vorbi,

numai pasărea poate cânta,

până când lacrima

se preface în mare

şi vine Îngerul

să o bea!…

 

                        Dumnezeu

 

Dumnezeu se arată pe ape,

Dumnezeu mai pogoară din Cer,

 

În Lumina ce arde aproape,

În Cuvântul smerit şi stingher!…

 

Uneori, Dumnezeu ne desparte

Şi nimic nu mai ştiu să Îi cer

 

În durerea ce vrea să ne poarte

Prin amarul de tainic mister!…

 

Alteori, Dumnezeu e departe

În pustiuri mi-e teamă că pier,

 

Numai Mila ce veşnic ne-ncape

Să ne-aducă-mpăcare mai sper!…

 

                      Fecioară Sfântă

 

Fecioară Sfântă, Preacurată,

Icoanei tale mă închin,

Prin Tine, viaţa noastră toată

Să ardă-n cupa unui crin!…

 

Mă rog în taină, Maica noastră

Şi-a Fiului iubit Iisus,

Deschide-a Raiului fereastră,

Să pot privi în Ceruri, sus!…

 

Trimite Îngeri de departe,

Să-mi spună semnul ce-ai ascuns

Întru această simplă carte

Deschisă-n rana Lui Iisus!…

 

Aprinse vorbe de lumină

Să-nalţe gura mea în zori,

Din sufletu-mi făcut grădină

Cu păsări albe şi cu flori!…

 

Să prindă aripi gândul meu

Pe care-l scriu pe pânza zilei,

Să zboare-n Cer, la Dumnezeu,

Să Îi deschidă ochii milei!…

 

 

                    Iisus

 

Iisus a fost vândut

şi răstignit pe Cruce,

din trupul Său rănit

mai curge încă sânge!…

 

Doi Îngeri îl adună

şi-l ţin în Sfânt Potir,

iar Maicii-i pun cunună

din flori de trandafir!…

 

Iisus a fost ucis,

dar fără de păcat,

cu miruri a fost uns

şi-n giulgiu înfăşat!…

 

În jertfa-I ne-nţeleasă

pre moarte a călcat

şi-n lacrima-I aleasă

pe toţi ne-a luminat!…

 

             Jertfirea Fiului

 

Vouă, ce m-aţi pus pe Cruce,

M-aţi lovit şi m-aţi scuipat,

Vă dau sângele-mi ce curge,

Să vă spele de păcat!…

 

Vă dau trupul de lumină,

Întru care m-a-nfăşat

Maica Mea care suspină

Fiindcă Fiul i-a plecat!…

 

Vă dau tot, luaţi cu milă,

Cântecul din carnea mea,

Scrieţi-l pe-a nopţii filă

Şi-mbrăcaţi-vă cu ea!…

 

Primenit de sărbătoare

În veşmântul meu cernit,

Vă dau ruga dintr-o floare

Ce vesteşte c-am murit!…

 

Am murit, dar nu-i murire,

Ci plecare-n Raiul Sfânt,

Spre o nouă vieţuire

Pentru care m-am jertfit!…

 

Vieţuire în Treime –

Fiul, Tatăl, Duhul Sfânt

În tăria din Cerime

Izvorâtă din Cuvânt!…

 

                 Lacrima Domnului

 

Trecând alene, pe la răscruce,

prin lanul verde, drumul se pierde!…

 

Grâul îşi fierbe laptele-n spice,

Iisus Hristos plânge pe Cruce,

 

Oamenii trec şi se-ntreabă

dacă lacrima Domnului

e amară sau dulce!…

 

Iisus din Ceruri albe şi-nalte

întinde mâna să le arate!…

 

 

                            Iuliana Paloda-Popescu

        Dor…

        de Boris David

 

Dor de dorurile mele
Dor de ducă, dor de mare
Dor de viaţă şi de soare
Şi de tine, printre ele.

Dor de clipe-n care stele
Dăruiam fără de preget
Dirijând dintr-al meu cuget
Sensul gândurilor mele.

Azi de caut prin sertare
Câte-un dor din cele multe
N-am cui cere să le-asculte…

Nu că nu ar fi în stare
Dar mă tem că-s doar a mele
Şi deci nu au căutare…

28 mai 2013

Boris David

 

“NAŢIONALISMUL este şi lucrul acesta se ştie, de la Eminescu încoace – un act de creaţie spirituală. Conştiinţa de sine a unei comunităţi omeneşti, conştiinţa participării la o lungă durată istorică, şi mai ales valorificarea vieţii prin această participare – sunt acte de trăire spirituală. Miturile, apocalipsele, misiunile istorice pe care şi le revendică orice naţiune – nu au nimic de-a face cu viaţa biologică sau economică a unei aşezări omeneşti.

Ancorată prin însăşi fiinţa ei în spiritualitate – o naţiune nu poate avea decît un singur destin: să creeze valori spirituale ecumenice. Să impună, cu alte cuvinte, tuturor celorlalte popoare universalismul ei. În ierarhia spirituală, ca şi în celelalte ierarhii, un „universalism“ nu se face prin sinteza tuturor virtuţilor, printr-un amalgam cît mai complet de valori. Ci, dimpotrivă, universalismul se dobîndeşte prin adîncirea pînă la epuizare a specificului, a localului, a particularului. Actul adevăratei creaţii spirituale este tocmai această valorificare completă a unui act de trăire individuală. Un geniu nu face altceva decît să valorifice anumite stări din viaţă, care rămăseseră pînă atunci obscure, inerte sau nesemnificative.

Pînă la Shakespeare, partea aceea din sufletul omului în care tragicul se amesteca cu grotescul, în care nebunia şi somnul se învălmăşeau cu invectiva – nu fusese valorificată, şi deci nu avea nici o semnificaţie. Oamenii trăiau acele stări sufleteşti cu indiferenţă sau cu ruşine. Acel tragic grotesc nu avea pînă atunci nici o grandoare, nici un sens. Shakespeare izbuteşte să arate tocmai grandoarea şi semnificaţia acestor stări obscure şi groteşti. De-abia cînd s-a impus conştiinţei europene geniul lui Shakespeare, s-a văzut cît de puţin se cunoscuse „sufletul omului“, pînă la el, acel „suflet omenesc“ viu, mediocru, confuz, însetat de fericire şi corupt.

Dostoevski face un act similar de creaţie spirituală: el valorifică părţi şi mai obscure din sufletul omenesc. Gesturi fără nici o semnificaţie morală, experienţe penibile, suferinţe opace, rătăciri sufleteşti şi gîngăveli intelectuale – un ocean de fapte mici şi înspăimîntătoare, pe care noi le ignoram sau le ascundeam, de care ne era silă şi pe care nu le menţionam niciodată – toate acestea sînt transfigurate prin intervenţia lui Dostoevski, în istorie. După apariţia lui Dostoevski, aproape că nu mai rămîne fapt sufletesc uman care nu poate fi valorificat.

Orice nouă valorificare a vieţii – şi noi n-am dat, pînă acum, decît cîteva pilde din istoria literaturii – capătă imediat valenţe universale. Nu există creaţie spirituală care să nu poată fi, dacă nu asimilată, cel puţin contemplată de un considerabil număr de oameni, aparţinînd unor popoare şi culturi deosebite. Lucrul acesta este şi mai adevărat, dacă ne amintim de alte specii de creaţie spirituală decît cele literare. Bunăoară, valorile cu care şi-au îmbogăţit viaţa grecii vechi: măsura, melancolia, resemnarea etc. – valori care au putut fi asimilate de popoare foarte diferite (de la sirieni pînă la romani şi anglo-saxoni).
Orice nou „ideal“ cand este descoperit omenirii întregi de către un singur om îşi capătă valenţe universale. Acesta este singurul „universalism“ pe care l-a acceptat şi l-a asimilat istoria.

Dacă spiritul grecesc a modificat, structura mentală a întregii lumi europene – creînd o unitate continentală – el a făcut-o prin cîteva creaţii de geniu, cure valorificau viaţa oricărui om. Creştinismul a izbutit să întunece orizontul spiritual înălţat prin eforturile geniului grec tocmai pentru că oferea o valorificare a vieţii şi mai rodnică, şi mai universală.

Nu există, deci, „universalism“ viabil în afară de o anumită valorificare a vieţii descoperită de un popor, de un om sau de o elită – şi impusă celorlalţi într-un mod organic, firesc. Creînd o singură valoare spirituală cu valenţe universale – un popor domină firesc o anumită etapă din istorie, mai mare sau mai mică. Acceptînd primatul „democraţiei“, un popor se recunoaşte dominat de o valorificare franceză a vieţii. Că acum, în zilele noastre, democraţia pare un bun comun, cîştigat prin eforturile solidare ale umanităţii – este încă o dovadă de eficienţa universală a acestei creaţii specifice spiritului francez.

Căci idealurile democraţiei moderne rezumă soluţiile găsite de spiritul francez, problemei libertăţii – problemă care se pusese din nou conştiinţei europene de după Renaştere şi Reformă, pe care fiecare neam se trudea s-o rezolve în parte, dar pe care numai geniul francez a rezolvat-o în aşa fel încît să poată fi asimilată de toţi. „Asimilată“, este un fel de a vorbi; mai precis, acceptată pentru o bucată de vreme, aşa cum triburile germanice acceptaseră pentru o bucată de vreme noţiunile civile romane…

„Naţionalismul“, aşadar, nu are decît ca un prim scop întărirea, purificarea şi organizărea forţelor naţionale. Lupta naţio¬nalismului contra formelor împrumutate, contra noţiunilor străine, contra creaţiilor false este numai o etapă, şi nu cea mai preţioasă, din funcţia pe care şi-o propune el în viaţa statului.

Căci un naţionalism care nu izbuteşte să creeze valori spirituale ecumenice, valori pe care să le impună celorlalte neamuri – nu şi-a atins misiunea. „Lupta contra formelor de viaţă străină“ nu se poate opri odată cu instaurarea „formelor de viaţă autohtone“. Lucrul acesta poate avea o mare însemnătate civilă – dar nu şi una in istoria universală. Lupta cea mai grea, şi în care se verifică forţele de creaţie ale unui neam, se dă după victoria naţionalismului. Adică, în ceasul cînd el încearcă să devină universal.

Un naţionalism nu devine universal renunţînd la formele lui specifice şi încercînd o „înţelegere“ cu alte forme – ci devine universal cînd izbuteşte să valorifice într-un mod propriu viaţa, creînd un sens nou al existenţei.

Ceea ce se numeşte „creaţiile spirituale“ ale unui neam. Acestea sînt: felul său propriu de a valorifica viaţa – printr-un nou model de eroism, sau de dreptate, sau de mîntuire, sau poate printr-o creaţie de geniu în domeniul artelor etc. „Naţionalis¬mul“ nu tinde numai să facă posibile şi să promoveze asemenea creaţii spirituale în cadrele neamului – el tinde mai ales să provoace valorile ecumenice, prin care să se poată manifesta peste hotare. A se „manifesta“, evident, nu înseamnă numaidecît a crea forme care pot fi împrumutate de alţii – ci a crea forme prin care alţii să ia cunoştinţă efectivă de neamul nostru, luînd cunoştinţă de anumite realităţi pe care acest neam le-a desco¬perit. Cînd Dostoevski sau Shakespeare au trecut hotarele ţărilor lor, asta n-a adus după sine o „împrumutare“ a acestor creaţii. Ci, în primul rînd, o luare de cunoştinţă a unui nou univers spi¬ritual, descoperit de Shakespeare sau Dostoevski. Cînd doina românească a fost cunoscută peste hotare, n-a fost „imitată“; ea a valorificat, însă, o anumită parte din sufletul omenesc, pe care nu o străbătuse pînă atunci nici o altă creaţie folclorică. Prin doină, ca şi prin Dostoevski sau Shakespeare – un străin a pătruns în anumite niveluri ale realităţii, necunoscute pînă atunci; valorificînd, totodată, anumite părţi din suflet, inerte, obscure, caduce.
Astfel trec hotarele şi „domină“ creaţiile spirituale ale unui neam. Creaţii care, încă o dată, nu pornesc niciodată de la „universal“, ci dintr-o experienţă specifică, dintr-o profundă trăire a realităţilor locului, dintr-o epuizare totală a unui sentiment „etnic“; ca să ajungă, prin transfigurarea geniului, o valorificare nouă a vieţii.

Este uşor de înţeles, însă, că asemenea eforturi de transfi urare nu pot rodi decît într-un stat organic, naţional, în care omul îşi regăseşte problemele fundamentale: moartea, iubirea, „sensul“, libertatea.

Toată istoria lumii nu este decît istoria miturilor naţionale şi a luptei dintre felurite valorificări ale vieţii. De altfel, însăşi existenţa omului nu e decît un lung şi tragic şir de încercări de a da un sens acestei existenţe. Este paradoxal, este tragic dacă vreţi – dar aşa este. Şi după cum cea mai mare glorie a unui om, şi începutul mîntuirii sale este găsirea unui sens rodnic al propriei sale existenţe (act de creaţie spirituală) – tot aşa cea mai mare grijă a unui neam este găsirea unui sens propriu al existenţei sale istorice, deci de valorificare proprie a vieţii (act de asemenea, de creaţie spirituală). Orice altceva este numai economie, politică sau biologie; istorie care se consumă, iar nu istorie care se face.”

Mircea ELIADE, Paşti 1937, Profetism românesc, România în eternitate

Definiţiile tuturor oamenilor instituţionali ( prinşi, consideraţi statistic participanţi, posibili, încărcaţi de sarcini sau beneficiari de drepturi ) sunt de fapt  mono-tipice, standard, egalizate până la identitate.De aceea, în timp ce istoria trebuie debitată într-o interminabilă poliloghie modală, definirea instituţiilor se face secundar şi standard.

      De exemplu soldatul este atomul armatei. El se defineşte ca un ins educat să desfăşoare un program fizic agresiv fără nici o participare deviatoare. Toţi soldaţii sunt şi au valoare egală.

      Tot aşa credincioşii care fac parte  dintr-un cult. De asemenea, elevii şcolilor sau electorii sau oamenii de ştiinţă…

      Adică ( după o ilustrare cam simplificatoare ) concluzia pesimistă a teoriei mele este că societatea nu se poate organiza decât şi în vederea mediocrităţii.

      Pe acest corp molar de mediocrii, imbecilii se grefează mai mult sau mai puţin uşor prin plasticitatea lor pasivă.

      Cand vine vorba despre elite, excepţiile supra mediocre nu au de ales opoziţionismul prometeian sau pactizarea.

      Apare astfel fenomenul formidabil si complex, care face probabil drama istoriei după o schemă pe măsură.

      Elitele nu pot să conducă, pentru că nu pot să rezoneze cu masele .

      Mediocrii pot să aibă o continuă legătură ( punţi ) cu cei mulţi şi asemănători, dar nu ştiu cum să găsească fenomenul devenirii sociale, istorice, etc.

      Astfel a aparut  alianţa dintre politicieni  şi gânditori.

      Toate revoluţiile au fost gândite de filosofi, „ lucrate ” de politicieni şi practicate de mase şi împreună cu masele.

      O omenire fără mediocrii este de neconceput. Făcută din imbecili şi genii, ea s-ar consuma în doi timpi:

      Timpul întâi : – exterminarea geniilor de către imbecilii care nu le-ar putea suporta limbajul inteligibil;

      Timpul doi :– autodistrugerea imbecililor divizaţi în grupuri agresive şi incapabile să se acomodeze atmosferei sufocante a incomprehensibilităţii.

      Toate instituţiile omeneşti sunt construite pentru şi  pe  mediocritate .

      Specia umană se poate defini ca cea mai mediocră specie de pe pământ ba chiar din Univers.

      La speciile  zoologice  media este a celor care reusesc sa se  adapteze, sa se menţina şi sa se perpetueze. Ceilalţi dispar.

      Este interesant de filosofat pe această afirmaţie – care desigur e fenomenologic justă .

      Deci întrebare : Ce devin în speciile zoologice ( şi poate şi vegetale ) indivizii superior dotaţi ?

      Răspunsul : ( paradoxal ) – Ei nu există, pentru că ei nu au loc în specie.

Ar fi nişte super existenţi  care nu prea ar avea ce face…şi ce-ar putea să însemne existenţa unor fiinţe care sunt  în natura lor supra dotate ?

      Răspunsul : ( umoristic ) – Ei s-ar „supraproduce„ sau s-ar „suprahrăni”, s-ar „supracopula „ etc.

      O altă întrebare : Ce devin în speciile zoologice, indivizii subdotaţi, insuficienţi, handicapaţi ?

      Răspunsul : – Nu se întâmplă nimic cu ei, pentru că dispar prin autoeliminare.

Sunt specific avortaţi şi nu au ce căuta în definiţia speciei.

      Bun, dar iată câteva criterii de discuţie :

      După definiţiile de mai sus ( dacă sunt juste) fenomenul repartiţiei tipologice a indivizilor, conform unui criteriu corspunzător  (inteligenţă, adaptabilitate ) nu are sens şi nu există în specii.

Fiecare specie este tocmai ( sau implicată şi exhaustiv prezentă) datorită omogenităţii ei fără bravuri şi fără „aripi satistice”.

      Specia nu are supradotaţi,  pentru că nu are ce să facă cu ei. Adică ei, supradotaţii nu au ce să facă cu supradotarea lor.

      Specia nu are subdotaţi, fiincă îi pierde pe drum, pe măsura apariţiei lor …

Şi atunci, dacă nu am făcut greşeli, specia se defineşte şi prin această pregnantă însuşire (sau fenomen) a omogenităţii tipului individual component.

      Apoi, nu există specii cu „aripi statistice” cu „frecvenţe tipologice” decât la speciile controlate de om şi deci modificate în legitatea lor ( toate animalele domestice, toate influenţele sistemice, etc ).

      Omul neavând în datele existenţei lui terestre această funciară caracteristică a speciei nu mai e specie.

Este o formă inedită şi fără replică în istoria vieţii. (Fiecare individ uman este o specie).

      Dacă omenirea este o specie denaturată, deformată, transformată cum s-ar putea comenta bio-zoologic această schimbare ?

      Dispariţia „aripilor statistice” este de fapt prezenţă realizată în toate instituţiile umane, dar nu concret fenomenologic, ci abstract,  printr-un fel de reprezentanţă simbolică pe care limbajul organizării şi structurării instituţionale îl foloseşte inevitabil şi peste tot.

      Omul socio-instituţional – universal este un mediocru „nemediocru” din cauză că nu este conceput ( presupus sau animat ca personaj ) gândit teoretic sau prevăzut pragmatic de a fi de mai multe tipuri sau nivele.

MONICA ILAȘ

Italia

Monica Ilaș,  nascuta in orasul Nasaud, judetul Bistrita-Nasaud, in ziua de 28 mai 1976.

Scoala Generala urmata in localitatea Ilva Mica, Judetul Bistrita-Nasaud.

Absolventa a Liceului “George Cosbuc” (sectia filologie – limbi moderne) din Nasaud.

Licentiata in Stiinte Juridice -Facultatea de Drept, din cadrul Universitatii Europene Dragan – Lugoj in 2003.

Debuteaza in presa literara, cu un grupaj de versuri, in “Paralela 45” – supliment de cultura al cotidianului “Renasterea Banateana”, Timisoara.

Laureata a Festivalului – Concurs de poezie “Gheorghe Pitut”, editia a V-a, Beius, 2-3 iunie 2000, premiata cu acest prilej de revista “Tribuna”.

Grupaje de poezii publicate in revistele: Luceafarul (22 noiembrie 2000), Tribuna (septembrie 2000) in Paralela 45, supliment de cultura al cotidianului “Renasterea Banateana”, Timisoara si  Rasunetul (iulie 2001).

Primul volum de versuri: Zapezi abstracte – tiparit la Editura Marineasa – Timisoara, 14 noiembrie 2000.

Cronici si comentarii despre volumul de debut au aparut in Mesagerul (28 iulie 2001), Hyperion (nr. 1/2001), Poesis (nr.38/2001), Rasunetul (iulie 2001) si in alte publicatii timisorene.

Al doilea volum de versuri : Secretul spiralei – publicat la Editura Augusta – Timisoara, decembrie 2001.

Cronici si comentarii despre Secretul spiralei au aparut in Rasunetul (nr.3091 la 1 febrarie 2002), si in alte publicatii nationale.

Al treilea volum de versuri : Icoane de aer – publicat la Editura Waldpress- Timisoara, aprilie 2006.

 

Al patrulea volum de versuri: Ploaie albastră – tiparit la Editura Marineasa – Timisoara, 2006

,,Monica Ilas prin Ploaie albastră dovedeste cunoscătorului de poezie că deja a reusit să se despartă rîzînd de tarele absurdului. Aflată la a patra carte autoarea stie că prin poezie: „Se naste o albă poveste/ În miez de noapte un blestem!/ Se naste albă o poveste/ Si răsunăm si nu sîntem…/ Se naste albă o poveste/ În versul alb scînteietor/ Se naste albă o poveste/ Se plouă-albastru în decor…” (Poveste, p. 52).
Am ales această poezie pentru cromatica sa alb-albastră, poveste-ploaie, simbolizînd de fapt eterna nastere, regenerare. O perpetuă amînare prin povestea diurnului. Monica Ilas este poeta gestului tandru nefortat, linistitor, a gestului rupt din zăgaz pentru că asa cum chiar se si defineste: „Eu sînt adîncul unui gînd/ Spus în amiezile senine/ Aprind vocalele cînd esti/ Ecoul clipelor de mîine…/ Apoi astept o mîngîiere/ Întîiul cer în primul vers/ Minune albă, o părere/ În violetul tot mai sters” (Adînc, p. 35).
Ploaie albastră a Monicăi Ilas cade dintr-un cer senin, o ploaie tămăduitoare fără asprimi, fără explozii, o ploaie ca de lacrimi de îndrăgostit într-o dimineată de duminică situată în afara fusului orar. „O lume geometrizată, bîntuită de muzicalitate celestă” spune în cuvîntul de pe coperta a patra, Adrian Dinu Rachieru, de erezii cromatice, invocînd „sîngele albastru al clepsidrelor”. Si nu e rău deloc cînd esti ocrotit de „muguri de cuvinte albastre”. Emilian Marcu

 

 

   curcubeul din lacuri

                              de Monica Ilaș

 

Mă luminează culoarea acestei flori

– o tăcere rotundă

ferecată în semnele inimii.

Adâncimea sufletului însetat de ger

şi de ordine cerească

îmi dezleagă enigma degetelor

care-mi cunosc începutul .

Mă umileşte greşeala beznelor

şi sărbătoarea nervului divin –

mantie de mătase peste ochiul de cenuşă

care aruncă visele abstracte

în setea ceasului.

Mă luminează imaginea perfectă

a icoanelor fermecate şi umbra

curcubeului din lacuri,

desluşind,

aproape de fiecare dată,

miezul de foc al sentimentelor.

 

 

          cântecul spiralei

                             de Monica Ilaș

 

Uimirea îmi este sedusă de formele

culorilor cioplite în curcubee.

Nici o silabă nu mă mai doare

şi cântecul spiralei îmi schimbă

intrarea în noua eroare a cerului .

Printre respirările nordului

turmele de semne – ţipete înţelepte

ale iernilor trecute –

îmi înalţă,

sunând, elegiile boreale

în turnurile de veghe ale catedralelor.

Acum urmele vinovate de singurătate

pândesc strălucirea născută

pentru încă un sfert de viaţă.

În foşnetul surd mă pierde o undă !

Nici un anotimp nu mă mai doare

şi cântecul spiralei ca un blestem

îmi numără paşii

în expansiunea sublimă a spaţiului.

 

 

         muzica ierbii

                                     de Monica Ilaș

 

Secundele erau atât de albe, sunând

încât mă temeam să nu se prefacă

în boabe de rouă, ori intr-o primăvară

cu suflet incandescent, furând din

zborul graţios al liniştii cosmice

ultimele peisaje cu păreri de rău.

Cădeau – ca din întâmplare – peste norii

care-şi priveau moartea în ochii izvoarelor

şi se părea că doar descântecele erelor

îşi mai găseau liniştea – lăcrimând

cu tristele perle de rouă.

Zâmbetul curcubeului îmi căuta umbra –

cercetat de setea ceasului de odinioară

şi greşeala violetă care mă ademenea

cu muzica ierbii – o lume neştiută

mileniului abia început…

Umilirea mării mi-a sfâşiat din greşeală

emoţia ultimilor cuvinte

– o eroare a umbrelor cunoscute

oracolelor cu stele de cleştar.

Secundele erau atât de albe,

încât mă temeam sa nu se prefacă

în muzica ierbii…

 

LA MULȚI ANI, MONICA ILAȘ!

28 mai 2013

Timișoara

M.G.

Versuri Monica Ilas – recita Mariana Gurza

Versuri Monica Ilas

PENTRU LUCA DE LA MONICA

“La 27 mai 1600 Mihai Viteazul este intitulat “Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”.
Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti, a deschis în istoria poporului român o nouă epocă, care va avea drept scop unirea celor trei principate române. Acesta a venit la tronul Ţării Româneşti într-o situaţie de cumpănă, într-o conjunctură internaţională complexă, cînd presiuni externe şi dificultăţi politice şi economice interne puneau sub semnul întrebării durabilitatea statului român.

Mihai Viteazul s-a dovedit a fi un bun organizator şi comandant militar, parcurgînd În timpul domniei lui Mihai Viteazul la 27 mai 1600, s-a realizat pentru prima data unirea politica a celor trei tari romanesti cu un singur conducator. In punctul cel mai inalt al destinului sau Mihai Viteazul se intitula intr-un hristov emis la 27 mai “Domn al Tarii Romanesti, Ardealului si Moldovei” si isi confectiona bine cunoscuta pecete pe care figureaza cele 3 tari romane surori.

Mihai Viteazu (n. 1558, Drăgoeşti, Vâlcea- 9 august 1601, Câmpia Turzii), este una dintre cele mai marcante personalităţi ale istoriei româneşti. Ca nume şi origine este considerat ca fiind un descendent al familiei Pătraşcu, una dintre cele mai înstărite din Ţara Româneasca din acea perioadă, Mihai Pătraşcu fiind considerat cel mai mare latifundiar al acelei perioade.

A fost ban de Mehedinţi, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Ţării Româneşti şi, pentru o scurtă perioadă în 1600, conducător al tuturor celor trei ţări ce urmau să formeze România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova.
Vechi documente istorice, aflate în custodia Academiei Române, precum şi specificaţiile din Condica episcopiei Râmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-a născut la Drăgoeşti, localitate aflată pe partea stângă a Oltului, judeţul Vâlcea. Aceleaşi surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche biserică ortodoxă s-a cununat cu Doamna Stanca. Potrivit istoricilor, ar fi fost fiul nelegitim al domnitorului Pătraşcu cel Bun, iar după alţii, ar fi fost fiul lui Pârvu Buzescu, tatăl fraţilor Buzeşti. Mama sa, numită Teodora, a făcut parte din familia Cantacuzinilor, soră cu Iane Cantacuzino. Fiind simultan domnitor în Ţara Românească (1593 – 1601), Transilvania (1599 – 1600) şi Moldova (1600), Mihai Viteazul a realizat pentru prima dată unirea unui teritoriu apropiat ca întindere de cel al României de astăzi, fiind perceput de mulţi români ca unul dintre cei mai importanţi eroi naţionali.

Din acest motiv, el este considerat de istoriografia românească primul unificator al poporului român şi erou naţional.”

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul

Democraţia este o invenţie a stăpânilor lumii (cu ajutorul retorilor ) spun scepticii, pentru că niciodată omul colectiv nu poate gândi valoric, nu poate defini abstract.și democraţia este o valoare. Este evident că oamenii nu sunt ( nici în natura lor ) egali şi deci nici egalitari.

Dacă toţi oamenii ar fi egali ( şi asemănători ) istoriceşte ei ar fi inutili. Ca o gamă cu un singur ton.

Orice discurs despre democraţie este o mişcare înlăuntrul conştiinţei. Şi conştiinţa este stadiul zero al insului social.Pentru a mă simţi în democraţie trebuie să deriv din omul cetăţean.

Democraţia este înainte de faptul politic, de crez şi de ordine. Ea germinează în societate prin extrapolare a viitorului util, prin convertirea experienţei actuale în scheme cu valoare generală, prin abstractizarea fenomenelor de acomodare şi transformare a lor în modele de previziune care permit “perfecţionarea” în democraţie, adică în perspectiva principiului universal de ordine şi echilibru social.

Democraţia este, asemeni conştiintei primordiale, concomitentă valorilor generale ale umanităţii.

Sau altfel spus, democraţia poate fi definită metaforic lumina istorică; un fel de ambianţă supremă a cunoaşterii.

Ea ţine în structura sa întreaga sferă diamantină a viitorului universal.

În afara democraţiei, oamenii sunt conduşi exclusiv prin teroare şi fascinaţie.

E adevărat că dictatorii practică silnicia, respectiv frica sistemică, indirect, prin interpuşi de profesie aflaţi în solda puterii. Adică prin tot ce este viaţă şi spectacol; de la energia mulţimilor şi oboseala lor, de la aşa numita lege a dublei identităţi la slăbiciunea generală cultivată, de la clown la general, de la poet la cântăreţul rap, de la astronaut la şahist, toţi sunt instrumente şi intermediari ai puterii.

Iată de ce marea şi superba încântare a conştiinţei împărtăşite este exclusiv în democraţie. Prin ea ne regăsim în continuu şi în complet ca într-o autentică realitate omenească.

Revenind la cele de mai sus , putem afirma că noi cei prezenţi aici, acum şi astfel ne definim ca fascinaţi şi irezistibil atraşi de construirea prin extrapolare a viitorului util.

Monica Ilaș, Italia

Revista Ecoul