Cuvânt și iubire

4 Jun
2013

Mihai Rădulescu: “Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste”, vol. II

CERUL VĂZUT PRINTRE LACRIMI

“Slăvit fii, Doamne, care dând lumii suferinţa,

Ne-aduci o isbăvire atâtor dezmăţări,

Şi cu prinosu-i pururi curat Tu dai putinţa

Doar celor tari să suie spre sfinte desfătări.”

(Charles Baudelaire – “Binecuvântare”)

Iscusit condeier şi aprig combatant al erorilor din închisorile comuniste, “om al durerilor şi cunoscător al suferinţei” (Isaia 53, 3) – ca fost deţinut politic – d-l profesor univ. Mihai Rădulescu – ne oferă un prilej de “sfinte desfătări”.

De data aceasta alcătuieşte nişte “COVOARE” (STROMATA), viu colorate ideatic, după modelul lui Clement Alexandrinul, având ca idee de bază “dezvăluirea contactului produs de Chemarea de Sus acelor cu sufletele deseori golite de orice aspiraţie la a se mai înălţa, contact readucător de viaţă, brusc sfinţitor, odihnitor, a toate tămăduitor, uneori mântuitor când omul o primeşte” (p.13), bineînţeles cu referire la “victimile de ieri ale tiraniei roşii” (ibidem).

Excursul naratorului, fără-ndoială, se desfăşoară emoţionant, sub lumina următoarelor versuri ale lui Radu Gyr:

“În chinul temniţei mă frâng

Sub grele lespezi mute

Şi înfiorat de doruri plâng

În amintiri pierdute.

Omătul spulberat de vânt

Se cerne prin zăbrele

Şi-mi pare temniţa mormânt

Al tinereţii mele.”

Foarte mulţi eroi ai istorisirilor autorului au avut într-adevăr “temniţa mormânt”, după ce au văzut “cerul prin lacrimi” (Gustave Flaubert) şi s-au convins că “dragostea între oameni şi într-ajutorarea creştină au fost mai prezente ca nicăieri în altă parte (…). Aici m-am convins că sfinţenia nu este utopie (…), că este realizabilă de cei ce doresc cu tărie s-o atingă” (p.57).

Comentând pasaje din cartea: “Viaţa aşa cum a fost. Însemnări” de Corneliu Cornea (Arad, Ed. Gutemberg, ediţia II, revăzută şi adăugită, 2003), domnul profesor ne învaţă că: “suferinţa este calea păcii dintre oameni, a dragostei, a mântuirii” (p.61).

Am putea spune că în toate capitolele cărţii de faţă autorul, aşa cum mărturiseşte, îşi reduce “rolul personal la acela al unei smerite călăuze, nepotrivindu-se modestiei să impună tăcerea unui condei atât de viu colorat (…), pentru a-şi promova propria poftă orgolioasă de cuvântare” (p.78).

“Numai suferinţa covârşitoare este un dar dumnezeiesc care înnoieşte făptura. Numai străbătând prin dogoarea ei, te apropii din nou de taina vieţii şi a lui Dumnezeu”, citează autorul nostru pe Nichifor Crainic (p.87), spre a demonstra că “pe aceia care nu mai puteau suferi, Dumnezeu îi chema la stăpânirea de sine. Iar dacă aceasta nu mai avea cum apărea, îi chema la ascultarea stăpânirii de sine prin călăi, pentru ca porunca Lui să nu fie zădărnicită” (p.95).

Literatura română de detenţie se îmbogăţeşte cu siguranţă prin publicarea rodului noilor osteneli ale autorului, mai ales că aceasta se vrea un argument convingător în susţinerea tezei că: “Dumnezeu ne trimite cu perseverenţă Chemări pentru a ne aminti că suntem ai Săi, şi nu părăsiţi într-o lume străină şi rece” (p.134).

Iată cum d-l profesor celebrează şi prin acest volum “preoţia sa obştească” (I, Petru 11, 9) aşa cum este înţeleasă ea în Ortodoxie, deoarece din fiecare capitol răsună chemarea la credinţă.

De fapt, demersul autorului poate fi redat cu propriile sale cuvinte: “Socotesc că este dovada spiritului creştin ce răzbate prin cenuşa tuturor suferinţelor îndurate, precum ghioceii prin zăpadă, să depună mărturie asupra vitalităţii seminţelor credinţei curate, adevărate, incoruptibile, semănate în sufletele noastre de Biserica Ortodoxă Română în ani” (p.141).

În final, considerăm că d-nul profesor îşi face o dată în plus sfânta datorie pentru memoria foştilor colegi de suferinţă, mărturisind în scris din prea plinul amintirilor, având adânc săpate în suflet cuvintele autorului “Confesiunilor” celebre: “Şi-am dat drumul lacrimilor, pe care le reţinusem, ca ele să curgă atât cât vor, supunându-le inimii mele, şi în ele mi-am aflat liniştea” (Fericitul Augustin “Confessiones”, liber X, cap.XII).

Considerăm că lucrarea de faţă este aducătoare de linişte sufletească pentru autor, şi ziditoare de suflet pentru cititor, deoarece împărtăşim convingerea că autorul nu a lăsat prin acest volum “nebăgate în seamă aceste apariţii fulgurante îndărătul gratiilor, ale dumnezeirii, apariţii ce ne-au întărit, ne-au îndrumat, ne-au salvat vieţile şi sufletele din iadurile pământeşti” (p.100). Ea este în acelaşi timp şi rămâne model de “sfântă desfătare” pentru orice cititor.

Cu arhiereşti binecuvântări,

† GALACTION

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

10 decembrie 2004 la praznicul sfinţilor mucenici Mina, Ermoghen şi Eugraf.

***

DESPRE SINGURĂTATEA OMULUI ŞI CHEMAREA LUI DUMNEZEU

Nu cred că există simţământ mai tulburător decât acela al izolării omului pe pământ, izolare aparent fără tămadă. Ai sentimentul că nu există nici o şansă pentru tine de a comunica. Că nu există nici un umăr de frate să-ţi susţină capul mâhnit de moarte. Că eşti iremediabil lipsit de apărare în faţa vrăjmaşilor naturali, cum sunt bolile, îmbătrânirea (duşmani personali), dar şi a cataclismelor (duşmani atât personali, cât şi ai speciei, ori ai tuturor vieţuitoarelor). Că eşti absolut singur şi n-ai de unde primi un sfat bun atunci când ai de ales calea pe care s-o apuci către un viitor şi aşa nesigur. Că fericirea şi succesul te îndepărtează la fel de mult de prieteni ca şi insuccesul şi nenorocirea. Temerea te dezarmează, ca şi curajul. Te confrunţi cu propria-ţi lipsă de chibzuinţă, când este să făptuieşti. Toate acestea şi multe altele te fac să resimţi necontenit şi cu asprime exilul pe pământ, locul de pedeapsă unde te-a aruncat neascultarea iniţială a strămoşilor. Şi mai presus de orice te biruie groaza de moartea ce-ţi pândeşte paşii la colţul fiecărei zile, fiecărui ceas.

O lume a tăcerii. O lume a insului respins de pretutindeni, de toţi şi de toate. O lume fără iertare, nici cruţare. O lume fără nădejde. O lume închisă ermetic, fără scăpare posibilă. Zidit de viu. Lipsit de aer. Lipsit de orizont. Lipsit de spaţiu. Nemişcat. Carceră desăvârşită. Sicriu.

Unora li se poate părea exagerare. Alţii n-au resimţit acestea decât o dată-n viaţă. Sau prea neînsemnat şi nu destul de apăsător. Optimiştilor nu le pică bine să le reamintim că adevărata faţă a condiţiei umane arată astfel. Pesimiştii ne cer să-i încurajăm, chiar dacă lucrul este mai rău decât se înfăţişează la prima aruncătură de privire.

Cât se îngreuiază povara unei atari receptări a realităţii dacă te mai afli şi în temniţă? Dacă greşelile tale te-au lipsit de libertate? Dacă ţi-au încărcat conştiinţa cu obezi ce te ţin agăţat de trecut într-un mod fără scăpare? Dacă eşti încătuşat de faptele tale anterioare? Dacă eşti înlănţuit de ispitele tale, de viciile tale (hai să le spunem pe nume!) Dacă eşti doborât de bolile tale sufleteşti? Sau – disperarea disperărilor… – dacă te găseşti în detenţie datorită greşelii altora? Să se afle scăpare oare?

Unii dintre noi cunoaştem calea rugăciunii. Însă dacă nu suntem obişnuiţi cu ea sau dacă o săvârşim fără tragere de inimă, ori fără încrederea că vom fi ascultaţi, la nimic nu ne foloseşte. Cei mai mulţi nici măcar nu am auzit că ne-am putea îndrepta către Dumnezeu cu sufletul şi cu cuvintele. Nimeni nu ne-a deschis ochii asupra universului de dragoste pe lângă care trecem îmbeznaţi, cu gândul aiurea. Ignorăm că din acel ocean al Iubirii divine ne-am născut şi că locul nostru acolo este, la picioarele Creatorului, în plină lumină. Nu ştim că numai atunci când suntem înconjuraţi de căldura privirii Sale ne simţim apăraţi. Rămânem singuri, din necunoaştere.

Dar singurătatea noastră nu înseamnă că Dumnezeu ne-a părăsit. Aceasta nu s-a întâmplat, nu se întâmplă şi nu se va întâmpla niciodată. Dimpotrivă, noi suntem aceia care L-am părăsit. Pe când Dumnezeu caută iubirea noastră. Drept care ne cheamă întruna.

Dumnezeu ne cheamă fără încetare. Nu ne rămâne decât să stăm de veghe pentru a-i auzi Chemarea. Chemarea lui Dumnezeu vine către noi în orice împrejurare. De fapt, ea este necontenită. Numai noi, prea adânciţi în ceea ce considerăm ‘problemele’ noastre, prea adânciţi în egoismul nostru, nu auzim Chemările Domnului. De aici, simţământul singurătăţii iremediabile în care ne sufocăm.

Cartea de faţă încearcă să reveleze câte chipuri distincte are Chemarea pomenită. O face întru slujirea fraţilor noştri rămaşi surzi şi orbi la Chemare. O face ca aceştia să lepede în urmă-le singurătatea, această cumplită boală a pământenilor.

Deşi Chemarea survine în toate straturile sociale, în toate împrejurările, în toate nevoile omeneşti, autorul a cules în acest volum, cu preponderenţă, mărturii despre Chemarea lui Dumnezeu din temniţele comuniste pentru deţinuţii politici, deoarece victimile acestor penitenciare au scris un număr impresionant de memorii. Or, ele constituie mine de aur pentru descoperirea Chemărilor lui Dumnezeu, că au fost sau nu surprinse de aceia cărora le-au fost adresate. Rolul autorului este să le scoată la iveală, să le sublinieze, să le constate rostul, forţa, deschiderea către dialogul dintre om şi Făcătorul său. Şi mai ales să le înfăţişeze cititorilor, pentru ca aceştia să le recunoască, la rândul lor, atunci când le sunt adresate, să se convingă că nu suntem niciodată părăsiţi, ci mereu căutaţi de Creatorul şi Părintele nostru iar, după ce dăm curs Chemării, sărbătoriţi ca fiul risipitor, când revenim la Tatăl.

Omul suferitor în gherlă se simte alungat din societate, părăsit, izolat mai cu temei decât în orice altă împrejurare. El este cel mai deschis către Chemare (deşi se prea poate să nu fie conştient de aceasta). Am întâlnit numeroase cazuri de inşi ce şi-au pierdut credinţa. Ori n-au avut-o niciodată. Însă, atunci când s-a făcut auzită Chemarea, au tremurat de fericire, recunoscând-o. Am întâlnit oameni care şi-au pierdut credinţa, nădejdea şi dragostea. Când Le-a fost trimisă Chemarea, au primit-o cu braţele deschise şi, prin mijlocirea ei, au urcat în carul de foc al reîntoarcerii către învăţătura lui Hristos şi şi-au tămăduit toate rănile spirituale. Omul nu trebuie să fi fost condamnat politic, cum se petreceau lucrurile sub vechiul regim, pentru a fi Chemat de Dumnezeu. Dimpotrivă, aş crede că acela care a păcătuit împotriva Poruncilor divine (în termenii noştri moderni: încălcătorii de rând ai Codului Penal, prin minciună, prostituţie, jaf, tâlhărie, omucidere şi celelalte nedreptăţi şi pângăriri) este mai căutat de Chemările lui Dumnezeu decât cel drept. Pentru că celui drept o Chemare unică îi este deajuns pentru îndreptarea către Domnul, pe când celui strâmb, orbirea îi stă piedică să perceapă Chemarea neîntreruptă pornită în căutarea sa.

Odată auzită Chemarea şi dându-i-se credit, pornim către Mântuire. Doar urmând drumul Chemării. Reţinând aceasta, ne îmbogăţim cu darul cel mai de seamă de pe pământ: îl putem urma pe Părintele nostru. Nu mai suntem singuri. Nu mai suntem părăsiţi. Nu mai suntem sortiţi morţii, ci

Înviem.

Mihai Rădulescu

***

CHEMAREA LUI DUMNEZEU ŞI ASCULTAREA OMULUI de Părintele Cleopa

Fraţi creştini, vreau să vă vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu şi de ascultarea omului de Dumnezeu şi de ascultarea tuturor zidirilor Sale.

Dar vreau mai ales să vorbesc despre chemarea neamului celui cuvântător al oamenilor şi să vă spun în câte chipuri ne cheamă Dumnezeu pe noi.

Dumnezeu cheamă popoarele pământului la pocăinţă prin foamete, cu secetă, cu boli, de parcă le-ar spune: Iată, Eu sunt Acela despre Care spune Ieremia proorocul că voi da ploaie peste zece cetăţi şi peste două nu voi ploua. Şi iarăşi, voi da ploaie peste două cetăţi şi peste zece n-am să dau ploaie, ca să vă arăt că Eu sunt Dumnezeul norilor şi Tatăl ploilor, cum a zis şi Iov.

Am auzit că la televizor, când se dă buletinul meteorologic, se arată harta ţării spunându-se: aici plouă, şi se arată vreo 10-15 puncte unde plouă în ţară, iar în cea mai mare parte a ţării nu plouă. Auzind aceasta, foarte m-am folosit. Şi mi-am adus aminte de cuvintele proorocului Ieremia şi mi-am zis: Iată cum se împlinesc sub ochii noştri, că plouă în câteva sate şi în 20-30 nu plouă. Deci în mâna lui Dumnezeu sunt ploile şi norii şi furtunile şi vânturile. Căci spune Hristos: Anii şi vremile le-a pus Tatăl întru a Sa stăpânire. Nimeni nu-I poate cere socoteală Lui de ce a lăsat seceta sau furtuna; nimeni nu poate opri vânturile şi ploile, nimeni nu le poate aduce, decât mâna cea atotputernică a lui Dumnezeu. Deci, iată, uneori ne cheamă Dumnezeu cu seceta, alteori cu grindina, alteori cu fulgere, când trăzneşte pe mulţi, alteori ne cheamă cu foamete, alteori cu boli.

Alteori dă Dumnezeu boală şi molimă şi nu este casă unde să nu fie un bolnav. Alteori ne cheamă cu războaie, alteori cu robie, alteori cu glasul Scripturilor când zice: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Şi altă dată zice: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie.

Deci iată că ne cheamă Dumnezeu şi prin stihii, şi prin cutremure şi prin secetă; ne cheamă prin boli şi prin necazuri, prin scârbe, prin toate cheamă popoarele la El să cunoască că este un Tată în cer şi că poate face cu popoarele câte voieşte.

Ce spune Isaia? Doamne, Tu ai zidit pământul ca pe o nimica şi toate popoarele pământului înaintea Ta sunt ca o picatură într-o cadă (Isaia 40, 15). Ce putere are o picătură într-o cadă? Sau ce este de vei lua o lingura de apă din oceanul cel fără de margini al mărilor? Aşa suntem noi de mici şi de slabi înaintea lui Dumnezeu. Ne cheamă Dumnezeu prin glasul Scripturii, ne cheamă prin glasul zidirilor ce pornesc asupra noastră cu secetă sau cu ploaie prea multă sau cu cutremur; ne cheamă Dumnezeu prin arşiţă, dar ne cheamă şi în alt fel.

Cum? Prin glasul conştiinţei. Nu vezi, când păcătuim sau greşim, ne mustră cugetul îndată. Te întreabă: “Omule, de ce ai făcut aceasta? De ce ai furat de la vecinul? De ce ai luat femeia altuia? De ce ai omorât pruncul nevinovat în pântece? De ce ai râs de cele sfinte? De ce fumezi? De ce nu mergi la biserică Duminica şi sărbătoarea? De ce nu creşti copiii în frica lui Dumnezeu? De ce nu posteşti cele patru posturi de peste an şi vinerea şi miercurea şi te faci asemenea cu iudeii? De ce urăşti pe fratele tău? De ce huleşti pe Dumnezeu când eşti în scârbă?”

Prin toate ne mustră conştiinţa când greşim. Ea este glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la El: “Omule, ai greşit. Eu te iert, dar să nu mai faci. Vino la Mine, căci la Mine este izvorul iertării, al iubirii şi al milostivirii. Pune început bun de azi înainte, să nu mai păcătuieşti”.

Deci conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în inima noastră. Această lege s-a pus înainte de toate legile omeneşti.

Zic o seamă de oameni puţin credincioşi: “Pe noi, creştinii, Dumnezeu o să ne judece şi o să ne pedepsească după Evanghelie, dar popoarele care nu cunosc pe Dumnezeu, cum este China, cum este Japonia, India, care se închină la zei şi la vrăjitori, cum are să le pedepsească Dumnezeu? Căci n-au avut Evanghelia şi n-au ştiut ce este păcat. De aceea nu se pot îndrepta”.

Auzi ce spune dumnezeiescul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani: Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, de la începutul zidirii lumii prin făpturi înţelegându-se se văd, adică veşnica Lui putere si dumnezeire (Romani 1, 20). Deci toate popoarele lumii, în ziua judecăţii, se vor judeca după patru legi. Aşa dogmatisesc Sfinţii Părinţi. Cei ce n-au avut legea scrisă, se vor judeca după două legi: după legea conştiinţei, pe care a pus-o în om la zidirea lui, şi după legea zidirilor. Cum, după legea zidirilor? Iată cum:

Toate care sunt în jurul nostru vorbesc cu noi. Căci spune Sfântul Grigorie de Nyssa în Viaţa lui Moise: “Ca o trâmbiţă din înaltul cerului vorbesc zidirile cu noi şi strigă că este un Ziditor”. Şi ce spune proorocul David: Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Cum vorbesc cerurile cu noi? Cum vorbeşte tăria cu noi şi vesteşte puterea lui Dumnezeu? Iată cum: Când te uiţi seara la cerul înstelat şi-l vezi plin de stele şi împodobit ca un candelabru plin de lumină şi vezi luna plină strălucind pe cer şi rânduiala cea prea frumoasă cu care se conduc stelele şi galaxiile şi constelaţiile cerului cu atâta precizie, încât nici cei mai mari savanţi ai lumii nu ajung să facă calendarul după ele, atunci zici cu proorocul: Doamne, ce este omul, că-l pomeneşti pe el sau fiul omului, să-l cercetezi pe el? Şi atunci îţi dai seama că aceste stele, aceste mişcări ale lor sunt făcute şi purtate de mâna lui Dumnezeu. El a fost Creatorul, El este Cârmuitorul lor. Îţi dai seama că lumea aceasta are o minte care le [o] îndrumă, că este un Dumnezeu Care le-a făcut [a făcut-o] şi o mână nevăzută care le [îi] poartă de grijă, ca şi nouă.

Aşa vorbesc cerurile cu noi, încât văzându-le, cunoaştem prin ele pe Ziditorul cerului. Când ne uităm la soare şi-l vedem cum luminează, că nu putem să-l privim decât câteva minute şi orbim, ne aducem aminte de Cel ce a făcut soarele atât de frumos, atât de luminos. Şi ne dăm seama că Cel ce l-a făcut pe el, Soarele dreptăţii, străluceşte de miliarde de ori mai mult ca el. Şi aşa soarele laudă pe Dumnezeu. Căci se zice: Laudaţi-L pe El soarele şi luna, laudaţi-L pe El toate stelele şi lumina. Cum laudă soarele pe Dumnezeu? Cum Îl laudă luna, stelele, cerurile, tot firmamentul, toată zidirea? Prin existenţa şi prin mişcarea lor. Căci “altele sunt contemplaţiile zidirilor şi altele sunt legile lor”, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie. Contemplaţia are loc când ne gândim la cine le-a făcut. Iar legile lor sunt rânduielile după care se mişca în univers. Şi amândouă sunt făcute de Dumnezeu: existenţa lor şi legile după care se mişcă ele. Aşa vorbesc cu noi soarele, luna, stelele şi cerurile, florile şi păsările, animalele şi fiarele, văile şi apele, noianurile şi aerul, vânturile şi toate stihiile. Toate vorbesc cu noi şi ne spun că este un Ziditor, un Dumnezeu în cer Care le-a făcut, le ţine şi le mişcă.

Deci după legea conştiinţei şi după legea zidirilor se vor judeca cei ce n-au avut legea cea scrisă. Începând de la Moise, căruia Dumnezeu i-a dat tablele Legii pe Muntele Sinai, poporul iudeu se va judeca după Legea scrisă, iar toate popoarele care au cunoscut Evanghelia, se vor judeca după Legea darului, legea dragostei şi a desăvârşirii. De la începutul lumii, astăzi şi veşnic, zidirea vorbeşte despre Ziditorul ei.

Un necredincios oarecare mergea pe Oceanul Atlantic, pe un vapor mare, un transatlantic. Şi un sărman misionar predica pe vapor noaptea despre Dumnezeu, despre minunile Lui care se văd pe cer, sus, pe pământ şi în ape. Iar necredinciosul, ca să ia în batjocura pe misionar, a luat binoclul şi se tot uita lung la stele. Iar misionarul lui Hristos predica cu foc, pentru că Dumnezeu dă putere multă în cuvânt celor ce-L binevestesc pe El şi-L predică pe Dumnezeul Cel adevărat, pe stăpânul Zidirii. La urmă vine cel necredincios şi zice către preot: “Părinte, tot predici pe Dumnezeu, dar eu m-am uitat prin binoclu la stele şi nu L-am văzut. Nu ştiu unde-i”. Iar misionarul lui Hristos i-a spus: “Bine zici frate, că nu-L vezi, şi în acest fel nici n-ai să-L vezi în veacul veacului. Dar ştii de ce? Ca să-L vezi pe Dumnezeu trebuie să cureţi inima de necredinţă şi de păgânătate, căci aşa ne învaţă pe noi Evanghelia, spunându-ne în fericirea a şasea: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Deci drept ai zis, pentru că nu L-ai văzut şi nici n-ai să-L vezi în veacul veacului, până ce nu-ţi vei curăţi inima ta de necredinţă, de răutate şi de păcate. Atunci ai să-L vezi pe Dumnezeu prin lumina credinţei”.

Aşa şi azi. Sunt mulţi oameni care nu aud chemarea lui Dumnezeu. Şi dacă nu o auzim, o să pună biciul pe noi, o să ne cheme mai aspru.

Dacă ne vom întoarce, El o să dea ploaie timpurie şi belşug şi sănătate şi fericire, că în mâna Lui este viaţa şi moartea. Iar dacă nu, ştie El cum să tragă frâul calului. Căci zice Ilie Miniat că lumea aceasta este ca un cal sirep, care aleargă pururea spre pierzare, aleargă la păcate, spre fundul iadului. Dar Dumnezeu va pune frâu acestui cal neastâmpărat. Şi care e frâul calului? Care e frâna lui Dumnezeu cu care trage lumea la Dânsul? Sunt bolile, seceta, robiile, războaiele, moartea, suferinţele şi toate necazurile. Când este război, ce cerem? “Dă, Doamne, pace!” Când suntem bolnavi cerem: “Dă-ne, Doamne, sănătate”. Când nu plouă: “Dă-ne, Doamne, apă, că murim de sete!” Când suntem robi: “Scapă-ne, Doamne, de robie!” Deci bine ne face Dumnezeu. Ştie El să ţină în frâu această lume, care aleargă ca un cal sirep la prăpăd, la pierzare. Auzi ce spune proorocul: Însă cu zăbala şi cu frâul, Doamne, fălcile lor vei strânge, ale celor ce nu se apropie de Tine. Nu ne apropiem de bună voie, ne pune zăbală şi frâu şi ne întoarce înapoi, pentru că are putere, căci este Dumnezeu, Care poate să coboare în iad, să ridice, să omoare şi să facă viu.

Deci, fraţii mei, când vom înţelege că Dumnezeu ne cheamă prin boli, prin suferinţe, prin pagube, prin necazuri, prin robie, prin secetă, să nu stăm împietriţi, ci să ne întoarcem acasă la Tata şi să zicem: “Iartă-ne nouă, Doamne, păcatele şi ne miluieşte pe noi”. Atunci Bunul Dumnezeu ne iartă, pentru că El nu ne ceartă din ură. Adevăratul părinte nu bate copiii săi din ură. Doamne fereşte! Care mamă sau tată ar vrea să-şi bată copiii degeaba, să-şi bată joc de dânşii? Nu! Ci dacă vede că vreunul azi nu ascultă şi mâine nu ascultă şi poimâine nu ascultă, şi-i încăpăţânat şi-i răspunde împotrivă şi face după voia lui cea rea, pune mâna fără să vrea pe vargă sau pe curea sau pe băţ. Pentru ce? Pentru că vede că acest copil a pornit pe căi rele şi merge din rău în mai rău, se duce în prăpastie şi dacă îl va bate mai pe urmă, va fi prea târziu.

Aşa face şi Dumnezeu cu noi. Noi suntem toţi fiii lui Dumnezeu după dar. Auzi ce zice Scriptura: Eu am zis: dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea Înalt toţi. Iar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din boieri cădeţi, adică ca unul din diavoli. Dacă suntem fiii lui Dumnezeu după dar şi avem darul punerii de fii prin Sfântul Botez, avem Biserica mamă şi pe Dumnezeu Tată, dupa cum zicem pururea: Tatăl nostru Care eşti în ceruri. Dacă-i aşa, să stăm pururea cu ochii minţii la Tatăl nostru şi să ştim că dacă nu vom voi de buna voie să-L iubim şi să-L cunoaştem că există, El va pune mâna pe vargă. Dar mai bine să ascultăm din dragoste şi să-L iubim pe Dumnezeu şi să facem poruncile Lui din cuminţenie, ca El pururea să aibă milă de noi şi să ne poarte de grijă.

Apostolii au ascultat de Hristos, proorocii au ascultat, cerul ascultă, pământul ascultă, roua ascultă, grindina ascultă, stelele ascultă, noianurile şi toată natura ascultă! Numai omul, fiinţa cea raţională, nu vrea să asculte de Părintele său Cel ceresc. Dar băgaţi de seamă că mâna lui Dumnezeu are şi varga cu care ne poate bate. Deci să stăm bine, să luăm aminte! Să nu uitaţi, de astăzi înainte, că orice necaz care vine peste noi, este o chemare a lui Dumnezeu. Căci zice: Dumnezeu bate pe tot fiul pe care-l primeşte.

Şi să nu cârtim dacă suntem chemaţi într-un fel sau altul, căci spune Apostolul Pavel: Fiecare, întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână! Te-a chemat Dumnezeu sărac, nu dori să te îmbogăţeşti; te-a chemat să fii călugăr, călugăr să rămâi până la moarte; te-a chemat să fii preot, preot vrednic să fii; te-a chemat să fii meseriaş, meseriaş bun şi cinstit să fii; te-a chemat să fii filosof sau mecanic sau în alt serviciu, aşa să rămâi. Dar să slujeşti cu cinste, să cunoşti că Dumnezeu este Cel ce te-a chemat într-un fel sau altul şi fiecare din noi întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână! Amin.

O LEGENDĂ POPULARĂ PRIVITOARE LA ELIBERAREA ÎNAINTE DE TERMEN DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE PENTRU POLITICI

Mai înainte de a înfãţişa cititorului legenda de mai jos, împrejurãrile în cari a fost culeasã şi de a-i comenta conţinutul şi naşterea, se cuvine sã-l informez cu privire la personalitatea monahalã în jurul cãreia s-a constituit ea. Erou în primul rãzboi mondial, cu pieptul acoperit de decoraţii, argeşeanul Nicolae Măndiţă nu şi-a putut părăsi camarazii căzuţi în lupta de apărare a Patriei şi, când s-a hotărât ridicarea unui monument întru slăvirea amintirii lor, punându-se şi temeliile unei mici aşezări monahale în preajma acestuia, pe o culme a Târgului Ocna, la Măgura, Nicolae Măndiţă, spuneam, s-a retras acolo, sub numele călugăresc Nicodim.

În conformitate cu o decizie bine chibzuită, el a trecut la o migăloasă şi dăruită catehizare a poporului, în vederea căreia, cu jertfirea somnului şi a tuturor banilor câştigaţi la altar, a scris şi a publicat nenumărate cărţi de învăţătură creştin ortodoxă, devenind, în timp, cel mai prolific autor din acest domeniu.

Şi mai stârnitoare pentru curiozitatea noastră este calea aleasă în vederea difuzării scrierilor sale, după ce a rămas câtva timp în dependenţa expunerii prin vitrinele librăriilor din ţară. Anume a format o echipă de ipodiaconi care cărau volumele cu raniţa prin cele mai ascunse cătune din munţi. Treptat, difuzorii s-au înzestrat cu o căruţă. Nu peste mult timp au schimbat-o pe o autodubă. În cele din urmă, ea se metamorfoză în caravană cinematografică ce proiecta filme religioase însoţite de comentariile lor ad-hoc. Biletul condiţionând asistarea la proiecţii era gratuit; în schimb, erai dator să cumperi o carte, pentru a-ţi fi îngăduit să vizionezi filmele.

Pe de altă parte, credincioşii ce solicitau să fie spovediţi de către Părintele Nicodim primeau canon să citească mai multe cărţi: de la patru – Sfintele Evanghelii – la şaptezeci şi cinci, preferate fiind cele ce numărau fiecare câte trei sute de pagini. Un supliment de canon, pentru inşii cu o caligrafie lizibilă, era să copieze de mână anumite cărţi mai importante şi să le dăruiască sau împrumute spre lectura celor interesaţi. Astfel, alături de cărţile tipărite, circulau şi cărţi în manuscris. Nealfabetizaţii erau sfătuiţi să recurgă la vreun cititor cu glas tare, prin mijlocirea căruia să-şi dobândească şi ei cunoştinţele ortodoxe socotite obligatorii de către duhovnicul răspânditor de cultură creştină. Până ce nu se izbutea săvârşirea canonului întreg, Părintele Nicodim nu accepta să cuminece credincioşii solicitanţi. Toate acestea le-am expus pe larg în: “Calea cărţii” (două ediţii).

El a creat nenumăraţi cititori fervenţi, ba chiar şi doi scriitori: Gheorghe (Jorj) Ionescu, autor al unei biografii a Părintelui (în trei ediţii) şi Anica Ţupu, autoarea unei autobiografii în versuri ce cuprinde detenţia politică suferită, publicată de subsemnatul (în volumul: “Singurătatea Anicăi Ţupu de vorbă cu sine însăşi”).

Este firesc ca o atare activitate neprecupeţită închinată izbânzii spiritualităţii, sub domnia cruntă a ateismului, să-i fi supărat pe promotorii ideologiei luptei de clasă. Drept pentru care, după eliberarea tuturor deţinuţilor politici din România, fu în grabă creat un lot avându-l în frunte pe bătrânul protosinghel, prilej când douăzeci şi trei de tone de tipărituri au fost date la topit (vezi: “Cămara cu suflete sau Cartea interzisă”, vol. I, şi: “Întemniţarea Părintelui Nicodim”, vol. II).

O amplă cercetare a vieţii sale şi a ucenicilor lui efectuez de mai mulţi ani, stimulat de Editura Agapis, întemeiată de ucenicii Părintelui, în aspiraţia recuperării operei sale şi răspândirii ei în rândurile doritorilor de cultură ortodoxă. Datorită uneia dintre dubele ei cu cărţi ce circulă prin întreaga ţară, am fost şi eu purtat pretutindeni pe unde sălăşluiesc admiratori ai verbului nicodimian, pentru a fi pus în legătură cu acei bărbaţi şi acele femei care-i cultivă amintirea, eu dedicându-mă, după cum spuneam, recuperării imaginii sale imprimate în inimile urmaşilor.

Cu unul dintre aceste prilejuri, în satul Schitu Frumoasa, din judeţul Bacău, am cules de la Ion Marcu următoarele, ce ne preschimbă în martori ai unui fenomen extrem de rar: naşterea unei legende folclorice; ea trebuie înscrisă între cele hagiografice. Nimic până astăzi nu m-a pregătit pentru acest aspect al dragostei purtate de popor amintirii lui Nicodim Măndiţă. Va să zică, se dovedeşte că folclorul rămâne viu şi activ în cazul acestui monah. Aceasta ne încunoştinţează asupra însemnătăţii poziţiei dobândite de el în inimile ucenicilor săi.

Subiectul legendei este următorul (ulterior cităm legenda în propriile cuvinte ale aceluia care ne-a transmis-o). Un frate dintre credincioşii care se spovedeau la protosinghelul Nicodim, din mare dragoste, respect şi dorinţă jertfelnică, se adresă Puterii, cu rugămintea de a fi lăsat să ia locul aceluia, în beciul unde îşi săvârşea pedeapsa, el fiind tânăr şi putând prelua pe umerii săi sarcina anilor rămaşi a-i fi efectuat monahul condamnat. Uşura astfel bătrâneţile Părintelui Nicodim, îngenunchiate de lege. «Nu», a răspuns reprezentantul Puterii, «Doar dacă sunteţi doi să faceţi restul condamnării împreună. Cu unul nu fac nici un târg!». S-a mai rugat omul cât s-a rugat. În cele din urmă a plecat şi s-a întors însoţit de al doilea individ determinat a-şi dărui din dragoste de semen libertatea. «Tu vrei să faci puşcărie în locul lui Nicodim?» «Vreau!» «Bine. Aşteaptă. Da’ tu vrei?» «Vreau şi eu.» «Atunci, batem palma. Voi doi o să faceţi puşcărie în locul lui şi pe el îl ‘liberez!» Şi i-a dat drumul protosinghelului înainte de termen.

În cuvintele lui Ion Marcu, în cadrul convorbirii mele cu el, cele de mai sus sună astfel:

“Îmi amintesc că, atunci când a fost arestat el, doi fraţi şi-au luat angajamentul să facă ei să-i reducă din pedeapsă.” [Prin “fraţi” se înţelege “ucenici”.] “O vrut unu’. Unu’ o zis că nu. O zis ăia: «Dacă doi vor să facă… să-i facă pedeapsa doi…»: îl liberează! Şi iată cum: Părintele când a fost arestat, ca să-l scoată pe el de acolo unde era, până amu făcuse, făcuse vreo câţiva ani, nu ştiu, şi-o luat angajamentul, s-a dus la…: «Dacă unu’ din noi vrea să-i facă, Părintele-i bolnav, îi bătrân, să nu moară acolo.» «Nu. Dacă doi vă angajaţi să faceţi în locul lui…» Adică era bătrân, Părintele, şi să nu moară acolo. Şi au făcut pedeapsa Părintelui.” “Fraţii ăştia erau în libertate?”, am voit să aflu. “Păi, în libertate, da! S-au dus şi au făcut în locul lui, acolo. De bună voie, de bună voie.” “Îi cunoaşteţi?” “Nu-i cunosc eu. Fratele Jorj îi cunoaşte. Nu-i cunosc.” “Şi câtă puşcărie au făcut?” “Cât îi rămăsese lu’ Părintele.” “Nu v-a interesat să-i cunoaşteţi şi dumneavoastră…” “M-a interesat, dar eram mereu plecat.”

Textul ne oferă şi numele aceluia care a pus în circulaţie legenda: Jorj Ionescu. Care este sămânţa de adevăr din care izvorăşte această legendă cvasicontemporană? Părintele Nicodim s-a bucurat într-adevăr de o reducere a pedepsei, revenind în libertate înainte de termenul condamnării. Însă în nici un caz acea reducere nu se întemeia pe înlocuirea lui cu altcineva, ci avea o motivare juridică. Revenind la legendă, în pofida insistentei propagande pe plan naţional cu privire la ‘caracterul umanist al socialismului’, pentru care omul era, pasămite, ‘cel mai preţios capital’, poporul a înţeles că din ghearele securităţii nu erai slobozit decât la încheierea socotelilor, după cum fusese înscrisă condamnarea de către judecător, în cel mai bun caz; ori prin reţinere “administrativă”; sau prin deces. Adevărul este că, după graţierea din 1964 a tuturor deţinuţilor politici din România, pentru cei azvârliţi în închisori imediat în continuare, regimul penitenciar s-a îmblânzit oarecum. Acesta este şi cazul celor cercetaţi de noi acum.

Printre uşurările introduse în viaţa noilor deţinuţi politici se numără şi aplicarea ‘condiţionalului’. Acesta presupunea eliberarea înainte de termen a deţinuţilor care-şi îndeplineau norma la locul de muncă: la atâtea zile de muncă reducându-se un număr mult mai mic de zile din condamnare. În perioadele anterioare, de ’condiţional’ beneficiaseră numai deţinuţii de drept comun, astfel reintegrându-se borfaşii, tâlharii, criminalii, mult mai degrabă decât specificase hotărârea tribunalului, în societatea ce se presupunea că avea mare nevoie de ei. Ca urmare a extinderii aplicării ‘condiţionalului’ şi la ‘politici’, Părintele Gavril Stoica, din acelaşi lot cu ucenicii Părintelui Nicodim, se eliberă şi Sfinţia Sa înainte de termen. Norodul nu era pus în temă cu aceste schimbări de atitudine oficială faţă de condamnaţii politici, până şi existenţa celor din urmă fiind sever tăinuită. Rearestarea duşmanilor de clasă rămăsese în umbră, ascunsă de orbitoarea eliberare în masă a aceloraşi. De fapt, prea puţini români sunt chiar şi astăzi conştienţi că imediat după marea eliberare produsă de comunişti au şi reînceput arestările inumane şi că lotul Părintelui Nicodim Măndiţă a fost cel dintâi aruncat în temniţe, îndată după graţierea din 1963-1964. Cu aceşti ortodocşi practicanţi s-a reluat sacrificarea semenilor noştri de către criminalii care deţineau puterea. Împotriva acestei jertfiri intervenise în forţă Occidentul, obţinând de la comuniştii români graţierea generală ce încerca să dovedească absenţa terorii din ţara noastră.

Aşadar, încă nu pătrunsese în conştiinţa populară ‘aplicarea condiţionalului’, nici orice alt soi de reducere de pedeapsă, ci ea socotea, după cum o educase realitatea de până atunci, că din închisoare nu ieşeai înainte de termen.

Intervenţia miraculosului folcloric aduce un corectiv acestei stări de fapt. După modelul baladei Meşterului Manole, instituind o variantă a legendei străvechi, apare credinţa că dintre zidurile temniţei poţi scăpa prin jertfirea altcuiva pentru tine. Avem de-a face cu o echivalenţă a sacrificării soţiei Meşterului Manole. Cu alte cuvinte, zidirea de viu în gherlă, conform povestirii imaginate, a doi ucenici ai Părintelui Nicodim constituie o condiţie de înflorire a catedralei libertăţii aceluia care era meşter între meşteri ai lucrării sufletului omenesc, anume cel numit.

Din conţinutul legendei culese de noi în satul Schitu Frumoasa – Bacău, de la Ion Marcu, în vara anului 2000, se mai desprinde o credinţă populară locală. Anume, că Părintele Nicodim era atât de iubit de către ucenicii săi Încât aceştia s-ar fi sacrificat cu dragă inimă, lăsându-se închişi în locul său, dacă astfel l-ar fi putut elibera. Revelarea celor de faţă constituie o adevărată sărbătoare a reînvierii folclorului românilor după jumătatea de veac de strădanii administrative antiromâneşti urmărind falsificarea şi chiar eradicarea lui din sufletul naţiei. Aceasta nu reprezintă doar o legendă hagiografică, ci după ştirea noastră, ea constituie prima legendă culeasă şi semnalată până în prezent din domeniul temniţelor politice din România (cel puţin cea dintâi cu caracter complex, cu o motivare a unei situaţii neobişnuite, cu început şi încheiere, cu mai multe personaje). De unde importanţa ei.

Ni se cuvine să ne reîntoarcem la o afirmaţie a lui Ion Marcu, anume că el nu i-a cunoscut pe cei doi autosacrificaţi, ci Jorj Ionescu. De aici, se poate deduce că cel din urmă nu numai că a transmis legenda, ci poate a şi lansat-o, el fiind cunoscut ca un foarte apropiat ucenic al Părintelui Nicodim, autorul monografiei poporane pomenite, decis să impună chipul protosinghelului în rândurile celor mai respectabile figuri ale monahismului românesc, ceea ce, dealtfel, şi era, o atare cosmetizare a realităţii nefiindu-i de trebuinţă marelui scriitor, duhovnic şi pedagog.

Probabil că acesta este adevărul. El însă nu micşorează valoarea tentativei de a explica pe calea legendei eliberarea înainte de termen a deţinuţilor politici, sub comunism, prin jertfa dragostei.

Din cele înfăţişate se mai deduce. Suferinţa bătrânului binevestitor şi slujitor al Domnului, Părintele Nicodim, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu chemă la jertfă pe cei doi ucenici legendari. Ei au fost pregătiţi să-şi jertfească libertatea de dragul eliberării duhovnicului lor mult iubit. Nu au pregetat nici o clipă s-o facă.

Cum putem înţelege aceasta? Suferinţa pentru credinţă devine Chemare la o suferinţă similară a martorilor ei. Devine Chemare la Iubirea creştinească stârnitoare a jertfei de sine. Devine Chemare la uitarea egoismului, la lepădarea de acesta. Devine Chemare la ascultarea de Făcătorul nostru, prin ştergerea oricărui gând la sine şi înlocuirea acestuia cu gândul sacrificiului cerut de bunăstarea aproapelui nostru năpăstuit.

Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste pătrunde, pe această cale regală, în folclorul românesc, în legendă.

NODUL DIN OBLON ŞI CRĂCIUNUL

Cititorii de carte pioasă care-l însoţesc cu inima pe Părintele Nicodim Măndiţă anual, cu prilejul parastasului slujit în cimitirul Sfântei Mănăstiri Agapia, cunosc, poate, volumul meu apărut la Editura Agapis, într-a doua ediţie, în anul 2002, intitulat: “Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste”. Cu istorisirea de faţă reiau mai vechea mea investigare făcută în această direcţie, pentru a o completa cu ştiri noi adunate de prin amintirile îndelung suferitoarelor victime de ieri ale tiraniei roşii. Ideea de bază a volumului citat, ca şi a tabletelor ce urmează să le public aici, este dezvăluirea contactului produs de Chemarea de Sus cu sufletele deseori golite de orice aspiraţie la a se mai înălţa, contact readucător de viaţă, brusc sfinţitor, odihnitor, a toate tămăduitor, uneori mântuitor, când omul o primeşte. Respectiva Chemare se produce în variate chipuri, prin mijlocirea multor căi osebite, nu totdeauna aşteptate, nu rareori părând a fi neutre – fără legătură cu dumnezeirea –, dar totdeauna auzită de cel căruia îi este adresată, că este vorba despre omul în zeghe vărgată sau caraliul pus să-l căznească.

Pentru a limpezi conceptul, să luăm un exemplu. Îl culeg din scrierea memorialistică a lui Dumitru Oniga: “O, brad frumos…” (în “Memento”, anul XI, nr.15 (72), decembrie 2001). Autorul ne ajută să coborâm în infernul unei celule din Aiudul iernii 1953-1954. Întâmplarea face să fie prezenţi doi reprezentanţi ai Sfintei Moldove: profesorul Traian Drăgoi, din Burdujeni, ca şi semnatarul notei, odinioară elev la Suceava. Fereastra sufocată de un oblon, după obiceiul temniţelor gătite pentru condamnaţii politici în acel timp, nu îngăduia nici aerului să primenească atmosfera încăperii, nici cerului să se aştearnă peste năzuinţe mai mult decât cu o fâşie bolnavă şi zdrenţuită, vizibilă între scândurile şolocatrei şi zidul umed exterior. Numai că una dintre scândurile din care era alcătuit paravanul de dimensiunea ferestrei avea un nod. Deţinuţii băgaseră de seamă că acesta putea fi extras şi pus la loc ca un dop, taman atunci când apăreau controalele administraţiei.

Astfel, vicioasa lor singurătate se amăgea cu un minim contact cu exteriorul, ce le îngăduia să fie preveniţi din celulele alăturate când soseau percheziţiile de pomină organizate de conducerea gherlei, ei aflând din timp ce anume li se pregătea. La fel, mai erau informaţi ce deţinuţi noi sosiseră şi cine părăsea penitenciarul, cu destinaţie necunoscută. Era o neînsemnată aruncare de privire către libertate, un ochean prin care se strecurau uitături lingave şi mult nădăjduitoare.

Să nu creadă careva că deţinuţii şedeau agăţaţi cât era ziulica de lungă de acea minusculă bortă providenţială. Dimpotrivă, a te sui să pipăi cu vederea curtea constituia o încălcare a disciplinei interioare, ce te putea costa sănătatea, mai ales iernile, căci era plătită cu ciomăgeli, ori cu lungi izolări la ‘neagra’, o încăpere de pedeapsă fără de geamuri la fereastră sau lipsită cu desăvârşire de ferestre, cu hrana primită tot la a treia zi, cu dormitul întins pe murdărie îngheţată. Va să zică, dacă se încumeta cineva să privească afară, altul trebuia să-l ocrotească, verificând ‘orizontul’ ca o mangustă, să rămână pitit lângă uşă, cu urechile ciulite la mişcările de pe coridor, să dea de veste apropierea orişicui.

Am insistat atâta asupra acelui nod al lemnului deoarece prin el se vor urmări cele petrecute în noaptea de Ajun în curtea penitenciarului. Un glas cutremurător de senin, al tenorului Zaharia Marineasa, se înălţă dintr-o altă cameră, umplu zarea de plumb, se revărsă iarăşi peste zidurile şi betoanele penitenciarului, aducând cu el un melancolic omagiu Cerului pentru binecuvântata Naştere, colindul conceput de Radu Gyr:

“O, brad frumos ce sfânt păreai

În altă sărbătoare,

Mă văd copil cu păr bălai

Şi ochi ca de cicoare.

Revăd un alb şi scump cămin

Şi chipul mamei sfinte,

Imagini de Crăciun senin

Mi-apar şi azi’nainte.

Un pom cu daruri şi lumini

În amintiri s-arată,

În vis zâmbeşte ca un crin

Copilul de-altădată.

Copil bălai, Crăciun şi brad

S-au dus cu alte zile,

Acum doar numai lacrimi cad

Pe-ngălbenite file.

Azi nu mai vine Moş Crăciun

În seara de cenuşă

Ci doar tristeţile s-adun

Să-mi plângă lângă uşă.

În chinul temniţei mă frâng

Sub grele lespezi mute

Şi-nfiorat de doruri plâng

În amintiri pierdute.

Omătul spulberat de vânt

Se cerne prin zăbrele

Şi-mi pare temniţa mormânt

Al tinereţii mele.”

În continuare, citez de-a dreptul din amintirile lui Dumitru Oniga, fragmentul fiind prea însemnat întru susţinerea teoriei mele, pentru a-mi îngădui să-l repovestesc: “Ne-am uitat în curte şi gardianul care făcea rondul în jurul închisorii împietrise într-un loc şi asculta ţinând capul aplecat”. Când vocea care amintise de noaptea sfântă îşi încheie solia, aceea a paznicului, în mod neaşteptat dojenitoare însă fără ura obişnuită, ceru să înceteze gălăgia şi să se închidă ferestrele de la etaj. (A le deschide în asemenea împrejurări era strict interzis…) “Apoi a plecat să facă înconjurul clădirilor.” Autorul simte fiorul frăţietăţii creştine abătându-se asupra temniţei ca o aripă de înger: “Probabil a fost un om cu frică de Dumnezeu. / Noi am închis geamul, am căzut cu toţii în genunchi şi am stat aşa, fără să scoatem un cuvânt, numai cu zbuciumul lumii noastre interioare. După un timp, l-am auzit pe profesor: / “Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeule…” şi cuvintele curgeau cu un tremur în glas şi cu lacrimi în ochii tuturora”.

Chemarea lui Dumnezeu se săvârşise prin stihurile colindei osândite. Ea ştersese vrăjmăşia din sufletul ghintuit al caraliului şi adusese pe obraji plânsul bucuriei atât de abătute ce cutreiera inimile celor asemenea fiarelor înlănţuiţi.

ÎMPIETRIREA

Mărturiile pe care le adun aici, sub acest titlu generic, nu au un rost statistic ci unul de încurajare, de căutare a unui model, scopul de a-l dumiri pe biet creştinul care şi-a pierdut busola că nu este niciodată părăsit, ci că grija lui Dumnezeu, Tatăl nostru al tuturora, îl urmăreşte cu dragoste şi-l cheamă lângă sine, după cum procedează cloşca atunci când şi-adună puii sub căldura aripilor.

Astfel, de pildă, stau lucrurile cu Aurel Suciu, cel de odinioară. Un grup de 22 elevi au fost introduşi într-o cameră a închisorii Piteşti în anul 1951. Au găsit în ea 22 foşti studenţi. După cum mărturiseşte Mihai Buracu, atunci “am trăit poate cea mai frumoasă perioadă din detenţia mea” (“Et in averno ego!”, în “Memento”, anul XIII, nr.2 (74), aprilie 2002). Această afirmaţie am găsit-o şi la alţi supravieţuitori ai acelor zile fără precedent. La ce se referă ea? “Studenţii aflaţi acolo trăiau o viaţă de o frumuseţe extraordinară; îşi făceau rugăciunile în comun, cântau, sculptau în os medalioane şi cruciuliţe de o frumuseţe deosebită şi aveam astfel senzaţia că trăiesc într-o altă lume, la care nu visasem până atunci că se poate trăi.” Şi nu numai atât. I-au adoptat pe cei mici, i-au format, i-au educat în spiritul Gărzii de Fier, le-au dat un ţel în viaţă, i-au îndoctrinat asupra scopului ultim al existenţei: mântuirea prin prietenie, prin dragostea al cărei prototip era Hristos însuşi. Au devenit centrul aspiraţiilor celor care nu-şi luaseră încă bacalaureatul, li s-au instituit model îndrăgit şi stimat mai presus de oricine, vrednic de urmat. Şi aşa mai departe. În taină îi trăgeau de limbă asupra înclinaţiilor, activităţii şi planurilor lor politice. Victimile nevârstnice nu-şi dădeau seama ce se petrecea între ele şi cei mai mari. Aceştia din urmă aflau de la cei dintâi toate faptele lor din libertate şi gândurile de altă dată, dar şi din temniţă, preferinţele lor, aspiraţiile ce aveau, încurajările ce primeau de la părinţi la vorbitor, însuşi crezul şi nădejdile politice ale acestor persoane adulte atât de îndrăgite…

Prin februarie, la înapoierea de la o plimbare de seară, au găsit în cameră alţi 22 de tineri, toţi înarmaţi cu bâte, bice, curele, bucăţi de fier ş.a.m.d. Cu stupoare i-au văzut şi pe cei dragi, care îi întâmpinaseră la sosirea lor, reintraţi odată cu ei de ‘la aer’, cum se numea scurta preumblare unul îndărătul celuilalt , scoţând de sub saltele alte arme albe asemănătoare. Fură supuşi la bestiale brutalizări de către unii şi ceilalţi, acuzaţi că deveniseră legionari, că aveau să sufere noi condamnări, chiar şi la moarte, pentru că se organizaseră în închisoare în mod ilegal.

Aşa au început pentru ei ceea ce a rămas, în istoria detenţiei politice din România comunistă, cunoscut sub numele: “reeducările de la Piteşti”, sistem de distrugere a noii generaţii de români, prin mijlocirea cozilor de topor din rândurile lor chiar. Ele constau în căznirea omului până devenea la rândul său (înnebunit de spaimă) căznitorul aproapelui, până devenea turnător, până era complet robotizat în mâinile securităţii, organizatoarea acestor odioase experimente pavloviste ce urmăreau mutaţii ale speciei noastre, crearea unor complexe psihice ireversibile, de tip provocare-răspuns, întocmai cum se constatase că funcţiona sistemul în cazul câinilor asupra cărora se încercaseră, în Rusia, cele dintâi reacţii stabile de acest tip, sub denumirea: reflexul condiţionat.

Revenind la şcolarul de la care am plecat, acelaşi Mihai Buracu, care, într-o lună-două, a albit la 21 ani, din a cărui relatare ne-am informat pentru cele de mai sus, scrie: “Am văzut cum Suciu Aurel de la Arad a fost luat de gât şi izbit de perete cu atâta brutalitate, încât în momentul în care i s-a dat drumul, s-a prelins ca o cârpă, lăsând imprimată pe zid o dâră mare de sânge. Am fost convins că (…) a fost ucis”.

Dacă torturile s-ar fi oprit aici şi tot ar fi fost bine. Însă, cum este de bănuit, ele au crescut în intensitate, în inventivitate, în cerinţe, în dezumanizare, până ce Aurel Suciu şi-a pierdut credinţa şi nădejdea. Şi nu numai el. “În primul rând s-a căutat uciderea valorilor morale, a dragostei şi, prin aceasta, depărtarea de Dumnezeu; ştiut fiind că Dumnezeu este dragoste”, scrie, la rândul său Aurel Suciu în aceeaşi revistă, sub titlul: “Satanizarea”. “Celor care au conceput, iniţiat şi aprobat această satanizare, le era teamă că în sufletul vreunuia ar mai fi loc pentru valori morale, pentru dragoste. Nu a fost nici măcar o încercare a ceea ce se numeşte educare sau reeducare, ci, sub această marcă a fost cultul nonvalorii, al urii, a fost satanizarea. Dacă ar fi fost dorinţă de educare, de înnobilare sufletească, trebuia să fie prezentă omenia, dragostea. Era primul pas spre satanizarea generală.”

Nu a urmări suferinţele fizice şi morale în continuarea aşa-ziselor ‘reeducări’ ale lui Aurel Suciu este important aci. Socotesc că descifrarea evoluţiei pierderii credinţei sale este mult mai însemnată pentru noi.

“După ce am părăsit Piteşti şi Gherla [un alt loc al aceloraşi suplicii unde cei nereeducaţi în primul penitenciar au fost conduşi pentru a-şi ‘desăvârşi’ deformarea!], am trecut printr-o stare de golire, de împietrire sufletească. Spaimele mă urmăreau. Nu mă puteam ruga, nu puteam intra în biserică”, adaugă privitor la perioada de libertate ce a urmat.

Veni şi timpul căsătoriei. De data aceasta înfăţişarera înaintea altarului deveni obligatorie. Reacţia mirelui fu paradoxală: “Cât a ţinut slujba religioasă, curgeau lacrimile pe faţa mea.” Aceasta credem că a fost cea dintâi formă a Chemării, deoarece chipul lui, aşa cum ni-l prezintă, seamănă cu înfăţişarea înlăcrimată a atâtor bătrâni citaţi în “Pateric”, care, arătându-se Domnului, în înstrăinarea lor totală, l-au întâmpinat pe hotarul inimii cu lacrimile curate ale părerilor de rău pentru viaţa dusă până atunci.

Şi cuvintele Chemării s-au făcut, la rândul lor, şi ele auzite. Mama sa i-a lăsat moştenire, ca tămadă a tuturor stărilor de spirit ale nesiguranţei, neîncrederii, vecine cu alte posibile căderi, i-a lăsat moştenire o rugăciune, spuneam, cu un anume ritm de rostire. Aurel Suciu puse în practică cele învăţate de la maica sa ocrotitoare (ca totdeauna mamele constituie primul nostru îndrumător pe calea rugăciunii) şi rezultatul îl poate oricine citi în convorbirile cu el, căci Aurel Suciu a devenit unul dintre cei mai smeriţi propovăduitori ai iertării şi ai dragostei de vrăjmaşi din câţi am întâlnit, în urma acelei Chemări ce i-a fost făcută prin aceea care i-a dat naştere.

PĂRINTELE BURUIANĂ

Cu cei iubiţi de Stăpânul şi care-i răspund lui Dumnezeu cu dragoste, Părintele poartă un altfel de dialog. De fapt, pentru întâia oară pomenim ideea de dialog: până în prezent n-am descifrat în întâmplările expuse decât Chemarea Sa. Despre răspunsul omului uneori avem ştire din memoriile studiate; alteori, nu. Or, dialogul există numai în măsura în care omul îi răspunde Domnului.

În cele ce urmează, nu numai că Dumnezeu într-altfel vorbeşte decât chemând la Sine pre făptura sa omul, dar chiar îl binecuvântează cu zâmbetul Său şi rezolvă încurcătura în care s-a trezit implicat eroul întâmplării, cum numai Creatorul o poate face, răsplătind smerenia, voinţa de bine, osârdia, curăţia, ce toate caracterizează personajul, cu un dar neaşteptat. Deşi materialnic darul, atâta suferinţă se va fi adunat în sufletul convorbitorului Său încât hrana trupească ce se întrevede în finalul povestirii se preschimbă pe dată în replică duhovnicească.

Florin Constantin Pavlovici ne oferă, în scrierea sa: “Tortura pe înţelesul tuturor”, prilejul cunoaşterii acestei chemări săvârşite lângă el, când îşi povesteşte amintirile din lagărul Salcia. El istoriseşte păţania părintelui Buruiană. Creindu-se o brigadă de cosaşi, s-au înscris în ea, în chip voluntar, vreo douăzeci de plugari din Răstoaca (Putna) şi alături de dânşii preotul Dumitru Buruiană, care număra de pe atunci vreo doisprezece ani de puşcărie lăsaţi în urmă dar înscrişi tot mai anevoie în corpul său emaciat.

Din prima zi când au ieşit la muncă, ţăranii s-au pus pe treabă ca nişte scăpaţi din gurile gheenei. Cum spune naratorul: “Coasele vâjâiau în brazda mustoasă, răstocanii înaintau vijelios, distanţa dintre dânşii şi părintele Buruiană creştea văzând cu ochii.” Aceasta făcea să crească mânia însoţitorilor militari, căci, pentru a-l păzi şi pe moşul din coadă cu aceeaşi vigilenţă depusă pentru supravegherea fruntaşilor, ei trebuiau să-şi rărească rândurile. Numai că ordinul era să ocupe marginile într-o formaţie cât mai strânsă, pentru a nu-i trece prin mintea slabă vreunuia dintre condamnaţi să evadeze, dacă ar fi constatat că avea loc pe unde s-o facă. Judecată de securişti!…

De aceea, ostaşii îl grăbeau neîncetat pe slujitorul Domnului cu îndemnurile lor deloc cruţătoare, de aceea preotul se tot ruga să-l aştepte şi pe el, tot striga încetişor inşilor din ce în ce mai depărtaţi să-şi facă pomană, cruţându-i bătrâneţile şi să zăbovească până avea să-i ajungă din urmă. De aceea unii dintre dumnealor se întorceau către dânsul cu un rânjet parşiv pe buze, bătându-şi joc de neputinţa lui.

În cele din urmă, unul dintre soldaţi fu proscris să-l păzească personal pe la jumătatea ogorului, pe când ceilalţi muncitori în zeghe, într-o goană, luară şirurile de la capăt, cu o veselie şi o hărnicie de neimitat.

Atunci se ivi în zare, ca din basme, calul ofiţerului politic. După un obicei adoptat de câtva timp, individul apărea pe nevestitelea la locurile de muncă, să consemneze numele deţinuţilor spărgători de normă. Cum remarcă distanţa existentă între părintele Buruiană şi ceilalţi – părelnic rămaşi în urmă fără doar şi poate – îl întrebă pe preot de nume, îl scrise din goana armăsarului şi pieri la fel de grabnic cum răsărise.

În colonie, cu prilejul orânduirii în coloane pentru a fi număraţi înainte de distribuirea mesei de seară, se înfiinţă în faţa puşcăriaşilor politrucul şi: – “Deţinutul Buruiană Dumitru, un pas înainte, comandă el. Pentru merite deosebite în producţie, ţi se acordă dreptul la scrisoare şi pachet. După număr să te prezinţi la grefă.”

Miraţilor cosaşi, ce-l chinuiseră, neţinând seama de atât de îndelungata lui temniţă, pricină de istovire până la limită, şi râseseră de el, preotul le şopti: “Aţi văzut, fraţi creştini, că Dumnezeu nu bate cu băţul? Bate cu pachetul.”

Eu aş interpreta altfel: n-a fost bătaie deloc, ci Dumnezeu i-a zâmbit clericului cu drag şi cu blândeţe, nemairăbdând să-l vadă atât de întristat că nu găsea înţelegere la semenii săi.

A fost o Chemare dulce, blândă ca o răsplată.

GEAMANTANELE CU BANI

“Când eram secretarul general al Primăriei urbane Cozmeni (aveam foarte mulţi secretari sub conducerea mea)”, îmi povestea un vechi deţinut politic, aruncat în temniţe în două rânduri, “s-a alcătuit o comisie compusă din Primul Preşedinte al Tribunalului, din Prefect, din Primarul oraşului, din medicul primar, din reprezentantul suprem al fiscului, din directorul Băncii şi toate notabilităţile din oraş, o comisie pentru evaluarea vânzărilor efectuate de către stat de imobile şi multe alte lucruri. S-au adunat sume foarte mari şi eu am fost numit secretarul acestei comisii. Fiind secretar şi în acelaşi timp şi casier, după ce s-au adunat toate sumele, le-au depozitat în nişte coşcogeamite geamantane şi m-au trimis să depun totul la Bancă. Le-am cărat la Bancă şi casierul mi-a spus: – “Imposibil să număr tot de-acuma până-n seară, pentru a-ţi da chitanţe. Vino mâine dimineaţă.” Atuncia mi-am luat toate geamantanele şi am tras la hotel până a doua zi dimineaţa. La hotel nu mai aveau cameră liberă decât la mansardă. Am urcat la mansardă, am pus geamantanele acolo şi, spre deosebire de alte zile când îmi mai îngăduiam să ies în oraş, nu puteam lăsa nepăzită suma aceea extraordinar de mare.

“M-am închinat şi m-am culcat devreme.

“După ce am adormit, am simţit că cineva mă trăgea de mână. M-am trezit. Văd că nu era nimeni în cameră! De fapt, nu mă trăsese nimeni. Aşa simţisem eu. Zic: – “Cine m-a… că nu-i vis?! Cineva mă trage de mână.” Mă duc la uşă, să verific dacă nu-i descuiată, că eu o încuiasem. Când mă culcasem era-ncuiată.

“Când o descui, m-a răbufnit un fum foarte dens. Nu mai puteam respira. Mi-am dat seama că hotelul luase foc. După două-trei minute, am început să aud ţipete de deznădejde, stridente. Oamenii săreau pe fereastră. Nu mai aveau loc să se-nghesuie pe trepte. Strigăte, mai ales ale unor femei disperate. Incendiul era mare. Gălăgia şi mai mare. Atunci am luat un cearşaf de pe pat şi am răsturnat toate geamantanele în cearşaf, l-am înhăţat la spinare (eram destul de voinic) şi am coborât treptele.

“Norocul meu a fost că la ieşirea din hotel am dat peste un funcţionar al Primăriei, aflat pe-aproape. Când auzise rumoarea asta mare şi că s-a dat alarma de incendiu, a venit şi el să vadă ce era cu focul. I-am dat bagajul acela adunat în cearşaf şi eu am vrut să mă întorc să mă-mbrac, să-mi iau şi eu câte ceva, că aveam o sumă de lucruri la care ţineam foarte mult: amintiri de la tata. Chiar le pusesem pe fereastră în hotel. Şi n-am putut să mai urc. Aşa mă îneca fumul că nu am mai putut urca să iau nici hainele, nici… Nimic, nimic, nimic!

“Atunci am ieşit din hotel şi m-am dus la Primărie, aşa cum eram îmbrăcat, în négligé. La Primărie, m-am aşezat în camera de gardă. Mai târziu, am primit un telefon de la poliţie: – “Domnu’ Icsulescu?” – “Da.” – “Domnu’ Icsulescu, suntem informaţi că trebuia să depuneţi o sumă la Bancă, o sumă foarte importantă.” – “Da.” – “Suntem informaţi că dumneavoastră n-aţi depus suma respectivă la Bancă.” – “Da.” – “Suntem informaţi că această sumă aţi dus-o în altă parte şi că incendiul ar avea strânsă legătură cu dispariţia sumei şi că a fost foarte bine venit, în sensul acesta. Vă rog să vă grăbiţi la poliţie să ne daţi detalii în legătură cu aceste informaţii.” Eu am spus: – “Nu pot să plec de aici. N-am haine. Nu sunt îmbrăcat. Dar poftiţi dumneavoastră la Primărie.” Au sosit la Primărie şi i-am lăsat să debiteze tot ce au vrut, eu pozând că, într-adevăr, supoziţia lor ar fi fost adevărată şi că n-aveam încotro şi trebuia să recunosc. Când le-am arătat cearşaful, au rămas puţin aşa, eu prefăcându-mă iniţial că recunoşteam vina.”

Faptul că această întâmplare mi-a fost comunicată de către un fost deţinut vădeşte preocupările acestora legate de “Chemarea lui Dumnezeu”, chiar dacă ei nu le teoretizează aşa cum o fac eu. Lucrul nu este de mirare, condamnările din perioada comunistă, în majoritate fără temei juridic, obligând victimile să încerce a pricepe care era sensul metafizic al aruncării lor în gherlă. Un sens motivabil de către oameni neexistând, în mod obligatoriu ei deduceau implicarea divinităţii în existenţele lor, implicare interpretată ca o “Chemare”, ceea ce îi apropia de adevăr. Iar întru fundamentarea teoriei că erau “chemaţi”, ei reinterpretau momente ale trecutului ce puteau, la rândul lor, sugera o “chemare” personală, cum este cazul în relatarea de faţă, una întru salvarea personajului de moartea prin foc, pe o cale inexplicabilă prin raţiune, ci doar pe una mistică.

CHEMAREA CA MESAJ

Fostul conferenţiar universitar la Facultatea de Ziaristică, disident şi militant pentru drepturile omului în România, Victor Frunză, în faţa ameninţării roşii locale şi-a găsit ocrotire politică în Danemarca şi a revenit în Patrie îndată după Revoluţia din ‘89, aici înfiinţând o editură prin mijlocirea căreia îşi continuă lupta împotriva marxismului remanent sub farduri de ultimă oră.

În volumul “Lehamitea” (Bucureşti: evf, 1998, Sfântu’ Stiliean, p.8), el îşi avertizează cititorii: “Declar fără rezerve misticismul meu”. În ce măsură acest misticism ne interesează dincolo de curajul intelectualului, la origine un materialist ateu, de a şi-l da pe faţă, vom afla îndată. Scriitorul se explică imediat mai departe, declarând că recepţionează, independent de voinţa sa, anumite mesaje provenind de aiurea (“un Emiţător într-o corespondenţă tainică cu viaţa mea”). Insistă în a ni-l face accesibil ca idee. ”Nu eu L-am inventat. El mi-a atras atenţia asupră-Şi, când nici nu gândeam că mai poate fi şi altceva decât realitatea imediată. A trebuit doar să învăţ a-L cunoaşte […] prin semnalele repetate pe care mi le-a trimis” (idem).

Cititorul descifrează cu uşurinţă în spatele acestei discreţii terminologice prezenţa lui Dumnezeu.

Explicaţiile lui Victor Frunză continuă cu bună-cuviinţă creştină, descriind profund emoţionant, cu dragoste de estet dar şi ţărănească, două icoane ortodoxe aparţinând prozatorului, dintre care una confiscată de securitate la timpul cuvenit. Cealaltă, reprezentându-l pe Sf. Stelian, o dăruise cuiva care i-a înapoiat-o în perioada exilului pomenit.

Reîntâlnirea cu imaginea pioasă i-a adus în minte şi rolul jucat în copilăria sa de sfântul reprezentat pe lemnul ei: pe punctul de a se îneca împreună cu un băieţaş, tatăl acestuia, un Stelian, i-a salvat pe ambii. “Întâmplător, sfântul care ocroteşte copiii o fi fost în acel moment prin preajmă? Pe tatăl băiatului îl chema întâmplător Stelian? Numele nu-i pecetluia şi menirea? (…) Sfântul ăsta apare din nou în viaţa mea! Cum Dumnezeu n-am văzut până acum că vine la mine în momentele de răscruce? Ce vrea el să-mi spună acum?” (p.10).

Figura pictată, şi mai ales dublul ei duhovnicesc, par purtătoare ale unei Chemări, aşa cum o înţelegem şi noi în acest serial. Victor Frunză o dezvăluie la rândul lui, ceea ce îmi confirmă intuiţia, anume că noi, cei care am trecut măcar prin umbra temniţelor, trăim într-o lume a Chemărilor lui Dumnezeu şi că suntem datori nu numai să le ascultăm, să le înţelegem, dar că ni se cade să le şi dăm crezare şi urmare.

Dealtfel, aţi remarcat titlul volumului ce debutează cu acest text programatic; este: “LEHAMITEA”. Aceasta e starea de spirit a autorului când constată, în mai bine de zece ani, că apucăturile dictaturii boite-n roşu ieri sunt departe de a fi fost primenite. De aceea mi se pare disperată poziţia aleasă în cuprinsul opului pentru schiţa privitoare la Chemarea tăinuită de Sfântul Stelian: ea deschide cartea, ca şi când lui Victor Frunză nu i-a mai rămas altă nădejde decât una mistică, a ajutorului venit din Lumea Cealaltă.

Şi câtă dreptate îi dăm, după lectura desfăşurării necazurilor sale postrevoluţionare, cu nimic mai prejos decât cele anterioare lui 1989…

MURIBUNDUL ŞI CONDAMNATUL

Deschizând împreună romanul “Război şi pace”, întâlnim nişte împrejurări speciale (şi nespus de generalizate) de revelare a Chemării lui Dumnezeu. În analiza făcută de Lev Tolstoi trecerii din viaţă a prinţului Andrei Bolkonski (acestea sunt împrejurările menţionate), există ceva ce aparţine atât morţii cât şi temniţei, de aceea suntem cu atât mai interesaţi de observaţiile autorului.

Aceia dintre cititorii mei care au cunoscut personal experienţa penitenciară vor recunoaşte, la personajul în cauză, starea de spirit despre care vorbesc şi, pe urmele ei, apariţia a ceva superior unei stări de spirit, întronarea în psihicul nostru a unei absenţe a stărilor de spirit, înlocuite de stări fără nume, dar care nu ne caracterizează mai puţin atunci când ne este impus – abia eliberaţi din temniţe – contactul cu “cei vii” (pentru a nu ne depărta de limbajul funebru de la care plecăm), voiesc a spune: contactul cu cei liberi.

“În cuvintele lui, în tonul vocii lui şi mai cu seamă în privirea lui – rece, aproape duşmănoasă – se simţea înstrăinarea aceea faţă de tot ce este lumesc, care e atât de înfricoşătoare pentru un om viu. El, se vedea bine, greu mai putea pricepe tot ce ţinea de viaţă; dar, o dată cu aceasta, se simţea că, dacă nu mai înţelegea ceea ce ţine de viaţă, nu era din pricină că-l părăsise forţa de înţelegere, ci din pricină că înţelegea altceva, ceva ce nu pricepeau şi nu puteau pricepe oamenii vii, şi asta îl absorbea pe de-a-ntregul.”

Necunoscând decât ravagiile produse în sufletul nostru de regimul detenţiei politicilor sub comunişti, va să zică neputându-le compara cu urmele imprimate de către un regim penitenciar dintr-o ţară necomunistă sau menit pedepselor de drept comun, cele ce scriu acum sunt restrânse la aria punitivă menţionată. De aici, se deduce o înlesnire a acceptării comparaţiei pe care o fac, deoarece gherlele în oroarea cărora au fost zidiţi cei acuzaţi ca duşmani ai statului creau condiţiile cel mai potrivite unei morţi deloc lente, cum se crede, ci precipitat ‘naturale’, atrasă prin epuizarea forţelor vitale tot mai istovite şi mai sufocate zilnic. Aşadar, deţinutul temniţelor comuniste era un “cadavru viu”, pentru a rămâne în sfera ideatică a aceluiaşi titanic prozator al literelor ruse.

Iată pricina înstrăinării deţinutului, aproape duşmănoasă, de cei liberi: nu-i mai poate pricepe, ei rămânând într-o lume cu o problematică minoră în raport cu tărâmul morţii întrevăzut tot mai concret şi tot mai din apropiere de către condamnat. Cât despre înţelegerea lui de către ceilalţi, ea este o imposibilitate: deosebirea dintre experienţele noastre (personale, de grup, naţionale etc.) ne disting, distingere exacerbată, în condiţiile arestării, conducând până la o posibilă nerecunoaştere că am face parte din aceeaşi specie, sentiment extrem de puternic în cazul anchetelor şi ale condiţiilor de pază, de pedepsire ş.a.m.d., din închisori.

Romancierul completează trările prinţului Andrei, de la care plecăm, arătând că, simultan, “totul îi devenise indiferent, şi-i devenise indiferent din pricină că altceva, mult mai însemnat, îi fusese dezvăluit”. Cu atât mai mult, strecurându-se anevoie din manşonul refugiului său din faţa existenţei celorlalţi, “nu mai era în stare (…) să priceapă (…) complicatul tâlc pe care-l aveau cuvintele lui pentru oamenii vii”. Cunoaştem prea bine privirile schimbate între ele de rudele noastre sau de prieteni, atunci când le-am făcut întâile mărturisiri voalate privitoare la cele experimentate în anii cât am lipsit din mijlocul lor. Le-am văzut dezamăgirea când au pomenit în faţa noastră cu sete răzbunarea ce ni se impunea ca urmare a chinurilor îndurate şi au primit în schimb cuvintele noastre de iertare a călăilor ca pe o dovadă certă a reducerii bărbăţiei şi a capacităţii noastre de luptă, pe când pentru noi replica dată lor constituia o reacţie firească a inşilor venind dintr-o altă lume, unde preocupările celorlalţi nu mai aveau consistenţă, unde răzbunarea devenea indiferentă. “Cât de departe e el (…) de tot ce e viu”, constată suprinsă sora lui Andrei când îl revede. Acest gând l-am regăsit şi noi în căutăturile fericiţilor care nu au trecut prin universul dindărătul gratiilor. Ca şi muribundului, proaspăt slobozitului starea sa i se pare cel mai firesc lucru din lume. El se regăseşte în înţelepciunea vorbelor lui Bolkonski: “Nu e nimic de plâns aici”.

Anevoie, se naşte un început de dialog nemărturisit, ci tăinuit în pieptul deţinutului, purtat cu cei care-l înconjoară, precum în pieptul aceluia de pe patul letal: “Lor trebuie să li se pară dureros lucrul acesta. Dar cât e de simplu! (…) Ei vor înţelege asta în felul lor; ei nu vor înţelege! Ei nu sunt în stare să înţeleagă că toate sentimentele acestea pe care pun ei atâta preţ, toate gândurile acestea care ni se par atât de importante, toate sunt inutile. Nu ne mai putem înţelege unul pe altul!” şi tăcu.”

Şi, pe neaşteptate, pentru Marie, sora prinţului aflat în suspensie pe hotarul dintre viaţă şi moarte, se făcu lumină. Femeia era o veche şi profundă credincioasă, iată raţiunea pentru care izbutea să aibă o altă dezlegare a momentului decât ceilalţi de faţă, una a Adevărului: “Nu mai plângea, dar se ruga necontenit, întorcându-şi sufletul spre Cel nepătruns şi veşnic, a cărui prezenţă se simţea acum atât de puternic în preajma muribundului.” Marie auzea Chemarea lui Dumnezeu străbătând spre ea din prilejul Morţii.

Pentru a duce la bun sfârşit şi evoluţia comparaţiei pe care ne-am întemeiat mai sus, vom conchide scoţând în evidenţă faptul că, aşa cum “prezenţa” lui Dumnezeu “se simţea (…) atât de puternic în preajma muribundului”, la fel ea respira din fiece colţ de beton sau fir de colb din preajma celor siluiţi pentru convingerile lor anticomuniste ieri.

MURIBUNDUL ŞI CONDAMNATUL

FERICIŢI CEI SĂRACI CU DUHUL

Cele de mai jos vor fi amendate, de către cititorii grăbiţi sau neatenţi, ca dăunătoare generaţiei celor tineri, într-o epocă a triumfului ştiinţei, când viitorul lor depinde tocmai de şcoala absolvită.

Dar să nu ne grăbim a da cu piatra. Pentru că în spatele povestirii de faţă se ascunde o taină a ştiinţei de alt ordin, ce se cade a fi descifrată înainte de ridicarea şi azvârlirea pietrei. Aruncarea pietrei, acolo unde cade ea, înalţă hotar de netrecut între doi oameni, între două grupuri sociale. Or, oamenii există pentru a se apropia unul de celălalt, nu pentru a se despărţi şi dispreţui până la ură.

Istoria noastră debutează cu apariţia într-un sat numit Români, de pe lângă Buhuşi, a câtorva bărbaţi ce lăsau să le crească barba, care nu lipseau niciodată de la biserica parohială, duminicile ori de sărbători, care se spovedeau şi împărtăşeau la preotul local, dar aveau şi încuviinţarea acestuia de a cerceta un anume monah preţuit de ei, pe nume Nicodim, şi, cu prilejul celor patru mari posturi, să se şi spovedească, mai temeinic, călugăreşte, la el.

Bărbatul care mi-a istorisit cele ce urmează era copil în timpurile acelea. Tot observând purtarea lor deosebit de cuviincioasă, de pioasă, în obştea credincioşilor, fu, la început, intrigat de ea; pe urmă, atras; mai apoi, fascinat. Când unul dintre dumnealor îl îmbie să poarte împreună discuţii despre credinţă, se socoti pornit pe un drum de cunoaştere a lui Dumnezeu, ceea ce era adevărul adevărat, pentru că, fără s-o ştie teoretiza, asculta de Chemarea Lui, făcută prin gura consăteanului cântăreţ la biserică, deşi nu fusese şcolit pentru această slujire.

Dacă îi cunoscu puterea cu care se agăţa de noile cunoştinţe religioase dobândite, adultul îi pomeni despre ucenicii ieromonahului Nicodim Măndiţă, ipodiaconi ţinând de mănăstirea Neamţului. Ei slujeau lui Dumnezeu bătând potecile, din cătun în cătun, cu raniţa la spinare, încărcată cu cărţile scrise de călugăr, sau cu căruţa mergând din loc în loc, oprindu-se la bâlciuri, unde strigau ţăranilor că marfă mai bună ca a lor nu aveau de unde dobândi, căci din tipăriturile lor puteau învăţa oamenii cum să se mântuiască…

În cele din urmă, băietul fu întrebat de poftea a fi condus la mănăstirea cu pricina. Era o a doua Chemare, resimţită de el ca atare.

Iată propriile sale cuvinte cât se poate de explicite:

“Până în acel moment făcusem şapte clase elementare şi aveam liceul început. În acest prim an de liceu s-a produs ceva neobişnuit: am simţit o Chemare a lui Dumnezeu, ceva deosebit. M-a atras munca aceasta dedicată cultivării religioase a poporului: cărţi scrise, editate şi transmise oamenilor.”

Este foarte interesant de aflat în sufletul cui răsuna această Chemare. Să-i dăm iarăşi cuvântul celui care preferă să-şi păstreze anonimatul şi ale cărui legături cu temniţa s-au soldat într-o anchetă urmând unei ascunderi de securitate:

“Parcă mă muncea gândul că ar fi fost fără seamăn dacă şi eu aş fi putut participa la aşa ceva…” îşi spune cuvântul romantismul vârstei şi îndemnul lăuntric pe care, odată ieşiţi din tinereţe, îl simţim tot mai anevoie poruncind în pieptul nostru. La ce îndemn gândim? La îndemnul de a proceda astfel încât să folosească viaţa noastră cuiva; ba la cât mai mulţi; îndemnul de a ne jertfi pentru o idee, o cauză, pentru semenii noştri, ori, mai presus de orice, pentru Dumnezeu.

Şi nu i-a fost destul flăcăului.

“Am pornit la şcoală cu alte aspiraţii. Nu aveam în vedere o profesie anume, ci mă îndemna o sete mare de cunoaştere, cu înclinaţia spre literatură: tot ce înseamnă literatură, fie istorică, fie beletristică, cu alte cuvinte literatura propriu-zisă, pură. Citeam mult la vremea respectivă şi doream să mă consacru, în cele din urmă, literaturii.”

Însă o voce necunoscută din sine îi şopti despre alte căi posibile…

“Se deschisese în sufletul meu ceva deosebit pentru Dumnezeu şi cele sfinte, o sete, un dor care mă determinau să cer de la Dumnezeu un sprijin, un ajutor din partea cuiva care să-mi orienteze paşii în viaţă. Aspiram să-l cunosc pe Dumnezeu, să cunosc voia Lui.“

Trăirile sale secrete se concretizează, se lămuresc treptat, până ajunge să numească singur cele resimţite, conform canonului urmărit de noi:

“La vârsta pe care o aveam – fără ca să fie o alegere superficială, datorită tinereţii mele, – eram frământat. Am trecut ca printr-un fel de probă, fără s-o vreau, fără s-o ştiu… Insist: era o alegere în urma unei Chemări.”

Iar Chemarea nu se mulţumeşte a se face auzită, ci devine lucrătoare în clipa când a fost condus să-l cunoască pe Părintele Nicodim, autorul cărţilor ce-l încălziseră. “Când am ajuns la poartă şi dânsul ne-a întâmpinat, a făcut-o ca întotdeauna cu un zâmbet pe faţa lui care era atât de minunată: o figură de om duhovnicesc, de om al lui Dumnezeu… M-a impresionat. M-au cucerit blândeţea şi dragostea şi bunătatea lui.

“M-am spovedit. Printre altele am avut o întrebare: dacă era de acord ca eu să mai fi continuat şcoala sau socotea că îmi era de folos să renunţ la cursuri. Asta deoarece simţeam o Chemare care-mi cerea o dedicare de alte dimensiuni. Exista o bucurie, o apropiere, o prezenţă a lui Dumnezeu, căruia simţeam că trebuia să-I răspund şi eu într-un mod cu totul deosebit.” Resimţim aici, deşi nu o numeşte, apărând la copil nevoia de a părăsi tot ce a fost el până la acel prag, pentru a deveni un om nou, nevoia de a rupe cu trecutul, chiar dacă, din punctul de vedere al omului de lume, acel trecut era foarte onorabil şi în spiritul celei mai pioase construiri de sine cu putinţă unui tânăr care-şi formează viitorul.

Băiatul se îndrepta către poarta cea îngustă, fără să ştie bine ce făcea. Şi cum calea nouă i se părea că ar fi contrazis tot ce intuia el că nădăjduiau părinţii şi doreau profesorii pentru el, avea şi o oarecare teamă de a nu greşi. Dar chemarea către sărăcirea duhului era prea puternică pentru a nu-l fi adoptat urgent aliat şi sfetnic pe duhovnic, o sărăcire a duhului predicată în “Fericiri”, deci reflectând cugetarea creştină, chiar dacă băietanul nu era prea conştient, la ceasul acela, de perfecta sa strecurare în pielea creştinului începător.

Voi mai zăbovi o clipă încă alături de textul precedent, pentru că pomenirea Chemării, pentru mine, are o deosebită însemnătate şi doresc să atrag şi atenţia cititorului asupra acestei idei atât de importante în contextul abia părăsit. În definitiv, un copil, în temeiul Chemării, renunţă la şcoală, la o şcoală de care ar fi depins realizarea sa ca literat (după cum îi era nădejdea). Bine a făcut să socotească aceasta o Chemare divină? Acum că am perspectiva întregului vieţii sale, pot afirma că a făcut bine. Căci timpul ce l-ar fi închinat studiilor laice dintr-o şcoală comunistă el l-a dedicat deprinderii abeceului creştin. Or, aceasta avea să-i folosească peste zeci de ani, după ce Părintele şi ucenicii săi au trecut prin flăcările martirajului, după ce el însuşi a fost anchetat cu duritate, atunci când şi-a închinat integral maturitatea editării operelor Părintelui Nicodim, după Revoluţia din ‘89, când a înfiinţat o editură anume cu ţelul acesta… Există Chemări ce ne vin de la Dumnezeu iar cea despre care a fost vorba este una dintre ele.

GLASUL CONŞTIINŢEI

Cele ce urmează ne lasă să discernem o altfel de Chemare a lui Dumnezeu decât ne-am obişnuit a cerceta până acum. De data aceasta ea vine pe calea tăcută a conştiinţei personale, mijlocind un glas lăuntric ce nu este audibil, care nu foloseşte cuvinte, nici interjecţii, dar care grăieşte la fel de pe înţeles ca şi vocea folosită de noi pentru comunicarea zilnică.

Naratorul, din a cărui istorisire împrumutăm cele folosite mai jos pentru înţelegerea fenomenului cercetat, preferă anonimatul. Pe timpul anchetei menţionate, era un copil de optsprezece ani. Ucenic al părintelui Nicodim Măndiţă, el fusese trimis la Bucureşti, să ajute la difuzarea cărţilor scrise şi publicate de protosinghel odinioară şi ajunse, odată cu impunerea comunismului, a fi socotite interzise. După eliberarea tuturor deţinuţilor politici din temniţele roşii, în 1964, ajutoarele călugărului scriitor, ca şi el însuşi, în devălmăşie, fură arestate, devenind astfel cei dintâi puşcăriaşi politici ai erei noi, aceea presupusă a libertăţii impuse de Occident barbariei locale.

Obiectivele anchetei au fost, printre altele: 1. depistarea tuturor exemplarelor din cărţile editate cândva şi 2. a manuscriselor rămase nepublicate.

Deşi încă nematur, ca număr al anilor, şi cu toate că nu mai fusese niciodată pus în situaţia de a fi ameninţat şi acuzat, întrebat insistent asupra ascunzătorilor unde erau adăpostite manuscrisele părintelui Nicodim, glasul conştiinţei îi şopti să păstreze tăcerea asupra celor cunoscute de el, să nu se dea de gol. Supunându-se acestui glas, şi-a îndeplinit datoria creştinească de apărare a celor persecutaţi pentru Dreptate şi Adevăr. La asta îl chemase glasul conştiinţei. Să-i ascultăm amintirile:

“Eu cunoscând soarta celor mai importante manuscrise, “Privelişti apocaliptice” şi “Vămile văzduhului”, ştiind eu câte ceva, chiar şi în câte exemplare existau (aflându-mă cu Părinţii, auzisem unde se găseau strânse), intenţia le-a fost să afle prin mine acestea. Însă am avut tăria să nu cedez, negând că aş fi ştiut ceva.”

Urmă o ispită dintre cele mai grave: apăsarea altora în locul tău; pentru salvarea ta să îngreunezi situaţia unora care nu ţi-au făcut decât binele! Chemarea lui Dumnezeu îl îndemna pe tânăr să nu accepte tentaţia diavolului. Era prea crudă vârsta sa pentru a se revolta cu privirile sălbăticite, cu replica tunătoare, cu gestul cutezător împotriva propunerii abjecte. Dar era suficient de matur pentru ca nu cumva să rostească vorbele incriminatorii ce se aşteptau de la el. Conştiinţa nu-l lăsă să asculte de frică, deşi tremura tot, fără a se putea stăpâni.

“Au încercat să mă implice, să mă facă să consimt a-i acuza pe fraţi că mă corupseseră şi-mi distruseseră tinereţea, viitorul ş.a.m.d. Chiar dacă nu eram pregătit să le răspund cu siguranţă de sine, am făcut-o prin tăcere.”

Pălmuit, ţinut sub umbra rece a unui revolver depus înainte-i pe masă, trecând de la o viaţă spiritualizată la una hâdă, a murdăriei şi urei omului faţă de oameni, roadele comunismului, personajul cunoscut nouă a izbutit să-şi păstreze vigoarea lăuntrică şi să-şi menţină atenţia trează la cele ce-i glăsuia conştiinţa.

“Atunci când am negat că aş fi avut cărţi, mi-au tras o palmă straşnică, singura primită de la ei. Scoseseră pistolul pe masă, fără a-l îndrepta spre mine, dar cercând să mă impresioneze cu prezenţa lui acolo. Sigur că am trecut prin acestea cu multă slăbiciune. Aveam o emoţie atât de mare încât mă apuca un tremur – era şi un timp friguros de toamnă, aveam doar un pulovăr –, dar nu atât din pricina răcelii, cât de emoţia contactului acesta, trecând de la cald la un rece de minus… minus mult sub zero grade…! Adică de la viaţa duhovnicească liniştită, spiritualizată, a bucuriei, dintr-o dată să am contact cu nişte oameni pe care nici măcar nu mi i-am putut închipui cât de duri (nu vreau să folosesc cuvinte jignitoare) erau, cu comportamentul şi atitudinea lor faţă de victimă.”

Reluând spusele sale: “Am avut parte, în şir, de câteva rânduri de interogări, la primăria comunală, vecină cu noi. A fost primul meu contact cu asemenea organe de represiune. Erau foarte interesaţi să dibuie unde se aflau “Privelişti apocaliptice”, “Vămile văzduhului” şi celelalte manuscrise.”

Temerea aceasta – anume că prin el s-ar fi efectuat trădarea şi, în consecinţă, s-ar fi pierdut manuscrisele unor lucrări de mare însemnătate rămase încă netipărite – l-a salvat de temniţă, ceea ce tânărul era departe de a fi fost conştient atunci când ascundea adevărul asupra locurilor unde se aflau manuscrisele. Ce vreau să spun? Oricum, acele locuri se descopereau – după cum s-au şi descoperit – prin atâţia alţii mai direct implicaţi în ascunderea lor. Dar pe lângă aceasta, dacă se dovedea că el avusese ştiinţă cu privire la ascunzătorile operelor religioase respective, ar fi fost socotit a fi deţinut o poziţie de vârf între fraţii ucenici ai Părintelui Nicodim, a fi fost unul dintre cei de mare încredere, unul dintre conducători chiar, unul răspunzător de răspândirea învăţăturilor creştine pe calea cărţii. [Cititorul îşi aminteşte că am folosit această sintagmă, “Calea Cărţii”, pentru a denumi calea specifică folosită de Părintelui Nicodim pentru a ajunge la sufletele credincioşilor, astfel intitulând eu o viaţă pe scurt a protosinghelului, publicată atât de Părintele Nicolae Tănase, cât şi de Editura Agapis, mai târziu, într-o a doua ediţie]. Anchetatul, pentru a reveni la el, nu era conştient cât de departe băteau întrebările securistului. Rămânând un om de caracter – deci nedivulgând secretele ce-i parveniseră datorită totalei încrederi cu care era tratat de către fraţii săi întru Hristos, aceasta s-a răsfrânt asupra libertăţii sale: făcând binele şi-a făcut cel mai mare bine, ca să îl parafrazăm pe Părintele Nicodim.

Ni se pare foarte semnificativă, pentru întreaga desfăşurare a Chemării despre care vorbim aici, următoarea frază a respectivului anchetat: “N-am avut ce să recunosc decât faptul că am citit, că am avut cărţi, că le-am citit.”

Aceasta este Chemarea esenţială: să citim, să iubim cartea, să citim.

Fratele înfometat

Chiar dacă unii dintre cititorii mei de astăzi cunosc, dintr-un interviu televizat luat lui Nicolae Balotă, întâmplarea pe care o voi povesti, îi invit să ne-o reamintim împreună. Din fiece păţanie există mai multe învăţături de deprins decât ni se pare la prima vedere.

Colegul meu de celulă de odinioară mi-a fost fiinţa cea mai îndrăgită din câte am întâlnit prin gherle şi lagăre. Deaceea mă tulbură adânc orice revelaţie a sa tardivă legată de experienţa penitenciară posterioară perioadei cât am suferit împreună.

Despărţirea noastră a fost la fel de neprevăzută ca şi întâlnirea conducând la prietenia ce ne-a legat. Aidoma oricărei despărţiri în temniţe, a însemnat mult mai mult decât clipa fără deosebită pondere sentimentală când ne-am cunoscut. O astfel de despărţire constituie ceva mai dur decât despărţirea dintre doi fraţi, survenită în libertate. În afara cazurilor de excepţie (aduse de un cataclism, de un război, de o infirmitate rezultând în pierderea memoriei sau a minţilor), despărţirea dintre doi fraţi nu reprezintă ceva definitiv, ci implică revederi ori convorbiri telefonice ritmice sau corespondenţa prin care ştirile nu ostenesc alergând de la unul la celălalt. Despăţirea dincolo de gratii, în lumea îmbeznată a condamnaţilor politici, însemna, sub puterea comunistă, ruperea oricăror legături, până la ignorarea totală a faptului că celălalt mai trăia, întreruperea veştilor, a semnelor, a gândirii împreună.

Iată pentru ce asişti, după zecile de ani, cu o sete arzătoare, la orice revelare a unui moment din trecutul ce ţi-a fost interzis a-l împărţi cu fratele de suferinţă. Este vorba de o recuperare inconştientă a unei părţi din tine, prin “a despărţi” înţelegându-se mutarea unei părţi dintr-un întreg, de lângă cealaltă.

Şi iată-l pe Nicu istorisind că se afla într-o celulă cu alţi şaizeci-şaptezeci de inşi, în Jilava. Tavanul – nu am înţeles prea bine cum – avea o comunicare cu exteriorul, cu alte cuvinte cu suprafaţa pământului, fortul devenit închisoare aflându-se sub nivelul solului. Comunicarea se făcea printr-o deschizătură, printr-un fel de gaură (încerc să-mi imaginez, pe urmele relatării economicoase. Oare prin ea şi ploua, şi ningea? Ce importanţă să aibă?). La lumina soarelui, o echipă de deţinuţi de drept comun – singurii având dreptul de a fi scoşi la muncă în aer liber – trebăluia pe deasupra celulei cu pricina.

Pe neaşteptate, un zgomot de rostogolire şi cădere se făcu auzit. Prin deschiderea din tavanul celulei se ivi… un calup de mămăligă.

Acesta constituia o prismă de mălai fiert şi întărit. Cântărea, se zicea, patru sute de grame şi constituia raţia cotidiană a fiecărui om (minus în două zile ale săptămânii, când îl înlocuia o feliuţă de pâine neagră de o sută douăzeci de grame, circula zvonul). Unii îşi devorau porţia de cum o primeau, dimineaţa. Alţii o împărţeau în trei, să aibă la fiecare masă a zilei o bucată. Alţii o tăiau felii sau pătrăţele (cu mijloace improvizate, cuţitele fiind interzise) şi le păstrau pentru mai târziu. Erau unii ingenioşi care, în vederea sărbătoririi unei onomastici sau zile de naştere a vreunui coleg îşi adunau lingură de marmeladă depusă în terci cu lingură de marmeladă, pentru a conserva o cantitate suficientă ungerii feliilor de mămăligă rece suprapuse, astfel încât să formeze ceea ce botezaseră: tort.

Cum “cafeaua”, alternând cu terciul, dimineaţa, era o fiertură de orz prăjit, lipsită de orice calitate nutritivă, şi cum celelalte două mese ale zilei, îndeobşte erau compuse din alte două ‘zemuri chioare’ (nu mă voi feri de expresia vulgară dar dreaptă…), turtoiul de mălai constituia singurul fel de mâncare consistent ce-l primeam.

Va să zică era foarte preţios.

Şi acel mic tezaur le reveni, ca supliment, condamnaţilor din respectiva celulă, fără a fi fost meritat, fără a fi fost cerut, fără a fi fost nădăjduit. L-au împărţit frăţeşte în şaizeci-şaptezeci de feliuţe, câte guri hămesite număra obştea. A primit şi Nicu una (ne-a arătat de pe micul ecran, cu degetele, cât de nesemnificativă era, însoţindu-şi demonstraţia de un surâs amar şi cu destăinuirea înduioşată că era şi el înfometat…).

De unde a picat turtoiul? Nicu ne-a încredinţat că unui hoţ i s-a făcut milă de condamnaţii politici şi li l-a aruncat. În paranteze fie spus, nu mi-ar place ca vreun om cinstit, căzut, datorită aceleiaşi politici (de data aceasta economică), în ghearele partidului şi aruncat în beci, să fie jignit la lectura paginilor de faţă, el nesimţindu-se deloc “hoţ”…

Aşa încât voi întreba din nou: De unde a picat turtoiul? Şi voi răspunde că, neglijând iluzia optică, a picat DIN CER!

A binevoit Dumnezeu ca, printr-un act de credinţă, turtoiul să se înmulţească precum pâinile noutestamentare? Sau ca părticica revenind fiecărui deţinut să fi fost purtătoarea unor energii valabile pentru restul condamnării? Nu putem pătrunde în chibzuinţa Sa. Ca nişte inşi cu picioarele pe pământ, constatăm, pur şi simplu, că dăruitorul I-a auzit Chemarea la milă. Şi nădăjduiesc că se va fi găsit şi printre cei miluiţi careva care să fi priceput că era chemat la un gest similar repetabil tot restul vieţii.

RECOLTA UNEI VIEŢI

Aurel Coţa este unul dintre puţinii români care au văzut un vehicol extraterestru. “Eram în vacanţă când tata lui Victor zis Ciotu Moraru ne-a trimis în Sălişte să cumpărăm un pachet de tutun cu foiţe pentru a face ţigări. (…) Când am ajuns aproape de drumul din deal, de unde se vede Săliştea, mestecenii au început să se mişte şi să se îndoaie, se mişcau de parcă ar fi vrut să iasă din rădăcini. Se părea că vine o furtună mare, un vânt foarte mare, când am văzut pe cer un obiect rotund ca o roată de car, luminat ca o roată de foc, care se deplasa foarte repede şi era la o înălţime de cam 500 de metri” (în “Sub teroarea vremii”, p.27-28). Aceeaşi vârstă timpurie a mai gravat în memoria sa feciorelnică o imagine de neuitat, alături de turburarea Firii din precedenta, când toate păreau să-şi iasă din balamale, sub imperiul Focului. Este imaginea Încremenirii vecinice. “Mă întorc la anul 1938, când era vânătoare de legionari. L-am văzut pe TONCEAN GHEORGHE împuşcat în târgul de fân din Turda; acum locul se află în faţa vechii policlinici. Era cu ochelarii căzuţi de pe nas, cu pălăria lângă cap şi avea o tablă pusă la cap pe care era scris: Aşa vor păţi toţi trădătorii de neam” (p.22).

Între aceşti doi poli, fantasticul şi realul rece al morţii, se naşte un iezer rareori atins fie şi de cugetele cele mai înalte ale umanităţii. E darul întemniţării. “Să lăsăm să vorbească lacrima mută în adâncimea tăcerii, să mulţumim lui Dumnezeu că a binecuvântat cu suferinţă vieţile noastre” (p.107).

Numai beciul gherlelor este în stare să creeze mediul necesar comunicării cu Dumnezeu, pe care aţi simţit-o pregătindu-se. Pentru că în el “dreptul de-a gândi, de a vorbi, a devenit incompatibil cu existenţa” (p.116). În acest hău personal, în această absenţă, în acest pustiu, “deţinutul izolat, în mâinile şi la discreţia ticăloşilor, nu are cui să-i ceară şi nu poate chema în ajutor decât pe Dumnezeu” (p.114).

Odată cu răspunsul neauzit dar zămislitor de înnoire, al lui Dumnezeu, omul devine altul, o apucă pe calea sfinţirii. “Ei au fost delatori şi eu i-am iertat, dar fiindcă nu i-am uitat, mă rog la Dumnezeu pentru ei” (p.118).

În sânul acestei prefaceri, ce are loc de câte ori făptura aude şi ascultă glasul Creatorului ei, răsună cugetările unei recreări a lumii. “Soarta României nu poate fi schimbată decât de români!

Noi credeam că pentru a schimba soarta ţării, mai întâi trebuie să se schimbe ROMÂNII ÎNŞIŞI.

Dar cum trebuie să fie tipul de român care poate face schimbarea?

Tipul de român trebuie să fie:

– un om de caracter;

– un om onest;

– un om bun;

– cu dragoste de muncă;

– cu credinţa în Dumnezeu.

Credem că România nu poate ieşi din starea de degradare în care se află, numai […dacă] fiecare român va fi dispus să facă un sacrificiu cât de mic PENTRU NEAMUL SĂU” (p.170-171).

O MÂNĂ DE AJUTOR

Scrierea memorialistică a lui Ion Constantin se numeşte “Istorie trăită”. Acest titlu mi se pare că sugerează sobrietatea expunerii, intenţionată deoarece ea se voieşte, după cum specifică prefaţatorul, Sebastian Mocanu, “o cărămidă la temelia spirituală a României de “mâine” ”. O atare aspiraţie impune o reţinere stilistică, dictată, poate, şi de înclinaţia personală a autorului pentru o discreţie bărbătească şi concentrarea asupra scopului final al lucrării. Dealtfel, aproape întreaga primă jumătate a cărţii alternează amintiri seci cu citate din diverse alte expuneri, semnate de feluriţi eseişti şi memorialişti, care dezvoltă momente ale epocii atinse de evoluţia calendaristică a naraţiunii. Ceea ce numai a literatură dogorind de afectivitate nu seamănă. Pentru a limpezi ce urmărim, nu “Istorie trăită” va fi cartea ce să ne dirijeze în căutarea noastră mistică a Chemării lui Dumnezeu în temniţă (aici: lagăr, şi nu comunist, ci german). Şi totuşi…

În întregul istorisirii există un pasaj ce evită rămânerea în aceleaşi structurări de fraze geometrice cu seva bine ascunsă sub suprafaţa textului, astfel încât să nu transpară cu ispitele ei imagistice riscând să strice ambianţa severă a amintirilor. Apropierea razantă de moarte şi îngeri nu mai suferă sugrumarea sentimentelor. Descrierea bombardamentelor succesive ale americanilor deasupra lagărului de la Buchenwald impune o investire stilistică de un tip nou în volum: intensa participare la retrăirea de groază a scenei. Din cele citite până acum despre acele clipe cumplite, în diverse memorii, paginile 170-173 (ediţia Ploieşti, Editura “Printeuro”, 1999) se impun ca cea mai fidelă (sufletului) introducere în frolarea suflului îngheţat emanat de vecinătatea mormântului.

“Un bombardament-covor s-a revărsat deasupra fabricii din lagărul mare. Priveam cum în lumina soarelui, luceau argintiu bombele care cădeau ca ploaia. Pământul se zguduia ca de cutremur. Câţiva (…), care se găseau afară, în spaţiul dintre baracă şi sârma ghimpată, s-au aruncat prin fereastră în baracă” (p.171). Dar nu toţi s-au salvat. C. Zaharia, fusese rănit la cap pe când se afla în interior. Fruntea îi şiroia de sânge. Naratorul, după ce l-a legat cu o cămaşă, şi-a asumat purtarea lui la infirmerie.

Drumul era blocat, ca rezultat al bombelor căzute. “Spaţiul dintre baracă şi gardul de sârmă fusese acoperit de scânduri şi diverse obiecte aruncate din baracă. Prepeleacul de pază din imediata apropiere fusese bombardat şi el şi aruncat. Învăţătorul Gorunescu se văita groaznic; o schijă îi retezase un picior” (idem). Hotărî să ocolească baraca prin spate, dar fură opriţi de un al treilea val de avioane sosind ca lipite unul de celălalt, nor de lăcuste întunecând cerul. Aproape căzură în şezut pe postamentul barăcii, în dreptul unor saltele ajunse acolo cine ştie cum. Ion Constantin propuse să se ascundă ambii sub ele. Celălalt refuză, socotind că poziţia verticală era mai recomandabilă situaţiei sale de rănit sângerând din ţeastă.

“Când însă avioanele au ajuns deasupra noastră şi bombele explodau infernal în jurul nostru, am simţit ceva, ca o mână ce mă împingea să mă bag sub saltea. M-am vârât repede sub salteaua situată la picioarele mele, spunându-i lui Zaharia să facă acelaşi lucru. Deodată am simţit salteaua trasă înainte de pe mine.” Aproape se mânie că Zaharia, atunci când fusese îndemnat să se ascundă, refuzase să o facă, iar acum luat de groază, îndepărtase firava pavăză de pe povestitor, pentru a se folosi el de ea, după cumi se păruse naratorului. “Am făcut un salt de-a buşilea şi m-am vârât iar sub saltea. Acolo, sub saltea, nu era nimeni; suflul unei bombe o împinsese.

Am simţit o lovitură puternică deasupra capului şi mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am revenit, am ridicat marginea saltelei să văd afară. Întuneric; atmosfera încărcată de fum şi praf. Parcă ar fi fost aruncate mulţime de petarde. Ici şi colo, în întuneric se vedeau limbi de foc. În huruitul avioanelor se auzea şi pârâit de mitralieră. Mi-am făcut o rugăciune” (idem). Cât despre acela pe care voise a-l salva, era mort, ciuruit de schije.

Ceea ce urmăream a trecut pe lângă noi pe nesimţite: Chemarea! Ca o mână ce l-a împins să-şi caute mântuirea vieţii şi l-a îndemnat să se ascundă de prăpăd.

Mi se va reproşa că utilizarea evidentă a comparaţiei (“ca o mână”) indică irealul mâinii şi că pomenirea ei constituie doar o modalitate de a face secunda mai pregnantă pentru cititor. Aş fi de acord cu această interpretare, dacă s-ar găsi multiple figuri de stil în scriere. Mi-e teamă că vigoarea ce o însoţeşte în cazul de faţă este un unicat. Iar dacă semănarea comparaţiilor este mai frecventă, niciodată ea nu e încărcată cu această intensitate carnală a realului. Că nu pot greşi complet o dovedeşte, ceea ce urmă ieşirii de sub acoperământul saltelei: nevoia irepresibilă de a se ruga. E răspunsul omului fragil la auzul acelei Chemări ce a luat chipul unei mâini ajutătoare…

UMILIREA FRATELUI ESTE CHEMARE

Acţiunea scenelor următoare este plasată în spitalul penitenciarului Aiud. Ion Constantin, în “Istorie trăită” (Ploieşti, Editura “Printeuro”, 1999), enumeră câţiva deţinuţi care ajunseseră în camera respectivă, aduşi de boli şi neputinţe deosebit de severe. Printre ei şi Iuliu Stetin. “Stătea în pat cu faţa în sus şi cu picioarele strânse, închircite”, anchilozat complet (p.258). Curând vom afla cât de departe ajunsese chinul bietului om.

Pentru moment, asistăm la vizita unei comisii de doctori, al cărei şef s-a apropiat de pacient, să-i verifice reflexele cu ciocanul de cauciuc. Când să-i atingă capul şi mâinile, bărbatul în halat alb strâmbă din nas pe bună dreptate şi i se adresă: “Da’ nu te-ai mai spălat şi d-ta? miroşi ca un hoit”. “Cine era să-l spele acolo?” se întrebă sora medicală de faţă, făcând aluzie la celula de unde fusese adus cel cu mâinile, degetele şi picioarele legate de reumatism (p.259). Naratorul lămureşte că, pe pielea ce-i acoperea pacientului oasele, jegul se adunase solzos.

Deşi toţi v-aţi obişnuit să căutaţi, în fiecare dintre aceste povestiri patericane, unde se ascunde Chemarea lui Dumnezeu – nici unul dintre dumneavoastră nu a auzit Chemarea în cele de mai sus. Cu toate acestea, ea a fost rostită răspicat. Povestitorul, însă, a auzit-o: “Mi-am propus să-l spăl pe Stetin acolo în infirmerie, căci de dus la baie nu putea fi vorba” (idem). Astfel pătrundem în lumea unei povestiri din “1001 de nopţi”, dintre acelea sordide, bântuite de duhuri rele, de ameninţări, de umilinţe de o intensitate pe care numai închipuirea orientală le poate născoci. Cititorul mă va însoţi în ascultarea acestei saga nemaiauzită, pagină unică în literatura română, dar şi în aceea creştină.

“Mai întâi l-am tuns. După fiecare înaintare de 5-6 cm. maşina de tuns se îmbâcsea de exfoliaţii, de jeg şi, pentru a o folosi mai departe, trebuia să fie curăţată.”

La rugămintea dedicatului coleg de temniţă, sora aduse o muşama, s-o aştearnă pe patul omului.

“Cu ajutorul a două căni metalice, folosite alternativ, un coleg încălzea apa în sobă şi eu îl spălam. Suporta foarte greu orice atingere de corpul său, ţipa. Am reuşit în prima zi să-l spăl până la brâu. Mai mult n-a mai putut suporta. A doua zi am spălat restul corpului. Deşi îl duruse mult spălarea, acum se bucura.”

Remarcăm calitatea observaţiei la care supune povestitorul clipa aceea. Camera scriitoricească de luat vederi se mută ritmic de la băieş la îmbăiat. Dacă întâiul este urmărit în mecanica mişcărilor, cel de al doilea este surprins cu reacţiile sale cu tot, chiar dacă acestea sunt din altă zonă decât a vizualului, de pildă dintr-aceea a auditivului sau din cea afectivă.

“În ziua următoare (…), am început să-i apăs din când în când genunchii. Îl durea, dar eu îi spuneam: “Cu fiecare astfel de durere se face un pas înainte spre posibilitatea întinderii piciorului.” Îl lăsam un timp, pentru a-i înceta durerea şi, apoi, iar îi apăsam genunchii. Şi, zilnic, din ce în ce mai des, timp de o săptămână, am procedat astfel, timp în care articulaţiile, treptat, treptat şi-au dat drumul şi picioarele îi puteau fi întinse şi strânse cu oarecare uşurinţă şi fără durere” (p.259-260).

Asta cât priveşte gimnastica trupului, urmând masajului. Omul mai are, însă, şi alte nevoi. “De mâncat, mânca bine, seara însă se abţinea. Motivul: nu voia să deranjeze pe nimeni din somn pentru a-l ajuta să-şi facă necesităţile. I-am spus să mă scoale pe mine” (p.260). Cititorul a băgat de seamă o nouă ascultare de Chemare. După ce a hotărât, împotriva propriei comodităţi, să-l ajute pe neputincios, de data aceasta îi arată dragostea creştinească fraternă cerându-i să se încredinţeze că şi deşteptat din somn, tot îi sta sprijin. Sănătatea semenului devenea mai importantă decât sănătatea personală. Poate că e o exagerare în ambele sensuri. Nici nemâncându-şi masa de seară, Stetin nu risca să-şi piardă sănătatea, nici fiind deşteptat Ion Constantin nu ajungea el să şi-o piardă pe a sa. Dacă am exagerat, am făcut-o fiindcă am ţinut seama de condiţiile speciale de subnutriţie şi lipsă de odihnă ale regimului penitenciar menit să ucidă condamnaţii politic. În acest caz, îmi poate fi înţeleasă exagerarea.

“Întrucât mâinile îi erau anchilozate, singur nu putea mânca. Stabilisem cu colegii de cameră să mă ocup eu de hrănirea lui” (idem).

Va să zică, de la orarul nutriţiei se trece la modalitea ei.

“Şedea cu faţa în sus, luam cu lingura mâncare din gamelă şi îi băgam în gură. Când se termina raţia, urma alta şi alta aduse de colegi fără ca el să vadă. “Nu se mai termină?” întreba el, iar eu îi răspundeam: “Nu încă.” Şi până nu constatam, pipăindu-l, că stomacul lui era plin, tare, nu-l lăsam” (idem). În sfârşit, aflăm că şi ceilalţi deţinuţi din spital auziseră Chemarea: ei renunţau parţial la porţia lor de mâncare. Extinderea răspunsului uman la Chemare este impresionantă, cu atât mai mult cu cât nu se face nici o subliniere a participării unui număr mai mare decât ne aşteptam la jertfa pentru aproape. Brusc ne dăm seama că ceea ce părea o cântare singulară se proiecta, de fapt, pe fundal unei armonii simfonice oarecum generalizate, până acum pusă sub surdină.

Revenim la gimnastică. “Când picioarele i se puteau strânge şi întinde cu uşurinţă şi fără dureri, am început să-i mişc mâinile din umeri, de la coate, din încheieturi, şi falangele degetelor, ca şi acestea să-şi dea drumul. Şi aici, după o săptămână, scopul a fost atins” (idem).

Este o tehnică scriitoricească de calitate aceea de a extinde, pe de o parte, ideea morală a ajutorării, cum s-a văzut, iar pe de altă parte, când se trece la planul fizic individual, extinderea masajelor la întregul trup. Paralelismul este benefic unei evoluţii fireşti a naraţiunii.

“O altă operaţie a urmat: am prins un prosop de somiera patului de deasupra şi l-am sfătuit pe Stetin să prindă cu ambele mâini prosopul şi să încerce să se ridice puţin şi să repete mişcarea din ce în ce mai mult. După 5-6 zile, a reuşit să stea liber, nerezemat, pe şezut. A făcut astfel de exerciţii timp de o săptămână.”

Naraţiunea se apropie de încheierea victorioasă a unei lupte cu vrăjmăşia bolii, izbândă în care am nădăjduit cu toţii. Semnalând aceasta, să nu creadă cititorul că educaţia (o autentică “reeducare” umană şi spre binele adevărat al obiectului ei, nu una cu înţelesul estropiat de către securitate, ca o mostră a intervenţiilor ei demonologice în însăşi semantica limbii naţionale, ceea ce s-a petrecut cu acelaşi termen când a desemnat crimele împotriva umanităţii, de la Piteşti, Gherla ş.a.m.d….) va să zică, să nu se creadă că educaţia la care îl supunea povestitorul pe colegul său de suferinţă, a luat sfârşit.

“Apoi, l-am îndemnat ca, stând pe şezut în pat, să încerce să mişte capul, la dreapta, la stânga, în faţă şi către spate, tot aşa, puţin câte puţin şi progresiv. Erau şi aceste mişcări însoţite de durere, dar zi de zi, era tot mai mulţumit de rezultat, bucuros că putea privi nu numai înainte drept, ci şi în lături, la dreapta şi la stânga. De-acum avea, cum spunea el, “senzaţia spaţiului”.”

Din nou scriitorul părăseşte planul fizic al reinstalării în pacientului său a puterii de a se mişca, în favoarea unei subţiri remarci psihologice:

“Într-o zi l-am văzut cum privea atent pe părintele X (de la Jilava), care tocmai se dădea jos din pat. L-am întrebat de ce se uită atât de atent la părinte. Mi-a răspuns: “Vreau să văd cum procedează, ce mişcări face când se dă jos din pat.””

Dacă aceasta a fost şi şcoala la m-am supus eu însumi singur, la vârsta de paisprezece ani, pentru a învăţa să înot, adică am pierdut o jumătate de zi să observ cum procedau broaştele, eu doream să asimilez ceva necunoscut anterior. Cazul lui Stetin este dramatic prin aceea că el se străduia să reînveţe ceva ce uitase odată cu dispariţia obiceiului de aplicare, adică cel mai natural proces deprins din cea mai fragedă copilărie: mersul.

“Cum şedea pe şezut în pat, i-am făcut cu tot corpul o mişcare de 90 de grade şi anume l-am aşezat pe marginea patului cu picioarele în jos pe podea. Apoi, ajutându-l, i-am arătat cum, sprijinindu-se cu mâna pe pat şi ridicând picioarele se poate aşeza pe pat. A făcut câteva asemenea exerciţii în ziua aceea. Le făcea uşor” (p.261).

Nu pot să nu remarc dotarea naratorului cu un real talent de educator al handicapaţilor neuromotorii, dublat cu o răbdare şi o blândeţe nelimitate, ca şi cu o putere de autoobservare şi de observare a celor din jur, atât de necesare pentru fărâmiţarea mişcărilor în elementele componente urmărite a fi predate ucenicului său.

“A doua zi, i-am spus să se aşeze pe marginea patului cu picioarele pe podea; i-am legat un prosop de patul vecin de sus şi i-am spus să se ridice pe picioare şi să încerce, ţinându-se cu amândouă de patul de sus, să facă câţiva paşi, mergând lateral, la dreapta şi la stânga. A executat aceste mişcări, dar îl durea talpa picioarelor foarte tare. “Parcă calc pe ace”, spunea el” (idem).

Pentru noi, care – oricât de vârstnici am fi – am fost supuşi la o dopare, din partea firmelor producătoare ale lumii occidentale, cu reclame televizate, intoxicante până în pragul nebuniei, textul de faţă sună cunoscut. Cine este contemporanul nostru să nu cunoască pe de rost toate sculele moderne de “fitness” cum pare că-i zice metodei, adică de gimnastică de studio sau de casă? Nu există un atare om. De aceea lectura despre strădaniile lui Ion Constantin de a improviza aparate pentru uzul deţinutului Stetin în vederea readaptării acestuia la viaţa locomotorie ne sunt familiare. În acelaşi timp, recunoaştem cantitatea de energie imaginativă necesară înlocuirii fiarelor, arcurilor, rotiţelor, rulmenţilor şi celorlalte componente cu câte un prosop, cu marginile de fier ale paturilor învecinate şi, mai ales, cu multă, multă încredere în prieten şi bunăvoinţa lui.

“Câteva zile a făcut aceste exerciţii între paturi. Când, făcând aceşti paşi, nu mai avu senzaţia de înţepături în tălpile picioarelor, l-am scos în afara paturilor, în spaţiul dintre paturi şi peretele cu uşa – un spaţiu liber de 1,5/3 m şi i-am propus să meargă, sprijinindu-se cu o mână de paturi, respectiv de pereţi.

“Două zile a făcut singur această “plimbare”, apoi l-am plimbat în acest spaţiu fie sprijinindu-se el de mine, fie ţinându-l eu pe el de braţ. Mergea binişor şi din ce în ce mai mult” (idem).

Ultimul efort fu aidoma îmbierii cu care o mamă îşi deprinde copilul să păşească.

“A urmat un pas mai departe: el, stând pe picioare drept, iar eu în faţa lui, la un pas depărtare, cu mâinile întinse spre el, i-am spus să se deplaseze fără frică spre mine. Nu prea avea încredere în sine şi în loc să lase mâinile libere, ca acestea să se mişte pentru echilibrarea corpului în mişcare, el păşea ţinându-se cu mâinile de pantaloni. Şi am făcut acest exerciţiu aşa, el mergând cu faţa spre mine, iar eu cu spatele mergând în acelaşi sens şi ţinând mereu braţele întinse spre el. O zi de asemenea exerciţii a fost de ajuns ca el să îndrăznească să meargă singur” (idem).

Trecând pe acolo doctoriţa, îl întrebă ce mai făcea. Umorul înţepenitului revenise complet: “Circul, doamnă doctor, circul”, i-a răspuns plin de voie bună.

I se poate spune şi aşa ascultării de Chemare, că nu trăim noi într-o arenă, aici pe pământ, o arenă prin care circulăm? (recunoscând astfel un dublu înţeles în termenul ales de bolnav.)

RÃSPUNSUL OBŞTEI

Cu ştiinþă a compunerii, Aristide Lefa, în “Fericiţi cei ce plâng”, îl pomeneşte pe Traian Merca, elevul care a făcut un pneumotorax spontan la puţin timp după sosirea la sanatoriul penitenciar Târgu-Ocna. Dotarea medicală locală nu îngăduia echipei de medici deţinuţi să-l salveze. Natura şi tinereţea au făcut ceea ce strădania omului învăţat nu a fost în stare şi copilul a fost salvat. Dar nu pentru mult timp: curând a repauzat. Aceasta constituie, în desfăşurarea naraţiunii, momentul Chemării lui Dumnezeu.

Răspunsul omului nu a venit direct şi nici individual. Ci lucrurile s-au petrecut de ca şi cum gravitatea celor întâmplate ar fi atras atenţia tuturora asupra pericolului planând peste cei mai bolnavi dintre deplasaţii acolo. Nu numai asupra pericolului, dar şi asupra rolului pe care l-ar fi putut juca fraţii de suferinţă în salvarea lor. Sub influenţa şoaptei divine, colectivitatea umană prezentă atunci izbuti ceva extrem de rar în experienţa umanităţii: consensul jertfei creştine.

Să dăm cuvântul memorialistului, preschimbat în istoric al unui loc al suferinţei unic prin spiritualitatea înaltă ce l-a caracterizat.

“Cei grav bolnavi nu reuşeau să se refacă mai repede, deoarece inapetenţa specifică bolii îi împiedica să poată mânca. Atunci s-a hotărât ca cei care erau mai puţin bolnavi sau chiar sănătoşi, cum era cazul meu, să renunţăm la alimentele mai consistente, ca untul, marmelada, zahărul, carnea şi altele, în favoarea lor” (p.67). Spre uzul cititorilor care nu au trecut prin universul de dincolo de gratii, trebuie ştiut că un atare regim alimentar nu era de conceput în nici un alt spaţiu punitiv. El era creat anume pentru tuberculoşii care aveau norocul să fie aduşi la Târgu-Ocna în perioada la care ne referim. Căci binefacerea aceasta nu a durat mult timp şi de ea nu au beneficiat toţi ftizicii de pe teritoriul condamnărilor politice, nici pe parcursul întregii dictaturi comuniste.

“Acest procedeu s-a menţinut pe toată durata cât au existat deţinuţi politici în acest sanatoriu. Au fost destui cei care, în acest timp, au gustat cu totul întâmplător din aceste alimente. Procedeul a fost salutar şi a ajutat mult la refacerea fizică a celor mai grav bolnavi” (idem).

Să nu se creadă cumva că acest răspuns dat Chemării provenea numai de la obştea celor credincioşi, a practicanţilor creştini. Nu.

“Curând, sanatoriul s-a umplut şi numărul bolnavilor a trecut de 150; se aflau deţinuţi de toate culorile politice, foşti poliţişti, criminali contra umanităţii, din toate categoriile sociale: ţărani, muncitori şi intelectuali. Tuturor, fără excepţie, li s-a aplicat regimul amintit şi aproape toţi şi-au dat obolul cum au putut” (idem).

Simplitatea expunerii, determinarea pulsând în adâncul frazelor expozitive, conving de la bun început. Aşa au stat lucrurile şi altfel nu puteau sta!

“În sanatoriu, se instaurase o atmosferă deosebită poate şi pentru faptul că, în permanenţă, ne luptam cu moartea. La un moment dat a trebuit să facem “poliţie” şi să-i supraveghem pe cei care, fiind destul de bolnavi, renunţau la hrana consistentă. Era necesar să-i împiedicăm pentru a nu-şi periclita propria lor sănătate. Această minunată atitudine, împreună cu o atmosferă de dragoste creştină faţă de semeni, a domnit permanent între bolnavi” (p.67-68).

Să nu se creadă că “răspunsul” dat Chemării, în varianta expusă, se mărginea la a rămâne o simplă abţinere mecanică de la mâncarea ‘mai bună’. El era ‘lucrător’, forma sufletele. Aparent anodin – constituia o şcoală tainică a duhovniciei. “Aici la Târgu-Ocna au închis ochii peste 100 bolnavi, care au primit moartea fără să cârtească sau să regrete viaţa pe care o părăseau, cei mai mulţi, în plină tinereţe. (…) Aici am avut ocazia să trăiesc clipe de neuitat şi satisfacţii sufleteşti, pe care nu le-am trăit nici înainte, nici după această perioadă, oricât de paradoxal ar părea. Am simţit şi m-am convins că dragostea creştină este cea mai puternică armă în luptă cu răul şi acest lucru ne-a ajutat, atât pe mine, cât şi pe ceilalţi, să depăşim încercările la care aveam să fim supuşi” (p.68).

Aşa stând lucrurile, autorul simte nevoia, la încheierea cărţii, să revină cu râvnă la retrăirea bucuriilor spirituale oferite de coabitarea cu atâţia trăitori creştini. “Dragostea între oameni şi într-ajutorarea creştină a fost mai prezentă ca nicăieri în altă parte. (…) Aici m-am convins că sfinţenia nu este o utopie (…), că este realizabilă de cei ce doresc, cu tărie, s-o atingă” (p.221).

UN SUFLET NOU

În cumplita iarnă a lui 1963, la Periprava, istoriseşte Aristide Lefa, i-a venit sorocul să aducă un suflet nou pe lume soaţei de douăzeci de ani a unui ofiţer din garda de securitate. “Nu putea fi evacuată nici pe apă, nici pe uscat şi nici pe calea aerului, deoarece nici un helicopter n-ar fi reuşit să aterizeze în aceste condiţii, viscolul fiind foarte puternic” (“Fericiţi cei ce plâng”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1998, p.211). Medicul oficial, căruia i se alăturase şi şeful infirmeriei unde lucrau colegii săi deţinuţi, nu izbutea cu nici un chip să se descurce. Nici unul dintre dânşii nu avea suficientă practică în obstretică. Opt ceasuri trecuseră de când se declanşase travaliul, însă dilatarea colului nu era satisfăcătoare.

Cei doi apelară la narator, practicant, şi dânsul, al medicinei. “Se punea o problemă de conştiinţă foarte dificilă. Era vorba de salvarea a două vieţi. În cazul în care tentativa de a interveni eşua aş fi fost pasibil să fiu acuzat de intenţie criminală. (…) Pe de altă parte, a nu interveni însemna să condamn la moarte cele două fiinţe. (…) În conştiinţa mea s-a dat o luptă şi am ajuns la concluzia că, orice ar fi, aveam datoria să intervin, încercând chiar imposibilul” (p.212). Este natural să fiu întrebat între cine şi cine s-a dat acea luptă. Răspunsul mi se pare firesc: între Dumnezeu şi spaimă; dar spaima, laşitatea, sunt alte chipuri ale diavolului. Dumnezeu îl chema pe hipocratele condamnat să lase de o parte orice temere şi comoditate şi să treacă la salvarea vieţilor mamei şi pruncului. Aceasta era Chemarea. Iar diavolul îi înfăţişa nefericirile ce l-ar fi putut aştepta, în cazul când…

Chemarea a biruit în sufletul său de creştin.

“Am examinat gravida. Punga amiotică se rupsese, fătul era angajat, însă dilatarea colului nu era suficientă. Cordul foetal bătea neregulat, iar contracţiile uterine erau foarte reduse” (idem). O scurtă introducere în temă a tinerei viitoare mame şi administrarea unui medicament necesar declanşă travaliul. Ispita de a nu se întemeia pe de-a-ntregul pe Chemare persistă. Frica îl sufocă pe medic. “În orice moment se putea rupe uterul şi întreaga dramă s-ar fi consumat aproape instantaneu” (p.213).

Omul simte că i-a fost încredinţată delegaţia de a-l înlocui pe Făcător şi îşi ia curajul în dinţi, pentru a nu face Creaţia de ruşine.

“Dirijând eforturile femeii, cu pauzele necesare câştigării forţelor, expulsia s-a produs, în aproximativ o jumătate de oră” (idem). Povestitorul încă nu era total convins că se afla pe calea Chemării, deoarece este atât de nesigură şansa noastră de a înţelege corect această intervenţie a lui Dumnezeu în realitatea cotidiană…

“Când am văzut fetiţa că trăieşte şi respiră, o piatră grea s-a luat de pe sufletul meu. Iancu a făcut oficiul de moaşă, iar eu m-am ocupat de expulzia placentei. O mică ruptură de perineu am rezolvat-o cu două fire de aţă. La sfârşit eram complet epuizat din cauza emoţiei pe care o trăisem. N-am să uit niciodată privirile acestei femei de douăzeci de ani care trecuse atât de aproape de moarte” (idem).

Oare ale femeii erau privirile pline de recunoştinţă sau ale Aceluia însuşi care lansase Chemarea?

TREZIREA REMUŞCĂRILOR

Coabitarea în aceeaşi celulă cu Eugen Cristescu, în perioada unor anchete extrem de dure, îi este folositoare lui Gabriel Bălănescu. “Cu amintirile şi povestirile lui evadam din realitatea pe care o trăiam” (“Din împărăţia morţii”, Timişoara, Editura Gordian, 1994, p.52). Dacă fostul şef al serviciului secret al armatei s-ar fi mărginit la a goli sacul cu poveşti (ceea ce, dealtfel, era grăbit s-o facă, fiiindcă era conştient că îi venea rândul curând să fie executat şi simţea nevoia să împărtăşească toate câte se adunaseră în sufletul şi memoria lui), dacă nu i-ar fi mărturisit colegului că avea o misiune, anume de a dubla ancheta de sus, trăgându-l de limbă, toate ar fi fost minunate. Din păcate, din când în când îi cerea să povestească şi el. Mai ales… despre gazdele ce avusese când se ascundea de urmărire!

“La toate aceste invitaţii rămâneam mut, dar încercam să ţes o amintire care să nu aibă nici o legătură cu viaţa mea, ceva julesvernian şi nu reuşeam. O totală detaşare de viaţa mea, tocmai în momentele acelea, era o imposibilitate. Pentru că tocmai atunci reveneau în minte, cu acuitate, momente din copilărie, momente din adolescenţă, şi, cu atâta prospeţime încât totul îmi părea petrecut într-un trecut foarte apropiat şi parcă totul, chiar momente din cele mai diferite, trăite la distanţe foarte mari, îmi păreau că se leagă unele de altele într-atâta încât o singură verigă dacă desfăceam, s-ar fi deşirat totul” (idem).

O ispită de înscriere în arta lui Marcel Proust a modalităţii proprii de narare o regăsim în acest pasaj discutând rememorările, şi în altele la fel de elocvente prin subţirimea investigării sinelui şi a mişcărilor urmărite în el. Comuniunea cu tărâmul amintirilor urcă până la un punct pe linia cucerită de romancierul francez ca, deodată, memorialistul român să fie dator a o părăsi, pentru că porunca lui nu este aceea de a-şi aminti, ci dimpotrivă de a fi găsit cheia uitării. Să nu trecem cu vederea că se confrunta cu zdrobitorii cărnii şi a conştiinţelor.

“O singură soluţie întrevedeam. Renunţarea totală, în conştiinţa mea, la viaţă. Să o consider nefolositoare de aci înainte, să o consider chiar primejdioasă. Acest gând îmi părea înţelept şi mângâietor” (idem).

Calităţile scriitoriceşti ale autorului se văd mai ales într-aceea că are modestia şi răbdarea de a nu sublinia jocul întreprins în vederea sugerării ideii pe care voieşte să o strecoare în mintea cititorului. Şi nu este singurul său merit de prozator stăpân pe uneltele sale. La ce mă refeream? Alegerea, în vederea comunicării, a două dintre amintirile ce-l bântuiau. Căci ele dezvăluie mai mult decât s-ar părea, fac legătura trecutului cu prezentul, în sensul explicării celui de-al doilea prin cel dintâi. Ceea ce vreau să spun se lămureşte îndată.

“Îmi revenea cu stăruinţă în minte o scenă din copilărie. Un frate al meu spărsese un geam. M-am grăbit să-l denunţ mamei. Bătaia am încasat-o eu, iar fratele care spărsese geamul a fost admonestat părinteşte, cu recomandaţia care mi-a fost făcută poate de zece ori într-un minut: “Să nu pârăşti!”” (idem).

Pe dată motorul cugetului porneşte să sucească şi să răsucească firul tors, aplicând istorioara la epoca arestării, punând cerinţa mamei faţă-n faţă cu cerinţele anchetatorului, bătaia ei de atunci cu bătăile încasate acum (revers al celei de odinioară). “Dar imediat începeau judecăţile: “Dacă nu se petreceau astfel de scene, în copilăria mea şi dacă nu mi le aminteam, ce aş fi făcut astăzi? Este omul făcut să fie bun sau să fie rău?” Detaşările pe care le încercam mă nelinişteau, dar numai în măsura în care făceam judecăţi cu privire la atitudinea mea în clipa de faţă. Încercam să pricep în ce măsură are înrâurire educaţia asupra structurii noastre. Trebuia să depăşesc toate aceste frământări – îmi spuneam – şi reuşeam, dar numai pentru scurt timp. Pentru că în fracţiuni de secundă, se aglomerau atâtea probleme, atâtea regrete, atâtea remuşcări… Mai ales remuşcări” (idem).

Cititorul a sesizat imediat relaţia dintre amintirea pârei sale, actul educativ însoţind-o pe cea din urmă, şi anchetele prezente, cu prilejul cărora tocmai ‘să pârască’ i se cerea. De aici, iscodirea fiinţei umane fie ca bună sau rea din facere, fie ca rezultat al formării pedagogice. Pornind pe un astfel de drum al discuţiilor asupra fiinţei sale spirituale şi socializate nu se ştia unde se putea opri, sub imperiul vânei de bou şi al călcării în picioare. Pentru că exista riscul ca mintea, în căutarea unei scăpări, să se oprească la convingerea că omul este determinat genetic către anumite comportări blamabile. Era o idee ca oricare alta, adică lipsită de garanţia că ar fi fost adevărată. Prin această slăbiciune, odată acceptată, putea deschide porţile pe unde să se strecoare dezastrul moral. Dar nu-i dădea memoria răgaz să ducă filosofarea prea departe, deoarece îi înghesuia în conştiinţă alte şi mereu alte privelişti ale trecutului îndepărtat, ce veneau cu grabă să-i deslege întrebările prezentului sau să i le încurce şi mai tare, punându-l pe jar.

“Cele mai insignifiante greşeli din viaţa mea liberă îmi păreau catastrofe. Îmi aminteam, de exemplu, că aveam o căţea pe când eram de 7-8 ani, pe care toţi fraţii o îndrăgisem şi, pentru că era neagră, o botezasem Negruţa. Negruţa a făcut o rană la ureche, rană care supura. În mintea mea de copil s-a născut o bănuială văzând-o că suferă. Dacă turbează? Când tata s-a întors de la serviciu acasă, l-am înştiinţat că Negruţa a turbat. Tata, expeditiv, a închis-o într-un coteţ de păsări şi a împuşcat-o. În viaţa mea, după aceea, mi-a revenit de multe ori în memorie zgomotul armei de foc şi nedreptatea pe care am făcut-o Negruţei. Dar niciodată nu a stăruit cu atâta pregnanţă ca în clipele pe care le trăiam după arestare. Negruţa mă însoţea în bătăi, în foame, în chinuri. Şaptesprezece ani cât am parcurs închisorile comuniste, Negruţa mi-a fost unul din cei mai apropiaţi prieteni. N-au fost prea multe zile în care Negruţa să nu fi fost prezentă în amintirea mea, în remuşcarea mea, în afecţiunea mea…” (p.52-53).

Rememorarea, ascunsă în cămara judecăţii pe care ne-o facem toţi, profitând de apropierea morţii (faţa cea mai utilă a arestării în temeiul unor legi ilegale, sub comunism), se rafinează până la a lăsa să transpară lucruri superioare ei. Până la a lăsa să transpară însăşi Chemarea la pocăinţă. Este ceea ce trăia Gabriel Bălănescu. Remuşcările pomenite de el, constituie punerea unui început bun pentru o nouă viaţă, curăţită de încărcătura noroită a trecutului.

DACĂ N-A FOST CHEMAREA,

CE A FOST?

O dispoziţie specială a camerei unde nimeriseră deţinuţii cu prilejul unei noi pritociri organizatorice le impuse o stare de spirit sumbră. Nimeriseră alături de morga penitenciarului. Zi de zi, scârţâitul unui cărucior le sfâşia atenţia, orice preocupare ar fi avut. În el, părăseau încăperea alăturată câte două cosciuge. Asta timp de trei-patru luni. Nu este de mirare că începură condamnaţii să se considere a se găsi într-o “anticameră a morţii”.

Gabriel Bălănescu (“Din împărăţia morţii”, Timişoara, Editura Gordian, 1994) are darul de a surprinde cu fidelitate orice mutaţie psihologică a personajelor sale. Socotesc “Din împărăţia morţii” – amintirile sale din detenţie – un model de scriere asupra penitenciarelor din România comunistă, care produs intelectual – alături de atâtea altele – dă măsura calităţii umane ce a fost victimizată în penitenciarele bolşevismului. Într-o patrie decapitată de securitate, cum este aceea în care ne zvârcolim după Revoluţia din 1989, este util păstrării dreptului nostru la demnitate să ne cunoaştem antecesorii măcar, dacă nu mai avem cine să ne conducă, ori să ne indice un drum de ieşire la lumină de sub poverile de beznă aruncate asupră-ne de către o nouă generaţie de lipitori promovate de stăpânitorii de ieri ai ţării. A-i cunoaşte pe cei dispăruţi ne oferă modele umane, deci pilde de urmat, ori cu cari, cei hotărâţi a nu-şi părăsi ţara şi neamul de izbelişte să se străduiască a semăna, pentru a nu se pierde sămânţa cea bună a românimii.

Memorialistul constată restrângerea procupărilor celor închişi în acele condiţii improprii unei vieţi senine. Priveliştea perechii de sicrie cotidiene impuse o altă orientare a convorbirilor zilnice. “Problemele politice au ieşit din interesul şi atenţia noastră. Rugăciunile preoţilor erau repetate de două-trei ori pe zi, iar problemele abordate erau exclusiv de ordin religios sau medical” (p.124). După cum se va vedea imediat mai departe, este de bănuit că, aidoma concentrării atenţiei asupra sănătăţii personale, şi tematica religioasă ce-i atrăgea pe convorbitori se limita la aspectele funerare ale legăturii cu Dumnezeu. “Suferinţa noastră morală începea să ia proporţii, şi, odată cu această suferinţă morală, şi cea fizică. Ficatul, dinţii, stomacul sau urechile, rând pe rând ne-au încercat pe toţi” (idem). Caracterul asociativ al gândirii asculta de legea dominantei, cea din urmă impunând ‘culoarea’ tuturor operaţiilor cerebrale aflate sub imperiul umbrei sale. De pe acum întrezărim o vagă prezenţă a Chemării.

“Un ploieştean (…) avea, în timpul crizelor de ficat, spasme atât de violente încât trebuia să-l ţinem de mâini şi de picioare să nu se lovească. Am cerut să fie dus la vizita medicală, de nenumărate ori, fără nici un rezultat. Am protestat la apariţia ofiţerului. Am cerut să ni se permită să scriem acasă pentru medicamente… “ca să nu cheltuiţi dumneavoastră cu noi”. A doua zi mâncarea noastră a fost redusă la jumătate, sub raportul caloriilor, din cauza acestor cereri. Adică ni s-au dat nişte lături, care proveneau cu siguranţă de la spălarea vaselor şi a ciuberelor” (idem).

Chemarea aceasta neprecizată este aceea care susţine tăria bărbaţilor martori ai suferinţei umane. Ei se simt răspunzători pentru viaţa dăruită de Dumnezeu, în calitate de confraţi, dar şi de fii. Ne surprinde atitudinea lor omenoasă cu atât mai mult cu cât se scufundau văzând cu ochii în marasmul morţii induse de vecinătatea menţionată. Pe neaşteptate, ei parcurg toate etapele ajutorării semenului, câte se aflau înaintea lor. Deodată, Chemarea devine asurzitoare. Însăşi apărarea propriei fiinţe este părăsită într-un colţ, în favoarea jertfei pentru aproapele, care-i face să-şi uite de spaimele bolilor personale. Cine le-a dat forţa unirii întru depăşiea într-ajutorării fireşti? Cine i-a făcut să sară în braţele morţii ce-i pândea pe fereastră, din căruciorul pomenit? Cine i-a determinat să-şi uite fragilitatea din naştere în favoarea salvării semenului? Cine i-a îndemnat să aleagă, între opţiunea prezervării unui echilibru precar al persoanei şi sprijinirea celui de alături, să aleagă, ziceam, pe cea din urmă?

“Am mers mai departe şi i-am prevenit că în cazul în care bolnavul va continua să fie lipsit de îngrijire medicală, vom declara greva foamei, în semn de protest.

– Declaraţi!, ne spune plutonierul.

Şi am declarat.

Trei zile am refuzat mâncarea, pentru ca a patra zi să-şi facă apariţia în pragul celulei un ofiţer îmbrăcat în alb, care era un plutonier din paza penitenciarului, şi nu de la infirmerie. Acesta era însoţit de alţi plutonieri, dintre cei mai voinici. Plutonierul care simula a fi agent sanitar, avea un clistir, aproape plin cu o soluţie care se lăsa ghicită a fi lapte cu ou. Ne-a luat unul câte unul într-o celulă alăturată şi, împotriva voinţei noastre, într-o luptă dramatică, a noastră a celor nehrăniţi (şi după trei zile de grevă a foamei!), cu câţiva gealaţi, am fost aşezaţi unul câte unul pe ciment, ni s-a deschis forţat gura şi, cu o canulă care mirosea puternic a fecale, ne-a fost turnată pe gât soluţia din clistir. A fost scutit bolnavul de ficat, care era atât de epuizat de boală, încât nu se mai putea scula din pat.

(…) După jumătate de oră, a fost luat pe targă bolnavul şi dus într-o celulă vecină, singur.

După câteva zile, am auzit prin planton că a murit” (124-125).

Ce a conferit vlagă acestor morţi-vii să lupte până la capăt întru apărarea vieţii, când ei vegetau de pe atunci în umbra morţii? Dacă nu a fost Chemarea lui Dumnezeu, atunci ce a fost?

CHEMAREA PRIN POEZIE

Gabriel Bălănescu se pomeni iarăşi mutat dintr-o celulă într-alta. Aici, “pe cele două rogojini, întinşi, nemişcaţi, două schelete: Radu Gyr şi Radu Mironovici” (Gabriel Bălănescu, “Din împărăţia morţii”, Timişoara, Editura Gordian, 1994, p.186). Cel dintâi le istoriseşte noilor veniţi cum a fost ameninţat că, pentru o poezie necunoscută lor, al cărei personaj principal este Iisus, avea să i se intenteze un nou proces. Răspunsul poetului conţine o provocare mai presus de posibilitatea securiştilor de înţelegere: “Le-am spus că pentru Isus vreau să-mi facă proces” (p.187). Adică era doritor să sufere pentru Fiul lui Dumnezeu, singura suferinţă pe care merita să o rabde, neexistând în ea nici un grăunte de egoism. (Mă mângâi, acum când a trecut atâta timp de la anii temniţei, că am ajuns pe căi personale la o concluzie similară. Ştiind că rare erau cazurile eliberaţilor care să nu revină după gratii cu un nou proces politic, mi-am zis: ‹Nimic nu merită mai grabnică reîntoarcere decât aceea pentru credinţa ortodoxă… În cazul unui proces pentru Biserică, fiece secundă petrecută în gherlă are preţul ei în aur. Poate exista pricină naţională mai autentică decât lupta pentru crezul neamului românesc?!› În pregătirea unei atari reveniri pe patul cu cuie al nesomnului viitor, m-am străduit să lucrez pentru Biserică, în învăţământul teologic.)

“După un timp de tăcere, glasul lui Radu Gyr, în tonul celei mai autentice povestiri:

Ast-noapte, Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist, ce înalt era Crist!

Luna-a intrat după El în celulă

Şi-l făcea mai înalt şi mai trist.

A stat lângă mine pe rogojină

– “Pune-mi pe rană mâna ta!”

Pe glezne-avea urme de răni şi rugină,

Parcă purtase lanţuri cândva…

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,

Ochii adânci ca nişte păduri.

Luna-l bătea cu argint pe veşminte,

Argintându-i pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de sub pătura sură:

– “Doamne, de unde vii? Din ce veac?”

Iisus a dus lin un deget la gură

Şi mi-a făcut semn să tac…

…………………………………….

Când m-am trezit din grozava genună

Miroseau paiele a trandafiri,

Eram în celulă şi era lună,

Numai Iisus nu era nicăieri…

………………………………………..

– “Unde eşti Doamne?-am urlat la zăbrele.

…Din lună venea fum de căţui.

M-am pipăit, şi pe mâinile mele

Am găsit urmele cuielor Lui…

A urmat o linişte totală egală cu aceea în care ne spuneam în fiecare seară “Tatăl nostru”, sub pătură” (187-188). (Este de reţinut observaţia memorialistului cu privire la felul în care recita Radu Gyr din creaţia sa. O astfel de remarcă, utilă peste aşteptări istoriei literare, ne face să înţelegem evitarea oricărui retorism facil de către recitator şi adoptarea tonului simplu şi direct al aceluia care comunică o experienţă de viaţă.)

Simţim noi înşine o pioasă linişte coborând asupră-ne, pe aripile versurilor abia citite şi rămânând să plutească un timp nedefinit în odaie. Ea se împrumută din tihna adusă îndelung suferitorilor puşcăriaşi de Iisusul lui Radu Gyr, venit într-o scurtă împărtăşire din soarta românească a poetului şi luând chiar locul acestuia pe estrada ghilotinei unde-şi aştepta bunăvoinţa gâzilor.

Chemarea lui Dumnezeu, cuprinsă în stihuri de poetul-profet, este una la adăparea cu apă vie întru răbdarea viitoarelor cazne şi la uitarea celor trecute.

“Am adormit cu un puternic sentiment al libertăţii. Al unei libertăţi dincolo de lanţuri şi de celulă. Al unei libertăţi pe care până atunci nu o mai gustasem în închisoare. Poate că această totală şi adevărată libertate, care era cea dinăuntru, n-o avusesem niciodată, nici înainte de închisoare” (p.188). Cu certitudine n-o avuseseră: în celule, fiinţele le erau curăţite în cuptoarele lăuntrice ale arderilor spirituale şi astfel făcute vrednice de pipăirea Nevăzutului.

ÎMPĂCAREA CU DUMNEZEU

Ion Gavrilă Ogoranu se afla de multişor timp fugit în munţi, dimpreună cu alţi tineri urmăriţi sau sătui de a juca după cum le cânta partidul comunist. Tatăl său îi trimisese vorbă că tare îi era dor să-l vadă înainte de a muri. Aceeaşi sete îi ardea şi feciorului său sufletul.

Pentru a evita să fie surprins de trupele securităţii, puse întâlnirea la cale cu unchiul său Vasile. Se piti în nişte glugi de coceni. Aceştia fură încărcaţi într-o căruţă de gunoi adusă de nen-su, povestitorul izbutind, în pofida informatorilor ce pândeau pretutindeni, să se caţere şi să-şi facă loc printre ei în car. Socotise că va petrece cu tatâne-su preţ de un ceas.

Simplitatea întâlnirii lor te cutremură. Nici o efuziune; doar străpungerea căutăturilor arzătoare.

“Tata mi-a prins mâinile în mâinile lui uscate şi mă privea în ochi. Totdeauna am avut o sfială faţă de el. Făcuse atâtea sacrificii pentru mine şi eu, de când mă ridicasem, nu i-am adus decât necazuri. Şi-mi părea rău. Nu i-am respectat nici dorinţa de a mă face preot (…). Şi el nu-mi reproşa nimic. Am îndrăznit să-i spun:

– Dacă aş fi fost preot, tată, tot aici eram” (“Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Rezistenţa în Munţii Făgăraşului”, Timişoara, Editura Marineasa, 2001, vol.1, p.116). Adică tot fugar şi fără căpătâi, deoarece mulţi preoţi trebuiseră să-şi ia lumea-n cap, de teama aceleiaşi securităţi aflată în necontenită luptă şi cu creştinismul.

Vorbise fără multă judecată. Pentru că situaţia sa se deosebea de a preotului fugar ca pământul de cer. Iar tatăl lui o ştia.

“– Da, dar atunci n-aveai puşcă! N-ai avut nici tu nici un noroc în lume. A rămas cu ochii pironiţi la mine.”

Va să zică norocul i-l umbrea puşca de care nu se despărţea, că pe gura ei ar fi putut lua viaţă de om…

“Când am plecat mi-a şoptit:

– Fii mereu împăcat cu Dumnezeu! [adică nu folosi arma dacă poţi, pentru că ea te ceartă cu Ăl de Sus…; n.n.]

L-am sărutat şi am ieşit” (idem).

Numai cu câteva pagini mai înainte, eroul preot este descris în misiune, pentru ca să nu rămână literă moartă nădejdea tatălui.

Pentru nevoile sufleteşti, luptătorii căutau mai ales slujitori ai altarului fugari. Soarta acestora se asemăna cu a lor, deci erau pregătiţi a-i înţelege mai curând decât aceia care nu se despărţiseră de familii şi tabieturile vieţii dusă între ai săi. Cei dintâi “sufereau pentru Hristos şi, suferind, ne-nţelegeau şi suferinţele noastre. Îmi aduc aminte de o mărturisire făcută de părintele Moldovan, la marginea satului, în timp ce reflectoarele maşinii securităţii măturau câmpul. Tremura patrafirul preotului, dar nu a plecat până ce nu ne-a dat dezlegarea şi nu ne-a împărtăşit” (p.108).

Părintele David se alipi grupului lor pentru o bucată de timp. Le aduse cu sine smerenia cu care se ruga de parcă s-ar fi aflat în biserică, optimismul său şi împăcarea cu Dumnezeu. “Era îndurerat de uşurinţa cu care unii preoţi şi credincioşi şi-au lăsat legea unită” (p.118). Memorialistul încercă să-i amintească faptul că ei trecuseră la o biserică soră, ceea ce le înlesnise mutarea.

Cu înţeleaptă judecată, preotul scoase în evidenţă că nu biserica la care trecuseră avea însemnătate, ci motivele ce operaseră fapta. El constată că prea mică însemnătate avea credinţa pentru neamul nostru. “Mă tem că avem să-l vindem pe Dumnezeu cu bucăţica, fie uniţi, fie neuniţi. Dacă s-ar fi făcut presiuni să treacă ei la noi [adică ortodocşii la greco-catolici], lucrurile s-ar fi întâmplat la fel. Dacă Ana Pauker i-ar fi silit sau numai le-ar fi promis avantaje materiale, mă tem că şi împrejur s-ar tăia. (…) Nu ateismul îi periculos. Că a fi ateu înseamnă totuşi o problemă de conştiinţă, ci o credinţă numai de formă, redusă la câteva obiceiuri exterioare, fără conţinut. (…) Ne lăudăm că poporul nostru s-a născut creştin; nu ştiu dacă cu asta îl vom impresiona pe Isus, dar aşa cum practicăm noi creştinismul dovedeşte că parcă nu ne-am încreştinat încă” (p.118-119).

Şi un atare neam cum să izbutească a găsi împăcarea cu Dumnezeu?

CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA

Cu adevărat ales este omul curat căruia i se arată Dumnezeu sau i se face auzit. Şi acela sfânt este. Chiar dacă rareori se atinge starea de graţie pomenită mai sus şi numai de către foarte puţini, unora mai numeroşi li se acordă privilegiul Chemării însoţit de o trăire pregătitoare a întâlnirii menţionate. Deşi nu este obligatoriu ca ea să urmeze. Departe de a fi vorba despre înşelarea simţurilor, de care numai cel rău este în stare, cunoscută sub numele ştiinţific al halucinaţiei, trăirea la care fac aluzie are o componentă poetică a cărei menire este deschiderea sufletului în vederea unei comunicări mai intime cu Dumnezeu. Numind-o în termeni stilistici antropologici, este o trăire metonimică: cel mic îl înlocuieşte (în raporturile semantice, relaţionale faţă de acela căruia îi este adresată Chemarea, şi doar atât), îl înlocuieşte, ziceam, pe cel mare, omul pe Dumnezeu, care-i preia chipul, după cum omul este creat după Chipul şi Asemănarea Lui. Va să zică acest Chip, atât de important, devine vehicolul dintr-o stare în cealaltă. Numai că, spre deosebire de halucinaţie, de vicleană arătare, nimeni nu pretinde că a coborât Dumnezeu pentru uzul insului căruia îi este adresată Chemarea. Nimeni nu înşeală. Nimeni nu se lasă înşelat. Întâlnirea are un gust al setei de iertare şi de înfruptare din Cel Viu, cum nu întâlneşti în fiece zi. Am numit mai adineaori Poezia. Întâlnirea de mai jos musteşte de Poezie până la îmbătarea, întru smerenie, cu Cele Sfinte.

Textul aparţine aceluiaşi Ion Gavrilă-Ogoranu şi este extras din “Brazii de frâng, dar nu se îndoiesc. Rezistenţa anticomunistă în Munţii Făgăraşului” (Timişoara, Editura Marineasa, vol. 2).

Lihnit de foame, pătruns până la oase de umezeală, doborât de-a-n picioarelea de osteneală, rătăcitor fără ţel limpede prin teritorii insuficient cunoscute şi duşmănoase, aflate până le centimetru pătrat sub supravegherea securităţii, naratorul se înfăţişează mai abătut şi mai lipsit ca oricând de cheful de a continua lupta. Căzuseră mulţi prieteni de nădejde în jurul său şi era conştient că altă soartă mai bună nu avea pusă de-o parte nici pentru el. De mult timp, dacă nu de vreun an, fugarii, hăituiţi pretutindeni, cu bordeiele călcate, cu cămările din pământ devastate de urşi sau de trupe, ajunseseră a fura mâncare. Dar nu găseau pretutindeni săteni să aibă pâine de pe o zi pe cealaltă sau măcar vreodată. El, de pildă, nu găsise nici una de două zile. Noroc că fripsese nişte bureţi lângă tufişul unde dormise. Puterile îi scăzuseră şi, de n-ar fi fost un fagure de miere supt cu zgârcenie, să dureze cât mai mult, nu ştia ce s-ar fi făcut.

“Se însera. Mergeam prin pădure când am dat de o biserică pustie. Era din bârne, cu uşa încuiată şi bătută cu stinghii de lemn. Copăcei crescuseră până la înălţimea ferestrelor, şi ele astupate. În vale se vedea o casă cu fântână. Părea şi ea pustie” (vol.II, p.150). Cu mare artă, în atmosfera creată se împleteşte pacea patriarhală cu straniul, vestind o jale cu pricini tăinuite, putând fi datorată unei holere, unei ciume, unei alte epidemii ce lăsaseră aşezările pustiite, la îndemâna fiarelor şi a vegetaţiei pregătite să înghită orice urmă a civilizaţiei.

Fugarul ajunsese în dreptul Blajului. Locaşul aparţinea mănăstirii Cărbunari, avea s-o afle peste ani şi ani.

“Am îngenunchiat în faţa uşii bisericii şi m-am rugat. Voiam să-mi iau raniţa în spate, când, întorcându-mă, am zărit un moşneguţ cu barbă albă, ce răsărise ca din pământ în spatele meu, ca un duh al locului. Mă întrebam înfricoşat dacă nu era doar o închipuire. “Linişteşte-te, tinere, văd ce fel de om eşti, te-am zărit rugânde-te şi am venit la tine. Anul trecut spre toamnă, au trecut pe-aici alţi doi tineri ca dumneata. Au fost omorâţi aproape de-aici, la Obreja.” ” În căutarea lor pornise singur Ion Gavrilă-Ogoranu. Se despărţise de dânşii cu un an mai înainte, în august, când îi chemase un îndemn lăuntric neînţeles către un cunoscut de pe Târnave, pe care ar fi voit să-l revadă. Povestitorul încheie: “M-am despărţit de bătrân, încă întrebându-mă dacă era vis sau realitate” (p. 151).

Ion Gavrilă-Ogoranu ne transmite şi nouă, cititorilor săi, înfiorarea resimţită atât la vederea nepregătită a bătrânului cu chip din poveste, cât şi în urma comunicării făcută de acesta. Mai mult, cei din urmă fiori se îndatorează şi preciziei diagnosticului psihologic cu care l-a descifrat moşneguţul, la o singură privire scurmătoare. Căci el nu şi-a aruncat ştirea în obrazul unui necunoscut, ci exact într-al aceluia ce avea nevoie să o afle, pentru a nu mai zăbovi îndelung prin paraginile acelea duhnind a moarte.

Desigur că a fost o Chemare a lui Dumnezeu acea putere ce l-a smuls rătăcirii pe narator şi l-a îngenunchiat în noaptea adevărului în dreptul bisericuţei părăsite. Acest gest îl făcea atât de asemănător fraţilor săi de arme ajunşi acolo cu un an în urmă… Iar asemănarea a deslegat limba martorului morţii lor de anţărţ… Prin mijlocirea asemănării l-a ‘recunoscut’ el şi l-a pus în gardă. Or, această punere în gardă constituie ultima şi cea mai de seamă Chemare din acea întâmplare: Dumnezeu îl chema departe de moartea ce-l pândea…! Şi, astfel, i-a mântuit pentru a mia oară viaţa.

CHEMAREA PRIN MOARTE

Poate cã nu este deloc necesar, pentru a îndruma cititorul către Chemarea auzită de narator la capătul calvarului său, să preiau cuvintele lui Nichifor Crainic din lungul fragment asupra căruia m-am oprit, al amintirilor intitulate: “Zile albe – zile negre. Memorii, I” (Casa Editorială “Gândirea”, Septembrie 1991, Bucureşti, România), termeni cu care descrie amănunţit suferinţele provocate de operaţiile la care a fost supus în anul 1941. Cum, însă, atari coborâri ale sufletului creator în iadul bolii sunt rare în literatura română, iar calitatea celor la care mă refer întrece orice aşteptări, voi lungi prezentarea de faţă pe măsura textului originar, reducându-mi rolul personal la acela al unei smerite călăuze, nepotrivindu-se modestiei să impună tăcerea unui condei atât de viu colorat cum este acela al scriitorului citat, pentru a-şi promova propria poftă orgolioasă de cuvântare.

Drept rezultat al unei alungări din ministerul unde slujea, săvârşită cu laşitate de către Mihai Antonescu, dublată de arestarea şi condamnarea fiicei sale pe temeiul că ar fi fost legionară, datorate vendettei aceluiaşi, cu care-şi urmărea victima până-n pânzele albe, poetul constată: “Organismul meu (…) n-a mai voit să reziste” (p.354). Medicii consultaţi decretară mai multe boli grave confruntându-se pe nepusă masă în trupul ostenit de hărţuiri: otită medie dublă, mastoidită dublă, meningită purulentă şi pneumonie. După internarea la sanatoriul Gerota, în cele dintâi nouă zile pacientul de geniu fu supus la şase operaţii chirurgicale, câte două pentru fiecare dintre primele pătimiri declanşate şi pomenite de mine mai sus, “toate făcute pe viu, fără nici un fel de amorţire” (idem). La o atât de chinuitoare insistenţă asupra lor, în cele ce urmează, este regretabil că lipseşte motivarea lămurind ce anume a provocat absenţa anesteziilor obligatorii (în opinia unui nepriceput ca mine; de fapt este vorba doar despre cele două intervenţii dintâi).

“Operaţia de mastoidită seamănă cu o execuţie capitală, făcută cu securea. Aşezat pe-o ureche, primeam loviturile de ciocan şi de daltă, care trebuiau să sfărâme osul de după pavilionul celeilalte urechi. Fiecare lovitură producea un zgomot lăuntric infernal (…) în ţeasta capului, gata să sară în ţăndări la fiece izbitură. Cu orice cădere de ciocan durerea se intensifica şi zgomotul lăuntric creştea ca bubuiturile de trăznet. Mi se părea că toată sala de operaţie trebuie să fie împroşcată cu frânturi de oase. Ajutoarea doctorului îmi vârâse în gură un tub masiv de cauciuc ca să am din ce muşca. Mă enerva grozav şi l-am aruncat. Temperatura maximă în vâlvătaia căreia ardeam mă făcea să zăresc figurile în alb, ce evoluau tăcute şi grăbite în jurul meu ca într-o uluire halucinatorie. Păreau fantome de ceaţă gesticulând apocaliptic” (idem). Operarea la cealaltă ureche urma să aibă loc la un ceas după isprăvirea acesteia. Orice conjurare făcută de bolnav, de a fi amânată cu o zi, se dovedi inutilă. “Bubuiturile de trăznet au început din nou, cu senzaţii din ce în ce mai ascuţite, ca un arici de sârme înroşite în foc, zvârlit în interiorul ţestei şi străpungându-mi orice circumvoluţie a creierului. Când m-am deşteptat în pat cu capul într-un enorm bandaj, credeam că oasele dezgărdinate ale craniului se ţin numai fiindcă sunt înfăşurate strâns în fâşiile de tifon” (idem).

Deoarece febra nu ceda, dimpotrivă, era tot mai mare, medicii deciseră o nouă intervenţie (“să-mi spargă după amândouă urechile pereţii interiori ai mastoidului, care stau pe membrana cerebrală”, p. 355). Şansele de reuşită erau de 15%. Nichifor Crainic îşi rugă soţia să-i invite colegul universitar, pe tălmăcitorul Bibliei, părintele Gala Galaction, să-l împărtăşească.

“Era o zi de sâmbătă când m-am spovedit pentru călătoria din urmă. Vorbele rupte din străfundul zbuciumului meu sufletesc alunecau pe un fundal de groază sacră” (p. 356). Ziua următoare, “Gala Galaction a intrat pe uşă în odăjdiile strălucitoare cu care slujise liturghia, însoţit de un tânăr diacon blond în stihar. În delirul meu, mi s-a părut că se coboară din cer. Diaconul era ca un arhanghel. Iisus Hristos se apropia de mine înveşmântat în gloria Paradisului. Am primit Sfintele Taine şi un plâns nesfârşit şi lin a izvorât din toată fiinţa mea. Neliniştile au încetat şi o pace albă şi caldă s-a aşezat în sufletul meu. Era ca o ninsoare de mângâieri, pe care graiul nu le poate spune. De-acuma pot să mor. Ce dulce e să mori cu Iisus Hristos în tine, în trupul şi în sufletul tău! Am simţit că cuvântul acesta, dulceaţă, ca o alunecare uşoară în mister, se potriveşte şi pentru moarte” (p. 356).

Înainte de convorbirea purtată cu doamna lui, Nichifor Crainic a auzit o primă desluşire a Chemării. Prin gura preotului, i s-a lămurit mai departe cele îndreptate de Sus către el. Anume, că iertarea lui Dumnezeu îi era asigurată, în continuarea spovadei, prin canonul suferit pe patul spitalului, aceasta deoarece nesatisfacerea unui canon îl îngrijora. Sensul Chemării pare definitiv completat prin mijlocirea trăirilor dăruite odată cu atingerea Sfintei Împărtăşanii.

Următoarele două operaţii s-au desfăşurat sub imperiul narcozei. Trezirea îi prilejuieşte profesorului de mistică un recurs la esenţa gândirii patrologice cu privire la cele experimentate de el însuşi. Cu siguranţă, urmărirea ideilor lui vine ca un balsam în cugetarea fiecăruia dintre noi toţi cei chinuiţi de neştiinţă în descifrarea acestor taine. Uitând cu desăvârşire întâmplările anterioare desfăşurate în jurul său, “mi-am adus aminte perfect de ceea ce s-a petrecut în miezul spiritului meu” (p. 357). În cele ce urmează, acestea sunt susţinute cu trimiterea pomenită la cugetătorii Bisericii.

“Misticii, aceste bufniţe agere, care scrutează mai adânc ca oricine străfundul de taină al sufletului, susţin că sufletul constă din trei categorii de puteri: senzaţiile de la periferia lui, care sunt uşile şi ferestrele prin care lumea din afară năvăleşte înlăuntru, facultăţile superioare, inteligenţa, voinţa şi sentimentul, care transformă senzaţiile în reprezentări, idei şi determinări spre acte, iar în adânc un sâmbure spiritual necunoscut ce rămâne ascuns înseşi conştiinţei noastre de noi înşine. Acest sâmbure luminos, care zace inaccesibil sub orice fapt de conştiinţă, e însăşi esenţa sufletului, străfundul ori sinea lui divină, altceva decât eul psihologic în sens obişnuit, sau poate corespondentul transcendent al acestui eu de suprafaţă. Poate chipul ascuns faţă de care eul psihologic nu e decât o fotografie în raport cu originalul. Sensibilitatea periferică şi facultăţile superioare, care prefac şi centralizează impresiile, sunt puterile prin care sufletul ia contact cu lumea creată, pe câtă vreme, susţin misticii, străfundul inefabil al sufletului, esenţa lui luminoasă, sinea lui necunoscută nu vine în contact cu lumea, ci e o putere întoarsă cu faţa spre Dumnezeu. Funcţia ei e să pipăie prin bezna transcendentă şi să dorească legăturile intime dintre fiinţa omenească şi Creatorul ei. Necunoscut nouă în mod obişnuit, acest tentacul al sufletului, întins spre lumea de dincolo de noi, se revelează în culminaţia rugăciunii, în contemplaţia extatică sau în mistica unire cu Dumnezeu. El e ceea ce Biblia numeşte chipul lui Dumnezeu în om” (p. 257).

În cele ce urmează, simpla teorie dedusă din scrierile străvechi se actualizează prin înseşi trăirile gânditorului.

“În această teorie mistică a sufletului, care fără îndoială e mult mai veridică decât viziunile vagi ale psihologiei zise ştiinţifice, mi s-a părut că zăresc, cât de cât, o explicaţie a experienţei mele spirituale din timpul operaţiei. Pentru lumea din afară murisem, adică nu mai aveam senzaţii, reprezentări sau idei în legătură cu ea. Sensibilitatea şi facultăţile mele psihologice încetaseră să mai funcţioneze. Conştiinţa de lume dispăruse. Ceea ce e foarte interesant de reţinut este că eu însumi aveam certitudinea neclintită că am murit, că am plecat pentru totdeauna din lumea aceasta pământească. Şi totuşi, rămăsese ceva viu în mine de vreme ce eram sigur că am murit. Poate că trupul meu era mort, dar spiritul meu era încă viu. Această conştiinţă postumă, supravieţuitoare, acest element viu dezlegat de trup nu era oare ceea ce misticii numesc sinea sufletului, esenţa lui întoarsă către lumea cealaltă? Căci având certitudinea că am murit, cum puteam să ştiu mai departe că alunec printr-un întuneric orb, cald şi umed? Ştiam sigur că întunericul acesta, prin care lunecam încet şi uşor, e neantul morţii. Şi îmi ziceam: iată, moartea nu e o grozăvie, cum se crede, ci ceva pe care l-aş numi chiar plăcut. Nu mai e nici o durere, ci doar o alunecare lină prin această beznă caldă şi umedă. Întunericul s-a făcut însă din ce în ce mai fierbinte şi mai dogoritor. O nelinişte mare m-a cuprins atunci, o panică, pe care n-o pot spune în cuvinte. De unde această dogoare ce înfierbântă întunericul prin care lunec? Simt că mă apropii mereu de ea. Fără îndoială, nu poate veni decât sau din flacăra iadului sau din lumina raiului. O nelinişte mare cât universul m-a cuprins: Doamne, Dumnezeule, unde merg? Spre flacăra iadului sau spre lumina raiului? Voi fi osândit pe veci sau voi fi mântuit? Cine poate să mă smulgă din chinul acestei incertitudini? Ştiu că alunec mereu spre această dogoare nevăzută, pe care o simt dincolo de întunericul fierbinte şi mai ştiu că dacă sunt abătut la dreapta sau la stânga, spre rai sau spre iad, sentinţa va fi definitivă şi nu se va schimba în veacul veacului. Doamne, Dumnezeule, spre care din aceste două absoluturi mă duce soarta mea? Soarta pe care singur mi-am făcut-o! Neliniştile propriei mele sorţi, nesiguranţa aceasta din bezna morţii îmi dau o groază cutremurătoare, dincolo de orice putere a cuvintelor omeneneşti. Nu mi-a fost dat să văd dogoarea de dincolo de întunericul în care alunecam; am simţit-o numai. Experienţa mea s-a sfârşit în această beznă a incertitudinii. Pesemne, în momentul acela am revenit la viaţa în trup.

Dar această experienţă a panicii transcendente, pe care eu am trăit-o în moarte, seamănă cu un moment pe care misticii îl descriu limpede. E momentul în care sufletul extatic, purificat total şi desprins din lumea aceasta, n-a ajuns încă la unirea cu Dumnezeu, care va veni ulterior. Suspendat între cer şi pământ, sufletul trece prin noaptea de groază a neantului. I se pare că Dumnezeu l-a părăsit şi constată că e singur în abisul incertitudinii. Această panică a incertitudinii am trăit-o, după ce ştiam sigur că am murit pentru lume.

Nu voi face aici consideraţii asupra sufletului care supravieţuieşte trupului, deşi ar fi tocmai cazul. Am vrut să descriu cât se poate de exact o experienţă, o trăire, care e cea mai puternică din viaţa mea. Liber e oricine, dacă îl interesează, s-o interpreteze cum va voi. Mie personal, această experienţă extraordinară mi-a dat dovada mai mult decât toate teoriile din lume că omul e în esenţă spirit şi că spiritul nu moare niciodată” (p.357-359).

Interpretarea acestei Chemări săvârşite prin proximitatea morţii, aşa cum o face Nichifor Crainic, este cea mai largă cu putinţă şi de aceea desăvârşit congruentă cu însăşi existenţa posterioară a trăitorului. Afirmaţia sa că “a murit pentru lume”, rămâne o trăire a momentului specific. Chemarea ar fi putut fi interpretată a-l îndemna către această decizie comună monahilor, dar Nichifor Crainic nu dovedeşte lipsa de măsură de a afirma că a mers până la atari desprinderi de materie. Chemarea, pentru el, rămâne o luminare intelectuală şi atâta tot, ceea ce mi se pare suficient pentru fiecare dintre noi, dacă am ajunge până la ultimul la convingeri similare.

Chemarea lui Nichifor Crainic la smerenie

,,Drept urmare a ieşirii cu bine din operaţiile suferite, rezerva din sanatoriu ce adăpostea disperările şi nădejdile poetului începu să se umple cu nenumăraţi vizitatori, mulţi dintre aceştia deschizându-şi, larg şi pe neaşteptate, baierele pungilor, pentru a suplini banii lipsă familiei, necesari acoperirii cheltuielilor de spitalizare şi tratament, care depăşeau cu mult salariul modest al unui profesor universitar. Iată cum se oglindeşte în conştiinţa memorialistului noua situaţie.

“Când rămâneam singur în cameră, cu cartea de rugăciuni pe piept, mă gândeam la toate aceste lucruri. Dumnezeu lucrează prin oameni, îmi ziceam. El a îndemnat pe toţi medicii aceştia să-şi pună toată ştiinţa la contribuţie. (…) El insuflă personalul acesta al sanatoriului, care caută de mine nu ca de un client, ci ca de o rudă apropiată. El a şoptit acestor oameni să-şi deschidă dărnicia. Cu ce m-am învrednicit eu, păcătorul, de toate aceste semne ale bunătăţii cereşti?” (“Zile albe, zile negre”, Casa Editorială Gândirea, Septembrie 1991, Bucureşti, România, p. 360-361).

Toate pretenţiile la experienţe ieşite din comun – aparent fireşti pentru un intelectual, pentru un teolog, pentru sensibilitatea unui poet de talia lui – se năruie cu prilejul depăşirii momentului critic. Specialistul în mistică pricepe că cele mai înalte şi cele mai abisale trăiri ale sihăstriilor se pot reduce la viaţa noastră de zi cu zi, pentru acela care ştie să o citescă în lumina iubirii de Dumnezeu.

“N-am văzut nici raiul şi nici iadul în călătoria mea prin bezna de dincolo, dar El mi-a făcut parte să încerc iadul în suferinţele îndurate şi să gust raiul în năvala de bunătate a sufletului omenesc. Înainte de boală am trecut prin încercări zguduitoare, care mă făcuseră să văd că meritul nu e considerat, că renumele e o deşertăciune goală, că veninul aproapelui nimiceşte tot binele pe care vrei să-l faci. Cu inima rănită şi cu puţinătatea mea de om, mă dezgustasem de viaţă, de lume şi de tot” (p. 361).

Nichifor Crainic îşi pune o întrebare simplă, dar de aur. O întrebare pe care toţi suntem datori să ne-o adresăm, când se iveşte prilejul, şi nu numai să ne-o adresăm, ci să-i şi găsim răspunsul potrivit propriei noastre înălţări.

“Ce sens poate să aibă boala prin care am trecut? Dumnezeu mi-a dat-o la timp, m-a trecut o clipă prin neantul morţii, m-a purtat până la marginea misterului de dincolo, ca să-l compar cu mâhnirile mele de mai înainte şi să văd că, faţă de nemărginirea lui, ele sunt nimicuri pământeşti. Grozava suferinţă prin care am trecut le-a ars şi m-a purificat de ele” (idem).

Răspunsul stă la îndemână, aşa cum e pregătit de memorialist: sensul oricărei întreruperi a fluxului vieţii fireşti, va să zică, printre altele, a sănătăţii, despre care este vorba aici, nu e decât atenţionarea noastră că ne-am rătăcit, că ne-am depărtat de Făcătorul şi de legile Sale. Boala este o Chemare. Iată cuvintele lui Nichifor Crainic:

“Mă reîntorc din moarte din mila nesfârşită a lui Dumnezeu” şi nu prin vreun merit deosebit al meu… “Zilele pe care le voi mai trăi de acum încolo sunt un dar de la El, peste soroc, ca zilele lui Lazăt cel ridicat din mormânt. Am rămas cu sentimentul profund şi neclătinat că atât cât voi mai trăi e un plus dumnezeiesc peste cât aş fi avut de trăit” (idem).

Noi toţi cei care am fost dăruiţi de Domnul cu eliberarea din temniţe, cu cât mai mult suntem datori să gândim după acest tipar? Nu există niciunul dintre noi (în afară de cei înrăiţi fără tămadă) care să nu fi simţit moartea spirituală adulmecându-le stârvul la care i-a redus gherla. Întreruperea fluxului vieţii fireşti a fost, pentru noi, aruncarea dincolo de gratii şi, cu acel prilej, am simţit, fără înşelare, gustul morţii. Clipa morţii ne-a părut atât de evidentă încât de la ea înainte, indiferent de lungimea pedepsei ce ni s-a comunicat, ne-a revenit să reînvăţăm a trăi. Dacă fătul deprinde tehnica supravieţuirii sub soare, după naştere, în 9 luni de la concepere, noi am cucerit această tehnică în ani grei (pentru unii număraţi chiar peste douăzeci!)

Nichifor Crainic surprinde (continuând a trimite cititorul la bolnavul care şi-a învins neputinţele) deosebit de limpede şi reînvăţarea lumii, la care am fost toţi supuşi. De asemenea, el constată deosebirea dintre ‘înviaţi’ şi cei care nu-şi cunosc bucuria de a trăi, pentru că nu au fost jefuiţi de viaţă nici măcar o zi (sau dacă au fost, nu au devenit conştienţi a fi înotat prin apele morţii şi ei!)

“Mugurii castanilor se umflau cât nucile, roşcaţi-verzui, gata să plesnească. Nu puteam încă să mă ţin pe picioare: sora mă sprijinea în drumul până la geam. Pe bulevard vedeam trecători mişcându-se liberi în lumina soarelui, dar să ştii că mergi, să guşti bucuria fiecărui pas pe care îl faci! Viaţa constă din mii şi mii de astfel de bucurii mărunte, pe care le uităm din obişnuinţă. Numai cine le-a pierdut o dată poate să le descopere din nou în toată frăgezimea lor primordială. Boala, suferinţa până în vecinătatea morţii e o nouă revelaţie a vieţii proaspete de parcă acum a ieşit din mâna Creatorului” (idem).

Iar pentru nesmeriţii care îşi închipuie că sunt şi ei suferitori, deci au dreptul la înviere din această viaţă, ca cei morţi de vii pomeniţi, memorialistul trage concluzii aspre, pentru că luciditatea împiedică acoperirea adevărului cumplit: “S-a zis că suferinţa purifică. Dar suferinţa în doze mici şi repetate mai mult înveninează decât purifică. Numai suferinţa covârşitoare e un dar dumnezeiesc, care înnoieşte făptura. Numai străbătând prin dogoarea ei te apropii din nou de taina vieţii şi a lui Dumnezeu” (p. 361-362). «

MIHAI RĂDULESCU

(Frag. din Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste. Vol.II, 2004)

ULTIMUL RĂSUFLET

Domnul Ion Diaconescu mi-a istorisit, cutremurat încă de amintire, că, în aceeaşi perioadă când Titel Petrescu fusese contactat de Ministerul de Interne, găsindu-se nepotul lui Ion Mihalache singur în celulă, a auzit, sfâşiind tăcerea mormântală ce mucezea – linţoliu peste coridoare şi ziduri – un glas ce strigă:

– “Sunt Ion Mihalache! Mi s-a propus să abjur doctrina naţio-nal-ţărănistă şi să mă despart de Domnul Iuliu Maniu, în schimbul libertăţii; şi am refuzat!”

Era vocea unchiului său. A fost pentru ultima dată când a auzit-o.

Isprăvind cele de mai sus, gazda mea rămase pe gânduri. O uşoară paloare, cum coboară asupră-ne uneori în astfel de situaţii, îi umbri privirile. După un timp, se întrebă, ca şi când nici n-aş fi fost de faţă: – “Stai şi te tot gândeşti: a greşit, din punct de vedere politic, Titel Petrescu? A mizat că dezicerii lui i se va răspunde cu eliberarea tovarăşilor săi politici; şi cea din urmă a avut loc. Şi-a deservit cauza, dar şi-a servit prietenii…”.

Mă întrebam şi eu, în secret, ascultându-l: ‘Oare bărbatul acesta care mi-e atât de drag pentru modestia sa, bunul său simţ, buna lui dispoziţie, după atât amar de ani pierduţi sub betoanele temniţelor, regretă incoruptibilitatea fruntaşilor ţărănişti din tinereţea sa, când a fost condamnat şi el? Dacă ei n-ar fi fost intransigenţi, dacă el însuşi, după pilda lor, nu era la fel de incoruptibil, s-ar fi bucurat de libertate după numai doar câţiva ani de mizerie-n cătuşe…’. Am rămas câteva clipe să-mi rumeg neputinţa alegerii unui răspuns. Apoi mi-am dat tot singur replica: ‘Aşa e, dar curajul naţional-ţărăniştilor le-a permis să-şi păstreze imacularea, astfel ca, în urma Revoluţiei din 1989, să reînvie acest partid care, de la înfiinţare, a constituit nădejdea neamului nostru…’. Iarăşi se instaură în mintea mea tăcerea, o tăcere nemulţumită de cele rostite lăuntric. Pe urmă: ‘Şi la ce bun că a fost reînfiinţat acest partid minunat odinioară, când l-au invadat ca lăcustele comuniştii, securiştii, nechemaţii, pe când defulaţii temniţelor erau covârşiţi de numărul celorlalţi din sânul lor şi de pe margini?’

Se pare că un tânăr ‘reeducat’, a câştigat într-atâta încrederea lui Nicolski încât a primit o misiune ieşită din comun: să memoreze toate câte i le va încredinţa Iuliu Maniu, după introducerea sa în celula acestuia, pentru a le comunica securităţii.

Fruntaşul naţional-ţărănist se afla într-o stare jalnică, provocată, pe lângă condiţiile cumplite de distrugere fizică şi morală ale detenţiei în izolare totală, şi de vârsta sa înaintată.

Colegul de celulă ce i-a fost dat marelui naţionalist, i-a povestit de la început prin ce trecuse în reeducări şi l-a avertizat asupra a ce se aştepta de la el. A adăugat:

– “Sunt trimis de la Bucureşti să vă trag de limbă şi să înre-gistrez în memorie tot ceea ce îmi veţi spune Domnia-Voastră. De aceea vă rog să-mi încredinţaţi numai cele ce credeţi D-voastră că trebuie ştiut de către contemporani şi viitorime; ca urmare a acestei opţiuni să nu aveţi nimic de suferit.”

Se pare că tânărul – de pe timpul acela –, al cărui anonimat este respectat, în memoriile sale, de Dumitru Bordeianu, continuă şi astăzi să tăinuiască “testamentul” oral al omului politic, ceea ce reprezintă o greşeală în condiţiile actuale, când eforturile de recuperare a istoriei românilor nu trebuie precupeţite de nimeni. Un popor fără istorie este sortit pieirii. A păstra pentru tine fragmente din această istorie, din orice considerente s-ar ivi necesitatea, constituie un act de indiferenţă faţă de neamul nostru, faţă de trecutul şi de perspectivele sale. (Aceasta presupunând că nu şi-a întâlnit sfârşitul el însuşi, prin temniţe sau la isprăvirea condamnării.)

Onestitatea ‘reeducatului’, cutremurată de ceea ce vedea că se săvârşea cu cel mai de seamă om politic încă în viaţă al naţiei noastre, se preschimbă în milă şi-l împinse la un act major de jertfă creştinească. Izbutise să-şi păstreze un loc curat în suflet, unde nu lăsase să se strecoare otrava misiei lui, inculcată de torţionarii ce-l preschimbaseră în turnător, şi în întreaga perioadă a coabitării şi-a cedat porţia de pâine colegului prea slăbit şi a slujit neputinţelor acestuia.

NUMELE LUI DUMNEZEU

Într-una dintre cele mai frumos scrise cărþi de memorialistică din reeducări, “Tăbliţele de săpun de la Itşet-Ip” (Craiova, Editura MJM, 2003), autorul, poetul Mihai Buracu, face o afirmaţie părelnic strigătoare la cer: “Dumnezeul din înjurătură e mai dulce ca zahărul de cartofi şi roşcovele copilăriei”! (p.50-51).

Cine nu cunoaşte conţinutul scrierii, s-ar putea amăgi, din acest citat, că are de-a face cu nişte amintiri din copilărie, ale unui zburdalnic care a descoperit cât de agreabil este să încalci regulile bunei creşteri – ce te împiedică, prin gura părinţilor şi a parohului, să iei în derâdere cele sfinte, precum toţi derbedeii cartierului… Cel ce nu mă crede că este şi aceasta una dintre bucuriile anilor imaturi va să afle că – ţânc crescut pe lângă fusta mamei şi fără reproş – trecând pe lângă o staţie bucureşteană de tramvai, în care se înghesuiau poate o sută-două de persoane în faimoşii ani ai sărăciei preconizate pentru neamul său de către Gh. Gheorghiu-Dej, m-a ispitit pârdalnica închipuire formată de comediile cu Stan şi Bran, Pat şi Pataşon, ori Charlot şi am făcut un bulgăre de zăpadă, l-am tescuit bine în pumnii mei cei mici dar puşi pe fapte mari şi, când fu gata, l-am aruncat la nimereală în mulţime, dornic nevoie mare să iau seama la ce urma să se petreacă. Rezultatul îmi depăşi cu mult aşteptările. Bulgărele – deşi nu-mi descoperisem încă astfel de îndemânări de trăgător de elită – lunecase din plin, pe la spate, pe gulerul unui tânăr de vreo douăzeci şi ceva de ani. Acesta, nici una, nici două, zdupăi peste gardul scund de beton al grădinii publice unde amplasasem bombarda pe două picioare ce-mi semăna ca două picături de apă şi o rupse la fugă după mine. Eu mâncam pământul şi, simultan, eram surprins de câte înjurături puteau zbucni printre buzele mele nepângărite încă de atari blestemăţii. De unde le deprinsesem, nu ştiu; însă sunt şi astăzi conştient că-mi procura mare liniştire sufletului de vânat înspăimântat să le slobod pentru întâiaşi dată în viaţă, printre gâfâieli.

La polul opus acestei evocări se situează intenţia d-lui Mihai Buracu, ascunsă în fraza de mai sus. Numai un ins care n-a trecut prin reeducări, cazul meu, este capabil să facă asocieri precum precedenta – adevărată impietate faţă de suferinţa umană cea mai acută trăită vreodată în România.

În termenii naratorului, iată pe ce culmi ale disperării ajunseseră cei supuşi de semenii lor desfiinţării ca fiinţe umane. “Duhnim a groază de toţi şi de toate, de scârbă pentru toţi cei ce ţi-au fost dragi. Icoanele din adâncuri le ardem în mijlocul camerei pe un rug de împunsături, scrâşnete şi gemete înfiorătoare. A mai rămas ceva? Smulge-l şi, sângerând, aruncă-l pe jarul minciunii. Cu cât mai mare e pustiul rămas în urmă, cu atât mai bine. Mamele, surorile, târfe şi ele, sunt aplaudate la scenă deschisă. Invocarea sodomiei stârneşte hohote. (…) Ne aflăm într-un bestiarum pregătit să dea un spectacol de gală la Judecata de Apoi spre ruşinarea diavolilor cei bătrâni, dar şi a sfinţilor învechiţi în mila de aproapele şi facerile de bine” (idem). În termenii limbajului nostru vulgar şi nemetaforizat, victimile erau supuse, sub ameninţarea uciderii în bătaie (mai niciodată împlinită, căci bâta se oprea la timp pentru a nu atinge definitiva mântuire de zile), trebuia să născoceşti cele mai parşive închipuiri ce presupuneau descompunerea morală a întregii tale familii, realizată mai ales prin strădania ta de a-ţi satisface bestialitatea cu genitoarea şi surorile proprii. Despre Maica Fecioară, despre Răstignitul pentru noi, de la începutul evului, despre Făcătorul a toate, se scorneau alte şi alte metamorfozări ale iadului în cuvinte. Durerea fizică şi a inimii ajungea la limită.

Şi dacă, ne avertizează povestitorul, călăii se opreau o clipă din caznele la care-şi supuneau colegii de cameră şi se odihneau înjurându-i de cele sfinte, “Dumnezeul din înjurătură [devenea] mai dulce ca zahărul de cartofi şi roşcovele copilăriei”! Pentru că toate fuseseră vomate printre putreziciunile imaginaţiei şi tăvălite printre scârne atât de cumplit încât blasfemia unei simple înjurături rămânea floare la ureche şi în loc să zgârie auzul îl mângâia ca o Sfântă Pace coborâtă pe aripi îngereşti în pofida torţionarilor Securităţii (deşi o pace scrâşnită printre măselele lor), dar şi colegii tăi de detenţie, gâzi înălţaţi în rang dintre condamnaţii înşişi.

Cum de era cu putinţă aşa ceva? Înjurătura de Dumnezei să fie miere şi lapte pentru sufletele pe cale de a se pierde în vecia fără lumină?

Da. Aşa este. Fiindcă numele lui Dumnezeu, chiar şi rostit cu intenţia criminală din acele bolgii, rămâne Numele lui Dumnezeu şi constituie cea mai binefăcătoare Chemare ce unge rănile nevindecate şi dă puteri noi celor mai decăzuţi dintre suferitori.

SINUCIGAŞII

Rareori putere de distingere şi desemnare a forţelor ce acţionează asupra bieţilor de noi, atât de sigură pe diagnostic ca a lui Mihai Buracu, în “Tăbliţele de săpun de la Itşet-Ip” (Craiova, Editura MJM, 2003). Cele citate în continuare se referă la trăirile tinerilor trecuţi prin reeducări.

“În ritualul satanic şi sinucigaş, nimeni din grupul nostru nu a avut parte de o moarte fizică, dar toţi am fost ucişi sufleteşte, ne-am dorit moartea, victime şi călăi de-a valma, cei mai mulţi ştiind că nu există mântuire, că suntem deja dincolo de pragul răului şi al mai răului aflat în starea lui cea mai pură. Mi-aş fi luat viaţa, dar îmi dau seama acum că nu torţionarii, ci Dumnezeu m-a împiedicat să comit păcatul capital şi aceasta pentru a depune şi eu mărturie pentru chinurile îndurate în infernul concentraţionar comunist străbătut în anii tinereţii. Mulţi dintre cei torturaţi, după ce s-au lepădat de Dumnezeu şi apoi s-au lepădat şi de satana, nu s-au mai lepădat decât de ei înşişi, murind cu destinul de martir împlinit, alături de semnatarii pactului făcut cu necuratul la trecerea punţii dintre tărâmuri” (p.8-9).

Grupul din care făcea parte reprezintă un pâlc de elevi socotiţi vrednici de reeducare încă din temniţa de la Târgşor, unde au respins eforturile administraţiei de a-i face să colaboreze cu obedienţă. Au fost mutaţi la Piteşti, să încapă pe mâinile lui Eugen Ţurcanu.

Rezultatul tratamentului aplicat de acesta ‘îndărătniciei’ lor întru credinţa în Dumnezeu şi neam i-a condus la dorinţa ardentă a morţii, echivalentă sinuciderii faptice. Dar sinuciderea nu era cu putinţă. Conducerea temniţei, sub îndrumarea ‘specialistului’ în torturi numit, a luat toate măsurile de rigoare pentru a se evita ‘scăparea’ din pumnii şi strânsoarea reeducatorilor şi, mai mult decât atât, colegii de cameră, simultan călăi, te supravegheau zi şi noapte împiedicându-ţi luarea vieţii.

Cel puţin aşa îşi închipuiau ei că puteau acţiona: să nu te lase a-ţi face seama! Niciodată ateii nu au sesizat că Domnul lucra prin ei şi nu vor surprinde nici pe viitor acest fapt. Nu-şi dau socotinţa de asta pentru că sunt orbi în treburile misticii. Orbi cu desăvârşire. Ei n-au înţeles că sub regimul lor comunist, al necredincioşilor, s-au refăcut cele mai multe biserici şi cu osebire mănăstiri ce duceau lipsa îngrijirii cu un veac înainte chiar. Că bugetul necredinţei asigura salariul preoţilor şi al monahilor până în cele mai depărtate şi îmbeznate sihle. Că altarele aveau dreptul la vin curat şi că lăcaşurile cultice, vânate de agitatorii de partid, erau mai căutate de băutorii de cer decât în timpurile de odinioară, când prea puţini le luau în seamă.

La fel, voia Creatorului, la Piteşti, o păzeau reeducatorii: să nu-ţi iei viaţa! După cum spune Mihai Buracu, pentru că mai era scris în ceruri un mucenic, mai era aşteptat un mărturisitor… Pe aceia care nu mai puteau suferi, Dumnezeu îi chema la stăpânirea de sine. Iar dacă aceasta nu mai avea cum apare, îi chema la ascultarea stăpânirii de sine prin călăi, pentru ca porunca Lui să nu fie zădărnicită.

DUMINICA FLORIILOR

“Se fac pregătiri pentru săvârşirea unor ritualuri satanice. Se împart rolurile şi sunt fericit că am fost ales pentru a fi asinul din Duminica Floriilor, purtător al celui jertfit pe cruce. Nici nu se putea o pedeapsă mai uşoară. Sunt fericit, pentru prima oară fericit după cele două luni de la Piteşti şi după cei doi ani de temniţă. Voi purta pe şale trupul celui care va fi răstignit Vineri. Este fericirea supremă de a nu fi decât o simplă asină purtătoare de Rege al Iudeilor, hărăzit crucii şi supliciilor ei. Domnul este cu mine. Binecuvântat fie numele Lui.

“Am fost sortit să fiu asinul pe care în Duminica Floriilor din 1964, Iisus Piteşteanul a intrat călare în Ierusalimul din Camera 4 Spital. Am luat astfel parte, în patru labe, la un desmăţ şi o orgie scârbavnică, la o litughisire neagră în care şobolanii au chiţăit osanale în cinstea mai marelui lor, proslăvindu-i pofta de sânge şi de suflete tinere, nevinovate. Nu mai ştiu dacă, îngenunchiat fiind pentru a fi asinul Domnului, am sărutat falusul de săpun de la gâtul sacerdotului dement, dar ştiu că am şters cu palmele şi genunchii balele scuipate pe chipul şi înaintea celui pregătit pentru jertfă. N-au lipsit nici spinii aduşi de gardieni, nici bâtele care au înlocuit ramurile înverzite de salcie şi n-a lipsit nici judecata lui Ponţiu Pillat din Piteşti, care l-a osândit în batjocură pe hârdăul cu excremente. Şi toate acestea pe fondul înjurăturilor şi cântecelor obscene. Cu scârbă mare s-a urlat “Să se răstignească!” Fiecare ne-am dorit însă propria răstignire, intrarea în nefiinţă cu orice preţ, chiar acela, suprem, de pierdere a mântuirii sufletului” (Mihai Buracu, “Tăbliţele de săpun de la Itşet-Ip”, Craiova, Editura MJM, 2003, p.51-52).

Până şi această liturghie inversată, această imitare pe dos a întâmplărilor sfinte, această cercare de jignire a celor mai dragi şi calde agăţări ale sufletului de învăţătura despre Hristos şi despre naşterea unei civilizaţii, civilizaţia noastră, civilizaţia iubirii de semen şi a iertării vrăjmaşilor noştri, până şi ea, în cele din urmă, nu este altceva decât o readucere în conştiinţă a jertfei lui Hristos pentru omenire, deci nu este altceva decât o Chemare a lui Dumnezeu. Ateii, după cum am atras atenţia plecând de la un alt text semnat de Mihai Buracu, au fost totdeauna orbi la insinuarea celor sfinte, peste voia lor, în cele mai mărunte gesturi ale lor, născocite tocmai întru distrugerea credinţei. Şi, pentru ca puterea lui Dumnezeu să nu fie în nici un fel umbrită, aşa vor rămâne lucrurile până în veac. Repet: ateii vor slugări la curţile Domnului, oricare le-ar fi biata credinţă.

Cum am spus? Am vorbit oare despre ‘credinţa’ ateilor? Sunt conştient de ce anume am rostit?!

Sunt foarte conştient. Deoarece, alături de sensul religios al legăturii cu Dumnezeu, credinţa mai are un înţeles, printre altele. Anume: ştiinţă şovăitoare, neîntemeiată pe argumente şi logică, va să zică: ‘neştiinţă’ ce ia chip amăgitor al unei cunoaşteri. Aceasta este credinţa ateilor! Dacă ei ar protesta că se bizuie pe argumentele oamenilor lor de ştiinţă, le voi replica: ‘Voi nu aţi verificat cu experimente proprii cele afirmate de către aceşti oameni de ştiinţă. De cele mai multe ori nici măcar nu le-aţi citit opera, pentru a şti cu exactitate unde vă plasaţi în raport de ea. În cel mai bun caz, aţi cercetat oglindiri ale gândirii lor, tipărite de către alţi cititori, în probitatea cărora credeţi (atenţie: altă pâlpâire a credinţei!…). Nu sunteţi pregătiţi să repetaţi vădiri chimice, fizice, astronomice, biologice, făcute de alţii. Aţi aflat despre ele din manualele şcolare redactate de către diverşi inşi care nu au reluat experienţele trecutului, ci au citit ei înşişi în cursurile profesorilor lor despre probarea inexistenţei lui Dumnezeu, ca pe urmă să aştearnă pe hârtie impresiile culese din acele lecturi şi să le dea drept bune.

Nu aceasta este credinţa? Îl crezi pe profesor, îl crezi pe omul de ştiinţă, îl crezi pe propagandist (în cazul regimului comunist) şi niciodată nu ajungi la adevăr prin mijloace proprii; în schimb, te închini la ceea ce îţi vând ei drept adevăr imuabil….

– ‘Dar ce, tu poţi ajunge la adevăr prin mijloace proprii?’, m-ar putea întreba unul dintre ateii cu care mă cert. – ‘Desigur’, i-aş răspunde. – ‘Cum asta?’, ar hohoti dispreţuitor. – ‘Simplu: unul dintre mijloacele mele de cunoaştere este tocmai credinţa infirmată de stupiditatea ta. Cine leapădă credinţa, îşi ştirbeşte şansa de a cunoaşte. Pentru că ea constituie summumul cunoaşterii.’ – ‘Prostii! Cum să constituie credinţa un mijloc de cunoaştere?! Ea reprezintă opiumul cu care sunt înşelate masele de către clasele asupritoare…’ cum sună lozinca marxistă. – ‘Fără credinţă’, ar veni răspunsul meu simplu ca viaţa, ‘n-am putea trăi dincolo de cea mai fragedă copilărie. Crezând că mama ne vrea binele, o ascultăm şi nu punem mâna pe uşa încinsă a sobei; mâncăm tot ce ne dă, crezând că nu ne va dăuna, că nu ne va otrăvi; ne îmbrăcăm călduros când ne pregătim să alergăm la săniuş; ne ducem la şcoală să învăţăm carte; ne ferim de tovărăşiile rele; şi aşa mai departe. Iar dacă nu credem în mama şi nu facem toate acestea, ne învaţă viaţa că necredinţa se plăteşte. Ce părere ai?!’ – ‘Înţeleg; cât timp n-am ieşit din copilărie, ai dreptate… Însă, când mi se dezvoltă mintea, e o ruşine să mai admit a făptui în temeiul credinţei!’ – ‘Vrei să spui că, ajuns la anii şcolarizării, nu mai ai nevoie de credinţă, da?’ – ‘Întocmai!’ – ‘Păi, despre ce am vorbit adineaori? Nu despre credinţa în profesori şi manuale neverificate de tine, necesară progresului tău pe calea… ateismului? Quod erat demonstrandum!’ – ‘În timpul şcolii tot copil eşti, însă mai târziu, la maturitate…’, se încăpăţânează replicantul meu necredincios. – ‘La maturitate?! Dacă n-ai crede că soţia te iubeşte, te respectă, te urmează în toate, nu aleargă ca o uşernică, prin casele prietenilor tăi, nu ţi-aruncă banii în buzunarele ibovnicilor, să petreacă din truda ta, unde ai ajunge? Ai mai putea munci, te-ai mai putea bucura de viaţă? Ai mai putea privi, de atâtea dezamăgiri, soarele-n faţă? Fără credinţă, n-ai putea scurma neantul după bani. Ba nici măcar n-ai putea respira (pentru că şi pentru aceasta trebuie să crezi că nu eşti otrăvit de emanaţiile civilizaţiei antiumane în care trăim, adică să ai încrederea că Dumnezeu te va apăra, chiar dacă nu crezi în Dumnezeu… nici în intervenţia Lui în traiul nostru…).’ Am tăcut. Apoi: ‘Ce să mai vorbim? Ateii trăiesc într-o ignoranţă prostească fără margini. Am pierdut destul timp. Dacă nici aceste argumente nu-ţi dau de gândit, măcar fii consecvent ateismului: trăieşte împotriva tuturor regulilor civilizaţiei noastre. La capăt de drum ce crezi că te pândeşte?’ Cum n-are răspuns, deoarece ateii n-au cum avea răspuns, adaug fără a-i mai aştepta replica: ‘Nu ştii? Să-ţi spun tot eu. Te pândeşte sinuciderea, deoarece exişti, nu din voia lui Dumnezeu, socoţi, nici dintr-a ta, ci dintr-a nu ştii cui, într-o lume fără sens, nici temelie, pe unde îţi dai seama că nu merită să continui a bântui!’

Mai are rost să insist că atunci când Ţurcanu şi acoliţii săi îşi băteau joc de Iisus, în ‘comediodrame’ ca cele de la începutul acestui text, ei nu făceau decât să confirme că Dumnezeu se afla printre ei. Şi tot Dumnezeu îi chema pe cei chinuiţi de ei să îi aducă şi pe calea aceea cumplită prinosul dragostei lor.

GLASUL IUBIRII

Mă aflam într-o sală de conferinţe aglomerată, din Piteşti, oraşul ororilor reeducării. Un simpozion ai căror invitaţi eram evoca, în lacrimi, acel trecut rămas căscat – prăpastie fără fund.

Un nou vorbitor aduse în sală, pe calea magiei literare, aburul iubirii sale de o viaţă. Se numea: Mihai Buracu. Ascultându-l, mi-am spus: ‘Iată că există la nesfârşit materie pentru analiza ‘Chemării lui Dumnezeu în temniţele comuniste’. Trebuie să continui a scrie pe această temă [publicasem un prim volum cu titlul de mai sus], să nu las nebăgate în seamă aceste apariţii fulgurante ale dumnezeirii îndărătul gratiilor, apariţii ce ne-au întărit, ne-au îndrumat, ne-au salvat vieţile şi sufletele din iadurile pământeşti…’. Cele auzite la difuzor sunau precum urmează:

“Prin zidul de gemete şi urletele torţionarilor pătrund de afară pe fereastra larg deschisă strigătele vesele ale unor copii care se joacă pe un tăpşan din apropierea închisorii. În raiul de afară răsună deodată o voce de copil, glasul unei fetiţe: “Mihai!… Mihai!…” Pe neaşteptate se deschid porţile unei alte lumi şi vin către mine rugăciunile copilăriei şi imnurile dragostei neîmplinite.

“Trece prin hoitul meu încă viu, venind de nu ştiu unde, o voce nemaiauzită, înfiorată, mângâietoare, dictându-mi versurile unei poezii, spusă de la început şi până la sfârşit fără nici o ezitare, o poezie pe care nu am gândit-o, dar care s-a revărsat în mine ca un balsam dumnezeiesc:

“Cine mă strigă: – “Mihai!…” şi îmi bate

La porţile inimii mari şi-ntristate;

De-mi farmec auzul cu strigătul ei?”

– “Sunt eu, prea iubite, ţi-aduc ghiocei,

Ţi-aduc primăvara şi dorul să vii.

Sunt Paştile azi, iar tu întârzii

Sunt tristă, cu noaptea, te-aştept în veghere.

Grăbeşte e timpul să mergi la-Nviere!”

– “Ce stranie jale chemarea-ţi mi-aduce.

Nu-i timpul, iubito, sunt încă pe cruce.

Ia-ţi dorul de mână şi pleacă-ndărăt,

Căci scris este ceasul când am să m-arăt

Cu răni încă vii la mâini şi picioare.

Să-ţi spun: – Pune mâna şi vezi de mai doare,

Dar râzi fericită, deşi-s sângerat,

Căci scris e că astăzi din morţi m-am sculat!”

Poezia a trecut prin mine, de parcă ar fi fost zămislită de mult, învăţată pe de rost şi imprimată definitiv pe banda magnetică a memoriei, deşi nu mă gândisem niciodată la ea şi nici starea în care mă aflam nu era favorabilă inspiraţiei poetice. Totuşi ea a venit, m-a cutremurat şi mi-a dat speranţa revenirii, cândva, după Învierea din morţi, lângă fiinţa iubită. Dictată de un autor necunoscut, poezia a avut totuşi un destinatar: Marga, fata pe care o iubeam şi care m-a aşteptat timp de cinci ani, devenindu-mi soţie după ieşirea din captivitate.”

Cheia enigmei din acele clipe providenţiale ale victimei reeducărilor nu am găsit-o nici astăzi, după, cred, doi ani de la primul contact cu aceste versuri.

Nu este întâiaşi dată când mi se împărtăşeşte faptul că un necunoscut invizibil şi neaşteptat, mai curând: un necunoscut imposibil, a comunicat o poezie prin mijlocirea unui ins supus torturii, înscriind-o în memoria acestuia de parcă ar fi fost cunoscută de demult. În cartea: “Sânge pe râul Doamnei. Până când atâta suferinţă?” tratând despre rezistenţa în munţi a celor adunaţi în jurul fraţilor Arnăuţoiu, am pomenit despre vizualizarea unei mâini ce a scris în aerul celulei o poezie percepută de către o tânără însărcinată, fiică a preotului Constantinescu, care nu scrisese în viaţa ei un vers cum, spre deosebire de dumneaei, este cazul lui Mihai Buracu, poet dinainte de arestare. Dacă în două rânduri fenomenul a avut loc, sunt singur că el s-a mai ivit şi în alte situaţii care, din păcate, nu mi-au ajuns încă la cunoştinţă.

Am preluat ideea unui autor necunoscut din ultimul paragraf citat de mine anterior din “Tăbliţele de săpun de la Itşet-Ip” (Craiova, MJM, 2003, p.53-54), care idee ascunde o întrebare neprecizată: cine este acel autor? Un prim răspuns nu explică nimic: autorul căutat se numeşte: subconştientul.

Dacă am ajuns la această noţiune, cercetăm ce e subconştientul. Vom constata că nu avem datele ce să ne lămurească actul creerii subconştiente a unei poezii cu ritm şi rimă, împărţită în strofe, cu unitate ideatică şi un mesaj nu numai percutant din punctul de vedere al sensibilităţii, ci şi deosebit de clar. Iar în acesta, personal, eu citesc, după interesul investigaţiei mele, o Chemare a lui Dumnezeu.

Un al doilea răspuns (pentru mine, în mod special, el vine ca de la sine) este: autorul e Dumnezeu, răspuns ce se acordă cu concluzia mea. Dumnezeu ni se adresează în chip figurat, adoptând o persoană sau alta ca mască, pentru că ar fi foarte periculos pentru sănătatea noastră psihică şi, în consecinţă, pentru mântuirea noastră, să ni se arate sau să ne vorbească de-a dreptul, noi nefiind pregătiţi să-L vedem, să stăm de vorbă cu El, printr-o îndelungată şi aspră asceză şi curăţire prin rugăciune, cum nici Moise nu a fost pregătit pentru întâlnirea cu necunoscutul de pe munte. Totuşi, aici se vădeşte o crăpătură în poarta ce ne desparte de Ceruri, îngăduind o infirmare parţială a afirmaţiei precedente. Condiţiile speciale ale victimei reeducărilor sau ale anchetelor, cum era aceea prin care trecuse conlocutoarea mea, fiică a părintelui Constantinescu, ori Mihai Buracu, autorul adoptiv al versurilor de Paşti, pot fi echivalate, într-o sferă din care lipseşte opţiunea pentru asceză, cu asceza impusă de anchetatorii călăi. Ne mulţumeşte asta? O asceză impusă dă oare aceleaşi roade ca una aleasă? Probabil că da, dacă cel supus ei o acceptă în spirit creştin, ca venind de la Dumnezeu şi nu de la ticăloşii ce te chinuie, şi o însoţeşte de toate caracteristicile exterioare ale ascezei autentice, dintre care cea mai de seamă este rugăciunea neîncetată.

Aşadar, socotesc că am întâlnit în memoriile din temniţă ale lui Mihai Buracu o nouă Chemare a lui Dumnezeu, una foarte personală, o Chemare la Învierea din moartea fizică şi sufletească în care se lăsa să alunece victima de la Piteşti, o Chemare la iubirea – cale către Înviere, o Chemare la nădejdea Învierii din morţi, adică a ieşirii în libertate şi, finalmente, o Chemare la Credinţă, iară şi iară.

SĂ NU DEMIŢI DE LA ROSTURILE TALE

Este emoţionantă remarca lui Gheorghe Jijie, cu care debutează capitolul “Ecouri şi mărturii” din bogata sa monografie “George Manu” , publicată de Fundaţia purtând numele universitarului căzut victimă a ‘tuberculozei de Aiud’. Am folosit acest termen în nădejdea că un tânăr licenţiat în medicină va pleca de la născocirea mea obraznică pentru a studia într-o teză de doctorat manifestările şi, eventual, vindecările ‘miraculoase’ ale acestei boli necruţătoare în bolgiile Aiudului şi ale celorlalte temniţe comuniste. Fraza la care mă refeream este: “lumina pe care Dumnezeu a pus-o în mintea lui George Manu a radiat în toate direcţiile, cât timp a vieţuit, s-a propagat reflectându-se din oglindă în oglindă umană şi apoi a rămas împietrită sub forma unei icoane sfinte în adâncul fiecăruia din cei care l-au cunoscut” (p.321).

Pentru cititorii care nu au ştire despre acest aspect al existenţei celui care a fost elevul d-nei Curie, sub îndrumarea căreia şi-a susţinut teza: “Recherches sur l’absorption des rayons á” şi, la polul opus al existenţei, a fost comandant interimar al Mişcării Legionare (1943), conferenţiarul universitar George Manu a condus o adevărată şcoală în penitenciarul Aiud. Pentru această pricină, acelaşi Gheoghe Jijie a găsit o inspirată desemnare a sa prin sintagma: “Rectorul Universităţii Aiud”.

În ce măsură merita George Manu un titlu universitar de maximă însemnătate, precum cel citat? Ştiinţa sa neegalată de nimeni dintre condamnaţi l-a desemnat ca emiţătorul unic al tuturor tăbliţelor de săpun, tălpilor de bocanc (pentru cei din aceeaşi celulă), spărturilor de geam, ce circulau din om în om, din celulă în celulă, de la un etaj la celălalt, răspândind lecţii de limbi moderne (franceză, engleză, germană), însoţite de lămuririle gramaticale, de vocabularele cuvenite, de exerciţiile potrivite. Dicţionare complete dintr-o limbă într-alta, tratate de istorie, geografie, fizică, istorie literară, desigur la un nivel astfel chibzuit din punct de vedere pedagogic încât să poată folosi şi colegii de detenţie cu o pregătire mai puţin sigură şi complexă cunoştinţele puse de el în circulaţie. Cât timp a trăit George Manu, de toate acestea s-au bucurat toţi contemporanii săi de la Aiud.

Alături de mijloacele expuse mai sus pentru răspândirea învăţăturii, s-a folosit intens şi bătutul în perete sau în ţevile caloriferelor, în ritmul alfabetului Morse. Atunci când urmărirea la care-i supuneau caraliii pe condamnaţi a întrecut măsura şi se părea că nu le mai rămânea acestora nici o şansă de a mai folosi înaltele cunoştinţe ale profesorului devenite mană cerească pentru ei, George Manu inventă un sistem de comunicare nou şi imbatabil, pentru a nu se întrerupe ‘cursurile Universităţii’ sale. Este vorba despre transpunerea alfabetului Morse în noduri făcute pe fire de aţă smulse din obiele sau saltele: un nod = un punct, iar două noduri geminate = o linie. Aţa făcută tibişir era lăsată să cadă la uşa colegilor, la baie, la closet ş.a.m.d. Aceştia, culegând-o, o ‘citeau’ nu nesaţ şi studiau cele înscrise pe nodurile ei…!

O atare viaţă, închinată exclusiv celorlalţi, fu încununată, prin voia de sus, de o exemplară renunţare la ultimul bine ce i se putea face: medicamentele, antibioticele recent intrate în ţară, singurele în stare să combată tbc-ul ce-l măcina. Crăciun, comandantul Aiudului, i-a propus să-i dea streptomicină în schimbul abjurării crezului său politic. George Manu socoti că preţul sufletului său era mult mai mare decât sănătatea sa trupească. Astfel, când se pregătea să-şi dea îngerilor acest suflet păzit cu ultima suflare, ceru colegului arhitect Goga: “Spune tuturor că nu am acceptat nici cel mai mic compromis” (p.432).

Gheorghe Jijie reia spusele unui martor al repauzării profesorului. Ele sună ca o pagină de “Pateric”:

“Se stingea în fiecare clipă. Numai ochii îi mai ardeau ca două luminiţe şi pieptul i se zbătea dureros. Transpiraţia morţii îi scosese broboane pe frunte şi pe pieptul care îi era dezvelit. Deodată, ţintindu-şi privirea în tavan, a zis cu o voce de nerecunoscut:

– Iertaţi-mă, fraţilor. Daţi-mi voie să oftez o dată.

Profesorul Manu a oftat adânc. Parcă acest oftat se asemăna cu un alt geamăt, pe care Fiul Omului l-a avut pe Cruce, când suferinţele au atins paroxismul. Apoi s-a zvârcolit într-un spasm scurt, chinuitor, faţa i s-a crispat şi din pragul morţii a mai avut luciditatea de a mai spune câteva cuvinte pe care nu le voi putea uita niciodată:

– Fiţi credincioşi idealurilor voastre şi rămâneţi demni.

A mai spus câteva cuvinte pe care noi, care eram lângă el, în alte paturi de suferinţă, nu le-am înţeles. După un timp, trupul lui a început să se răcească şi pe faţa lui s-a înălţat, din străfundurile fiinţei lui, din nou, seninătatea, doar în colţul buzelor şi sub unghiul pleoapelor s-au adâncit câteva cute subţiri şi negre de durere” (p.368-369).

CHEMAREA LA VIAŢĂ

Naratorul, Puiu Năstase (“Temerarii”, Editura Metafora, 2004), evocă perioada cumplită a reeducărilor suferite. Starea de spirit, în acele condiţii, friza permanent gândul sinuciderii (vezi a treia propoziţie de mai jos, aceea neisprăvită).

“Aşteptam zorile cu resemnare. Şi mă rugam fie să fiu omorât în bătaie, fie… Nu îndrăzneam să mă gândesc la a doua soluţie. (…) Eram resemnat dar zdrobit sufleteşte şi aşteptam reînceperea bătăii. Priveam la figurile celor din jur; nici o rază de cer pe ele” Cititorul a înregistrat această secătuire a izvoarelor sacrului în acea cameră şi în acea dimineaţă ostenită de existenţă. “Figuri obosite, deprimate, întunecate şi câteva luminate parcă de o bucurie satanică; bucuria de a avea puterea de a chinui pe alţii, după ce ei înşişi fuseseră chinuiţi” (p.236-237).

Deşi încă naratorul se abţinea de a gândi la provocarea propriei morţi, felul în care evoluau lucrurile într-acolo l-ar fi condus. Dar Dumnezeu nu voia să se înfăptuiască un atare păcat.

Drept pentru care, uşa celulei fu deschisă şi gardianul strigă o sumă de deţinuţi după o listă pregătită dinainte. Ajunseră în cabinetul medical, unde fură datori să se dezbrace pentru un control general. Starea memorialistului era foarte gravă: nici măcar nu putu să-şi scoată singur hainele. După ce-i privi sângele închegat pe corp şi vânătăile, medicul îi spuse: “Nu poţi merge la lucru în halul acesta! Eşti respins!” Disperat de faptul că rămânea în continuare la dispoziţia bătăuşilor a căror victimă fusese şi până atunci, deţinutul respins căzu în genunchi şi se adresă reprezentantului administraţiei cu termenii: “Domnule doctor, trimiteţi-mă la lucru. Dacă mă trimiteţi îndărăt voi fi ucis şi mă veţi avea pe conştiinţă. Vă implor, vă implor!” Tonul, curajul de a dezvălui cele petrecute în reeducări, implorarea, atât de rară în discursul penitenciarelor şi apelul la conştiinţă, schimbară decizia medicului şi îl înscrise pentru a pleca şi el. Acestea să-l fi influenţat pe doctor în scurta sa deliberare cu sine însuşi sau Dumnezeu se folosise de buzele sale pentru a-l chema pe Grigore Năstase iarăşi în sânul creştinătăţii, din care fusese ispitit să se smulgă?

După încheierea formalităţilor, povestitorul a fost condus, dimpreună cu ceilalţi desemnaţi să plece la muncă, într-o altă cameră. De aici se vedea o biserică din Gherla.

Fericit de cele ce se petreceau cu el, se interesă ce dată era.

“‘27 octombrie’, mi se răspunde. Şi atunci deodată se face parcă lumină în sufletul meu. 27 octombrie, ziua Sfântului DIMITRIE BASARABOV, patronul Bucureştilor, în Biserica Ortodoxă. (…) Pe ziua de 26 Octombrie (Sfântul mare martir şi patron al Cruciaţilor: Sfântul Dimitrie Thesaloniceanul), moaştele Sf. Dimitrie Basarabov (fiindcă trupul lui a rămas incoruptibil) sunt scoase în curtea Patriarhiei şi tot creştinul bucureştean merge să se închine Sfântului, să-i sărute mâna şi să-i aprindă o lumânare” (p.238). Mari rugătoare pe lângă Sfântul Dimitrie Basarabov erau mama şi bunica naratorului. De aceea socoteşte el că a meritat intervenţia Proniei pentru a fi scos din flăcările torturilor şi această re-Chemare la nădejdea creştină.

UN SEMN DE SUS IGNORAT

La destul timp după liberare, la capătul primei condamnări, Petre Grigore Năstase (“Temerarii”, Editura Metafora, 2004) reîncepu a fi bântuit de turnătorii anume trimişi să-l provoace pentru a-l denunţa în vederea unei noi arestări. Dintre aceştia, unul deosebit de periculos pentru el, deoarece fuseseră colegi încă din perioada cursurilor primare, apoi, la vremea cuvenită, împărţiseră suferinţa la Jilava, deci se zidise în sufletul naratorului o mare încredere în camaraderia celuilalt, ca a unui ins bine cunoscut, verificat. Ambii trecuseră prin reeducări, memorialistul izbutind să scape printr-un gest aproape nebunesc, dar mântuitor, pe când Paul Caravia, după cum se numea al doilea, căzuse, după torturi cumplite, devenind chiar şef de cameră, deci conducător al torţionarilor acolo. Mai mult, adoptase gândirea atee.

Fără să ţină seama de avertismentele primite cu privire la fostul său amic din copilărie, Grigore Năstase, într-un elan firesc de a vrea să-l ajute a reveni la simţămintele datorate în raportul cu Dumnezeu, în loc de a-l evita, i-a căutat prezenţa, mânat de “o milă nespusă”. S-a străduit să-l convingă a reveni asupra determinării sale de a nega dumnezeirea, să-i redeschidă ochii, dar se izbea de o hotărâre de piatră. Îşi culegea argumentele din teologii ruşi vieţuind la Paris (îmi amintesc că mi-a povestit cândva), iar celălalt replica apelând la citate din ‘clasicii marxism-leninismului’. Descoperirea manuscriselor de la Qumran îi dădu apă la moară reeducatului pentru a susţine că Hristos nici măcar nu avusese o existenţă istorică.

“Îmi amintesc că la o ultimă întâlnire, când Paul a venit la mine şi a intrat în cameră, un fior puternic mi-a trecut prin şira spinării, inexplicabil şi nicicând simţit înainte sau după aceea.” Neobişnuita senzaţie, aproape imaterială, se impuse conştiinţei şi, conform elanului stârnit de ea în chip inconştient, Grigore Năstase avu o reacţie nu atât gândită cât datorată unei presimţiri. “Aproape fără să vreau, i-am spus:

– ‘Paule, tot ce vom vorbi, aici să rămână numai între noi! Îmi promiţi, nu-i aşa?’

– ‘O, desigur’ (…)

Şi ne-am despărţit, fiind convins că este irecuperabil. Ceva era rupt în el şi chiar figura lui părea că luase asemănarea lui Iuda.”

Desigur că povestitorul nu avea de unde să cunoască figura vânzătorului lui Iisus, pentru a putea să o recunoască în trăsăturile contemporane lui. Este vorba numai despre o intuiţie. Dar nu una oarecare. Cunoscuţii lui Caravia îşi amintesc voinţa dură de putere înscrisă în desenul fălcilor lui, mai ales a celei inferioare, bine căptuşită cu o muşchiulatură neevidentă dar lizibilă în încordarea ei permanentă, după cum reţin privirile sale metalice, aspru iscoditoare, lipite de chipurile din jur pentru a pătrunde în adâncul lor aşa cum lipitorile se agaţă cu ventuzele de pielea lipsită de apărare, inconştientă că urmează să i se sugă viaţa. Mustaţa deasă şi căzută pe oală sta împrejmuită pe obraji, bărbie, gât, de peri ce păreau totdeauna neraşi, atât de arţăgos ieşeau la lumină din rădăcinile grosolane. Râsul lui, ce se voia antrenant, dar din care zbucneau colţi pietroşi, cinici, plini de răutate, nu poate fi uitat cu una, cu două de către cursanţii reciclărilor editoriale, provocaţi de el prin grave atacuri anticomuniste, atât de grave încât toţi amuţeau, coborându-şi cuminţi privirile în caiete şi lăsându-l pe lector să aştepte măcar o reacţie de soiul şi pe măsura ispitelor sale, dar, mai înţelepţi decât Grigore Năstase, nu se lăsa nimeni ‘corupt’ şi continuau a tace chitic, simţind pânda omului de la catedră. Din întreaga-i făptură respira o încredere în sine oarbă şi o putere hipnotică asupra semenilor, astfel încât fără a-l cunoaşte, după cum nu ştiam nimic din trecutul său, după câteva încrucişeri ale drumurilor noastre pe stradă, m-am pomenit salutându-l cu sfială, ceea ce am continuat intermitent a face şi după ce mi-am dat seama că, de fapt, nici vorbă să fi fost prezentaţi unul celuilalt vreundeva şi că nici nu frecventam aceleaşi medii. Atât de impresionantă îi era personalitatea! Înfăţişarea sa oscila între aceea a unui şef de cadre intelectualizat şi a unui stahanovist ciocănar, a unui bandit nestăpânit şi a unui dictator ale cărui forţe nu depăşeau limitele unui birou nenorocit şi mărunt dintr-o suburbie necunoscută, duhnind a usturoi şi sudoare.

Ca urmare a făgăduinţei trădătorului, după cum specifică (era să zic: cu umor) naratorul, pe 28 octombrie 1959, de “Sfinţii Apostoli Simeon şi Iuda Tadeul în calendarul Bisericii Catolice, sfinţii mucenici Ferentie şi Neonila şi cuviosul Firmilian, în sinaxarul ortodox” (p.317; mă-ntreb de ce “sfinţii” catolici merită iniţiala majusculă pe când cei ortodocşi nu) a fost arestat.

În camera de anchetă, după vreo lună, fu adus acelaşi Paul Caravia. Trecu în revistă întreaga lor copilărie şi adolescenţă comună, punându-şi personalitatea în paralel cu cea a anchetatului, ‘legionar înrăit’, după cum dovedea, pe când el, în urma ruperii a două dintre coastele sale în reeducări, avusese revelaţia umanismului comunist. Nu uită să reia în faţa securistului şi dialogul ultim al lor, când victima îl rugase să păstreze discreţia asupra convorbirilor purtate împreună.

Chemarea lui Dumnezeu se făcuse simţită la timpul potrivit prin acel “fior puternic [care…] i-a trecut prin şira spinării, inexplicabil şi nicicând simţit înainte sau după aceea.” Din păcate nu suntem totdeauna pregătiţi să-i dăm ascultare deşi, dacă nu o facem, Dumnezeu lasă lucrurile să evolueze după voinţa noastră neştiutoare şi după slăbiciunea minţii noastre. În cazul de faţă, Grigore Năstase a crezut că avea chemarea de a-l reintegra pe Caravia în rândurile credincioşilor. Cu toate că fusese avertizat asupra mutilării personalităţii aceluia, persevera în credinţa că avea puterea să-l readucă pe făgaşul cel drept. Dumnezeu i-a trimis semnul pe care numai el îl putea recunoaşte şi n-a voit să ţină seama de acela. E vorba despre o neascultare datorată orbirii adusă de mândrie. O neascultare plătită cu o nouă condamnare.

CHEMAREA PRIN VIS

Grigore Năstase (Petre Gregory C. Anastasis (Puiu Năstase)) aflat în penitenciarul Piteşti într-un grup de prieteni, este confidentul unuia dintre ei în privinţa unui vis al lui, “un coşmar (…) în care îi apăruse Iisus palid şi însângerat, reproşându-i că şi el, Niculiţă Suciu, va fi unul din aceia care îl vor sacrifica din nou pe Golgota secolului douăzeci. Visul a fost aşa de puternic încât sibianul s-a sculat plângând şi strigând cu o voce disperată: ‘Nu, Doamne, nu!’” (“Temerarii”, Constanţa, Editura Metafora, 2004, p.205).

Reeducarea începuse în alte camere. Nu este limpede din context în ce măsură colocatarii cu autorul deveniseră conştienţi de spaimele şi suferinţele abătute asupra a numeroşi dintre ceilalţi deţinuţi ai închisorii. Cert este că nu peste mult timp şi ei vor cunoaşte destinul obştesc al studentului român în acea perioadă în locaşul diavolilor numit. Autorul nu este explicit nici asupra modului cum a suportat Niculiţă Suciu valul de ură ce urma să se năpustească şi asupra sa. Oare visul s-a adeverit? A devenit şi el torţionarul colegilor săi şi blasfemiatorul lui Iisus? Mai mult ca sigur că da, deoarece nimeni nu scăpa de aceste înjosiri odioase.

Dacă nu în sensul literal, este sigur că visul a vestit visătorului şi intimilor cărora li l-a povestit apropierea vertiginoasă a slugilor lui Antihrist şi de mănunchiul lor, astfel încât coşmarul lui Niculiţă Suciu s-a preschimbat într-un avertisment; nu numai într-un reproş, dar şi într-o Chemare, pentru toţi cei care au fost martorii relatării lui. O Chemare la pregătirea sufletească, la o împăcare cu Dumnezeu înainte de ruperea oricărei punţi către El, o Chemare la încordarea puterilor sufleteşti pentru a te opune Răului ce avea să potopească şi asupra ta, o Chemare la regăsirea lui Dumnezeu înainte de îndepărtarea de El la distanţe spirituale incomensurabile.

În aceeaşi carte, un alt vis constituie dovada mult mai evidentă a Chemării, ba este Chemarea în sine. Cel care a avut visul se numea Virgil Moşoiu şi era cumnatul lui Petre Pandrea.

Virgil Moşoiu “avea o credinţă puternică în Dumnezeu şi, pe moşia lui din judeţul Buzău, voia să zidească un schit închinat Sfintei Cuvioase Parascheva, pentru care avea o veneraţie deosebită. Mi-a povestit că, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde şi el fusese ca deţinut, căpătase o rană la un picior, care se infectase şi, cu toate îngrijirile date, nu se vindecase, ci continua să supureze şi să-l doară. (…)

“Într-o seară, după ce se rugase mai mult ca de obicei, după ce a adormit, a avut un vis.

“Se făcea că intrase într-o biserică frumoasă, unde căzuse în genunchi cufundat în rugăciune, cu ochii închişi, când, deodată, simte că o persoană se apropie şi se opreşte lângă el. Ridică ochii şi vede o tânără fecioară, de o frumuseţe cerească, care se uită blând la el şi îi spune “Te-ai vindecat”, înainte de a dispărea. Când s-a trezit şi s-a uitat la picior a văzut că rana se închisese. A pipăit locul şi nu a mai simţit nici o durere. Se vindecase într-adevăr.

“ “A fost Sfânta Parascheva”, mi-a spus şi cuvintele lui exprimau o credinţă desăvârşită” (idem, p.380-381).

Dumnezeu, prin mijlocirea acestei metaforizări, îl chemase (îl deşteptase fără a-l trezi) pe visător. Chipul Cuvioasei (sau Ea însăşi; de ce nu?) folosise atât pentru atragerea atenţiei asupra tămăduirii miraculoase săvârşită într-o clipită, după o aşteptare chinuitoare de luni de zile, dar şi pentru a chema la întărirea credinţei, a iubirii cu care visătorul se îndatorase cu acel prilej faţă de iubirea Domnului. Mai mult, este o Chemare la vădirea şi mărturisirea în faţa tuturora a puterii Făcătorului nostru, stăpân peste trupurile noastre după cum este stăpânul inimilor noastre.

Din cele de mai sus, vom reţine că o Chemare a lui Dumnezeu poate fi şi indirectă, poate însoţi din umbră o altă menire directă a visului, poate permea orice înţeles, după cum pare a se confunda cu toată Creaţia pe care, de fapt, o conduce.

O ALTĂ CHEMARE PRIN VIS

Ajuns pentru a doua oară în anchetă, în vederea unei noi condamnări, Grigore Năstase se apropie, din pricina bătăilor, de hotarul cu disperarea. Nu vede nici o altă scăpare în perspectivă decât greva foamei, singurul mijloc aflat la dispoziţia victimei în confruntarea cu călăii ei. Există inconvenientul ca slăbirea să te determine a ceda repede, îşi dă seama. În dialog cu sine însuşi, îşi judecă perspectivele; duce ideea reducerii forţelor până la limita extremă: moartea prin inaniţie. “Şi asta e o soluţie. Mori omorât de ei şi nu de mâna ta” (Petre Gregory C. Anastasis (Puiu Năstase), “Temerarii”, Editura Metafora, 2004, p.324), ca şi când Dumnezeu, judecătorul faptelor noastre, nu şi-ar da seama că în spatele crimei anchetatorilor se ascunde hotărârea noastră de a-i împinge la această crimă, adică o altă formă, mai subtilă, a sinuciderii (îmi iau viaţa cu mâna altuia!) Cert este că pe o cale sau cealaltă, autorul ştia că nimic mai favorabil lui nu exista în acea perioadă decât moartea ce să pună capăt ameninţării cu cazna. “Dacă în acel moment mi s-ar fi propus să aleg: o anchetă de luni de zile sau executarea mea imediată, aş fi ales ultima soluţie, fără nici o şovăire”, ceea ce şi face, pe calea mai lungă a grevei foamei intrată în calculele sale iniţiale. Temerea de înăsprirea tehnicilor de zdrobire a voinţei îl chinuie tot mai mult, mai ales pentru că o vizită a celularului, făcută de Drăghici, rezultă în indicaţia dată anchetatorului de a-l duce în camera de tortură din subsol pentru a-l stimula să vorbească. Pe măsura creşterii tensiunii lăuntrice victima se adânceşte în rugăciune cu un curaj sporit.

Apariţia medicului (provocată de declararea grevei) i se păru favorabilă lui Grigore. Inima îi era slabă. Bineînţeles că doctorul nu-l informă cu nimic; concluzia se datorează doar puţinului ce l-a putut examinatul citi pe chipul şi din atitudinea lui. În noaptea respectivă, povesteşte Năstase, “am un vis luminos: o visez pe mama, frumoasă şi tânără. Vreau să-i vorbesc, dar nu îmi răspunde. Dar îmi zâmbeşte, cu zâmbetul ei dulce care mi-a alinat şi încântat copilăria. Iar eu, în loc să mă bucur, parcă sunt revoltat. Aş vrea să-i zic: ‘Cum zâmbeşti mamă când eu sunt bătut şi chinuit aici, pe pragul distrugerii? Cum poţi zâmbi?’ Şi mă trezesc cu faţa udată de lacrimi” (idem).

Totuşi, în urma tahicardiei avansate, nu a mai fost supus practicii obişnuite, cu toate recomandările ministrului. Întorcând, împreună cu colegii de celulă, pe o faţă şi pe cealaltă situaţia generală, în căutarea unei explicaţii a modului cum a evoluat relaţia dintre el şi anchetator, a legat între ele trei întâmplări recente ce puteau motiva modificarea atitudinii celui din urmă.

Un învăţător reţinut a smuls briciul din mâna frizerului care-i bărbierea pe inşii din arest şi şi-a tăiat gâtul. Un avocat a murit în timpul torturii. La aceste două cazuri sinistre se adăugase şi tentativa ratată de sinucidere a viitorului memorialist Aurel State. Drăghici, căruia i se dădea raportul de fiece dată, îşi schimbă opinia cu privire la modalităţile de pus în practică pentru zmulgerea informaţiilor şi a recunoaşterii propriilor fapte de către arestaţi. Pentru a nu se înmulţi cazurile mortale (la urma urmei, tot lui s-ar fi putut să-i fie puse în cârcă într-o bună zi), ceru ca medicul să fie acela ce-şi lua răspunderea rezistenţei celor supuşi torturii. Iar omul care-şi acoperea uniforma ruşinii cu un halat alb, constatând slăbiciunea de cord a naratorului, nu şi-a dat respectivul acord.

De unde Grigore Năstase trage o concluzie legată de visul precedent (visele constituind pentru el o materie mai certă şi mai bogată în înţeles decât realitatea diurnă şi ocupându-i mintea mai mult decât aceasta, parcă, deşi exemplul său este periculos, Biserica opunându-se ispitei de a descifra visele).

“Dumnezeu mă salvase încă o dată dintr-o situaţie extrem de grea. (…) Şi tot acum am înţeles zâmbetul din vis al mamei. Ea ştia că nu voi mai fi bătut şi că lucrurile vor merge spre bine, dar nu a avut voie să-mi spună, dar a zâmbit, iar zâmbetul acela îmi va lumina până la urmă viaţa, până când Domnul va binevoi să fim iar împreună pentru eternitate” (p.326).

Explicându-şi surâsul matern din vis prin preştiinţa mamei cu privire la slobozirea fiului ei de ameninţarea caznei constatăm însemnătatea acordată de autor fiecărui amănunt al construcţiei onirice şi nevoia sa puternică de a-şi lămuri aceste detalii. Ceea ce nu apare aici – şi mă miră – este constatarea că zâmbetul mamei sale sta paravan, să tăinuiască (dar şi să vădească) o Chemare a lui Dumnezeu. Chemarea s-ar putea traduce cu: ‘nu te mai teme de bătaie; va trece timpul ei, prin mila Mea. Primeşte acest dar şi apropie-te mai mult de dragostea Mea’.

GRAIUL CLOPOTULUI CEL MARE

“Povod” reprezintă romanul (auto)biografic de debut al dlui Boris David (Bucureşti, Editura Semne, 2004). Pseudonimul ales pentru semnarea scrierii este Daris Basarab. Acesta i-a fost necesar pentru a distinge autorul de literatură beletristică de cel al mai multor lucrări ştiinţifice din domeniul cercetării metalelor rare şi radioactive, publicate în cursul unei vieţi în întregime închinată ei. Născut în anul 1929, în Ismail, a vieţuit dincolo de Prut până în 1944, când familia lui s-a refugiat în România. Va să zică, “Povod” va apare atunci când scriitorul are vârsta de 75 de ani. Iar aceasta nu s-a putut săvârşi cu mijloace proprii, ci datorită unui gest minunat al unui fost coleg de şcoală şi facultate, în momentul dezvăluirii preocupărilor secrete ale prietenului său. Atâta încredere avea în seriozitatea preocupărilor celui sponsorizat încât i-a dus manuscrisul la tipărit dar de citit nu l-a citit decât după ce a fost transformat în carte. Slavă lui Dumnezeu că spicuim şi astfel de exemple într-o lume haină ca cea contemporană.

“Povod” constituie o admirabilă frescă a evenimentelor traumatizante desfăşurate în Basarabia odată cu năvălirea sovieticilor şi instaurarea unui regim de teroare şi crimă, de nebănuit de către aceia care nu au vieţuit acolo în acea perioadă. Istorisirea este condusă până la reocuparea provinciei româneşti de către armata naţională. Victoria ei peste Prut a deschis drumul unei pături birocratice autosituându-se nu departe de conceptul modern al mafiei, ceea ce repeta situaţia locală din anii succedând alipirii de odinioară la patria-mumă.

Accentul naraţiunii este pus pe întâmplările împovărând Biserica şi pe apropiaţii ei. Cunoaşterea cu preponderenţă a acestei zone sociale se datorează faptului că părintele viitorului scriitor a lucrat, angajat laic, la Consistoriul ismailitean.

Invazia roşie a transformat întreaga Basarabie într-o imensă temniţă ale cărei ziduri coincideau cu limitele ei geografice. Această constatare susţine comentarea volumului în rubrica de faţă.

Ne aflăm la biserica Soborului, cu hramul Sfinţii Nicolae şi Dumitru. Este plină până la refuz, ca la o mare sărbătoare. Dar praznic nu este, ci adunarea tuturora aici e motivată de căutarea unui răspuns la rechiziţionarea de către N.K.V.D., peste noapte, a clădirii Consistoriului. Nimeni, cleric sau credincios, nu mai are îngăduinţa să-i calce pragul. Tocmai pentru a comunica obştii aceasta glăsuieşte Episcopul adorat de mulţimea ce se înghesuie să afle veştile şi să dobândească o mângâiere mult nădăjduită. Ba şi mai cutremurătoare lucruri încredinţează el urechilor atente de parcă ar glăsui Domnul însuşi. De acum înainte, noii stăpâni interzic tot ce poate fi interpretat drept propagandă creştină, cum ar fi, de pildă, predicile la încheierea liturghiilor. Arhiereul însuşi a fost dator să-şi părăsească reşedinţa şi să se mute la mănăstirea din preajma oraşului. Orice încălcare a noii discipline creştine orăşeneşti va conduce de azi înainte la închiderea locaşelor de cult.

Ascultând spusele conducătorului duhovnicesc, oamenii îşi cad unii-n braţele altora, cu sângele fugit din obraji. Izbucnesc în hohote de plâns.

Ca un făcut, fără să fi dat nimeni poruncă, izbucneşte mugetul clopotului cel mare. Clopotarul, ins de vreo 50 ani, a luat singur iniţiativa de a chema întreaga aşezare la rugăciune. Episcopul pricepe pe dată pericolul ce-l aruncă asupra tuturora gestul aceluia, dar nici nu se hotărăşte să mustre elanul angajatului său evlavios. Îşi pleacă Prea Sfinţita-i frunte Chemării. În urma unui semn, toţi preoţii se adună îndărătul său, înaintea Uşilor Împărăteşti, şi rostesc într-un glas şi un cuget Tatăl nostru. Smerenia e curând înlocuită de revoltă. “Tatăl nostru nu mai suna a rugă, era o cerere aproape ultimativă faţă de Dumnezeu! Dumnezeu era chemat să repare nedreptatea la care fără îndoială că şi El contribuise, chiar dacă o făcuse pentru a pedepsi, pentru a trezi la credinţă.”

Nu trece mult şi apar puştile automate. Un ordin scurt le expediază pe trepte-n sus, în căutarea pricinii umane a dezordinii de neiertat. “Clopotul a tăcut. Făcând cale întoarsă, cei doi soldaţi au revenit cu clopotarul, ţinut la respect de ţevile automatelor. Lumea a amuţit. Forfota s-a oprit. Spaima se citea pe feţele încinse de tensiunea ce-i apăsa pe toţi. Un gest de binecuvântare schiţat de episcop în direcţia clopotarului, apoi un pas hotărât în aceeaşi direcţie şi, spre consternarea micului comandant, cu o mână blândă, dar fermă, Prea Sfinţia Sa i-a împins pe cei doi soldaţi, luându-l la braţ pe clopotar şi alăturându-se grupului de clerici din faţa altarului, a strigat: “În casa Domnului, eu sunt stăpânul! Vă rog să părăsiţi Sfântul lăcaş!”” (p.17-18). Până acum, episcopul slujea noii orânduiri, adică expunea credincioşilor regulile de vieţuire dictate de N.K.V.D. Abia pricepând el Chemarea făcută de Dumnezeu prin clopot, îşi aminteşte că îl reprezintă pe Dumnezeu însuşi. Parcă i-ar fi fost luat un văl de pe ochi: “În casa Domnului, eu sunt stăpânul! Vă rog să părăsiţi Sfântul lăcaş!” Şi îl ia sub ocrotirea sa pe clopotarul care, fiind slujitorul bisericii, este slujitorul Domnului şi se cade ocrotit ca atare.

Că nu a fost numai o chemare de clopot, ci însăşi Chemarea lui Dumnezeu o dovedesc cele petrecute după ieşirea furibundă a uniformelor străine. “Strigăte de bucurie, îmbrăţişări, îngenuncheri, cruci, multe cruci, ca la ortodocşii de rit oriental, ca la pravoslavnici. De obicei, în biserică, populaţia enoriaşă participantă la slujbe era eterogenă, ruşii ocupând un loc important. Şi totuşi, ca la comandă, toată lumea vorbea numai româneşte! Nu mai era un amestec etnic, era un popor, un popor care simţea româneşte, care vorbea româneşte” (p.18). Răspunsul la Chemarea lui Dumnezeu era evident o resurecţie a dragostei dintre creştini, indiferent de neamul de origine.

Chemarea dă roade tot mai adânc evanghelice. Preotul Ilaşcu este arestat; soţia sa, urmărită pretutindeni. Este al doilea slujitor al altarului care dispare. Prezvitera e chinuită de spaime. Într-o bună zi, sună careva la uşă. Îşi învinge temerea; întreabă cine o căuta. “Suntem noi, de la biserică, v-am adus ceva de mâncare. Am aflat că aţi rămas singură. (…) În oraş nu găsiţi aproape nimic. (…) V-am adus ceva de mâncare şi o pâine de casă”, îi spun nişte femei (p.82). A trecut clipa jelaniilor pentru soarta Consistoriului. A venit clipa împlinirii poruncii lui Hristos de a ne iubi aproapele. Nu peste mult timp, ba chiar ziua următoare, altcineva o caută: tatăl naratorului. “Stai liniştită, am venit să-ţi aduc ceva de la protopopul Popescu. Ştii că după dispariţia episcopului, el face interimatul. Aşa au hotărât preoţii. Uite, ai aici nişte bani, nu mulţi, dar o să-ţi prindă bine. Banii provin de fapt de la enoriaşii Soborului. În măsura posibilităţilor, ai să mai primeşti. Astea sunt singurele surse de venit ale vechiului Consistoriu, care continuă să mai funcţioneze în umbră” (p.83).

Reacţia poporenilor la năvala barbariei este una în duhul aceleia preconizată de Domnul Iisus şi ea se săvârşeşte ca o urmare firească a Chemării de Sus.

Multe prilejuri de a se manifesta conform Chemării au avut şi în România preoţii şi credincioşii. Nu-l pot uita pe părintele Gheorghe Chiriac, cunoscut de mine prin lagărele de muncă din Baltă. Era condamnat pentru ceea ce justiţia falsificatoare a adevărului a numit: ‘ajutor legionar’. Anume a trimis nişte bani unui legionar ieşit de curând din închisoare, pentru că acesta nu avea din ce trăi, după cum i se povestise; însă preotul cu studii filosofice în Germania nu făcuse nicicând altă politică decât aceea a dragostei creştine dintre oameni. Şi, dealtfel, nici măcar nu-l cunoştea pe respectivul înfometat.

Cât îi priveşte pe acei preoţi care au fost chemaţi şi nu am aflat despre jertfa lor, îşi cunosc prea bine ascultarea de Dumnezeu şi se odihnesc întru binecuvântarea ei.

CHEMAREA PRIN TĂCERE

Când ne târam labele picioarelor încinse în bocancii fără şireturi, la asfinţit, după numărătoarea robilor, prin poarta lagărului de la Salcia, aveam preţ de jumătate de ceas slobozenie până ni se aducea zeama în hârdăul din fapt de seară în faţa barăcii fiecărei brigăzi.

Se întâmplă o dată minunea să n-am astâmpăr a mai zace în aşteptarea hranei, ci să o pornesc a colinda prin îngrădirea imensă, în căutarea a ceva ce nici eu nu ştiam cum se cuvenea să arate sau să fie.

Depăşind încă o baracă ori două, am văzut ghemuit în ţărna nisipoasă, un frate de suferinţă. Nu căzuse într-o stare de prostrare, firească pentru ceilalţi lăgărişti în acele prime minute când reveneam de la munca silnică. Creierul nostru parcă ar fi fost de vată; vasele sangvine umplute cu câlţi. Mie unuia, fericirea momentului îmi era dăruită de brusca inactivitate generalizată, echivalând cu contemplarea Golului, ca în Nirvana hinduismului, din care lipseşte viul Hristos şi orice altă forţă necesară pentru a mai continua existenţa. Aşa resimţeam eu epuizarea fizică: o invazie a Inexistenţei. Dar ceva din postura deţinutului zărit de mine clama neîndoielnic o altfel de trăire a întreruperii muncii. Era Stapânirea de sine, acceptarea unei relaxări fireşti şi nu de lungă durată. Ceva complet deosebit de propria-mi volatilizare.

Această destindere o săvârşea ridicând vârful nasului cârn (dacă nu ne-am fi aflat acolo, în acea situaţie disperată, l-aş fi numit: ‘obraznic’!) către cer. Nu drept în sus, precum guguştiucii când stau în ploaie şi aţintesc înaltul cu săgeata mică a ciocului cornos, pe când lumina văzului le este stinsă prin coborârea pleoapelor mate, pentru a îngădui stropilor să li se scurgă în josul penajului fără să-i stânjenească. Îl înălţa oarecum pieziş, acel bumb al porţii aerului. Apoi închidea ochii, cu o satisfacţie blajină ascultând căderea razelor apusului pe pielea obrajilor săi neraşi, nici spălaţi, ca ai tuturora.

Ni se îngăduia să purtăm mustăţi cu orice tăietură, fie ele şi căzăceşti, adică pe oală. El se folosea de această slobozenie: le avea bălaie, cu fir mătăsos, căzute peste colţurile gurii şi împletite ca nişte cozi de fată mare.

Irişii îi erau albastru senin, însă nu destul de larg ivit.

Îşi încrucişase picioarele sub şezut, ca un gimnoped din „Lixăndria”. Sta adâncit în sine.

Chemat ca de o poruncă hipnotică, m-am apropiat. Eram aidoma câinelui înfometat care, fără destulă îndrăzneală, priveşte lung şi smerit către un ins zăbovind locului, nu departe de el, pentru a-l încerca de nu cumva este purtătorul vreunui dram de hrană. Ajuns în dreptul său, m-am oprit şi l-am întrebat încetişor, să nu-l speriu, absent cum se afla, dacă-l stânjenea să şed lângă el. Înălţă o sprânceană. Aceasta, suspendându-se în înalt, trase după sine pleoapa de mai jos. Prin spărtura izbutită, mă privi.

Mă cântări, drept care: „Poftiiim…”, cu moliciune moldovenească. „Da’ se poate…?”

Ca şi când nu ar mai fi rămas petic destul de plăcut pe fâşia desfăşurată de-a lungul clădirii de chirpici, să-l aleg şi eu pentru odihnă, se trase, înghesuindu-se în propriu-i trup, să-mi facă loc.

Cuibărindu-mă în umbra sa, am fost fericit. Parcă aş fi atins un grad al înţelepciunii necunoscut celor mulţi, atare pace mi se aşternu în suflet.

Peste vreo jumătate de ceas, vavilonia mişcărilor nestăpânite din dreptul bucătăriei îmi dădu de înţeles că se apropia clipa împărţirii mesei.

Îmi cerui, stânjenit, iertare şi plecai. Noaptea şi ziua următoare, nu am gândit în nici un alt fel la el decât că voi reveni alături de dumnealui de cum aveam să călcăm iarăşi în strânsoarea lagărului. Trăiam o uşoară încordare datorată temerii că s-ar fi putut să nu-l mai găsesc adâncit în acelaşi ungher, într-o similară contemplare meditativă tăcută. Dar tot acolo dădeam peste el. Fiori de acelaşi soi am resimţit în fitece zi, fără puterea de a le alătura şi vreun gând, oricare, din pricina degrădarii intelectuale maxime căreia îi eram supuşi, până la anihilarea totală a oricărei activităţi mentale.

Revenii în dreptul său, apus după apus, cu regularitatea orologiului. Îl priveam politicos şi insistent, îmi făcea semn să m-aşed. Mă lăsam în pulbere lângă el. Întrebându-mă cum de fusesem într-atâta de ameţit de trudă încât niciodată nu avusesem intenţia măcar să mă prăbuşesc în ţărână de dragul de a o face, mă încântam de noul imbold şi-i purtam aceluia care mi-l dădea o recunoştinţă atât de mare încât parcă mi-ar fi deschis uşile unei nave spaţiale, invitându-mă să urc pentru câteva săptămâni în lună, alături de el.

Mă nărăvisem la tăcerea pe care mi-o dăruia.

Cât era ziulica de lungă, sporovăiam cu ceilalţi. Nu-mi era posibilă o clipă de adâncire în taină, decât dacă scriam versuri în minte. Colegii, alături de care săpam, umpleam roaba cu pământ sau o căram pe panta înclinată a dulapului până-n vârful digului, învăţaseră, fără să le atrag atenţia, că acele minute se cuveneau respectate, amuţirii lor urmându-i delectarea dedusă din momentul când decideam că poezia era suficient de elaborată pentru a le-o recita. Schimbul neîncetat de replici constituia un fel de pază de spaima confruntării cu vrăjmaşii în uniformă. Conversaţiile, oricât de stupide, te ameţeau, te împiedicau să iei contact cu realitatea dură, fără nuanţe.

Către întâlnirile cu el mă atrăgea tocmai dreptul neformulat de a nu mă mai apăra de nimica. Devenisem ucenicul său întru negrăire şi nefrică. Era ceva complet nou: schimbam cele mai înalte idei prin mijlocirea tăcerii. Mă învăţa o virtute patericană, doar prin pilda bucuriei lui de a se supune luminării stânse a amurgului.

Aveam norocul unei înalte şcoli a netulburării. Era o cufundare în puţul răcoros al puterilor neîncepute. Fără a şti nimica despre el, părutu-mi-s-a că îl cunoşteam de o lume şi o viaţă. Sosi şi seara când avui îndrăzneala de a-mi da pe faţă cele ce intuiam cu privire la noul meu prieten: – „Sunteţi călugăr?” Nu ştiu cum îmi venise ideea. Doar că se însumase în pieptul lui prea mare îndrăzneala ca să fi avut altă aşezare duhovnicească, o forţă ce se transmitea de ca şi cum aş fi fost victima aruncării asupră-mi a unei plase de prins peştele, din borangic, atât era de uşoară şi blândă la atingerea prin cădere.

Confirmă. La iscodirea asupra mănăstirii de unde provenea, mi-a răspuns că fusese ridicat din Slatina.

Nimic n-am vorbit altceva cu el până ce, într-o bună zi, furăm despărţiţi prin aruncarea fiecăruia dintre noi într-o altă colonie, la o pritocire generală, cum se obişnuia când şi când. Atât îmi fusese scris în iconomia divină să primesc drept hrană duhovnicească atunci. Atât, mai mult dăunând pesemne începătorului întru căutare ce eram. Mă chemase Dumnezeu să fiu şi eu ucenic la călugărie o scurtă bucată de timp…

Niciodată nu am mai avut prilejul să resimt cu atâta vigoare şi certitudine faptul că un monah reprezintă altceva decât oricare dintre noi, chiar şi când tace sau mai ales atunci. El constituie întruparea unei chemări cu neputinţă de înlăturat: este hotarul dintre lumea noastră şi cealaltă, acolo unde există o fisură prin care dulceaţa raiului se prelinge spre noi.

Acum, de m-ar întreba careva: ‘Ce este un călugăr?, aş şti să răspund. El m-a învăţat, fără să crâcnească: ‘Monahul este tăcere întrupată’.

A TRECUT UN SFÂNT

Amintirile din temniţe nu constituie ogorul preferat pentru rodirea şi creşterea unor imagini ale Lumii Celeilalte. Ceea ce nu înseamnă că atunci când forţa de penetrare a Acesteia se impune scrierilor din respectivul domeniu, i s-ar putea opune o similară forţă de rejecţie. Dovadă a adevărului celor spuse stau înseşi istorisirile şi comentariile adunate de subsemnatul sub titlul: “Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste”.

Totuşi, nici una dintre numeroasele lecturi ce am făcut din cărţile cu tema literaturii române de detenţie nu mi s-a părut atât de semnificativă, din punctul de vedere enunţat, precum un scurt capitol din Partea I a scrierii lui Aurel Vişovan (pretenţios adaugându-se sub numele autorului: “cu concursul lui Gheorghe Andreica”, ceea ce, recunoaşteţi, nu are nici un sens în lumea literelor): “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m’ai părăsit? “Eli, Eli lama sabactani?”” (Reeducarea de la inchisoarea Piteşti); Napoca Star, Cluj (1999). Titlul capitolului este: “Un fenomen ce şi azi mă pune pe gânduri”. El nu poate fi inţeles în extinderea sa metafizică decât dacă este corelat cu precedentul: “Prin infirmerie şi prin spital”.

În împrejurările menţionate l-a cunoscut naratorul pe cel mai bolnav dintre deţinutii internaţi în respectiva perioadă: Leonea Lupaşcu, feciorul unui preot basarabean, o pildă de răbdare şi de credinţă creştinească. Într-o bună zi, medicul îşi vesti bucuros pacienţii că a putut face rost pentru cel numit de un medicament nou, adevărată binecuvântare, botezat: aureomicină.

Apăruse printre dânşii de curând un pacient şi mai grav lovit de tbc, ale cărui oase erau susţinute de un corset de gips. Privind ce depusese doctorul pe noptieră, “Sebastian Danilă a făcut nişte ochi mari şi îngânduraţi” (p.84). Fără cuvinte, suferea că nu avea şi el acces la o tămadă lăudată ca miraculoasă. Primitorul, fără să aibă nevoie să i se tălmăcească suferinţa colegului, a grăit cu un ton categoric, vestind că nu primea medicamentul decât dacă îl împărţea cu Sebastian Danilă. Dealtfel, curând, s-a stins. Iar celălalt la trei luni după el.

La începutul lunii ianuarie 1954 sau 55, ezită autorul, fiind scoşi la plimbare spitalizaţii, “un macedonean (…) strigă brusc: – Priviţi, un sfânt! / Pe cer, deasupra închisorii trecea un obiect foarte luminos, de mărimea unui om care stătea vertical. / Să fi durat cel mult o jumătate de minut – această arătare – cât a străbătut toată porţiunea de cer vizibilă de noi. / N-am ştiut ce să spunem. S-a dat părerea că ar fi un O.Z.N. / Cînd ne-am întors în salon, inginerul Leonea murise” (p.85).

Frumuseţea construcţiei textului este că lipseşte orice comentariu suplimentar, deşi amintirea n-a părăsit cugetul naratorului nici peste ani şi ani, cum singur a mărturisit-o.

Înainte de a incerca eu însumi să mă apropriu de vreo concluzie, cer îngăduinţa cititorului de a-l încunoştinţa asupra unui amănunt al istoriei literaturii universale, recte o paţanie din viaţa prozatorului britanic Somerset Maugham, deoarece ea aduce o lumină suplimentară întru descifrarea neobişnuitei întâmplări în discuţie.

Pregătindu-se pentru scrierea romanului “The Razor’s Edge” (Tăiş de brici), cunoscutul romancier se deplasa în India, să ia contact personal cu viaţa într-un ashram, înaintea eroului la destimul căruia medita.

La însăilarea celor de mai jos au contribuit următoarele surse:

“A Writer’s Notebook” (Un carnet de scriitor) de Somerset Maugham şi evocarea “The Saint” (Sfântul), din volumul “Points of View” (Puncte de vedere) de acelaşi, precum şi: “A Sadhu’s Reminiscences of Ramana Maharshi” (Amintirile unui Sadhu privitoare la Ramana Maharshi) de Major A. W. Chadwick.

Vizita avu loc la sfârşitul anilor ‘30 din veacul trecut.

În luna martie sosi la mănăstirea hindusă scriitorul însoţit de un grup de amici. Era ora prânzului. Precauţi, vizitatorii îşi aduseseră bucatele cu dânşii. Nu voiau să deranjeze, aşa că nu solicitară decât un loc liniştit unde să se adune pentru a lua masa. Alan Chadwick, oficiind ca un fel de mâna dreaptă a lui Ramana Maharshi, le indică o verandă deschizându-se în faţa unei chilii alăturate odăii sale. La capătul dejunului, autorul “Robiilor” îşi pierdu cunoştinta. Opinia fostului ofiţer era că prozatorului, şezând în plin soare cât durase masa, i se făcuse rău din această pricină, ceea ce îl dusese până la leşin. Tot el raportează “poveştile absurde” ce au fost puse în circulaţie cu privire la o inexistentă întâlnire anterioară cu Bhagavan (‘Domnul’, denumire acordată lui Ramana), în urma căreia se instalase în englez o stare de Samadhi. Somerset Maugham, în propriile-i explicaţii, a citat numeroase leşinuri identice suferite de când se născuse.

Întâlnirea preconizată cu Învăţătorul nu a fost ratată din pricina neaşteptatei reacţii. Alan Chadwick l-a pus la curent pe Ramana asupra celor petrecute şi l-a rugat să facă o vizită scriitorului care nu mai era în stare să vină în sala mare unde sălăşluia în văzul tuturora Maharshi şi se desfăşurau şi audienţele. Propunerea fu acceptată. Numai că la orele 14, fixate pentru rendez-vous, Chadwick îl întâlni pe Maugham pe drum, pornit către larga încăpere pomenită. Îl readuse la chilie, unde era aşteptat. Cele petrecute între personajele de vârf merită cunoscute.

“Bhagavan şi Somerset Maugham şezură unul în faţa celuilalt timp de jumătate de ceas, fără să scoată o vorbă. Când se scurseră cele treizeci de minute, Somerset Maugham îşi mută nervos privirile în direcţia mea şi spuse: ‘Sa fie oare nevoie să zic ceva?’ ‘Nu,’ replică Bhagavan, ‘Tăcerea este mai bună. Tăcerea ea însăşi este convorbire.’ După un alt răgaz, Bhagavan se întoarse către mine şi spuse în felul său copilăresc, ‘Socotesc că ar fi mai bine să mergem: or să mă caute.’” (Publisher: Sri Ramanasramam, Tiruvannamalai, 1961, trad. ne aparţine; p. 37). Englezii ce-l întovărăşiseră pe romancier rămaseră să ia ceaiul cu el. După aceea, el dori să vadă sala unde vieţuia Învăţătorul. Alan Chadwick l-a condus către fereastra de apus a acesteia de unde-l observă cu interes o bucată de timp, deşi, ulterior, a scris că a intrat şi el, ceea ce nu a avut loc. La fel, cuvintele ce i le-a pus pe buze nu se potriveau de fel lui Ramana, opinează fostul ofiţer.

Şi iată că ne regăsim acolo de unde am plecat. Anume intre recunoaşterea minunii şi refuzarea ei. Cea din urmă atitudine înglobează o cantitate impresionantă de cinism. Pentru Aurel Vişovan (măcar de ochii lumii) – şi poate Şi pentru alti colegi de detenţie – nu trecuse un sfânt, ci un O.Z.N. Ca şi când existenţa ozeneurilor nu ar vădi şi ea tărâmul minunilor… Că ce altceva să fie contactul cu alte civilizaţii decât accesul la o altă lume, una ascunsă în cerurile străbătute odinioară de Apostol, în răpirea sa?… Pentru Somerset Maugham însuşi, leşinul său, deşi cu origini misterioase (îi apărea de când se născuse), nu conţinea nici un aspect metafizic, pe când pentru mulţi alţii el reprezenta dovada certă a apropierii de un sfânt!…

Personal, prefer de o mie de ori o lume a minunilor, uneia în care toate-s terne, spălăcite, bolnave de lingoare, lipsite de înrădăcinare în dumnezeire, fără o perspectivă a continuării vieţii prin moarte… Prefer ca Leonea Lupaşcu, murind cu gândul la aproapele său, să fi străbĂtut pentru ultima oară cerul colegilor din temniţă, binecuvântându-i, preschimbat în lumină, după cum prefer ca niciunul dintre credincioşii noştri (foştii detinuţi politici) să nu îndrăznească a se mai feri de deschiderea cerurilor. Prefer să trăiesc într-o lume în care să răsune Chemarea lui Dumnezeu, decât într-una unde Creatorul să nu aibă locul de a se întinde la vremea odihnei.

SCURTIMEA VIEŢII DEVINE CHEMARE

Nu în aceste rânduri se va desfăşura pletora de cazne de neimaginat la care au fost supuşi studenţii în temniţa Piteştilor, în timpul puterii lui Ţurcanu. Însă o mărturie a lui Aurel Vişovan este extrem de binevenită pentru a ne face să credem o afirmaţie ce se repetă de la o carte de memorialistică cu privire la reeducări la alta, fără a fi vreodată însoţită de ilustrarea faptică necesară: “Gânduri negre ce trebuiau exprimate îmi băteau în cap ca nişte ciocane. Alergam umilit la cei din comitetul de demascare ca să le spun şi să pot scăpa de ele, în timp ce aceştia mă batjocoreau văzându-mă în pragul nebuniei” (“Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” “Eli, Eli, lama sabactani”?; Cluj; Napoca Star; (1999), p.38). Canoniţii, cărora nu li se îngăduia nici o clipă de răgaz de la mărturisirea întregului adevăr al vieţii lor (pentru început; fiindcă, ulterior, au ajuns să confeseze – de groaza pedepselor – numai minciuni – şi dintre cele mai mârşave – cu privire la propria persoană şi la rudele de sânge!) ajunseseră a nu mai suporta să păstreze pentru sine nici cel mai trecător gând, deoarece li se crease, prin bătaie, nevoia de a-şi pune cenuşă-n cap necontenit. Astfel asistăm la urgenta ispită de deversare a conţinutului minţii, în cazul de mai sus. Este firesc ca victima unei atari depersonalizări să nu se mai poată ruga, această aspiraţie trebuind pe dată autodenunţată, va să zică să ajungă a-şi curma până şi cea mai firavă legătură cu Dumnezeu. “Şi ultimul refugiu, de a mă scufunda în rugăciune, mi-a fost luat” (ibidem).

Situaţie mai rară, tocmai gândirea logică este aceea care-i redă autorului şansa de a reveni la Creator. “Aceste torturi se arată a fi veşnice, dar (…) eu nu sunt veşnic. (…) Am o limită. (…Iar) acest dar de la Dumnezeu, ca omul să aibă o viaţă limitată, va opera şi pentru mine” (idem). Pentru a se convinge de soliditatea judecăţii sale, el continuă să investigheze cele descoperite: “Deci, chiar dacă ar ţine aceste chinuri ani la rând, chiar dacă aş ajunge să trăiesc vârsta de 100 de ani (au mai fost oameni care au depăşit vârsta de 100 de ani), dar să fi trăit cineva vârsta de 200 de ani n-am auzit! Ei bine, peste 200 de ani voi scăpa” (idem).

După cum se constată, într-această revelaţie a apărut unica sa speranţă şi consolare. Reaşezându-se într-un echilibru oricât de fragil, Aurel Vişovan şi-a putut iarăşi înălţa cugetul către Cel de Sus: “I-am mulţumit lui Dumnezeu că n-a făcut omul veşnic. / Acest gând a fost sprijinul meu atunci… şi de atunci de-a lungul anilor mei trişti” (ibidem).

Ca un semn al receptării noii lui atitudini de către Dumnezeu, acesta îl ‘deleagă’ taman pe un caraliu să fie purtătorul pe mai departe al Chemării adresate acelora care ştiau s-o audă. Primul gardian, numitul Ciobanu, operând deschiderea celulei, se adresă deţinuţilor cu: “La mulţi ani!” Aceasta îl întări pe autorul memoriilor să treacă de la comunicarea cu colegul Silviu Murgu, săvârşită până atunci exclusiv prin clipire şi încărcătura privirii, la adresarea salutului creştinesc “Hristos a-nviat!” Aurel Vişovan părea definitiv câştigat de Chemare. S-ar fi spus că se învinsese, cu toate slăbiciunile sale omeneşti, şi trecuse din nou de partea lui Dumnezeu. Dovada: învăţă “Psalmul 50” de la un nou soţ de celulă şi reluă obiceiul de a rosti rugăciunile noapte de noapte, trezindu-se anume pentru această împlinire duhovnicească.

Dar, luată ca atare, ar fi o tămăduire sufletească prea simplă…

De Sfântul Niculae 1950, o apariţie intempestivă a lui Ţurcanu îl va marca pe memorialist pe tot restul vieţii. Este vorba de ameninţarea: “Pentru tine, Vişovane, am ceva deosebit” (p.43). Dacă era într-adevăr pregătită o caznă specială, nu se poate şti, pentru că ameninţatul nu a identificat-o vreodată. Să fi uitat Ţurcanu că-i pregătea ceva ieşit din comun şi ce-i pregătea? Să nu fi avut timp s-o pună-n practică? Să fi renunţat? La ce bun să ne frământăm cu aceasta când cel mai spectaculos rezultat a şi fost atins: “Nu mai ştiu când au încetat bătăile. Nu mai ştiu ce comitet s-a format… Am simţit doar că mi se prăbuşise[ră] mintea şi sufletul, iar încercarea de a spune “Tatăl nostru” în gând mi s-a blocat la “Fie voia Ta” şi n-am mai putut să continui” (ibidem).

Scriitorul găseşte o formulă răscolitoare pentru a-şi explica trăirea. Îl obseda propoziţia biblică: “Doamne, de ce m-ai părăsit?” Iată cât de dramatic comentează starea sa: “Era întrebarea mea pe care o simţeam hăuind spre infinit, de unde nu primeam nici un răspuns” (p.44).

Aurel Vişovan coboară iarăşi în prăpastia de unde abia se aburcase. “Cea mai grea lovitură o simţeam în faptul că nu mai puteam să mă rog. Încercasem de vreo două ori, dar mă speriasem de mine însumi. / De câte ori am încercat – dimineaţa mă duceam la comitet să-i spun că m-am rugat” (p.46)

Nici lui, când îşi scrie amintirile, nu i se par suficient de limpezi cele expuse. Insistă – şi socotim că amănunţirea este necesară pentru apropierea cititorului de experienţa sa dezastruoasă. “Nu reuşeam să mă gândesc la absolut nimic. Mai bine zis nu îndrăzneam să aduc în memorie nimic din ce ar fi putut fi considerat gând banditesc. / Grozăvia consta în faptul că eram conştient de toate aceste neputinţe ale mele ce mi le reprobam. (…) Eu însumi îmi cream tragedia” (idem). După cum constată (privitor la cazurile autodenunţărilor unor fapte imorale nesăvârşite, dintre cele mai odioase, la care asista, izbutind să se sustragă şi acestei noi decăderi), “trebuia să ajungi ca ţie însuţi să-ţi fie scârbă de tine” (ibidem).

Nu voi povesti întreaga carte, chiar dacă aceasta îmi este util clădirii unor argumente convingătoare întru susţinerea tezei mele că Dumnezeu ne trimite cu perseverenţă Chemări, pentru a ne aminti că suntem ai Săi şi nu părăsiţi într-o lume străină şi rece. Ci, eludând alte şi alte pierderi ale statutului de fiu al Domnului, mă voi opri la un capitol intitulat “Miracolul”. Cele narate se desfăşoară în cursul Săptămânii Mari din 1952. O boală foarte gravă îl doborâse pe Aurel Vişovan: hepatită evolutivă febrilă, ca urmare a nevoii de a-şi denunţa un nou camarad de temniţă, pe d-nul Vasile Bouaru (care mi-a încredinţat, cu mult timp înainte de a citi aceste memorii, că erau într-un fel şi rude). Îşi refuză impulsul satanic, adâncindu-se în maladie. La nivelul subconştientului, prefera să moară, decât să mai facă un pas josnic.

Bolnav, din nou strigă la Dumnezeu. Deşi o făcea numai în deplină tăcere, avu impresia că gândul “a străbătut genunea până la marginea universului. (…) Deasupra uşii de la intrare a apărut o cruce în flăcări care ardea cum ardeam şi eu” (p.65). Cititorul va înţelege că Puterea de Sus îşi asuma suferinţa lui, prin această ardere preluată. Bolnavul simţi că era iarăşi dezlegat la rugăciune. Spuse “Tatăl nostru”, cu sufletul deschis larg. Drept răspuns, îl inundă un val de “sfântă bucurie”. Se simţea vindecat şi plin de vigoare. Se ridică înnoit. Îi pierise atât boala cât şi frica. Chemarea lui Dumnezeu fusese, în sfârşit, urmată.

DACĂ MĂ-MPUŞCAŢI…

Bătrâna Elisabeta Rizea, din comuna Nucşoara, în două rânduri condamnată pentru a fi ajutat cu alimente şi îmbrăcăminte pe cei fugiţi în munţi alături de Toma Arnăuţoiu, istoriseşte cum i s-a preschimbat condamnarea la moarte. Glasul îi este imprimat pe o casetă video, realizată de un grup de membri P.n.ţ.c.d., condus de deputatul Barbu Piţigoi. În continuare, preluăm întocmai textul din cartea noastră: “Sânge pe Râul Doamnei – Până când atâta suferinţă?”

– “(…) Cân’ a venit, eu am crezut că mă-mpuşcă. Rămânesem cu un şoc, domnule: făceam din umărul ăsta aşa.”

Ridică în mai multe rânduri umărul stâng.

– “Ştii c-aici e inima. Şi-mi trage-n inimă. Şi am rămas c-un…”

Explică originea ticului: teama de a fi împuşcată în cord.

– “Doi ani de zile am făcut aşa uite. Ruşine îmi era. Da’ de frica aia că mă-mpuşcă, mde, că aşa-mi spun ei” [cu alte cuvinte, că n-o împuşcă]. “Când mă duce şi mă scoate de acolo: – ‘Da’ de ce eş’ dumneata aşa?’ [adică atât de speriată] – ‘Căci dacă mă-mpuşcaţi, daţi-mi prin spate, nu mă-mpuşcaţi prin faţă!’ – îi spun eu la ăla. Da’ el: – ‘Da’ nu te-mpuşcă nimenea – zice – te duc în altă parte. Nu te-mpuşcă nimeni’, mi-a spus, să-i dea Dumnezeu sănătate. Da’ eram pe ducă. Când intru acolo, domnule, era plin d’-ăştia mari. Da’ a vinit Dumnezeu cu mini, că am cunoscut grefieru’, cunoscut grefiera’ de la judecată. Şi a-nceput să-mi citească: – ‘Dumneata ai fost condamnată la moarte. Şi noi ne-am gândit, am fost oameni buni şi ne-am gândit să mutăm pedeapsa la douăzeci şi cinci de ani muncă silnică. Şi degradare civică. Aşa. Cu drept de recurs.’ Da’ eu, cu mâinile-n jos, cu capu’ sus” [ia poziţie de ‘drepţi’, fără să se mişte de pe marginea patului], “‘bine că nu m-a-mpuşcat’, în gându’ meu. Da’ eu când m-am dus, eu nu am stat să nu-mi fac cruce cu limba-n gura. De un’ m-a luat şi pân’-acolo, limba mea în gură numa’ Sfânta Cruce a făcut, să nu mă vadă. Aşa. Şi îmi spune aşa, dom’le: – ‘Şi ne-am gândit să-ţi dăm aşa – zice –, cu drept de recurs.’ Da’ eu am stat: – ‘Să trăiţi, Onorată Instanţă şi Dom’ Preşedinte, Dom’le Colonel, sunt mulţumită de pedeapsa care mi-aţi dat-o. Adică nu mai fac recurs.’ Eram mulţumită de douăş’cinci de ani, decât să mă-mpuşte… Ştiam numa’ că mor.’”

Şi astăzi, când relatează, adresează un gând de bine aceluia care i-a hotărât să nu i se ia viaţa:

– “Să trăiască ăla care mi-a dat drumu’! Sănătate să-i dea Dumnezeu! Şi am plecat. Ei au văzut cum sunt şi mi-au făcut o ijecţie. Mi-au făcut o ijecţie. A venit unu’-mbrăcat în alb, un sanitar, şi mi-a făcut o ijecţie.” [S-a ciupit de pulovărul negru, la încheietură] “Aşa, şi p-ormă am văzut că-ncepe, ştii, parcă mai îmi veneam o ţâră” [ticăie mâna]. “Şi m-a luat, dom’le, şi m-a dus afară şi m-a pus cu piciorul drept întâi pe un trunchiuleţ aşa, cu un de ăla de mi-a tăiat nitu’ – că au fost nituite…”

– “Eraţi în lanţuri?” întreabă careva dintre cei de faţă.

– “În laaaanţuri, domnule, în lanţuri!… La Jilava. Şi unde?! Unde-i condamnatu’ de moarte, nu vă mint!…”

– “Lângă Reduit” explică vorbitorul anterior, să ştie cei de faţă cât de bine cunoaşte topografia temniţei respective.

– “Vai, domnule, să nu mai întâlneşti ce este pe unde am stat, că pe-acolo, vai, domnule, că nu-i părete, nu-i nimic. Auzi, da’ pe domnu’ Petrică îmi pare ca atunci l-au”… [vrea să spună: executat; se referă la luptătorul Petre Arnăuţoiu, fratele eroului de la Nucşoara, locotenentul Toma Arnăuţoiu, care Petre a căzut o dată cu fratele său mai mare]. “Şi pe urmă, nu i-am mai auzit vocea. Şi pe domnu’…, ca…

– “E vorba de domnul Petrică Arnăuţoiu…”

– “Da. Şi pe domnu’ Tomiţă.”

– “Pe domnul Tomiţă. Erau în celulă lângă dumneavoastră?”

– “’ai di mini! Ce oameni au fost… Păi, acolo au fost bagaţi, saracii, şi ei! Da’ ce, puteam lua legătura cu ei? Unde au stat acolo, vai di mini! Au fost condamnaţi la moarte, daaa… Aşa. Şi m-a scos de acolo, dom’le, şi m-a dus şi mi-a luat şi de la piciorul alalalt. Şi când mi-au dat drumu’, uite aici am simţit, domnule, aicia-n cap. Aşa a plecat sângele. Ca cum oi fi fost eu de mi le-a strâns aşa de trecuse umflătura prin fiarele alea…?”

Revine la momentul când fuseseră bătute lanţurile adineaori scoase:

– “Erau grămezile-n Jilava” [este vorba despre grămezile de lanţuri dotate cu câte un inel pentru fiecare picior], “care cum e purcoaie, cum le spunem noi, de fân. Şi a spus unu’ comandant d-ăla – aşa să-i spuie şi lui! – ‘Alege-le care sunt mai groase!’ să mi le puie de picioare. Şi m-a pus, dom’le, aşa, pe spate” [se lungeşte de-a-ndaratelea], “dom’le, pă aia şi mi l-a nituit şi p-ormă mi-a pus şi p-ăstălalt” [întinsă, a înălţat picioarele pe rând.] “Şi mi l-a nituit şi pe ăla. – ‘Scoal’-te!’ Acu’, legată de picioare şi-aşa, n-am putut. Ce mă fac? M-am dat într-o parte, dom’le, m-am dat aşa, câte-o ţâr’, câte-o ţâr’, m-am dat într-o parte. Şi m-am ridicat. Şi pe urmă am pus mâna pe caldarâm, în curte, câte o leacă, câte o leacă. M-am pus pe picioarele mele.” Toate mişcările le-a executat încă o dată, ca Atunci, în ziua cutremurătoare.

Ascult întruna acest fragment al casetei. Nu mă pot desprinde de imaginile evocate, de femeia trântită pe spate, pe ciment, încercând să se conformeze ordinului zvârlit, neizbutind să-şi găsească echilibrul, punctul de sprijin pentru a se ridica iar, rostogolindu-se, să-şi proptească palmele şi coatele, genunchii. Apoi o văd în celula umedă, cu smocuri de păr căzute la picioare, cu măselele scuipate pe jos, cu carnea gambelor umflată de-i atârna peste inelele groase ale lanţului. Mă întreb: cititoarele mele, cititorii mei, îşi pot imagina ce se petrecea în sufletul ei? Pot prelua o parte din durerea ei? Pentru ca scrierea aceasta să-şi atingă ţelul: să dispară tortura bestială din închisorile pământului… Pot ele, pot ei oare?

– “Şi a venit o scârbă de miliţiancă şi mi-a luat toate hainele, de nu mi-a lăsat nimica pe mine. Şi cu fota şi cârpa din cap, tot, şi acolo m-am nenorocit. Că acolo era umezeala aia. Să nu moară pân’ n-o sta acolo! Aşa. Şi am stat, dom’le, acolo. Când mă bagă, dau de Maria Plop” [este vorba de luptătoarea cu acest nume, mama “Pădurii” sau “Florii de Colţ”, cum i se zicea Ioanei Arnăuţoiu, născută în codru şi devenită, peste ani şi ani, violonistă la Filarmonica bucureşteană şi profesoară la Conservator, cunoscută sub numele: Raluca Voicu.] “Pe ea a scos-o. A dus-o în altă cameră. Şi m-a ţinut acolo, pân’ a venit de m-a scos. Ce am făcut? M-a scos; dupa aia m-a băgat şi pe mine-ntre femei. Şi era o fată, domnule, că dumneavoastră sunteţi din Bucureşti. Dac-aţi auzit de un Stupcaru nu-mai-ştiu-ce. A avut o fată. Şi era-n Jilava. Făcuse un cadou la unu’ din ambasadă. Aşa, şi i-a făcut cadou’ şi au arestat-o. Si când m-a dus din lanţuri, fata aia a stat de a plecat miliţianca, m-a spălat, m-a spălat fata lu’ generalu’ Stupcaru. Doina o chema. N-o pot uita nici cât oi trăi. Erau de miniştri acolo, erau de tot felu’ de femei; d’-aia mai îndrăzneaţă fata! N-am vrut să primesc mâncare, dom’le! – ‘Nu mănânc!’ Ca să mor, să termin. – ‘N-o luat mâncarea! Îi dau eu cu lingura pe gât.’ Că dacă am stat aşa acolo, n-am mai putut. C-am zis ca să mor. Şi fata aia nu bea surogatul ăla de cafea. Şi mi-l turna mie pe gât şi mâncare ce era. Zic: – ‘Mâncaţi care vrea; luaţi mâncarea, că eu nu mănânc.’ O săptămână, două, după aia-mi da fata. Când să ne scoată cu paturile, colo-şa, domnule, eu am căzut jos. Că n-am mai putut să duc nici păturica, ca n-am mai fost în stare să mai duc. Aşa. Miliţianca mi-a dat, aşa, cu piciorul. Aşa. Şi fata aia mi-a luat-o ea. Aşa. Nu mă scotea din ‘bandită’” [se referă ea la miliţiancă]. “Ne-a băgat. Am stat în Jilava, acolo.”

Cine mai are nevoie să i se spună că Elisabeta Rizea, prin simpla sa înfăţişare de om zdrobit a constituit Chemarea lui Dumnezeu pentru acea bucureşteancă, fiică de general, care pe dată a trecut la a o îngriji, ca o bună samariteană?

SUFERINŢELE APROAPELUI

“E mai cumplit să priveşti caznele celui de alături decât să înduri propriile cazne” (Mihai Buracu, “Tăbliţele de săpun de la Itşep-Ip”, Craiova, Editura MJM, 2003, p.32). Iată o afirmaţie ce revine destul de des în memorialistica de detenţie a românilor, iar în cartea din care am extras-o, cu atât mai frecvent. Socotesc că este dovada spiritului creştin ce răzbate prin cenuşa tuturor suferinţelor îndurate, precum ghioceii prin zăpadă, să depună mărturie asupra vitalităţii seminţelor credinţei curate, adevărate, incoruptibile, semănate în sufletele noastre de Biserica Ortodoxă Română în ani.

Deseori aud critici la adresa celei din urmă, ba chiar cunosc inşi care, în căutarea unei Biserici nepângărite de colaboraţionismul nu rareori criminal, au fugit în braţele catolicismului, ori şi-ntr-ale sectelor. Ei ignorau, din prea slabă judecată, faptul că slujitorii Bisericii, aidoma celor ai oricărei instituţii, s-au despărţit sub comunism în două: aceia rămaşi fideli urmaşi lui Hristos şi urmaşii lui Iuda, trădătorii de Dumnezeu şi Neam. Aceasta nu constituie o slăbiciune a Duhului Sfânt (socotindu-se, pasă-mi-te, că nu şi-ar susţine preoţii care-L poartă, n-ar avea puterea de a-i împiedica să cadă, cum i-am auzit argumentând pe unii), ci numai dreptul împlinit al libertăţii de a alege (a-L sluji pe Dumnezeu sau pe diavol). Or, a-i confunda între ei, a nega existenţa celor dintâi (a urmaşilor lui Hristos), înseamnă a pălmui iară şi iară obrazul monahilor, monahiilor şi preoţilor, a mai mare parte dintre dânşii putrezind sub pământ în morminte necunoscute, după ce s-au cuminecat cu gloanţele vrăjmaşului, au sorbit otrava picurată cu generozitate în paharul lor de către trimisul partidului, după ce au căzut sub loviturile de bâtă, de cizmă, de rangă, de vână de bou, sub şocurile curentului electric, înjuraţi, umiliţi, sorbindu-şi propriul sânge, al copiilor şi presviterelor lor, fraţilor şi părinţilor. Cu sângele lui Iisus îmbrăcându-se-n lumină, ei s-au adeverit mucenicii zilelor noastre şi i-au sfinţit încă o dată pe fraţii ăilalţi ce se înghesuie şi dânşii pe prea strâmta poartă a Domnului, căzuţi sub povara propriilor păcate şi nu rareori provocând căderea.

Biserica noastră cu cei dintâi se numără şi suntem mândri de Ea, prin ei, şi cu Ea ne îndreptăm către Mântuire, agăţaţi ca nişte ţânci de poalele Sale.

Dar nu despre Biserica Ortodoxă Română este vorba. De Ea are grijă Dumnezeu, atât în sensul propriu, cât şi în cel figurat ironic.

Este vorba despre suferinţa stârnită de suferinţa aproapelui. Dacă aceasta lipseşte, mila secătuieşte. Mila lipsind, renunţarea în favoarea semenului nu mai pogoară asupra noastră. Renunţarea părăsindu-ne, generozitatea ne secătuieşte. Generozitatea pierind, bunătatea ni se stafideşte. Şi aşa, din virtute cu virtute rămânând tot mai săraci, ajungem a nu mai semăna cu oamenii, pentru că nu mai semănăm cu Dumnezeu.

Dacă, însă, la auzul caznelor unui frate întru Domnul, ni se chirceşte inima de spaimă pentru el, e semn că încă facem parte din aceeaşi specie. Şi câinele face parte tot dintr-o specie cu câinele din cartierul alăturat, călcat de tramvai, dar parcă nici nu i-ar vedea sângele scurs. Suferinţa noastră, de care vorbeam, înalţă specia umană la rangul frăţietăţii universale a cinului îngeresc şi devine Chemare la jertfa de sine.

Ah, câţi sunt vrednici de ea şi pe câţi îi înnobilează Dumnezeu cu tăria de a da cu adevărat ascultare acestei Chemări. Nu să-ţi întorci şi obrazul celălalt, ci să-ţi întinzi obrazul în locul celui de alături… Ce uşor este să o gândeşti, aşa cum o fac eu acum, dar cât de…

Să fim toţi cei care nu am întins obrazul pentru celălalt iertaţi…

FATA ZÂMBITOARE

Petre Gregory C. Anastasis (Puiu Năstase) este un cărturar profund mistic. De aceea în memoriile sale, publicate sub titlul: “Temerarii” (Editura Metafora, 2004), abundă citate, în limba latină, din felurite rugăciuni ale Bisericii Romano-Catolice, comemorarea a diverşi sfinţi, strădania de a descifra o relaţie metafizică între cauză şi efect, la distanţă mare în timp, ca şi darea de seamă frecventă asupra viselor. Cele din urmă câte au fost reţinute pentru informarea cititorilor par a avea un caracter profetic. Biserica Ortodoxă nu încurajează analizarea viselor în scopul citirii viitorului, chiar dacă analistul se declară a fi bun creştin. Poate că Biserica Romano-Catolică, la care s-a convertit memorialistul, este mai puţin riguroasă în această privinţă. Dar nu acest amănunt ne va împiedica să ne oprim asupra lor, personal interesându-ne selecţia de vise reţinute de un scriitor sau altul, pentru a încerca o mai limpede pătrundere în psihologia autorilor.

Mai mult, unul dintre visele descrise de Grigore Năstase (pe numele său de baştină, lipsit de romantismele elino-americăneşti adoptate tardiv, după mutarea în SUA), coroborat cu împlinirea prevestirii discernabile în el, îl socotesc potrivit să ilustreze un aspect al Chemării lui Dumnezeu în temniţele comuniste. Un aspect chiar deosebit de răspândit, dacă ţinem seama că pentru cel mai mare număr de deţinuţi politici din acea perioadă, în absenţa oricărei lecturi, a oricărei alte activităţi intelectuale, impusă de un regulament al temniţelor ce urmărea idiotizarea condamnaţilor, aceştia nu aveau de ales decât să socotească visele de noapte ca pe nişte spectacole demne de reţinut, de pătruns, de discutat, de cercetat, tot aşa cum ar fi făcut-o cu o capodoperă cinematografică, o dramă teatrală sau, respectiv, o scriere profundă, chiar esenţială.

Dealtfel, între paranteze, atragem atenţia asupra caracterului natural (va să zică opus artificialului) al artei spectacolelor, cel dintâi spectacol oferit minţii noastre, după acela al realităţii înconjurătoare, fiind constituit de scenele visate. De unde se deduce necesitatea psihicului uman (şi nu numai uman!) de a se înfrupta din ‘spectacol’ ca dintr-o hrană obligatorie. Dar acestea merită dezvoltate într-o teorie a naşterii spectacolului şi nu aici. Să revenim la visul cu pricina al lui Puiu Năstase.

La 3 mai 1960, povestitorul urma să fie judecat a doua oară. El consemnează: “Nimic important în acea primăvară. Doar un vis a cărui semnificaţie se va împlini numai târziu.” Remarcăm poziţia privilegiată a visului, în propria-i viaţă, pe care i-o conferă naratorul.

“Se făcea că stăteam singur într-o celulă mohorâtă de închisoare, când, pasă-mi-te, uşa se deschide şi un grup de fete brunete şi îndoliate îmi intră în celulă. În fruntea lor, însă, era o fată blondă ca o rază de soare (un înger, desigur) care se apopie de mine cu un zâmbet ceresc şi îmi spune: ‘Sărută-mă şi îţi voi da ceva!’ ” Starea sa angelică nu este deductibilă din cele înfăţişate de vis până aici, ci este o concluzie urmând analizei lui ulterioare. “Evident, nu am stat pe gânduri şi am sărutat-o, dar sărutul meu nu a întâlnit frăgezimea aşteptată a buzelor, ci un fel de aer parfumat şi răcoros ca o briză de primăvară într-o grădină de flori înmiresmate.” Eventual din această mireasmă ‘de rai’ i-ar fi putut Năstase decripta originea. “Apoi fata înger mi-a pus în mână un caiet. L-am deschis. Pe prima pagină un desen cu o jumătate de soare galben (răsărind sau apunând) şi două cuvinte: August, Aiud.

“Şi m-am trezit. Asupra mea şi în jurul meu plutea încă o mireasmă de cer. M-am gândit atunci să interpretez visul.

“1. Prima soluţie: voi ajunge la Aiud în luna August, unde mă aşteaptă ani grei de închisoare (fetele în doliu). Dar de ce era bucuroasă fata înger? Pentru că voi face ani lungi de închisoare. ‘Nu se poate!’ am zis.

“2. Soluţia secundă: Voi ajunge la Aiud (logic ca profesor, cum apăream în toate actele de acuzare, chiar dacă nu aveam diplomă) şi acolo, după ani lungi de închisoare (fetele în doliu), voi vedea răsărind soarele, într-o zi de august.” Desemnarea deducţiei ‘logice’, cum o indică naratorul, tocmai că încurcă lucrurile. Paranteza pare interpusă pentru a marca noua sa poziţie socială, aceea de profesor; pentru că nimic din vis nu s-ar spune că-l îndrituieşte să facă precizarea. Sau se încearcă o explicare a prezenţei caietului în mâna angelică şi el îl conduce pe analist la autoetichetarea sa ca ‘profesor’? “Ce înseamnă acest “răsărit de soare”? Desigur, eliberarea şi fata înger era bucuroasă să-mi spună prin asta că nu voi muri în închisoare” (p.329-330).

Dacă respectiva consemnare nu ar avea o urmare, anunţată din timp, după cum am văzut, nu ar merita mai multă atenţie decât ca un indicator, printre altele, al înclinării spre superstiţie a autorului.

Dar continuarea textului schimbă radical perspectiva.

În ziua de 31 iulie 1964 urma să fie pus în libertate. Cel puţin asta scria pe biletul său de liberare, primit în ziua aceea.

“M-am gândit la visul de la Uranus: deci voi pleca pe 31 iulie şi nu în august, cum visasem. Dar ziua a trecut şi am aşteptat în zadar spre a fi strigat pentru transportarea la Teiuş. Toţi ceilalţi care primiseră bilete de liberare cu data 31 iulie plecaseră, eu nu.

“A doua zi, sâmbătă 1 august, spre seară, îmi aud strigat numele, deci visul fusese adevărat şi îi dădusem interpretarea bună, cu o singură greşeală, soarele de pe caiet apunea şi mă uitam la el acum cum asfinţeşte, pe când camionul gonea spre gara Teiuş. Acum imaginea din vis era completă: cele patru fete negre (erau patru abia acum sesizez) erau cei patru ani grei de închisoare, iar fata blondă, un înger care vroia să-mi arate că cel de-al cincilea an îmi va da libertatea” (p.424-425).

Iarăşi o revenire asupra descrierii visului: “cele patru fete negre (erau patru abia acum sesizez)”, ce crează oarecare neîncredere în fidelitatea punerii lui pe hârtie…

Cu toate acestea, visul e vrednic să intre în categoria Chemărilor lui Dumnezeu, de data aceasta o Chemare la curajul necesar la un început de drum atât de anevoios…

ŢANDĂRA

“– Domnule Aurel Obreja, am înţeles din discuţiile noastre că nici unul dintre cei cinci care aţi fost torturaţi de-a valma n-a bătut la rândul său, cum vi se cerea. Am priceput bine? Acesta este adevărul?”

Fragmentul ce urmează, din cartea mea: “Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul reeducatorilor”, se referă la căznirea în temniţa Gherlei a cinci foşti elevi. Torţionari erau alţi deţinuţi, momiţi de Securitate să-şi chinuiască colegii de detenţie în vederea preschimbării lor în unelte ale Ministerului de Interne, provocatori, turnători, depăşitori de normă, slugi robotizate ale voinţei partidului bolşevic ce pusese stăpânire pe neamul nostru şi pe ţară, chiar şi criminali. Acea cumplită perioadă s-a numit “reeducarea”, a debutat la Suceava, a înflorit pe deplin la Piteşti , s-a extins la Gherla, la Canalul Dunăre – Marea Neagră şi în alte părţi.

“– Nici unul dintre cei cinci care am fost acolo. Nici unul. Am această satisfacţie. Nu că am fost erou – sau că am fost noi eroi. Nu pentru asta. Dacă mai continua în ritmul ăla, ca la Piteşti sau cum a fost la început şi pentru noi, nu ştiu ce se-ntâmpla. Probabil că găseau o metodă de schingiuire pentru a ne impune să batem la rândul nostru. Ar fi folosit toate tehnicile care s-au aplicat la Piteşti. Le studiaseră. Fiecare om are o sensibilitate; la strânsul degetelor până ţi le striveau; la picioare; mă rog, bătut la gât; bătut cu cantul scândurii pe cap; la tălpi. Undeva trebuia să-ţi prindă o slăbiciune.

– Este posibil ca prin bătaia în cap să fie distrus acel centru al inhibiţiei aflat pe scoarţa cerebrală şi, odată distrus acela, oamenii să devină nişte animale care nu mai judecă, nişte bestii?

– Cred. Pentru că unii înnebuneau. S-a întâmplat şi cu Titi Stoica, unul dintre noi. Nici acuma nu şi-a revenit. Un băiat extraordinar de bun. A fost internat şi în timpul lui Antonescu: în lagăr în Transnistria, lângă un lagăr de evrei. Fiind bătut la cap, a avut un şoc din asta. Ne-au îmbrăcat într-o noapte cu tot ce aveam pe noi. Au luat şi de la alţii. Ne-au pus să tragem pe noi câte trei-patru perechi de pantaloni, cojoace şi nu mai ştiu câte. Faceam ‘manejul’, adică ne roteam în jurul camerei aşa. „Hai, gata! Pregătiţi-vă să plecaţi la Piteşti!” – ne-au spus. Umblam unul după altul. Transpiraseram de nu mai puteam. Şi nu mai eram în stare să mergem. Ei, cu parii în jurul nostru. Dă-i, şi dă-i! Şi acest Titi Stoica a avut o criză nervoasă. A început să râdă; şi-mi zicea: „Mai, Aurele, uite, Maica Domnului ne zâmbeşte…” M-a impresionat atât de mult această ieşire de nebunie a colegului meu… Şi am strigat: „Bestiilor, îl omorâţi! Uitaţi-vă, a înnebunit!” – „Dumnezeu’ mă-ti!” – zic ăia. „Îi iei apărarea camaradului tău?! Lasă, că-ţi scoatem noi din cap ‘camaraderia’!” După această criză, l-au iertat pe Titi de ‘manej’, să se liniştească. Dar bătăile n-au încetat. Ne-am întâlnit cu toţii după aia. Şi-n fabrică. Rămăsese cu această… – ştiu eu cum să-i spun?… Probabil că i-a atins vreun centru nervos, că altfel nu se explica. Şi după eliberare, tot timpul se simţea urmărit. Am auzit despre el că cerşeşte la Iaşi. E speriat că-l duce cineva să-l bată. Nu şi-a făcut nici actele. Întinde mâna să primească pomana; pe unde găseşte câte ceva, mănâncă. Aşa am auzit…

– Dar n-a ajuns sa bată pe alţii… – constat interogativ şi abia mai îndrăznind să nădăjduiesc în conservarea omeniei acelui bântuit de halucinaţii datorate neputinţei de a mai răbda.

Dar halucinaţii să fi fost? Îmi amintesc că naratorul mi-a arătat într-una dintre aceste zile de când îl frecventez, o bucată de lemn de vreo doisprezece centimetri lungime, o aşchie găsită prin ruinele bisericii Sfânta Vineri, demolată de Ceauşescu. Un prieten de-al sculptorului Obreja s-a dus la locul dezastrului, în căutare de relicve sfinte. I-a adus-o. „Uite, să ai o fărâmă din ce a fost sfinţit de slujbe, iar acum de înverşunarea distrugătoare a necredinţei…” Amfitrionul meu a ţinut-o câtva timp. Într-o bună zi, ce s-a gândit? A sculptat-o, pe fondul ei, pe Maica Domnului, aureolată şi cu mâinile împreunate-n rugăciune, cu cearcane adânci ca două orbite pustiite de organele vederii.

– M-am gândit să nu ţin ţandăra aşa, ci să-i dau o valoare. Şi atunci, am sculptat-o.

De ce m-o fi podidit aceasta rememorare? Nu cumva şi Maica Domnului îsi va fi spus, pe când privea la Titi Stoica: „M-am gândit să nu las ţandăra asta de om aşa, ci să dau suferinţei sale o valoare…” Şi i s-a sculptat în inimă pe totdeauna… Şi de asta Titi Stoica nu mai poate reveni între cei asemenea lui.

De aceea n-a ajuns să bată pe alţii…

TOT RĂUL SPRE BINE

“Băjenie şi surghiun” (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001) constituie memoriile unui om prin excelenţă cuminte. Aşa după cum se şi potriveşte unui băietan crescut printre străini şi ajuns sărac peste noapte datorită politicii ruseşti, hulpavă în a ne jefui de pământ, avuţii şi suflete. Mă refer la acapararea incalificabilă a ţinutului Herţei, unde s-a născut autorul scrierii, Pintilie Iacob, ca şi la exilul permanent al fratelui său, rămas surd de timpuriu şi ale căror purtări ‘româneşti’ au displăcut ocupantului bolşevic. Pintilie, prâslea, a ascultat de părinţi, a iubit cartea, a auzit şi chemarea neamului (drept care a intrat în Frăţiile de Cruce). După cum este firesc, a luat calea temniţei. Iar din aceasta, fără a se opune niciodată disciplinii nedrepte a locului, fără a-şi vădi dispreţul şi scârba stârnite în mod natural de comportarea fraţilor români cu arma sau biciul în mână, ce-i vegheau moartea lentă, din închisoare, spuneam, nu a mai apucat să iasă până la eliberarea tuturor deţinuţilor politici din ‘64, decât cu un singur prilej şi pentru foarte scurtă durată. (Sper că nimeni nu are pretenţia să pună la socoteală şi cei doi ani petrecuţi în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu, drept stare de libertate…) După calculele sale aritmetice, a petrecut după gratii o treime din timpul cât s-a pestrecut regimul comunist călare pe stârvurile noastre! Deşi, iniţial, nu a făptuit nimic ce ar fi putut jena statul, iar pentru acel ‘nimic’ a încasat o condamnare măricică, printre copii, la Târgşor, mai revoltătoare a fost a doua condamnare (pronunţată de un complet judecătoresc, fiindcă a mai fost condamnat şi administrativ doar de securitatea ce-şi atribuia drepturi ilegale în drămuirea aspiraţiei la libertate a cetăţenilor patriei!) Revoltătoare, pentru că a primit ani foarte grei de detenţie în temeiul faptului că a conlocuit cu colegii de D.O., aduşi de soartă alături de el, când li s-a repartizat o casă părăsită, ceea ce, pentru nevoile anchetei de a stăpâni prin moarte vieţile noastre însemna punerea la punct a unei ‘organizaţii subversive’! Cum însă acesta a fost destinul majorităţii deţinuţilor politici în cursul celor 45 ani de groaznice samavolnicii, Pintilie Iacob, ca un om înţelept, a rămas ‘cuminte’ şi a primit fără revoltă cele menite de ursitoare înainte ca el sau părinţii săi să poată protesta.

Dintre cei în urmă citaţi, numai maica autorului i-a putut fi martoră de-a lungul unei porţiuni destul de extinse a experienţei sale bicisnice, pentru că ea însăşi a fost răpită pe nevestitelea dintre condamnaţii la viaţă ale acelei epoci crunte. Pintilie Iacob scrie cele mai emoţionante rânduri ale autobiografiei sale, pe marginea acestei despărţiri. Un prieten, Bursuc, întâlnit după mult aşteptata eliberare, îi istoriseşte despre ultima boală a aceleia care i-a dat viaţă. “Mi-a zis că el s-a ocupat de înmormântarea mamei mele, procurând cele necesare la asemenea împrejurări şi că mormântul este plătit pentru şapte ani. ‘Sanda (prietena mea) ştie unde este mormântul şi ţi-l va arăta, fiindcă şi ea a participat la înmormântare şi a fost la spital înainte de moartea ei.’

Singura mea mâhnire a fost aceea că nu i-au spus mamei adevărul despre arestarea mea. Ei au încercat în felul acesta s-o menajeze de o veste şocantă, spunându-i că am avut un accident cu bicicleta şi sunt internat în spitalul din Bacău, dar că nu-i o formă gravă şi cum mă fac sănătos voi veni acasă. Nu ştiu ce a crezut mama din cele ce i-au spus, dar mă obsedează gândul că s-ar putea să fi bănuit că eu am abandonat-o. Totuşi ea a văzut că prietenii mei o vizitau. Pe Ghiţă Bursuc îl cunoştea de mulţi ani, fiindcă am fost consăteni între cele două arestări ale mele. Dar lucrul a rămas definitiv ireparabil din acest punct de vedere” (p.232). Precum constataţi singuri, ‘cuminte’ este şi expunerea aceasta limpede ca în clasicism, cu prilejul căreia nu se fac concesii îngustimii de gândire şi simţire a unor eventuali cititori ce resimt nevoia unor ample dezvoltări punându-le la dispoziţie ‘mură-n gură’ amănuntele naraţiunii.

Dacă stilul autorului cuprinde şi o naivitate (iar fără aceasta nu se poate, căci oameni suntem!), ea stă în pregătirea cititorului pentru câte o rară intenţie umoristică, ceea ce răpeşte celei din urmă eventuala latură comică.

Altfel, lectura cărţii odihneşte (în pofida dramatismului prezent pretutindeni în paginile ei), odihneşte tocmai prin echilibrul împărtăşit de cumpănita inteligenţă şi modestie a memorialistului. Folosind o sintagmă împrumutată din muzică, din opera lui Johann-Sebastian Bach, e vorba despre un dramatism “bine temperat”.

Iar acum să ne apropiem de tema rubricii de faţă.

Elevii de la Târgşor erau împărţiţi de renumitul Constantinescu, pe atunci adjunct al Direcţiei generale a penitenciarelor, în apţi de muncă (şi dirijaţi către Canal) şi inapţi (ce urmau să rămână pe loc o bucată de timp, ca apoi s-o apuce pe drumul fără întoarcere al reeducărilor). Naratorul nu se grăbea să alerge cu entuziasm să înhaţe o roabă până nu i-o înşfăca altul… Prefera necazul cu care se obişnuise. “Am spus că sufăr de dureri de piept şi că mă simt fără putere, lucru care părea că l-a convins, fiiindcă eram şi slab la înfăţişare. Atunci a făcut semn cu degetul la stânga, adică spre grupul celor care urmau să rămână pe loc. N-am făcut un pas şi imediat a revenit indicându-mi să trec spre partea dreaptă, deci bun pentru Canal, iar ofiţerul de servici m-a trecut pe lista respectivă. În acel moment, fără voia mea, chiar împotriva voinţei mele şi cu concursul lui Constantinescu, destinul mi-a fost favorabil, ferindu-mă de încercări mai grele decât aş fi putut să le înfrunt sau să le rezist când puterile fizice şi morale te părăsesc. Când aştern pe hârtie aceste gânduri, îmi dau seama că sunt în viaţă situaţii când o nenorocire poate fi o salvare de la o altă nenorocire mai mare. Dacă nu mergeam la Canal, ajungeam la Gherla, unde se reedita varianta a doua a închisorii Piteşti şi a demascărilor lui Ţurcanu şi unde, supus torturilor şi dezumanizării, aş fi devenit şi eu la rândul meu torţionar. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ferit de asemenea grozăvii, unice în universul concentraţionar al lumii” (p.92-93). Doar că nu “destinul” i-a fost favorabil, trimiţându-l la robota silnică, ci Dumnezeu de care nu a uitat niciodată, după cum singur mărturiseşte, şi care l-a chemat şi pe această cale a nu pierde contactul cu cele de Sus, spre liniştea sa viitoare.

CHEMAREA PRIN GLASUL UNEI MAICI

Tânărul Traian Popescu, pe parcursul unei destul de lungi întemniţări, atrage iarăşi asupră-şi fulgerele securităţii, fără s-o ştie, fără s-o vrea. În jurul său se ţese un scenariu al cărui scop este implicarea într-un complot antistatal a unor personalităţi politice de prim rang de peste hotare şi din ţară. Este vorba despre aruncarea crimelor săvârşite în cadrul reeducărilor, cu girul şi sub îndrumarea Ministerului de Interne şi, de bună seamă, a secretarului general P.C.R., pe umerii unor inşi complet nevinovaţi, acuzându-i că ar fi vrut să pângărească imaginea comunismului în ochii omenirii. Rolul ce-i incumba lui Traian Popescu era acela de presupus emisar care să facă legătura cu executanţii. Iată ancheta la lucru, străduindu-se să obţină recunoaşterea unor fapte inexistente.

“După 7 luni de anchetă continuă, într-o seară fusesem trântit la podea şi călcat cu cizmele de un colonel. (…) Fusesem aşezat pe un scaun, în faţă având instalate 2 reflectoare, unul în stânga, altul în dreapta (…). Paznicii mei nu îmi spuneau decât: Vorbeşte! Hai, spune! Vorbeşte! Spune! Totul a durat o zi şi o noapte. În acest timp am leşinat de mai multe ori şi pentru a-mi veni în fire eram udat cu apă. Neputând să mă ţin pe scaun am fost legat de el. Încercând să mă feresc de lumina orbitoare, căutam să stau cu capul în jos, însă eram înghiontit mereu pentru a deschide ochii. Mă usturau cumplit şi eram convins că voi orbi.” Scos şi la anchetă de noapte, este supus unei cazne de alt tip, a cărei descriere nu o cităm pe de-a-ntregul, ea apărând la mai toţi memorialiştii din această categorie; e vorba despre ceea ce se numeşte “vârtelniţa” sau “morişca”. “Fiecare lovitură la tălpi se transmitea prin sistemul osos până la creier, acele vibraţii dându-ţi senzaţia că vor să spargă cutia craniană. Se lumina de ziuă.” Excedat, îngrozit că avea să rămână schilod tot restul vieţii, cel torturat îngăimă împotriva sa însuşi: “Am transmis!”” (“File din procesul comunismului. Teroarea şi diversiunea politică de stat”; Bucureşti; Scara; 2004; p.196-7).

Aidoma lui Belu Silber (datorită căruia a fost împuşcat Lucreţiu Pătrăşcanu, prietenul său), “am reuşit să încropesc un simulacru de declaraţie cu câteva din elementele mincinoase furnizate de ei şi cu altele inventate de mine” (p.198).

Experienţa proceselor comuniste scoate în evidenţă tehnica justiţiei din acele timpuri de a condamna în temeiul tocmai al acuzaţiilor ce şi le aduc reţinuţii între dânşii, fără nici o altă probă, sau al autoacuzaţiilor obţinute împotriva adevărului de la victimile ei. Ancheta doar ‘sugerează’, propune minciuna, iar căznitul are perspectiva de a scăpa de canon numai dacă primeşte sugestia şi o dezvoltă în spiritul aşteptat de călăi. Aceasta s-a petrecut şi cu Traian Popescu. Drept care: “nu-mi doream decât moartea, pe care o aşteptam ca pe o binefacere. Mintea îmi sărise peste pragul normalului (…). Mă plimbam prin celulă când râzând, când plângând, încercând să încheg câte o rugăciune, din care însă mă întrerupeam cu toate eforturile mele de a continua. Ceva mai puternic decât dorinţa şi strădania mea mă oprea, smulgând parcă din mine acele câteva crâmpeie de rugă în care invocam ajutorul divin. Simţeam cum forţe diavoleşti se jucau cu sufletul şi cu spiritul meu, mulţumite pare-se de vremelnica lor stăpânire” (idem).

În aceste condiţii, prin uşa celulei de alături, tânărul auzi un glas de femeie, vibrând precum cristalul sau un clopoţel, ca struna unei harfe (sunt imaginile memorialistului însuşi), părând mai curând decât voce omenească una de heruvim… Nu putu descifra nici un alt cuvânt decât: Doamne şi Maica Domnului. Dar era suficient pentru ca în el să se petreacă o schimbare. Acele nume îl umplură de dulceaţă, îl încurajară atunci când nu socotea că se mai putea redresa. Un fior îi străbătu trupul. “M-am trezit pe loc făcându-mi cruce, automat, mâna mişcându-mi-se ca provocată de un stimul de reflex condiţionat” (p.199), se analizează memorialistul fără a-şi farda trăirea. La el nu ajunsese încă îmbărbătarea divină. Deşi “chemat” (în sensul urmărit de noi), i se deşteptă doar obiceiul deprins în copilărie de a-şi însemna pieptul cu cele trei degete alăturate. Termenul comparaţiei, reflexul condiţionat, scris cu italice, dovedeşte onestitatea scriitorului: nu vrea să se laude cu ceea ce nu se petrecuse, ci reduce întâmplarea la limitele ei de jos. Şi, totuşi… “Tremuram! De ce? De frică? De emoţie? De noutatea glasului ceresc? Cred că de toate la un loc. / M-am aşezat pe marginea patului de beton şi m-am trezit cu lacrimi odihnitoare în ochi” (idem).

Necunoscând alfabetul morse, Traian Popescu improviză o conversaţie prin perete ajutându-se de atâtea ciocănituri ale degetului cât era numărul literei în cadrul alfabetului. Se dumiri că era vecin cu o măicuţă: Teodosia, de la mănăstirea Vladimireşti. Primi de la dânsa câteva ştiri privind arestarea duhovnicului şi a unora dintre surorile sale de juruinţă. Dar mai ales primi stăruitoarea încurajare de a se ruga. Alături de Psalmul 50, se obişnuise în detenţie, încă din anul 1949, să şoptească rugăciunea inimii. “Acum nu o mai puteam rosti” (ibidem). Alese o cale aflată la polul opus vieţii de rugăciune ce-i era recomandată. Adunase hidrazidele primite pentru stoparea procesului tuberculozei.

“Mă simţeam cu totul descompus psihic, incapabil să mai reacţionez lucid, dar nici să-mi însuşesc tot ceea ce mi se cerea să spun” de către anchetatori (p.200). Întrerupsese comunicarea cu maica vecină. O reluă. Aceeaşi întrebare reveni cu perseverenţă: anume dacă se ruga. Aflând că nu izbutea s-o facă, maica Teodosia îi propuse să îşi înalţe împreună gândul către Dumnezeu. “Disperarea însă mă pătrunsese în fiecare fibră a trupului făcând să vibreze sufletul torturat care părea a nu mai fi al meu” (idem). Picătură cu picătură, balta amărăciunii creştea şi iarăşi creştea în inima sa. “Stând în genunchi cu lacrimi ce îmi curgeau şiroaie, nu mai puteam invoca nimic în afară de MAMA. Simţeam că Dumnezeu m-a părăsit întorcându-şi faţa de la mine, dar nici eu nu-l mai chemam. Sufletul nu-mi mai aparţinea, dar nu-i aparţinea nici Lui, ci necuratului” (p.200-1). Se cuvine să ne oprim asupra acestui sentiment al omului păcătos care se crede părăsit de Dumnezeu. Golul creat în sufletul său nu pare a mai putea fi umplut niciodată. Am discutat în prefaţa cărţii de faţă mai pe larg despre această cumplită disperare. A fi fără apărare, mai precis fără apărător, e tot ce poate fi mai îngrozitor. Crezându-se rămas singur, Traian Popescu nu mai are curajul să ceară susţinerea de Sus. De fapt, de teama că a fost părăsit, el este acela care părăseşte. O vagă conştienţă a acestei culpe, bine ascunsă în subconştient, îl ruşinează; aceasta este pricina pentru care nu-l mai invocă pe Creator. Nu mai poate să-şi odihnească inima decât cu gândul la maica sa părăsită-n urmă; o mamă care e legată de mâini, care oricât ar dori-o nu are cum să-şi ajute feciorul din robie. În acest pustiu spiritual se cuibăreşte diavolul. Acum este liber, în sfârşit, să se hrănească din faptele bune ale puşcăriaşului, lăsate să plutească în derivă în amintirile lui moarte.

Omul chinuit bate în perete de parcă ar îngenunchia la picioarele Crucii: “Măicuţă, rugaţi-vă şi pentru mine, eu nu mai pot, sunt sfârşit!” (p.201).

Apariţia călăului care-l bătuse fără milă îl sperie atât de tare încât îşi face seama: “Am înghiţit 80 de hidrazide, comprimate strânse cu grijă, iar cu un ciob de sticlă de la un bec spart găsit în WC cu câteva zile mai înainte, mi-am tăiat venele!!” (idem).

Regret din suflet că mărturisirea nu continuă a ne lumina asupra celor petrecute după tentativa sa de a-şi lua viaţa, anume cum a fost salvat.

Oricum, autorul scrie mai departe: “Dumnezeu nu a vrut să mă elibereze din viaţă, salvându-mi astfel sufletul care şi-ar fi pierdut şansa mântuirii. Probabil că El avea altă lucrare cu mine” (ibidem). Suicidul ratat al lui Traian Popescu trebuie considerat o Chemare a omului adresată lui Dumnezeu prosteşte şi cu păcat, dar nu mai puţin o Chemare de jos în Sus. Acestei Chemări a omului, Dumnezeu i-a răspuns cu altă Chemare, pe care omul o recunoaşte peste ani ca Îndrumare către o altă lucrare.

Vom reţine că maica Teodosia nu era o modestă rugătoare anonimă, ci poeta Zorica Laţcu, eleva lui Lucian Blaga şi colaboratoarea lui Nichifor Crainic la “Gândirea”, răposată după Revoluţia din ‘89, atunci când revenise în monahism, tot la mănăstirea Vladimireşti.

DUMNEZEU NU SE LASĂ VĂZUT CI ASCULTAT

Ioan Dunca (“zis Nelu”, vine întru completare pagina de titlu a cărţii sale, pentru a-l şti recunoaşte cititorii cu care şi-a irosit juneţile încătuşate, minus dragostea de viaţă şi umorul…) este un memorialist al detenţiei care nu şi-a pierdut tinereţea, cel puţin odată luând creionul în mână pentru a împărtăşi şi altora pocinoagele şi renghiurile pe care i le-a făcut şi jucat viaţa. Fără să recurgă la un titlu ‘cutremurător’, cum procedează majoritatea colegilor săi de intenţie, cel asupra căruia s-a oprit, unul simbolic, are un aer vag picaresc şi romantic prin contrastul puternic marcat dintre termenii săi, după cum se constituie şi naraţiunea însăşi: “Aur şi noroi” (Constanţa, Editura Metafora, 2004).

Pentru a o scurta şi a mă apropia de propria mea Chemare (aceea de a vorbi despre Chemarea lui Dumnezeu adresată victimelor din temniţele comuniste), voi coti pe nevestitelea către o cameră din închisoarea Clujului, umplută cu membrii unui lot de plozi maramureşeni îndesaţi în jurul prea iubitului lor dascăl, cunoscutul (ulterior) Aurel Vişovan. Dizenteria le storcea vlaga, la capătul unei lungi anchete şi a traumei constituite de procesul abia încheiat. După obiceiul conducerii tuturor penitenciarelor şi lagărelor comuniste, tratamentul medical era inexistent. Singura preocupare legată de boală, a infirmeriei, fu să sugereze comenduirii prăjirea pâinii deţinuţilor. Dacă nimeni dintre cei răspunzători de existenţa lor nu trecea la vreo măsură eficientă de combatere a maladiei distrugătoare, Dumnezeu o iniţie pe una dintre victime într-o modalitate de autoapărare. Chemarea Sa la jertfă fu bine auzită şi pusă în practică pe dată.

“Cineva a avut ideea ca celor bolnavi – cam jumătate din noi – să li se cedeze jumătate din raţia de pâine de către noi, cei sănătoşi, luându-le în loc zeama [adică ‘mâncarea’, N.n.], adică nimic. Nimeni nu s-a opus, presupun că nici în gând. Iar Dom’ profesor şi-a refuzat hrana timp de trei zile, în ciuda protestelor noastre vehemente şi oarecum surprinzătoare, deoarece nu aveam neobrăzarea să-l contrazicem decât rareori şi niciodată vehement. Dar de data asta vedeam – şi pe bună dreptate pericolul şi pentru d-lui – ceea ce ne îngrijora peste măsură, căci ataşamentul nostru faţă de acest OM era nelimitat. N-am avut nici un succes! (…) / Boala a cedat, băieţii au început câte unul să-şi revină la ‘normal’ şi deşi dărâmaţi fizic şi slabi că, după cum afirma un mucalit, se puteau face temeinice studii anatomice pe noi, fără ca aceasta să necesite autopsii incomode şi probabil costisitoare, eram victorioşi şi chiar ne simţeam ca atare. Victoria era dublă! Învingându-ne pe noi, am învins şi boala” (p.27-28).

Acelora care îmi vor atrage atenţia că în relatare nu se găseşte altceva decât dovada unei onorabile hotărâri omeneşti de jertfă colegială intrând în morala uzuală a grupurilor bine sudate, îi voi atrage atenţia la rându-mi asupra faptului că morala însăşi este născută datorită lecţiunii creştine şi că, mai mult, pilda sacrificiului de sine în favoarea semenului ne-a fost dată de Iisus. Părerea mea este că anterior am asistat la o nouă Chemare a lui Dumnezeu adresată omului (cum adun eu întruna din cărţile citite, întru alcătuirea acestui Pateric al Chemării de Sus). Se mai poate încerca să se infirme părerea aceasta într-un fel, dacă nu s-ar găsi şi în acest caz răspunsul potrivit. Anume, mi s-ar putea spune că nimeni dintre cei de faţă, atunci când s-a recurs la această tehnică de salvare a bolnavilor, nu a fost conştient de şoptirea divină ce întărea iubirea de aproape şi îndemna la jertfă pentru el. E drept. Dar de câte ori îl auzim pe Dumnezeu când ne îndreaptă drumul? Şi, totuşi, o face necontenit.

Nici nu avem de ce să ne întrebăm dacă am fost cu adevărat inspiraţi de Chemarea lui Dumnezeu, ci să înţelegem o dată pentru totdeauna că orice înclinaţie către bine, adevăr, dreptate şi frumos nu are alt izvor decât în Creatorul care, prin mijlocirea noastră, îşi apără, extinde, întăreşte şi îmbogăţeşte fără încetare Creaţia, că o ştim sau nu. Nimic alta nu ni se cere decât să alegem a da ascultare Chemării.

OMUL LIBER ŞI PROASPĂTUL ELIBERAT

Ioan Dunca, a cărui carte, “Aur şi noroi” (Constanţa, Editura Metafora, 2004), surprinde numeroase aspecte ale Chemării lui Dumnezeu în temniţele comuniste, sesizează aceeaşi Chemare şi în condiţiile mai mult sau mai puţin provizorii ale libertăţii.

De data aceasta, ne vom opri alături de un grup mai curând buimac decât vesel, cum i s-ar fi cuvenit să arate, când membrii lui tocmai au fost liberaţi din lagăr.

Având ţinta de a prinde un tren spre Bucureşti, o porniseră către gara cea mai apropiată, Medgidia. După atâţia ani de muncă silnică, după atâta nemâncare şi zdrobire a oaselor câtă înduraseră la Canal, după atâta nesomn, după atâta vlăguire, nu îi prea ţineau picioarele la un drum nou, chit că îi conducea către familiile lor.

De aceea apariţia unei basculante la orizont le surâse ca revederea unei vechi cunoştinţe binevoitoare. Băgară de seamă că “la volanul […ei] trona, fălos nevoie mare, un militar constructor. I-am făcut semn şi a oprit, dar nici nu a vrut să stea de vorbă cu noi, şi-a dat seama ce hram purtam” (p.267).

Prin mijlocirea proaspeţilor sloboziţi, Dumnezeu i-a adresat ostaşului o Chemare la omenie. Răspunsul neomenos al acestuia sosi cu promptitudine. Dar nu întârzie nici încheierea lecţiei Divine.

“A plecat lăsându-ne cam şui şi dezamăgiţi, dar nu a făcut 50 metri, că s-a proptit în drum cu motorul stins. Când am ajuns în dreptul lui, se holba neputincios la motor, cu capota acestuia ridicată. Ploieşteanul nostru [e vorba despre unul dintre foştii deţinuţi, n.n.] care dealtfel lucrase la atelierele mecanice (…) era as în materie de motoare. Părinţii lui au avut un atelier de depanare auto şi el crescuse, cum ziceau răii, cu benzină şi ulei de motor în loc de lapte. L-a privit cu milă pe nefericitul şofer (…) şi s-a uitat peste umărul lui (…:) – Mă laşi pe mine puţin?” (idem).

Nu trecură decât câteva secunde că motorul începu să bâzâie după nevoile lui, apoi să duduie.

Omul de la volan le făcu semn să urce, de data aceasta fericit că-i întâlnise. Însă ei îl refuzară, după regulile frăţietăţii jignite.

Individul îşi primise lecţia până la capăt. Dar lecţia adresată nouă, cititorilor, nu s-a isprăvit odată cu plecarea lui.

Abia de respirară uşuraţi de a fi scăpat de neplăcuta întâlnire că se ivi un autocamion şi şoferul acestuia opri taman în dreptul lor, nerugat. După cum pomeneşte autorul: “e adevărat că fapta bună tot îşi primeşte plata” (idem). Insul necunoscut se interesă unde aveau drum şi, după ce află, îi invită să se tolănească pe încărcătura de criblură de piatră albă. Fură conduşi cât mai aproape de gară.

“Omul s-a scuzat că nu ne duce mai departe (…) deoarece riscă un control. I-am oferit plată pentru serviciul prestat în folosul nostru, dar omul a refuzat categoric: – Păstraţi-vă banii, băieţi, veţi avea nevoie de ei” (p.268). Frăţietatea pomenită adineaori înfloreşte curată şi strălucitoare de data aceasta. Conducătorul grăi mai departe: “Aveţi mare grijă ce şi cu cine vorbiţi, că lumea-i rea. Luaţi-o pe aici, pe poteca asta şi ajungeţi în gară. Dumnezeu să vă ajute!” (idem).

Ne aflăm la capătul lecţiei despre omenie. Avem două exemple la dispoziţie. Într-unul, Chemarea este săvârşită în chip negativ; în celălalt, în chip pozitiv. Însă nu modalitatea ei are greutate, ci ce anume deprindem noi din cele două.

NU EXISTĂ PAS FĂRĂ DUMNEZEU

Scrierile despre detenţie sunt elocvente cât priveşte intensitatea credinţei autorilor lor. Într-unele dintre ele, Dumnezeu intră în preocupările permanente ale mărturisitorului. Ba chiar şi opurile închinate Cerului şi Împărăţiei Domnului. Într-altele (care îmi vin cu generozitate într-ajutor, când culeg povestiri cu tema Chemării), din când în când, se pune chiar chestiunea intervenţiei Creatorului în existenţa duhovnicească, socială sau fizică a naratorului sau a altcuiva din preajma sa. O a treia categorie nu-L pomeneşte pe Tată, nici pe Fiul, dar din paginile respective simţi înălţându-se neîncetat buna mireasmă a prezenţei Lor tacite, calde, ocrotitoare şi îndrumătoare. Mai există şi celelalte naraţiuni – foarte utile ca document, interesante ca idei, frumoase ca stil, însă găunoase cât priveşte deschiderea metafizică.

Astăzi mă voi opri asupra unui memorialist din categoria a treia de mai sus: Filon Verca, un scriitor prolific al literaturii de detenţie şi al eseului politic, pe care toţi amatorii de atari mărturii îl urmărim cu interes de mult timp. Paginile sale se intitulează: “Amintiri – cu şi despre Nicu Bălănescu” şi au apărut în revista “Memento” (Timişoara), anul XIV, nr.10 (88), decembrie 2004.

Acţiunea naraţiunii începe odată cu eliberarea din lagărul nazist de exterminare de la Buchenwald a legionarilor internaţi de Hitler.

Filon Verca şi cu Nicu Bălănescu s-au numărat printre elevii radiotelegrafişti ce urmau să fie trimişi în Patrie, alături de numeroşi alţi combatanţi, pentru a organiza rezistenţa împotriva invadatorului sovietic şi a guvernului impus de ruşi. Formarea micilor echipe se bizuia şi pe afinităţile personale dintre viitorii membri. “Fără să ştiu cu cine voi face parte din echipă, m-am gândit la Bălănescu, un caracter ferm, decis în hotărârile luate. Nu ne-am cunoscut prea bine, ne observam, mai degrabă, atitudinea pe care fiecare o manifesta în cei aproape doi ani în lagăr, supuşi la presiunea germană ‹fără succes› de a ne aservi naţional-socialismului german.” Se remarcă de pe acum o atitudine a naratorului, ce depăşeşte planul raţionalităţii pure. Opţiunea făcută de el (de o gravă importanţă pentru însăşi prezervarea vieţii sale pe viitor şi, oricum, în vederea încheierii cu succes a misiunii cu care aveau cei doi să plece în ţară) se bizuie pe o îndelungată observare. Voi menţiona că pe parcursul celor doi ani de convieţuire între sârmele ghimpate, această observare nu s-a făcut în mod continuu şi, mai ales, nu cu un scop precis – evident nu cu acela de a cântări caracterul celui observat în vederea alcătuirii unei echipe de luptă şi cu riscul jertfei maxime. În acest caz, ce alt element a mai participat la închegarea opţiunii lui Verca? Raţionalistul va răspunde: intuiţia. Este un termen căruia psihologii nu i-au găsit o definiţie. Nu e cunoscut motorul ce declanşează acest proces, nici felul în care e garantată şoapta lui. Pentru mine, cele resimţite de Filon Verca ţin mai curând de domeniul mistic şi aş numi procesul: un impuls al lui Dumnezeu. Pentru a vorbi cu cuvintele cu care l-am obişnuit pe cititor: o Chemare. Se va vedea ulterior de ce investesc în acest termen atât de mult.

Un şir de nepotriviri au condus misiunea încredinţată lor la ratare. Au fost paraşutaţi aiurea decât unde se stabilise din timp; culmea, acolo unde nici unul dintre luptători nu cunoştea regiunea. Doi dintre dumnealor, aterizând pe o turlă de biserică, au alertat jandarmeria de la bun începutul acţiunii. Ceilalţi, au rătăcit un număr de zile de trei ori mai mare decât le erau pregătite proviziile de hrană rece, după care, dibuiţi, au fost opriţi cu focuri de armă şi arestaţi. Aceasta avea loc în luna august. În ajunul Crăciunului, conform unor înţelegeri politice, săvârşite pe deasupra voinţei lor, au fost eliberaţi.

Filon Verca îl invită pe Nicu Bălănescu să petreacă împreună cu el sărbătorile Crăciunului, ba chiar să-şi clădească o casă în satul său. Numai că acela sosi cu o zi după arestarea celui dintâi. Îi făgădui mamei disperate să-i afle urma.

În perioada de tortură de negrăit, cu cămaşa şi indispensabilii muiate în sânge, abia trezit dintr-un leşin prelung, Filon auzi comisarul de servici apostrofându-l: “Verca! (…) Vărul tău aşteaptă la poartă, dacă ai schimburi de dat. Grăbeşte”. Şi-i scutura prin faţa nasului o trăistuţă, să-şi depună în ea rufele murdare.

Arestatul îşi dădu seama că aci se ascundea un semn ce lăsa de înţeles că ai săi îi descoperiseră ascunzătoarea nevoită. Pentru a le transmite că se mai găsea în viaţă, trebuia să le trimită ceva pe care să-l recunoască a-i aparţine. Singurul obiect spălat de sânge îi era batista.

Cel din faţa clădirii era Nicu Bălănescu. Făgăduindu-i mamei lui Filon că avea să dibuie urmele feciorului, “a plecat să mă caute. Mai întâi la Securitatea din Caransebeş, apoi la cea din Lugoj, şi în urmă, la Timişoara. El se prezenta întotdeauna la ora prânzului, când toţi erau plecaţi la masă, rămânând doar comisarul de servici, care nu cunoştea dosarele. Cu toate că era şi el căutat, s-a întors la Petroşniţa şi a liniştit-o pe mama, ducându-i traista cu batista pe care mama a recunoscut-o”.

Finalmente, a fost şi el aruncat în celula alăturată chinurilor camaradului său. “Când mi-a povestit, mi-a scăpat o lacrimă. Ce l-a mânat în gura lupului, ştiind bine ce îl aştepta?”

Răspunsul mi se pare limpede şi uşor de ghicit şi-l voi da sub forma unei alte întrebări: nu era Chemarea lui Dumnezeu la plinirea poruncii dragostei dintre semeni?

Această Chemare se va face auzită şi mai puternic, răscolind atât sufletele participanţilor la următoarea evadare, cât şi ale noastre, cărora ne este încredinţată relatarea ei.

Filon Verca ocupa poziţia de furier pe lângă un plutonier.

“Seara, înainte ca plutonierul să plece, mi-a dat voie să aduc din închisoare un electrician. În timp ce trupa era la masă, l-am luat pe Brindescu şi l-am dus în curte în spre zidul unde erau vreo 20 de steri de lemne, pe care urcându-se, a sărit zidul. Cu Nicu am făcut la fel. Mai rămânea să fac şi eu la fel. La companie era un căpitan, făcut din soldat [să fie iertate repetiţiile necenzurate din scurtul fragment, M.R.], pentru ‘educaţia politică’, care venea adesea în birou să mai stea de vorbă cu mine, întrucât mă ocupam şi de alfabetizarea trupei. Vizita lui a durat mai bine de jumătate de oră. După plecarea lui, mă îndrept spre zid, urc pe lemne şi, deodată, aud un sâsâit de dincolo de zid. M-a cuprins un tremur la gândul că am fost descoperiţi. Aud vocea lui Nicu şi îmi vin în fire: – Ce-i cu tine? ai înnebunit, ţi s-a urât cu binele? Nicu îmi răspunde calm: – Văzând că nu mai vii, m-am decis să mă întorc. De ce să plăteşti numai tu? Am vrut să fiu cu tine… În clipa următoare, cădeam unul în braţele celuilalt. Apoi am plecat fiecare spre destinaţia noastră.”

Preocupat, ca şi noi, să rezolve enigma psihologică propusă de aventura de mai sus, autorul adaugă: “După cele întâmplate, m-am întrebat: Ce forţă leagă pe unii oameni că nici primejduirea vieţii nu-i desparte?… Prietenia, credinţa în Dumnezeu sau conştiinţa misiunii? Poate că în toate acestea rezidă secretul dăruirii de sine”. E posibil ca explicaţia să fie ceva mai simplă şi să nu amestece, ca mai sus, planul uman cu acela divin: era doar Chemarea lui Dumnezeu la dragoste.

PORUMBELUL DIN PĂLĂRIE

Câtă nevoie are omul încolţit de vrăjmaşi de ajutorul lui Dumnezeu! Psaltirea toată se cutremură de strigătele lui. Cu cât mai mult se tem anonimii a fi fost uitaţi de Tatăl… Uneori, biet semenul nostru nici nu e conştient de intervenţia Celui de Sus, datorită căreia cade tot în picioare, atunci când nădejde nu mai are. Ceea ce este mai trist e că nici măcar după ce a fost salvat, el nu e totdeauna conştient cui datorează minunea. Or, ce este această ridicare a noastră din nimicnicie, dacă nu o Chemare a lui Dumnezeu? Şi câte atari Chemări să fie necesare pentru ca slăbiciunea noastră să recunoască sprijinul primit?

Lui Chirilă Ciuntu (“Din Bucovina pe Oder”, Constanţa, Metafora, 2004) i s-a comunicat că în numele Mareşalului Antonescu, şeful Statului, se pregătea o înscenare ce să motiveze anumite arestări pentru care nu exista o motivare juridică temeinică şi clară. Se preconiza chiar regizarea unui atentat trucat, împotriva lui. Cei ce se temeau a cădea victime nevinovate au hotărât să o ia înaintea duşmanilor, pregătindu-se a păstra o desăvârşită neimplicare în viaţa ţării, pentru a nu da nimănui prilejul unor acuzaţii mincinoase. Întru atingerea scopului ca această decizie să capete un caracter cât mai general, se alcătuiră manifeste, urmând ca autorul memoriilor citite de noi să le răspândească, depunându-le în cutiile poştale ale cetăţenilor.

Zis şi făcut! Chirilă Ciuntu şi-a umplut buzunarele cu micile stive bine ambalate şi a pornit către casă, unde intenţiona să depoziteze cea mai mare parte din fluturaşi, în timp ce cu celelalte avea să colinde Capitala, pentru a îndeplini misiunea pe care şi-o luase.

Ca să scape mai repede de pachetele incriminante, se urcă în tramvaiul care lungea strada 11 Iunie. “Patrarhia se pregătea pentru Sf. Prohod, la care era aşteptat Mareşalul Antonescu. Piaţa era înconjurată de tancuri, armată şi poliţie” (p.33).

Spre stupoarea sa, în loc de a urma traseul obişnuit, tramvaiul coti şi o luă pe alte linii, prin mijlocul pieţii. Cu minţile tulburate de modificarea rutei, purtătorul manifestelor nu găsi altceva mai bun de făcut decât să atragă atenţia asupra sa printr-aceea că, zăpăcit, sări din vagon, acolo chiar. “Într-o clipă mă trezesc înconjurat de agenţi de poliţie.” Se năpustiră asupră-i cu o singură întrebare, muşcată de toţi ca-ntr-un glas. Îl presau să declare de ce nu-şi continuase mersul cu vehicolul metalic. I se pusese un nod în gât. De neînlăturat. Mintea aburită îi oscila între diverse răspunsuri posibile, care mai de care mai fistichiu şi deloc potrivit să-l scoată din situaţia deosebit de încordată în care se găsea.

Şi iată cum coboară nişte aripi fâlfâind către el, pe o boare ce-i şterge năduşeala cotropindu-i fruntea… “În timp ce căutam răspunsul, deodată se desprinde un sergent-instructor de jandarmi din mulţime, se apropie de mine şi mă ia cu o toropeală de vorbe: De faci, domnule Ciuntu? Nu te-am mai văzut demult. Ce necazuri ai cu domnii?” Vă daţi seama cu ce inimă s-a repezit a-i toca urechile necunoscutului care i se arăta binevoitor, repetând copilăreşte povestea (de fapt cum stătuseră lucrurile şi în realitate) tramvaiului ce-şi părăsise drumul urmat deobicei, iar el, locuind pe vechea rută, cum s-a temut că va fi dus aiurea şi s-a gândit să facă economie de timp şi să sară din mers, astfel putând s-o apuce pe jos către casă… “M-a luat de mână zicându-mi: ‘Hai, că-ţi arăt eu pe unde să treci ca să ajungi la destinaţie!’ Surprinşi de faptul că sergentul m-a luat pe nume şi în mod aşa de prietenos, poliţiştii au rămas cu gura căscată, în timp ce eu mă îndepărtam” (idem). Ajuns la adăpost de orice pericol, străinul îi povesti că-l ştia din priviri, deoarece Chirilă Ciuntu frecventa Inspectoratul de Jandarmi împreună cu un cunoscut preot, şi că se temuse să nu aibă de suferit într-o împrejurare ca aceea, când poliţia în păr căuta pricină oricui, vinovat au ba.

Arestat, oamenii ordinii i-ar fi găsit în pachet manifestele şi memorialistul nu ar mai fi avut nici o şansă de supravieţuire. “M-am despărţit de sergent, mulţumindu-i că mi-a salvat viaţa şi, făcându-mi apoi de zece ori cruce, i-am mulţumit lui Dumnezeu că se mai fac şi în zilele noastre minuni” (p.34). Aşa vorbeşte un om care a auzit Chemarea.

UN NECUNOSCUT IVIT DIN NOAPTE

Răsărirea ajutorului lui Dumnezeu pe neaşteptatelea, în existenţa lui Chirilă Ciuntu, atunci când intervenţia miraculoasă era mai urgentă pentru a-l salva de la necazuri foarte mari sau chiar de la condamnarea la moarte, avu loc în două ocazii asemănătoare, dintre care una am relatat-o în capitolul precedent, iar cealălaltă urmează a fi expusă aici. Când fac socoteala acestor intervenţii, mă bizui numai pe mărturisirile din cartea sa de memorialistică: “Din Bucovina pe Oder” (Constanţa, Metafora, 2004). Iar aceste intervenţii salvatoare au caracter de Chemare a lui Dumnezeu, ele venind în clipe când se juca viitorul său după sistemul cap sau pajură.

Iată întâmplarea la care mă refer de data aceasta.

Naratorul urma să părăsească România foarte curând. Îl despărţeau de acele momente doar câteva zile. Pentru a-şi uşura contactul cu cei care trebuiau să-l treacă graniţa, decise să elimine orice risc posibil. Drept care, aranjă să-şi petreacă ultima noapte înainte de marea aventură la un cunoscut binevoitor, comisarul de poliţie Bozdoc. Încărcat cu bagaje, se ferea de orice întâlnire periculoasă, mai ales pentru că, într-un asemenea prilej, în eventualitatea unei percheziţii, s-ar fi putut descoperi asupra sa scrisori ale familiilor altor fugari, destinate celor din străinătate. Or, ele deveneau grav incriminatorii într-o asemenea situaţie.

Îl însoţea un coleg pentru a-i uşura transportarea geamantanelor.

“Când ne suim în tramvai, dăm peste un sergent care mă întreabă unde mă duc la miezul nopţii cu bagajele. I-am răspuns că mă mut la o nouă locuinţă şi că în timpul zilei nu am avut timp să fac acest lucru. Sergentul de stradă nu a fost încântat de explicaţia mea şi mi-a atras atenţia că ne vom coborî la Patriarhie sau în Piaţa Naţiunii şi că acolo voi da socoteală la circumscripţia de poliţie. Când am văzut cum stau lucrurile, m-am hotărât s-o şterg în orice caz, profitând de întunericul ce se lăsase peste oraş şi lăsând la nevoie bagajele în plata Domnului.” (p.35).

Noul plan nu miră pe nimeni: ce era să facă bietul om în condiţii atât de neprielnice? Există, parcă, o specie de şopârle (dacă nu cumva au această caracteristică toate) care, dacă le apuci de coadă, ţi-o leapădă în mână pentru a scăpa cu viaţă. Şi de n-ar fi adevărată amintirea mea din viaţa naturii, tot este elocventă în situaţia creată. În vederea plecării peste hotare, în noile condiţii merita ca Ciuntu să lase tot şi să dispară cât mai curând, pentru a evita orice neajuns. La aceasta purcese. Îi şopti însoţitorului său schimbarea de plan şi-l pregăti să fie gata pentru o dispariţie neaşteptată în noapte.

“Ajunşi în piaţa cu pricina, poliţistul ne somează să coborâm, pune fluierătoarea la buze şi dă semnalul gardianului de serviciu din regiune să vie să ne ducă la circumscripţie. Între timp începeau să cadă picuri de ploaie, iar gardianul, care din întâmplare nu era prin apropiere, nu se arăta” (p.35-36).

Desigur că întârzierea acestuia era propice viitorului memorialist, dar nu se vădea a fi fost salvatoare încă. Pentru definitiva ieşire din cumpănă, era necesară o intervenţie mai puternică. După cum nici rămânerea ascunsă a agentului nu părea datorată unor împrejurări omeneşti legate de ceea ce se petrecea în acel grup tensionat, la fel nici ceea ce succedă şuieratului insistent şi fără ecou nu părea a se datora vreunui factor uman implicat în povestea aceea.

“În acest moment se apropie un civil care observase că ceva nu era în ordine, deoarece noi vociferam cam tare, şi ne întreabă ce s-a întâmplat; zic: “Ce să fie, domnule, trebuie să mă mut acuma, pentru că n-am avut timp ziua, şi domnul sergent vrea să mă aresteze fără nici un motiv.” “Ia-i, domnule sergent, adresa unde se mută şi dă-i drumul, căci lucrul acesta se poate întâmpla oricui!” La întrebarea sergentului, îi dau adresa (…). Cu aceasta am fost lăsaţi să ne continuăm drumul. Nu ştiu cine a fost civilul acela, dar trimis a fost dânsul de Dumnezeu, ca să se mai întâmple o minune cerească” (p.36).

Nu socotesc că sunt necesare completări sau comentarii suplimentare pentru a se evidenţia că povestitorul nu era părăsit de Dumnezeu, că nu era lăsat să se descurce singur din atari noduri ale destinului, ce se strângeau tot mai tare în jurul gâtului său. Dimpotrivă, Părintele Ceresc îi trimite semne că îi veghează paşii, prin aceasta chemându-l către El.

PRIN V. VOICULESCU OMENIREA ESTE CHEMATĂ LA FAPTA CREŞTINĂ

Medicul Radu Voiculescu, unul dintre fii poetului, dupã ce fusese vestit de către un necunoscut că tatăl său putea fi adus acasă din detenţie, după ce obţinu îngăduinţa şefilor săi de la institutul unde lucra, ajunse a doua zi dimineaţa la dispensarul din Turda. Fu îndrumat către etaj. O camera plină de foşti puscăriaşi. Le cercetă pe rând figurile triste, impasibile. Îşi descoperi tatăl. Era altul decât îl cunoscuse. Chipul nobil îi fusese zdrobit de pecetea mohorâtă a temniţei. Capul, chilug; faţa, smochinită. Vorbea foarte încet şi reţinut: îi era frică să nu tragă careva cu urechea. A plâns. L-a întrebat de surorile sale, de copii, de prietenii ramaşi în libertate. Fiul glăsuia firesc, cu ton nici prea tare, nici prea surd, ca omul slobod între cei slobozi. Bătrânul se grăbi să-i facă semn să scadă intensitatea vocii, îi şopti că o parte dintre cei de acolo erau hoţi şi turnători periculoşi. Extrem de prudent.

Pe la amiază, şi-a făcut apariţia directorul spitalului. Întocmirea formelor de externare. Feciorul şi-a părăsit părintele, să găsească un mijloc de transport până la gara din Câmpia Turzii, singura apropiată. A străbătut târgul în dreapta, în stânga, uitând de masă, potopit de griji. Vlăguit.

În sfârşit, i-a ieşit în faţă o volga, taxi. I-a făcut semn. Opri. Doctorul trase adânc aer în piept. Se încurajă singur şi se avântă cu: „Domnule, a ieşit tata din închisoare”.

– “Am rămas impresionat ce receptivi erau oamenii la suferinţa noastră”, îmi mărturiseşte.

– “Şi pe mine mă impresionează”, repet după el, cu un nod în gât.

Îmi amintesc cu ce frică de oameni m-am eliberat eu însumi şi mă acuz, ascultându-l, pentru neîncrederea mea de atunci; mi-au trebuit zeci de ani şi o revoluţie s-o anihileze.

Oare a pierit ea de tot?

Nu.

Deci şoferul a acceptat pe dată să-l ajute pe poetul mai mult infirm decât pe picioarele proprii. A şi cerut o sumă modică pentru transport: optzeci de lei. A pus mâna, alături de fiu, să-l care pe braţe pe vârstnicul neputincios. De altfel, era un fel de fulg articulat. Îl instalară cu băgare de seamă pe canapeaua dindărăt a automobilului.

Când coborau scara, fostul întemniţat, încercând să-şi scuze lipsa de puteri şi să mai aline mâhnirea băiatului său, i-a spus: „Noi suntem longevivi. Mă fac eu bine şi o să dea Dumnezeu să trăiesc până la nouăzeci de ani…” Nu-şi dădea seama, deşi medic – el, marele diagnostician! – de gravitatea propriei sale situaţii: era plin de speranţă.

Poetul suferea grav de tuberculoză. Un morb Pott, o carie osoasă a vertebrelor; două erau distruse masiv.

La Câmpia Turzii, fiul şi-a aşezat părintele pe jos. Cu chiu, cu vai. L-a rezemat de zidul gării, pe peron, în aşteptarea acceleratului. Îl îngrozea faptul că vagonul de dormit pentru care avea bilete ar fi putut trage aiurea de unde-şi pusese iubita povară nemişcată. Iar trenul urma să oprească numai timp de două minute!

Într-un grup, nu departe de ei doi, nişte ceferişti şedeau pe lădiţele de lemn, cu felinarele alături.

Se apropie de dânşii: „Dom’le, l-am scos pe tata din închisoare. Uitaţi-vă în ce hal e! Trenul stă puţin. Trebuie să nimerim vagonul de dormit…” Urmă până la capăt istoria ce-l tulbura; continuă cu rugămintea de a fi ajutat. „N-ai grijă, domnule! Se face!” Aşa a fost. L-au luat pe sus şi l-au suit fără dificultate. N-au vrut să primească nici un ban. A fost nevoit să le strecoare cu de-a sila-n buzunar o bancnotă.

Însoţitorul de vagon, când a ascultat povestea reluată, le-a oferit să ocupe compartimentul de lângă uşă, pe răspunderea lui. „Mă descurc eu, vedeţi-vă de treabă! Îl băgăm aicea, că-i mai bine. Restu’, treaba mea!”

– “Deci şi el m-a ajutat”, adaugă triumfător domnul doctor, cu o satisfacţie izvorâtă din recunoaşterea omeniei tuturora.

Şi ce bine-l înţeleg! Câtă nevoie avem toţi să redescoperim întruna purtarea omenoasă, înţelegerea semenilor, sentimentul că nu ne mişcăm printre stane de piatră, ci printre fraţi, că în orice străin găsim un sprijin la nevoie, după cum noi înşine suntem gata să ne facem luntre şi punte pentru salvarea semenului nostru mai slab, împins din cale de către egoism şi răutate, gata să se prăbuşească.

Tonul conlocutorului meu este acela al victoriei împotriva unei doctrine antisociale, al superiorităţii iubirii dintre oameni faţă de ură şi glacialitate. Este ca şi când mi-ar fi narat revelarea minunii: omul izbutea, până şi atunci, să rămână Om.

Înainte de a fi părăsit Turda, sprijinul propriului său părinte luase legătura prin telefon cu Denu, un prieten din Bucureşti, eliberat din închisoare nu demult. Cu acesta se sfătuise asupra căii de apucat în această căutare a părintelui dispărut şi el îl împrumutase cu bani de drum. I-a comunicat orarul călătoriei de înapoiere, numărul vagonului cu care soseau.

Acela i-a aşteptat pe neobişnuiţii călători în Gara de Nord, cu un cărucior de invalid. Şi astfel odiseea luă sfârşit.

MIHAI RĂDULESCU

(CHEMAREA LUI DUMNEZEU ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE. vol. II, 2004, cu un cuvânt înainte de Prea Sfinţitul Galaction Episcop al Alexandriei şi Teleormanului)

Articole, Linkuri externe | Comments Off on Mihai Rădulescu: “Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste”, vol. II |

4 Jun
2013

Mihai Rădulescu: “Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste”, vol. I

PREAMBUL

Mă găsesc în prezenţa Prea Sfinţitului Ierarh Vicar Părintele Prof. Dr. Irineu Slătineanu, pentru a afla un cuvânt de învăţătură despre Chemarea la credinţă. Întâlnirea are loc în casa Prea Sfinţiei Sale. Aerul ei tradiţional, lumina varului ce-i îmbracă zidurile, florile vesele ce-ţi întâmpină paşii când urci cele vreo două trepte de la intrare, smocurile de iarbă verde, mai mici şi mai mari, prezenţa unei lupoaice – e vorba de un câine tânăr – ce te salută cu glas vânjos de mezzosoprană şi se zbate, la capătul clădirii, după o plasă de sârmă ridicată între patru stinghii, s-o păzească de răutatea oamenilor (un dulău vagabond adoptat de Prea Sfinţitul i-a fost otrăvit, în lipsa stăpânului, după ce, cu un alt prilej, a fost zdrobit cu bâta şi aruncat în beci), toate se amestecă şi se împletesc dimpreună cu poziţia retrasă din calea aleelor publice ce străbat grădina colorată a Sfintei Episcopii a Vâlcei, pentru a-ţi da încrederea că pătrunzi în preajma unui ierarh gata să-ţi acorde timpul, cu întreaga-i înţelegere.

Intenţionez să vorbesc îndelung cu ascultătorii mei, cu dumneavoastră, despre Chemarea întemniţatului, fie adresată aceluia care şi-a pierdut credinţa, fie adresată celui care trebuia să şi-o întărească. În pregătire, e momentul să vedem ce rol joacă această Chemare a lui Dumnezeu, în creştinism, în general, şi în Tradiţia noastră sfântă ortodoxă. De aceea v-am adus cu mine în reşedinţa Prea Sfinţitului.

– “Prea Sfinţia Voastră, nici un fost student nu-mi este atât de drag ca Prea Sfinţia Voastră”, încerc să-i recâştig bunăvoinţa cu afirmarea a ceea ce dealtfel constituie adevărul. “Cunosc seriozitatea cu care vă trăiţi misiunea, creştinismul, puterea de a conduce Biserica. Ştiu prea bine cât iubiţi Ortodoxia. Vă rog să împărtăşiţi ascultătorilor noştri tot ce credeţi că ne-ar putea fi de folos, în legătură cu Chemarea, în VECHIUL TESTAMENT.”

Nici n-are nevoie măcar de cât de scurtă reculegere, pentru a fi pe dată încălzit de cele ce-i propun:

– “Mai întâi aş vrea să-mi exprim mulţumirea pentru această chemare sfântă ce-mi faceţi de a-mi oferi şansa să transmit pe calea undelor simţămintele şi convingerile despre o vocaţie, cât şi despre ceea ce a însemnat Chemarea în VECHIUL TESTAMENT sau mai bine zis experienţa Chemării sfinte din începuturi, prin actul creator al lui Dumnezeu.

“Prin Creaţie, omul este chemat de la nefiinţă la fiinţă. Este chemat să colaboreze cu Dumnezeu, să coopereze, să conlucreze, să modeleze şi să împărăţească împreună cu Creatorul şi Stăpânul universului. Pentru aceea a fost adus la existenţă omul în ziua ultimă, ca el să împărăţească peste toată creatura, să stăpânească peste vietăţi şi peste minerale, să le apropie de el şi să le înţeleagă.

“Prin actul creator, întreaga fiinţă are un cod generic. Are un Logos, are o Chemare, după care ea se identifică în lume şi în acelaşi timp îşi are raţiunea de a fi. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbea despre “Logoşi”, adică despre raţiunea discursivă a fiecărui element, întrucât tot ceea ce există pe faţa pământului are ceva din Cuvântul lui Dumnezeu; cu atât mai mult omul, care are suflarea lui Dumnezeu. Şi în fiecare lucru îşi are Dumnezeu amprenta Sa, în calitate de Creator, ca Cel care a adus toate la fiinţă, cu Cuvântul Său.

“Sfântul Irineu de Lyon spune că Dumnezeu a creat lumea prin cele două mâini ale Sale, Fiul şi Sfântul Duh. Într-adevăr, Cuvântul este acela care crează, iară Duhul este acela care întăreşte. Toate acestea îşi au o rezonanţă puternică în fiecare lucru, în calitate de Chemare, de vocaţie. Întrucât Dumnezeu crează prin Cuvântul Său, dară şi cheamă prin Cuvântul Său. Toate sunt aduse la existenţă prin Cuvânt şi sunt chemate la viaţă prin Cuvânt. Cuvântul este acela care realizează unitatea, dar şi întreţine viaţa pe întreaga suprafaţă a pământului. Duhul Sfânt este acela care dă viaţă – Dătătorul de Viaţă – şi El menţine întreaga creatură într-o stare de Chemare, într-o stare de vocaţie, de apropriere de Dumnezeu. Pentru aceasta omul, când a fost creat cu mâinile lui Dumnezeu – Dumnezeu ia pământ, deci un act direct al lui Dumnezeu, un act prin care participă integral la viaţa omului – şi în momentul când acest boţ de lut este modelat, în momentul acela Dumnezeu suflă asupra lui suflare de viaţă dătătoare, iar omul devine fiinţă vie, un lucru extraordinar din SFÂNTA SCRIPTURĂ. Omul devine fiinţă vie, devine partener de dialog cu Dumnezeu, devine cel care este al doilea, deci devine ‹tu›, în cadrul acestui dialog şi, în mod cert, prin aceasta omul are posibilitatea să stea de vorbă cu Dumnezeu, să-I împărtăşească ideile.

“Deci, omul îşi are raţiunea de a fi, în Cuvântul lui Dumnezeu.

“Sfântul Grigorie de Nisa, în lucrarea sa DE VITA MOISE – Despre Viaţa lui Moise –, ne spune clar şi lămurit că în excursul acesta al lui Moise pe Muntele Sinai, Moise a făcut mai multe experienţe duhovniceşti. De la început el a avut în minte raţiunile tuturor lucrurilor. Deci trâmbiţele pe care le auzea Moise, Sfântul Grigorie de Nisa le interpretează ca fiind raţiunile lucrurilor înconjurătoare, care formează cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu se manifestă prin Creaţie, şi te duce de la Creaţie, de la concret spre abstract, cum zicem noi: de la lucrurile create spre lucrurile necreate, de la lumea realităţii la lumea ideilor. Moise trece prin această cunoaştere, depăşeşte această cunoaştere. Trâmbiţele sunt elemente metaforice care vor să scoată în evidenţă puterea creatoare sau codul divin care se află în fiecare din aceste elemente, în fiecare din aceste lucruri şi, unul mai puternic decât celălalt, scoate în evidenţă frumuseţea Creatorului şi toate atributele divine, într-o gamă largă, de valori şi de culori.

Mergând pe drumul acesta al Sinaiului, Moise ajunge, în sfârşit, pe vârful muntelui, unde el vede Cortul cel Nefăcut de Mână, care adăposteşte toate raţiunile tuturor celor create. Deci, sub acest Cort Nefăcut de Mână, Cortul acesta nefiind altceva decât Logosul Divin, Iisus Hristos, în El îşi află raţiunea întreaga Creaţie. Deci, am putea spune că, pornind de la individual spre comunitar, spre mulţime, fiecare dintre noi îşi are raţiunea de a fi în Logosul Divin, în Cuvântul lui Dumnezeu. De aici este foarte simplu să gândim că omul este fiinţă cuvântătoare. Iată, frumuseţea limbii române: omul este fiinţă cuvântoare, el cuvintează, vorbeşte, este o fiinţă discursivă, care poate să spună despre sine şi despre alţii, care poate să se interpreteze, care poate să mărturisească despre dialogul acesta cu Dumnezeu.

În definitiv, în VECHIUL TESTAMENT, constatăm un lucru foarte important. De fiecare dată de câte ori Dumnezeu cheamă pe cineva, El se adresează iubirii. El se adresează străfundurilor omului; mişcă în primul rând partea sensibilă a omului, aşa cum instrumentistul atinge corzile, în meditare, şi ele rezonează, aşa face şi Dumnezeu cu inima omului; cuvintele îi aparţin Sfântului Vasile cel Mare şi apar în COMENTARII LA PSALMI. Deci Dumnezeu se adresează inimii omului, se adresează sufletului omului, se adresează părţii sale celei mai sensibile, de fapt se adresează ‘cămării’, adâncului omului, unde, în mod cert, se află codul acela, scânteia divină, sau, mai bine zis, Suflul lui Dumnezeu. Pentru că suflarea aceasta cuprinde întregul organism; tot trupul şi sufletul formează persoana umană, dar nucleul, modulul acestei persoane este sufletul lui, este străfundul lui. De acolo iradiază puterea lui dătătoare de viaţă, de acolo răsare, cu un cuvânt franţuzesc, ’emerjează’ toate aceste calităţi ale omului, acolo se plămădesc ideile, acolo se plămădesc frumuseţile, şi din păcate acolo pot să se plămădească şi gândurile rele. Deci acestei părţi i se adresează Dumnezeu; în SFÂNTA SCRIPTURĂ se află cuvântul acesta: “Ascultă!” – “Ascultă, Israele!” sau “Ascultă, Domnul te cheamă!”. Este o ascultare interioară, în primul rând, şi abia după aceea Dumnezeu, pentru cei mai neputincioşi în a înţelege aspectul acesta, se adresează efectiv exteriorului.

– “Mi-ar părea foarte rău să vă întrerup şi, totuşi, o fac, pentru că cele atât de adânci comunicate şi felul în care le-aţi explicitat, atât de vibrant, atât de profund şi atât de aproape de înţelegerea omului modern, mă obligă la această întrerupere.

“În viaţa unuia dintre cei mai mari compozitori preclasici, Händel, a existat un moment de cumplită disperare: muzicianul a paralizat şi a zăcut în această situaţie timp de zece ani, nefiind tratat, cum era stadiul medicinii în acele timpuri, decât prin scoatere de sânge. Pentru cei dimprejurul lui, care-l îngrijeau, Händel era inconştient. Ascultând lămuririle pe care ni le-aţi oferit, plecând de la Grigore de Nisa, aş vrea să cred că în acea perioadă, Händel s-a adâncit în sine şi, pentru a fi în totală libertate faţă de trup şi de ale acestuia, i-a dat Dumnezeu paralizia pentru a intra în contact cu Logosul din sine, căci la ridicarea absolut miraculoasă din această nemişcare, părelnică absenţă, care astăzi când avem la dispoziţie toate tratamentele de pe pământ, visate şi nevisate, rămâne, în linii mari, nevindecabilă, la ridicarea miraculoasă din aceste condiţii precare, a scris cel mai de seamă oratoriu din întreaga sa existenţă, închinat lui Dumnezeu. Pentru mintea omului din zilele prezente, obişnuită cu matematicile, cu fizica, astronomia, cu pătrunderea în cosmos, cu imagini de pe lună şi planete, cu sateliţi ce străbat văzduhurile interstelare, nu cred că poate sosi un mesaj despre Dumnezeu, despre ce reprezintă Dumnezeu în noi, despre ce reprezintă Cuvântul în noi, mai limpede şi mai adecvat modernităţii ca cele spuse de Grigore de Nisa şi pe care ni le-aţi împărtăşit. Vă mulţumesc foarte mult, în numele ascultătorilor noştri, pentru această incursiune deosebit de valoroasă, prin care învăţăm că, în Biserică, gânditorii străvechi au precedat cu sute şi sute de ani gândirea ştiinţifică modernă. Când a trăit Sfântul Grigore de Nisa, vă aduceţi aminte?”

– “În secolul IV…”

– “În secolul IV, poftim! Ne aflăm în pragul secolului al XXI-lea, deci este vorba despre şaptesprezece veacuri ce ne despart de gândirea lui, despre care s-ar putea spune că este rodul cugetării unui Einstein, cunoscătorul a toate câte au fost cunoscute de către Einstein!”

– “Da, într-adevăr.”

– “Fiindu-mi iertată această întrerupere – şi sper să mi-o treceţi cu vederea şi dumneavoastră, toţi cei care ne ascultaţi –, vă rog, Prea Sfonţia Voastră, să continuaţi a vorbi despre Chemare în VECHIUL TESTAMENT.”

– “Înainte de a reintra în făgaşul VECHIULUI TESTAMENT, unde găsim nenumărate momente de Chemare sfântă, aş vrea să reamintesc că cele petrecute cu Händel, avuseseră loc cu secole numeroase mai înainte, şi în cazul Sfântului Andrei Criteanul. Unul dintre mariii Părinţi şi oratori şi poeţi ai Bisericii noastre, care n-a vorbit până la şapte ani. N-a vorbit; toată lumea îl considera un mut; toată lumea îl considera un om ratat; îl considera un om pierdut. Şi, la şapte ani, Dumnezeu a făcut ca această gură mută, nevorbitoare, pentru care corzile vocale nu articulau nimic, să grăiască atât de frumos şi să-şi preschimbe rostirea într-un scris atât de frumos, pentru slava lui Dumnezeu.”

– “Desigur”, intervin iarăşi, “era mut, nu pentru că ar fi avut o deficienţă a corzilor vocale, ci pentru că era uluit şi amuţit de cele trăite, în contact cu Chemarea lui Dumnezeu. Să nu uităm că unul dintre cei mai mari poeţi români moderni şi filosof a trăit aceeaşi situaţie, mă refer la Lucian Blaga, care până la vârsta de şapte ani nu a scos nici un sunet articulat ce să se preschimbe în vorbe cu înţeles.”

– “Pornind de la aspectul acesta al muţeniei, al neputinţei de a rosti ceva, mă îndrept iarăşi cu gândul la Moise”, îşi reia şirul de unde l-a lăsat, Prea Sfinţitul. “Chemarea lui Moise s-a petrecut într-un moment crucial al VECHIULUI TESTAMENT: ieşirea poporului lui Israel din Egipt. Era o Chemare a întregului popor, printr-un singur om. Era o Chemare a punerii în aplicare a promisiunilor lui Dumnezeu, făcute lui Avraam. Poporul iudeu trebuia să treacă prin creuzetul lumii egiptene pentru ca el să înţeleagă mesajul divin al Chemării sale ca popor ales. Deoarece abaterea de la Legea lui Dumnezeu l-a atras, într-un fel sau altul, într-o oarecare idolatrie, de unde el nu putea să iasă decât numai printr-o Chemare, deci printr-un act direct al lui Dumnezeu; am zice că mânerul sau persoana, mesagerul care a fost ales este Moise, Moise, care nu înseamnă altceva decât ‘scos din apă’, deci tot printr-o Chemare sfântă.”

– “În ce limbă?”, voiesc să mă edific.

– “În egipteană. ‘Scos din apă’, deoarece fata lui Faraon este aceea care-l salvează şi ea îi dă numele. Deci este interpretat mistic. Va să zică: fata lui Faraon este raţiunea necuvântătoare, luată în sensul mistic al cuvântului, fiindcă Faraon şi întreaga lume egipteană exprimau, în concepţia VECHIULUI TESTAMENT: ‘lumea de dincolo de’. Ei bine, Moise este acela care vine ‘de dincolo de’, prin apa, care este simbolul vieţii şi vine ‘dincoace’. Adică: ‘ereţ’. Sau, mai bine zis: ‘cel care vine’, ‘depăşeşte’, ’care trece’ în pământul făgăduinţei.

– “Aceasta este tot în interpretarea Sfântului Grigore de Nisa?”, mă minunez de bogata ştiinţă a autorului străvechi.

– “Evident că sunt interpretările mai multor Părinţi care concordă în acest sens”, îmi răspunde iniţiatorul meu în tainele acestea.

“Moise este adus la viaţă printr-un act deosebit al lui Dumnezeu, în momentul când lumea doreşte să omoare viaţa. Este un paradox: să omori viaţa! nu există aşa ceva! Însă, în clipele acelea când femeile, moaşele egiptene voiau să-l omoare pe Moise, Dumnezeu îl scoate din ape; pur şi simplu îl cheamă. Îl interceptează. Îl readuce de acolo unde nu mai era scăpare. El nu avea alte mijloace de a-şi face cunoscută existenţa decât scâncetul lui. Deci el se face cunoscut lumii înconjurătoare prin sunete nearticulate. Acest lucru va deveni foarte clar pentru noi când vom vedea cum îl cheamă Dumnezeu şi-i spune: Moise scoate încălţămintea, pentru că pământul pe care calci este sfânt. Nu pentru că încălţămintea aceea ar fi fost murdară, ci pentru că era din piele, care era moartă. Sunt foarte interesante Chemările acestea. Dumnezeu nu ne cheamă când avem asupra noastră ceva murdar. Aceasta o putem interpreta foarte frumos prin ceea ce spune SFÂNTA SCRIPTURĂ că, după căderea omului în păcat, Dumnezeu l-a îmbrăcat pe om cu piele murdară. Ce înseamnă ‘piele murdară’? Înseamnă trecerea la existenţa aceasta. Sfântul Grigore de Nisa are cuvinte minunate în explicarea acestor fraze, anume că pielea pe care a îmbrăcat-o omul nu este altceva decât tributul acesta al morţii. Deci, omul chiar dacă este salvat prin Isus Hristos, pentru ca moartea, cum spune la rugăciunea de la înmormântare, pentru ca moartea să fie biruită, după ce Dumnezeu l-a îmbrăcat pe om cu piele murdară, ca păcatul să nu aibă perpetuitate, ca păcatul să fie înghiţit, să fie biruit de viaţă, omul trebuie să treacă prin acest val. Va să zică, deşi îmbrăcat în hainele acestea murdare, Chemarea, totuşi, este o Chemare sfântă, având în vedere că avem comoara aceasta în vase de lut.

– “În două cuvinte, amintindu-ne de celebra propoziţie a lui Tudor Vladimirescu – “am îmbrăcat cămaşa morţii” –, putem spune că, aidoma lui, tot omul s-a îmbrăcat în moarte, odată cu săvârşirea păcatului”, încerc şi eu o fărâmă de interpretare, îndepărtându-mă de sensul exact al citatului.

– “Aşa este”, mă confirmă gazda noastră.

– “Acea epistolă a lui Tudor Vladimirescu sau proclamaţie, dealtfel a fost scrisă tot de un chip bisericesc, de un ierarh, de Episcopul Ilarion, de o minte obişnuită cu o atare gândire.”

– “Da”, confirmă din nou.

– “Iertaţi intruzia.”

– “În mod inevitabil, Moise, în acest moment al Chemării sale se află neputincios în a exprima trăirea duhovnicească şi atunci când Dumnezeu îl trimite la poporul său, el îşi manifestă, într-adevăr, neputinţa dialectică sau discursivă în a chema. Şi, aici, el pune în faţă un lucru extraordinar: preoţia.”

– “Nădăjduiesc ca despre această Chemare să putem vorbi din nou peste o săptămână. Vă mulţumesc foarte mult, Prea Sfinţia Voastră. Rămâneţi cu Dumnezeu şi binecuvântaţi.”

– “Domnul…!”

Cu această evocare a numelui Făcătorului a toate, venind să pună un capăt fericit şi odihnitor convorbirii noastre, mă retrag. Ajuns în uşă, întorcându-mă, arunc o ultimă privire chipului sumbru de osteneală al mult mai tânărului meu conlocutor, cu atât de multe treburi şi mai grave decât mine, pe umerii subţiri, dar nefiravi, ci vrednici de încredere, pe umerii căruia atârnă mângâieri, dezlegări şi mântuiri ale sufletelor ce nu mai au altă nădejde: îl privesc încă o dată şi, în loc să îmi transmită povară, oricât de puţină, din frământările sale, pe dată zâmbetul său deschis şi bucuros mă umple, la rândul meu, de încredere în mine însumi şi în Chemarea lui Dumnezeu pe care mă străduiesc s-o împlinesc.

Rămâneţi cu bine, Prea Sfinţite Irineu Slătineanu!

Mă aflu din nou în Eparhia Vâlcei, la Râmnic, în casa Prea Sfinţitului Irineu Slătineanu, cel mai tăcut ungher al oraşului şi, cum tăcerea obişnuieşte să cuibărească gândurile cele mai înalte, voi sta iarăşi de vorbă cu Prea Sfinţia Sa, în căutarea unor lumini noi asupra problemelor ce mă frământă, aşa cum am făcut-o şi săptămâna trecută, când am întocmit prima parte a acestui dialog din cadrul emisiunilor radiofonice dezvoltând tema Chemării lui Dumnezeu.

– “Prea Sfinţia Voastră, acum o săptămână ne-aţi condus pe nişte căi foarte înalte, mai bine spus, deşi este un clişeu tare banalizat: ne-aţi urcat printre stele. De fapt, ne-aţi coborât în zonele nevăzute ale Cuvântului adâncit în toate lucrurile existente. Iar, trecând de aceasta, aţi ajuns la Chemarea lui Moise de către Dumnezeu şi ne-am oprit în momentul în care Moise a chemat, la rândul său, poporul evreu la Dumnezeu. Vă rog să continuaţi a ne vorbi despre această Chemare.”

– “Mergând mai departe, în direcţia ideilor din emisiunea precedentă”, ia cuvântul Prea Sfinţitul Irineu, “aş vrea să punctez, în primul rând, Chemarea lui Moise, pe de o parte, şi Chemarea lui Aron: experienţa individuală şi experienţa preoţească.

“Moise este un personaj cu totul aparte. Este un lider harismatic. Un om chemat de Dumnezeu cu o misiune specială. Asemenea personalităţi au fost rare în istoria omenirii. Însă Moise trebuie să sufere mai mult decât toţi ceilalţi. Deoarece Chemarea nu are în vedere numai o satisfacţie personală, ci este încoronată întotdeauna şi de suferinţe, pe care cel chemat trebuie să le îndure. În primul rând, este desfacerea lui de învelişurile acestea ale lumii cotidiene, ale lumii din care face parte. Părăsirea lumii, pe muntele Sinai, într-o tăcere absolută şi un abandon aproape proverbial. Moise urcă pe muntele Sinai, ia act de toate lucrurile pământeşti, se ridică la înălţimile cugetării; el se înalţă şi fizic, dar şi spiritual. Primeşte Tablele Legii care nu sunt altceva decât Chemarea şi rezultatul acestei Chemări, al dialogului dintre om şi Dumnezeu, nişte premize după care Dumnezeu lucrează cu omul, pentru că Dumnezeu stabileşte normele după care El îl cheamă pe om. El este Creatorul şi El este acela care stabileşte într-adevăr ce trebuie să facă omul ca să se apropie de El. Este prima lege scrisă. Prima manifestare a lui Dumnezeu în lume, ca partener de dialog, nu ca un element care terorizează şi care impune. Ci îl cheamă pe om după nişte reguli foarte sensibile şi pline de iubire.

“Moise primeşte aceste legi, de mâna lui Dumnezeu scrise, cum spune SfÂnta Scriptură, de “degetul lui Dumnezeu”, de puterea dumnezeiască; degetul nu însemna altceva decât puterea lui Dumnezeu care lucrează în lume. Cu bucurie de nedescris, după ce el are revelaţia aceasta a Rugului Aprins ce nu se mistuia (deci o altă manifestare simbolică a puterii lui Dumnezeu, care va fi interceptată de hermeneutică sau de comentarii sau de împlinirea biblică, prin Prea Curata Fecioară, Rugul cel nears care a primit focul dumnezeirii, dar care nu s-a mistuit). Deci Moise, desculţ, în această stare de acoperire, pentru că discuţia cu Dumnezeu se desfăşoară într-un cadru cu totul şi cu totul special, în care firea omenească trebuie să fie acoperită de puterea divină, de vălul acesta care îl face pe el să rămână totuşi în viaţă – deoarece spune SfÂnta Scriptură că “cel care va vedea faţa mea va muri”. Nu pentru că faţa lui Dumnezeu ar fi aducătoare de moarte…! Este vorba despre imposibilitatea omului de a vedea esenţa divină, pe de o parte; iar, pe de altă parte, dacă omul se intersectează cu Dumnezeu, înseamnă că omul urmează o altă cărare, invers decât este a lui Dumnezeu. În acest sens, înseamnă că direcţia lui Moise, dacă ar fi fost să fie faţă-n faţă, ar fi trebuit să treacă unul pe lângă altul; şi el mergea în moarte. De aceea Dumnezeu îi spune că “tu vei vedea numai spatele meu”, în sensul că numai în chemarea aceasta dacă mă urmezi pe mine, vei merge la viaţă. Într-o rebeliune a omului, rebeliune de tip modern, în care omul trece pe lângă Dumnezeu şi continuă a-şi vedea de afacerile şi de problemele lui, nu are nici o altă ieşire decât în moarte. Pentru că, închipuiţi-vă, Moise, pe muntele Sinai, dacă ar fi luat-o invers decât unde îl coordona şi-l ducea Dumnezeu, ajungea în prăpastie.”

‘Rebeliunea’ la care se referă gazda mea, este şi o răzvrătire împotriva Cuvântului ordonator al Creatorului, dar mai este, mi se pare mie, şi o trimitere la armonia cosmică, adică ceva invers; vreau să mă lămuresc, de aceea întreb:

– “Când pomeniţi de “rebeliune”, Prea Sfinţia Voastră parcă aţi sugera revoluţiile astrelor în mişcarea lor? Dacă astfel doriţi să înţeleg, putem vorbi despre traiectoria existenţei unui om, fie el şi chemat şi fie şi de talia lui Moise, aşa cum vorbim despre traiectoria unui soare sau a unei planete în cosmos, în jurul unei stele ce o atrage…”

– “Este cunoscut că un meteorit nu are o traiectorie”, mi se răspunde. “Este o bucată amorfă de materie, vagabondă, care aleargă într-un spaţiu şi se poate ciocni oricând.”

‹Va să zică, Moise asta ar fi fost, de nu dădea ascultare Chemării: un biet meteorit, “o bucată amorfă de materie, vagabondă, care aleargă într-un spaţiu şi se poate ciocni oricând”. Ce plină de sensuri este folosirea articolului nedefinit: “într-un spaţiu” şi nu: ‘în spaţiu’, căci Moise n-ar fi evoluat în spaţiul lui Dumnezeu, ci ‘într-un’ spaţiu oarecare, fără coordonate clare, fără limpezimi, haotic…›, gândesc, pe urmele imaginii sugerate.

– “Planetele au, totuşi, un circuit”, îşi dezvoltă Prea Sfinţitul ideea, “iar Platon spunea foarte clar că, în mişcarea lor, ele descriu muzică. Pentru că există o ar- monie, o armonie cerească… Spunea tot Platon că dacă omul ar asculta muzica pe care o descriu galaxiile în mişcarea lor, nu s-ar mai putea clinti din loc. Atâta de frumoasă este armonia aceasta… Iar, la un alt părinte al deşertului, al pustiei, un mare sfânt părinte, se spunea că el asculta muzica cerească, adică ceea ce îngerii cântau în ceruri, şi, la un moment dat, încremenea pe loc, ca o stană de piatră, în această fericire, în această bucurie de a asculta cântările îngereşti în ceruri. Deci, ca să încropim puţin aspectul acesta de viaţă duhovnicească, cu totul specifică şi extraordinară, a lui Moise, pe muntele Sinai, iată în momentul acesta Moise primeşte legea pozitivă, legea dumnezeiască, legea scrisă. Că până la Moise, păcatul era în lume, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, dar nu era pedepsit de rigoarea legii. După Moise apare în cu totul altă ipostază lumea: o lume ordonată, o lume cu lege, o lume cu regulă şi o lume care poate fi sigură că Dumnezeu o cheamă la El. Că Dumnezeu nu o abandonează. Că Dumnezeu nu o ignorează. Că Dumnezeu vrea să stea de vorbă cu lumea aceasta, cu poporul acesta. Şi cel care este chemat, exponentul acesta este Moise.

“Moise primeşte Tablele Legii; în lumina aceasta dumnezeiască ce îl încorporează pur şi simplu, care îl învăluieşte, vine şi se prezintă poporului evreu. Şi stă de vorbă cu el, cu Tablele Legii; însă constată, din nefericire, un lucru demoralizator pentru el, acela că poporul rămăsese, totuşi, la lucrurile pământeşti şi se închina idolilor. De fapt, imaginea aceasta o putem vedea mai târziu la profetul Ilie, un alt harismat, un alt om ieşit din comun, un alt sfânt chemat de Dumnezeu!

“El constată că închinarea la idoli este cea mai mare sărăcie, pentru că idolul nu-ţi oferă niii-mic, ni-mic nici sufleteşte, nici trupeşte! În clipa în care te-ai legat de materie, devii mai sărac decât materia însăşi. Materia fiind necuvântatoare, fiind o roabă a omului, devine stăpână; dar este un stăpân prost! Este un stăpân inconştient! Este un stăpân fără ca să se poată vedea ceva pe urma lui. Când lucrurile pământeşti te stăpânesc, din acea clipă devii cel mai sărac! În timpul lui Ilie şi în timpul lui Moise, poporul sărăcea din cauză că nu-L avea pe Dumnezeu… Adică, lucrurile acestea pământeşti, în afara faptului că ele ascultă mai mult de Dumnezeu decât de om, se răzbună pe om, că îl văd pe Regele Creaţiei devenind sclavul Creaţiei.”

Descrierea se potriveşte întocmai perioadei din care ne smulgem cu atâta greutate, aceea a comunismului materialist, când ne-a lipsit cu desăvârşire îndrumarea dragostei divine, ocrotirea ei, dialogul cu ea, nouă celor atât de sărăciţi de ateismul Puterii…

– ”Aşa se face, continuă Prea Sfinţitul Irineu Slătineanu, că şi apologeţii şi scriitorii apostolici spun foarte clar despre lumea păgână din timpul lor: dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu, intemperiile vremii, inundaţiile, focul şi aşa mai departe, vă vor arde, vă vor îneca, pentru că ele nu suportă să vadă că Regele a decăzut printre animale. Deci, iată, Chemarea sfântă a omului este cu totul specială…”

– “…şi se face prin toate căile şi mijloacele…”, îl întreup pe vorbitor.

– “Aceasta este revelaţia dumnezeiască care depăşeşte cu mult mai mult…”, are Prea Sfinţia Sa o ezitare, pentru că revelaţia dumnezeiască depăşeşte tot ce avem noi la îndemână pe pământ. “Ce înseamnă “revelaţie”? Înseamnă a pune în evidenţă, a scoate în evidenţă… Ei bine, lucrurile acestea şi făpturile necuvântatoare revelează ceva… Descoperă ceva… Ele ştiu precis, orişice plantă ştie că primăvara ea trebuie să se răsară” (ce sugestiv foloseşte aspectul reflexiv verbal, fostul meu student, acolo unde limba uzuală îl refuză, aspect reflexiv ce indică, în cazul de faţă, o libertate a făpturilor de a accepta voia Domnului şi a participa la împlinirea ei…), “orişice plantă ştie că primăvara ea trebuie să se răsară, sub cuvântul că Dumnezeu o cheamă de acolo unde a stat…; de sub ger, de sub frig, de sub lapoviţă şi ninsoare, ea răsare… pentru că asta este Chemarea ei; ăsta este codul ei, pe care l-a pus Dumnezeu.

“De aceea se spune foarte frumos că Adam în Paradis era ascultat de toate animalele şi de toată Creaţia, întrucât întreaga Natură înconjurătoare îl vedea ca Rege al Creaţiei, ca stăpân al întregului univers. Bineînţeles că abaterea lui de la legea divină l-a făcut să alunece, să cadă într-o neascultare faţă de lumea înconjurătoare şi este firesc, cum spune Apostolul Pavel: lumea înconjurătooare a fost supusă prin greşeala primului Adam.

“Moise reuşeşte să depăşească această îndepărtare de Dumnezeu şi se apropie cât mai mult de înţelegerea duhovnicească a lucrurilor. Coborârea lui la popor este legată de o decepţie totală. El ştie cât de multe face Dumnezeu pentru lume, ştie cât de mult iubeşte Dumnezeu lumea, constată cât de mult lumea este îndepărtată de Dumnezeu. Din păcate artizanul sau colaboratorul acestei decepţii este şi Aron. Şi Aron care e dintre ai săi; fratele lui Moise, este obligat, într-un fel, să pactizeze cu lumea idolatră, însă chemarea sfântă pe care o are îl ridică din lumea vinovată şi îl scoate la cu totul altă chemare.

“Moise sparge Tablele Legii scrise de mâna lui Dum- nezeu. Dumnezeu îl recheamă, dar de data aceasta Tablele Legii sunt făcute de el. Lumea nu poate totuşi să primească Chemarea pe care Dumnezeu i-o lansează. Trebuie să aducă ceva din lumea ei, din slăbiciunile ei. De aceea Moise construieşte alte Table. Ar fi fost cea mai mare fericire ca lumea să posede nişte Table făcute de Dumnezeu. Însă Moise trebuie să le refacă. Sunt scrise din nou şi Moise coboară la lume, de data aceasta cu un mesaj precis, să meargă la Faraon să-i scoată pe evrei din robia aceasta a morţii, să-i ridice. Şi este adevărat că Aron se face interpretul lui Dumnezeu, se face cuvântătorul lui Dumnezeu, nu numai în Egipt, dar şi în tot periplul acesta din pustia Sinaiului.

“O altă Chemare pe care am putea-o aprofunda ar fi aceea a lui David. O Chemare sfântă, pentru un prooroc. David era un necunoscut. Unul dintre cei mai mici fii ai lui Iesei. Păştea turmele în munţi, deci într-o contemplaţie naturală, într-o apropiere de Dumnezeu: era păstor. Era un om care trăia în natură şi înţelegea natura. Era un om care depăşise, într-un fel, modernismul oraşului sau al lumii contemporane lui. El ajunsese la înţelegerea dumnezeiască, printr-o simplitate, printr-o asceză, printr-o curăţenie sufletească şi trupească.

“Atunci când Samuel se apropie, el însuşi fiind un chemat al lui Dumnezeu, despre care vom vorbi cu alt prilej – deoarece Chemarea lui Samuel este deosebit de importantă –, deci atunci când Samuel merge să îl cheme pe David şi să-l ungă Rege în locul lui Saul, care se arătase nedemn de această Chemare sfântă, întrucât şi el devenise idolatru, Samuel se apropie de casa lui Iesei, după descoperirea dumnezeiască, el proorocul lui Dumnezeu. Bineînţeles că Dumnezeu, printr-o pedagogie divină, vrea să îl înţelepţească pe Samuel. Când îi prezintă Iesei pe toţi copiii săi, el se gândeşte, de bună seamă, că primul va fi acela care este ales. La care Dumnezeu îi spune: Nu este acesta. Omul priveşte la faţă, Dumnezeu priveşte la inimă. Ceea ce spuneam în emisiunea trecută: Chemarea se adresează inimii, se adresează forţei spirituale din om, sufletului. Pe când omul priveşte la exterior, priveşte la forţa fizică, la robusteţea omului, la curajul omului, la înţelepciunea omului, Dumnezeu are alte criterii de alegere. Partenerii săi de dialog sunt alţii decât aceia pe care noi îi ştim şi pe care noi îi apreciem în lumea contemporană. Tocmai un cioban neluat în seamă, abandonat de toţi, tocmai un Moise gângav, tocmai un David ce-şi purta turma prin munţi şi printre pietre, sunt aleşi. David este chiar ales ca rege al lui Izrael. şi Chemarea aceasta este pecetluită de către Samuel.

“Într-adevăr, reuşeşte să-l ungă Rege pe David şi deîndată David părăseşte turma oilor, vine la palatele împărăteşti. O adevărată schimbare de mentalitate, o adevărată schimbare de loc, am putea spune – întrucât David continuă să ducă o viaţă de ascet: psalmii lui sunt martori că el se îmbrăca deseori în haină aspră şi cu cenuşă pe cap, mai ales cu ocazia unor greşeli personale. Îşi plângea păcatele cu lacrimi, ducea o viaţă cu adevărat închinată lui Dumnezeu. Chemarea nu-l părăseşte!”

– “Faptul că David nu a fost numai Rege, profet, ci şi poet explică foarte bine o frază pe care aţi rostit-o mai devreme, când ne-am apropiat de personalitatea lui. Anume că David a trăit în mare smerenie, nevăzut nici măcar de fraţii şi părinţii săi, la coada oilor, în umbra stelelor, în raza soarelui, pe nisipuri, pe lângă smocuri de iarbă, rare cu siguranţă, în acele zone. şi aţi menţionat, aţi sugerat, mai bine spus, că natura necuvântătoare a constituit o primă Chemare pentru el, l-a pregătit pentru Chemarea prin profetul lui Dumnezeu. Şi aceasta, accentele Prea Sfinţiei Voastre, îmi impune să dedic una dintre emisiunile ce urmează Chemării nemarcate prin adresare a Cuvântului, Chemărilor pe care le suferă oamenii, poeţii – căci David a fost şi poet –, dar toţi oamenii au partea lor de acces la Poezia Lumii, deci pe poeţi, dintre oameni, Dumnezeu îi cheamă şi prin lucrurile necuvântatoare, fie că sunt frumuseţi, fie că sunt lucruri spăimântătore, fie că sunt lucruri odihnitoare, fie că sunt lucruri tulburătoare, peisajul, făpturile, zburătoarele, peştii, toate, desigur, ne cheamă la acceptarea unei Puteri care le-a făcut pe toate, care le diriguieşte pe toate, şi nu se opreşte această Chemare necuvântată la lumea ce ne împrejmuie în imediatul vizibil ci, cum aţi scos în evidenţă în chip minunat, în emisiunea precedentă, de coborâm prin universul acesta cutremurător de mare al celulelor trupului nostru, al organelor noastre, până la gene, unde este înscris Cuvântul lui Dumnezeu, pentru fiecare celulă, pentru fiecare organ, pentru întregul nostru organism, suntem copleşiţi că pretutindeni, îl găsim pe Dumnezeu, de veghe, păzind viaţa pe care ne-a dăruit-o şi pe care noi ne străduim, spre ruşinea noastră, s-o năruim la tot pasul. Chemarea lui Dumnezeu ne împrejmuie. Chemarea lui Dumnezeu o respirăm. În Chemarea lui Dumnezeu ne odihnim. Şi în Chemarea lui Dumnezeu găsim puterea de a merge mai departe, spre Bine şi spre Lumină.

“Prea Sfinţia Voastră, este o mare cinste pentru mine să-mi îngăduiţi să vă tulbur din când în când în numele acestor emisiuni. Nădăjduiesc să regăsiţi răgazul, pe care Vi-l puteţi dobândi cu atâta greutate, datorită treburilor Eparhiei, pentru a ne relua convorbirile şi cu alte prilejuri. Binecuvântaţi şi iertaţi. Rămâneţi cu bine şi Dumnezeu să vă aibă în paza Sa.”

Ascultătorii mei vor regăsi multe dintre caracteristicile Chemării, aflate în atât de bogatele în idei incursiuni ale Prea Sfinţitului Irineu Slătineanu, în lumea veterotes- tamentară, le vor regăsi în exemplificările oferite în cadrul emisiunii CRED, DOAMNE, AJUTĂ NECREDINŢEI MELE. Chemarea, deşi diversificată, după personalităţile celor chemaţi şi după împrejurările în cari se manifestă Ea, este unică, o formă a iubirii divine, pornită de la o sursă fără de pereche, de la izvorul vieţii, de la Dumnezeu. Ea variază în raport de receptor, însă beneficiază de o pecete inconfundabilă prin tăria Ei de neevitat, prin certitudinea ce o însoţeşte, certitudinea că suntem îndreptaţi către limanul liniştirii noastre, al fericirii, al împăcării cu Domnul şi cu semenii. Chemarea aceasta, pe care oricare dintre noi o va auzi mai devreme sau mai târziu, după pregătirea noastră duhovnicească (fie şi dacă nu bănuim că Ea se va face auzită şi de urechile noastre smerite sau chiar mânjite de neîncredere, ori astupate de necredinţă), Chemarea aceasta ne va da dreptul să revenim la Tatăl, Ea devenind semnul iertării Sale şi al bucuriei Tatălui care vede săvârşindu-se curând întoarcerea fiului Său risipitor.

1. NU POATE FI DRAGOSTE ADEVĂRATĂ DACĂ N-O PURTĂM ÎN NUMELE TATĂLUI

În cadrul acestei emisiuni, mă voi strădui, împreună cu dvs., să aflu şi să aflăm ce este credinţa. Toţi credem; cel puţin aceia care mă ascultaţi: de aceea pierdeţi timpul cu mine. Credem şi ne dăm seama că o facem prea puţin; altfel decât cum am vrea să fie credinţa noastră; credem cu neîncredere. Şi, totuşi, credinţa are atâtea faţete, atâtea lăcaşuri, încât putem găsi şi faţeta ce să ne corespundă nouă, putem găsi lăcaşul în care să ne aflăm cuibul. Pentru că există credinţă pentru toate firile; există credinţă pentru toate caracterele; pentru toate educaţiile; pentru toate aspiraţiile. Or, atunci când gândim la credinţa noastră, noi o confruntăm cu nişte clişee despre credinţă şi ni se pare că ea nu este corespunzătoare acestor clişee. În concluzie, socotim că nu credem cum trebuie.

În această emisiune, pe măsură ce se va dezvolta ea, ne vom sârgui să descoperim faţetele credinţei, lăcaşurile ei potrivite fiecăruia dintre noi şi să ne găsim liniştea, ajutaţi de Cel în care credem, de Dumnezeu, pentru a ajunge să credem mai pe măsura firii şi formării noastre.

Aceasta înseamnă să ajungem în pace cu noi înşine. Dar pentru a fi împăcaţi cu noi înşine, trebuie să fim împăcaţi cu Dumnezeu, pe care-L regăsim în toţi semenii noştri. În concluzie, trebuie să fim împăcaţi cu oamenii.

Deîndată ce ne găsim pacea cu noi înşine, va dispărea sentimentul inutilului, pe care îl avem toţi, chiar dacă săvârşim lucruri utile – din punct de vedere practic. Chiar dacă izbutim să ne realizăm pe plan social, sentimentul inutilului, ca un sunet de orgă profund, stă îndărătul fiecărui gând, răsună îndărătnic dimpreună cu fiece gest al nostru. Or, inutilitatea, ca simţământ personal, este rezultatul conştiinţei că nu suntem în pace cu noi. Precum am spus mai sus, deîndată ce ne împăcăm cu Dumnezeu, suntem în pace şi cu noi înşine, fiindcă ne aflăm pe Calea Luminii, pe Calea Adevărului, Dumnezeu fiind Adevărul.

Această cale a Adevărului este calea Creştinismului. O, dar ce înseamnă Creştinismul? Ce înseamnă să fim creştini? Apoi, lucrul devine din ce în ce mai complicat.

A fi creştin înseamnă a accepta Iubirea ca lege a existenţei.

Hristos a adus acest minunat, acest uluitor, acest nemaiîntâlnit precept al Dragostei dintre oameni. Până la El, în toate religiile, pretutindeni pe pământ, oamenii se despărţeau în rude şi prieteni, pe de o parte, iar duşmanii şi familiile rivale, de cealaltă parte. A trăi într-o lume populată de duşmani însemna a trăi într-o lume lipsită de pace – cum a fost aceea impusă de “lupta de clasă” introdusă în viaţa noastră cotidiană de către comunism. Hristos a răsturnat tot ceea ce s-a cugetat anterior de către oameni despre oameni şi relaţiile dintre ei. Hristos a venit şi a spus cu simplitate că trebuie să ne iubim unii pe alţii. Desigur, ştiţi asta. Iar noi nici măcar nu izbutim să pricepem ce înseamnă să ne iubim unii pe ceilalţi. Este, cred, cea mai grea cumpănă ridicată în faţa creştinilor.

Cum să ne iubim? Cât să ne iubim? Când să ne iubim?

– Să ne iubim DESĂVÂRŞIT!

– Să ne iubim ca pe noi înşine.

– Să ne iubim tot timpul.

Este, însă, cu putinţă să ne iubim vrăjmaşii? Să îi iubim pe cei care ne torturează, care au făcut rău părinţilor noştri, soţiilor, soţilor, fraţilor, copiilor noştri? Sau le fac astăzi? Să îi iubim pe cei care ne iau pâinea de la gură? pe cei care ne scurtează viaţa? care ne îmbolnăvesc? care ne umilesc?

Să îi iubim pe cei care ne sunt indiferenţi (până la a începe să-i iubim)?

Este cu putinţă să îi iubim pe ceilalţi aşa cum ne iubim pe noi înşine?

Dar dacă nu mă iubesc pe mine însumi, atunci ce fac? Dacă mă arăt nepăsător la cine sunt, la ce mănânc, la cum dorm, la cum mă îmbrac, la cum trăiesc? Dacă, mai mult decât nepăsare, vădesc duşmănie faţă de mine însumi? dacă mă urăsc pentru o pricină sau alta, pentru vreo faptă din trecut, pentru vreo boală, pentru vrun gând ce nutresc?

Da, sunt nişte întrebări grele. Sunt întrebările cele mai dificile, acestea stârnite în faţa unui botezat căruia nu îi este destul că e botezat, ci vrea să trăiască în conformitate cu Botezul său întru Hristos.

Avem răgaz îndelungat, în cadrul emisiunilor viitoare, să discutăm în ce măsură lucrul acesta este posibil; în ce măsură suntem datori să-l facem.

Dar, până una-alta, aş vrea să vă comunic ceea ce mi-a spus şi mie, cândva, un duhovnic, Prea Cuviosul Părinte Arsenie Papacioc.

Venise la el o măicuţă şi se plânsese, în cadrul spovedaniei, de o trăire a răcelii; îşi simţea sufletul împietrit, ca de gheaţă.

Nu mai avea chef să se roage. Nu mai resimţea dorul de a se împărtăşi din bucuria întregii obşti monahale. Nu o mai îndemna nimic la niciuna dintre cele curate.

Şi Părintele Arsenie a sfătuit-o:

– “Îngenunche, chiar dacă n-ai chef s-o faci. Rosteşte rugăciunile, deşi n-ai chef s-o faci. Aşteaptă. Aşteaptă să-ţi dea Dumnezeu iarăşi dragul de-a le înălţa spre El. Stai în genunchi în aşteptarea lui Dumnezeu.”

Nu putem să-i iubim pe ceilalţi, ziceam?

Să-l rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască dragostea de semeni.

Dar să nu aşteptăm cu braţele încrucişate.

Aşa cum o învăţa Părintele Arsenie pe monahie să rostească rugăciunile, fie şi dacă nu putea picura suflet în cuvintele lor, la fel şi noi să facem gesturile dragostei, în aşteptarea clipei în care Dumnezeu va umple aceste gesturi cu căldura dragostei, ruptă din Rai.

Să ne gândim în fiecare clipă, când cineva ne face rău sau, pur şi simplu, ne calcă pe nervi, ori ne răpeşte timpul – ce e mai preţios decât timpul irosit? – cu o vorbărie searbădă, înţepătoare, obraznică, înveninată, să ne gândim: ‘Cum aş face, cum aş proceda, dacă l-aş iubi pe acest om? dacă n-ar fi un străin, ci fratele meu, mai mic sau mai mare? sora mea, mai puţin vârstnică sau mai în vârstă? mama mea? tatăl meu? ce aş face? cum m-aş purta cu ei?’

Şi ne-am da seama că, în cazul acelora, nu numai că am fi înarmaţi cu răbdare, nu numai că am asculta cu respect, ci ne-am strădui să înţelegem ce ne spune, de ce ne spune, cum ne spune? ce îl îndeamnă să ni se adreseze? ce aşteaptă de la noi? Astfel, dintr-o dată, ne-am postat în poziţia aceluia care cu dragoste primeşte pe semenul său şi vrea să îl înţeleagă. Este dragostea pentru semen mult mai mult decât înţelegerea pentru el? Sigur că da, există, după înţelegere, implicarea şi dăruirea noastră de noi înşine, pentru a-i face viaţa mai frumoasă, pentru a-i înlătura piedicile din cale, pentru a-l ajuta; şi mult mai multe.

De fapt, ştim atât de puţine despre dragoste…

Dragostea ne-a readus la credinţă. Că nu poate fi dragoste adevărată, dacă n-o purtăm în numele Tatălui care ne-a plămădit pe noi toţi.

2. “DE POŢI CREDE, TOATE SUNT CU PUTINŢĂ CELUI CREDINCIOS”

Una dintre variantele inferioare ale credinţei – dar nu mai puţin tot o formă a ei – este credinţa în aproape. Credinţa în aproape nu numai că ne ajută să ne apropiem integral experienţa de viaţă a aproapelui, deci să facem pasul esenţial pentru a-l iubi, dar prin această credinţă în el îl şi susţinem să rămână în continuare exemplul ce a fost – dacă a fost unul –, ba chiar să se întreacă pe sine însuşi. Astfel îl punem în poziţia de a deveni – atunci când nevoia se iscă – organ al Chemării lui Dumnezeu la forma superioară şi desăvârşită a credinţei, aceea în El, Făcătorul şi Purtătorul nostru de Grijă. În această ipostază vom întâlni, în emisiunile ce ne aşteaptă pe viitor, mulţi semeni, aducători de ştiri despre fericirea ce ne aşteaptă de-I dăm ascultare Domnului.

În schimb, neîncrederea – cu atât mai mult când este nemotivată –, cu un alt cuvânt: suspiciunea, devine laţul agăţat de picioarele oricărui avânt onest şi nobil nutrit de cel suspectat. Neîncrederea va fi perechea de cătuşe împiedicând mişcarea mâinilor aceluia care încearcă să înoate în apele credinţei în semenii săi, poartă a Credinţei în Dumnezeu.

Este adevărat că Adam a căzut. Dar Domnul nostru Iisus Hristos nu ne-a îndemnat să-i spionăm semnele următoarei căderi, ci să-l ridicăm din prăbuşirea sa. Adăugăm că suspiciunea este egală unui brânci dat celui neatent, unei piedici puse alergătorului destins; ea, suspiciunea, seamănă cu săparea unei gropi drept îndărătul călcâielor acelui semen în care afirmăm a crede. Iar acestea le cunoaştem prin propria noastră experienţă, din clipele sau perioadele mai lungi când cei din juru-ne, cei apropiaţi, au încredere în noi şi o dovedesc prin vorbă, atitudine sau faptă, ori, dimpotrivă, neavând această încredere, când ne rănesc optimismul, nădejdea în noi înşine, ne taie aripile – cum se spune în chip obişnuit –, ne răpesc bruma de curaj ce avem fie pentru a o apuca pe un drum nou, fie pentru a ne îndrepta purtarea, fie pentru a ridica fruntea împotriva năpăstuirilor de tot felul.

Nu vom întâlni vrăjmaş mai mare al credinţei în aproape decât suspiciunea.

Dar suspiciunea este rodul tocmai al celuilalt aspect al cunoaşterii prin credinţă, al acelui sens ce apare în frământări de tipul: ‘cred că…, se prea poate ca…, dar…’. Pe această cale, Iago l-a aruncat pe Othello, generalul maur, personaj principal al tragediei scrise de William Shakespeare, al cărei titlu i-a preluat numele, l-a aruncat, ziceam, cu prilejul unei convorbiri despre Cassio, Iago, linguşitorul, fariseul, blândul cu falsitate, respectuosul insinuant, copiind modelul de gândire al stăpânului pe care-l voia subjuga, adoptând, de formă, credinţa în locotenentul său, afirmată de Othello, l-a aruncat pe general în braţele disperării. Cum a făcut-o? O, ce simplu! ‘Cred, stăpâne, că-i cinstit Cassio. Pare-se că ar fi cinstit; poate că e… Dar…’. Cu aproximaţie acestea-i erau cuvintele mârşave ce au străpuns platoşa de încredere în oameni purtată de Othello. Şi astfel, în inima generalului, a prins rădăcini amare bănuiala. Ea s-a preschimbat în boală incurabilă. Ea l-a condus la crimă, apoi la sinucidere; ucigându-şi tot ce avea mai de preţ, pe Desdemona, iubita-i soţie, nu s-a mai suportat a rămâne viu.

Pentru a analiza, mai aproape de lumea credinţei în Dumnezeu, cea care va constitui materia tuturor ceasurilor următoare ale emisiunii CRED, DOAMNE, AJUTĂ NECREDINŢEI MELE, pentru a analiza, spuneam, locul suspiciunii în existenţa umană, ne vom adresa unui text aparţinând lui Andrei Şerbulescu, autorul unor memorii de detenţie.

Cândva, memorialistul a cunoscut, în puşcărie, un criminal; şi nu unul obişnuit ci, pentru spiritul nevinovat al fiecăruia dintre noi, unul ce produce oroare. Deţinutul în cauză, pe nume Mucegai, provenea dintr-o mănăstire. Nu! Nu era călugăr; nici măcar frate; nici slugă. Era adoptat de o obşte monahală, pentru mizeria lui, pentru lipsa lui de sprijin, după frumosul obicei caritabil al unor atari instituţii, de a deveni refugiul celor care nu mai au speranţă pe pământ. I se dădu hrană, i se oferi culcuş, fu trimis la câte o muncă ici-colo, şi i se întări siguranţa în ziua de mâine. Cum istoriseşte Mucegai însuşi: “Munceam la Sfânta Mănăstire pentru udătură, mămăligă şi loc de odihnă”. Călugării îl îmbiaseră şi-l învăţaseră a citi şi scrie şi, mai presus de orice, a se ruga lui Dumnezeu. Mucegai îşi vedea de robota lui, nu pizmuia pe nimeni, nici fapte de ocară nu săvârşea.

După ce trecuseră opt ani de atare chiverniseală, iaca, pieriră ca din senin nişte odoare de preţ din sfânta biserică. Stareţul, mânat de suspiciunea cine ştie cărui călugăr cu mintea răsucită către rele şi limbareţ, l-a chemat şi l-a învinuit a se fi căpătuit cu bunurile celea ale lui Dumnezeu. – “Prea Cuvioase”, se sumeţi ruşinatul Mucegai, “vorbeşti cu păcat. Eu n-am furat! De ce să zici că le-am luat eu?!”, se căina el îndârjit. “Nu-i drept!” De pomană se bătea cu pumnii-n piept, că stareţul îi chemă pe jandarmi. Mucegai fu luat pe sus şi dus a fost…

Nici în faţa puterii civile nu recunoscu fapta de ruşine. Asta deoarece adevărul era că nu furase nimic. Aşa că-ntr-o bună zi se făcu nevăzut, găsi cale de izbavă, fugi de la închisoare către mănăstirea de sub ocrotirea căreia îl smulseseră ostaşii legii. El povesteşte: – “Am escaladat zidul de afară. M-am furişat până la bucătărie. Am luat cuţitul ăl mare. Am pătruns prin efracţie până la chilia Prea Sfântului, am împins uşa şi am ajuns în faţa acuzatului. După ce i-am stabilit identitatea, l-am anchetat, l-am trimis în judecată, l-am judecat, l-am condamnat şi şi-a ispăşit fapta: l-am tăiat. Am făcut Sfânta Cruce şi m-am rugat Domnului să mă ferească de cel rău că eu nelegiuire n-am făptuit.” Recunoaştem, în relatarea sa, stilul anchetelor, cel judiciar, adoptat de Mucegai drept un stil elevat; asta pentru că, sărmanul, deprinzând de la monahi că omul nu se cade să rămână prost, ci se cuvine să înveţe toate cele bune, printre care şi o vorbire mai şlefuită, şi plăcându-i lapidarul terminologiei juridice şi precizia frazelor, şi le însuşise în creşterea personalităţii sale din contactul cu mediul cel nou.

Va să zică, datorită unei suspiciuni nedrepte, Mucegai a ajuns la crimă, în acelaşi timp rugându-se lui Dumnezeu să-l ferească de cel rău, că se simţea curat de jaful a cărui groază de ocale îi fusese trântită în cârcă. Se refugie la nişte ciobani, fu iarăşi prins, anchetat şi, cum zice singur: “Domnul judecător de instrucţie Ionescu Alexandru mi-a stabilit identitatea, mi-a luat interogatoriul, i-am povestit din fir-a păr de ce şi cum am comis faptele şi l-am rugat să nu mă dea în judecată, fiindcă Prea Sfinţitul m-a acuzat pe nedrept, a procedat la reconstituirea crimei şi după ce a încheiat cuvenitele acte a încheiat şi dosarul şi m-a trimis în judecată.” Iar tribunalul, ţinând seama de argumentele procurorului Firescu Mihail, l-a găsit vinovat şi l-a condamnat. “Un jurat”, continuă el, “m-a întrebat dacă nu-mi pare rău. I-am spus că nu, fiindcă acuza Prea Sfinţitului era nedreaptă. Asta mi-e crucea dac-am făcut cuiva rău.” Se vede limpede că fixaţia lui era pe nedreptatea ce i se săvârşise datorită suspiciunii şi de aceea nu contenea a se dezvinovăţi de a-şi fi însuşit ceva neîngăduit. Cât pentru fapta următoare, vărsarea sângelui, el nici n-o băga în seamă: intra în mod firesc în mintea lui strâmtă şi strâmbă, ca o concluzie normală a represiunii pentru cea dintâi.

A evadat iarăşi. Şi, noaptea, l-a “tăiat” pe judecătorul de instrucţie Ionescu Alexandru. S-a dus şi la procurorul Firescu Mihail, să nu rămână dator nimănui! Zice: “Am escaladat gardul. Am pătruns prin efracţie în bucătărie. Am intrat în altă încăpere. Am forţat uşa şi am ajuns în încăperea unde domnul procuror tocmai scria la masă. L-am rugat să nu se sperie, să nu se scoale de la masă. Domnule dragă, trebuie să vă spun, că era tare galben şi tremura. I-am aplicat procedura de urgenţă, i-am stabilit deîndată identitatea, l-am anchetat, l-am judecat, l-am condamnat şi şi-a ispăşit fapta: l-am tăiat. Ce să-i fac, domnule? Doar i-am spus cu binişorul că nu sunt vinovat. Prea Sfinţitul mi-a adus acuză nedreaptă.”

Dacă suspiciunea, când este îndreptată împotriva unui individ educat, a unui ins cu mare experienţă de viaţă şi cu înţelepciune câştigată în ani, nu-şi azvârle toate otrăvurile (stăvilită de antidoturile culturale ale victimei) şi nu-i va schimba firul existenţei, în cazul celor simpli ea poate fi atât de dureroasă încât să-şi transforme victimele exact în acel ceva ce să merite arătarea cu degetul, în obiectul bănuielii înseşi, iar, mai departe, în autentici făptuitori de rele.

Referirea la Othello şi la Mucegai exemplifică suficient cât este de gravă suspiciunea în relaţiile umane şi mai foloseşte la ceva: să ne arate că importanta credinţă în semeni – oglindirea înceţoşată a credinţei în Dumnezeu – este calea păcii între noi.

Şi acuma să continuăm a cerceta credinţa, deoarece noi am discutat-o doar pe aceea ce stă la temelia bunei înţelegeri dintre oameni. Însă credinţa este mult mai mult decât ce am văzut până acum; ba este chiar altceva.

Credinţa este cea mai sigură dovadă a existenţei lui Dumnezeu, pentru acela care crede.

Ce vrea să însemne termenul ‘dovadă’? Prin ‘dovadă’, prin ‘probă’, se înţelege ceea ce se poate înnoda într-un lanţ de raţionamente. Într-adevăr, dovada este acel ceva exterior care vădeşte că raţionamentul este corect. Dovada, proba, certifică raţionamentul, îi conferă greutate, certitudine. Iar credinţa aduce o certitudine. Deci, are valoarea unei dovezi. Mai mult, este o dovadă suficientă sieşi; nu mai depinde de raţionamente pe care să le certifice, după cum deducem din cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, citate în emisiunea precedentă: “Credinţa este o cunoştinţă ce nu se poate dovedi. Iar dacă e cunoştinţă ce nu se poate dovedi, atunci credinţa este o legătură mai presus de fire, prin care în chip neştiut şi indemonstrabil ne unim cu Dumnezeu într-o unire mai presus de înţelegere.”

Credinţa seamănă, într-un anume fel, cu glasul conştiinţei. Şi în cazul uneia, şi în cazul celuilalt, avem de-a face cu trăiri lăuntrice care nu depind de noi, ci care, deseori, ni se opun, de pe o poziţie în contradicţie cu personalitatea noastră deformată de păcat. Şi una şi celălalt sunt acreditate de un nu ştiu ce categoric care ni se impune ca prezenţă a unui adevăr imuabil. Semnalarea acestei similitudini are o însemnătate mai mare decât poate fi cuprinsă la prima vedere. Nici credinţa, nici glasul conştiinţei nu se învaţă nici din cărţi, nici de timpuriu, pe cale orală, de la familie, dascăli, ori amicii vârstei dintâi. Spuneţi singuri: v-a explicat cineva vreodată ce este glasul conştiinţei şi unde trebuie el căutat? dar credinţa? Şi totuşi, toţi aceia care staţi acum lângă aparatul de radio şi mă ascultaţi simţiţi atât înclinare către credinţă, cât şi sunteţi îndemnaţi de către glasul conştiinţei să aflaţi câte ceva de la mine, dacă voi fi rostind ceva cât de cât nou; pe ambele, credinţa şi glasul conştiinţei, le cunoaşteţi fără să le fi deprins de la nimeni. Credinţa şi glasul conştiinţei sunt în noi de la bun început. Desigur, ele se intensifică sau se estompează datorită influenţelor mediului, binefăcătoare sau dăunătoare. Dar credinţa şi glasul conştiinţei nu pot fi niciodată amuţite.

Am subliniat această apropiere, deoarece glasul conştiinţei s-ar zice că desfăşoară în timp, şi la momentul propice, glasul strămoşului Adam, cel de dinainte de cădere, înscris în inima sa de către înţelepciunea lui Dumnezeu; el corespunde, în acelaşi timp, şi celui mai înalt ideal posibil de conceput ca finalizare a umanităţii, în sensul asemănării cu Tatăl. A doua raţiune pentru care am făcut apropierea este următoarea constatare: cu cât este credinţa mai puternică, pe atât mai puternic se face auzit glasul conştiinţei, ca şi când ar înflori şi s-ar hrăni cu tăria celei dintâi. Ele se află în raport direct proporţional. Este ca şi cum credinţa ar constitui o sursă de alimentare cu energie a manifestării acelei programări a fiinţei umane (programare însoţită de o completă autonomie a fiinţei omeneşti faţă de ea). De ce să fie ea întărită de către credinţă? Pentru că dintre toate trăirile credinciosului, credinţa este singura sa legătură directă cu Dumnezeu, autorul acestei finalizări aşteptate şi al manifestării ei (iubirea socotind-o ca pe o treaptă superioară, mai rar întâlnită).

Credinţa, ca să ne întoarcem la ea, este singurul mijloc de cunoaştere a lui Dumnezeu, care impune o certitudine: este! Ea mângâie setea de absolut a creştinului. Aduce cu sine lumina sau, mai precis: luminarea. Este puntea la capătul căreia te întâmpină Dumnezeu, în Împărăţia Lui. Iar pe această punte lunecă în valuri luminescente limpezimile înalte ale Harului. Căci “credinţa este o punte de legătură, care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită, şi mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu cel crezut”, cum spune acelaşi Sfânt Maxim Mărturisitorul.

Însă şi la acest nivel al credinţei, ca legătură cu Dumnezeu, Sfinţii Părinţi ne grăiesc despre două trepte sau aspecte ale credinţei: “Mintea care începe să se înţelepţească (să filosofeze) în cele dumnezeieşti, începe de la credinţă şi, trecând prin cele de la mijloc, sfârşeşte iarăşi la credinţa cea mai de sus”, scrie Talasie Libianul şi Africanul. Şi ca să se vădească faptul că nu sunt două credinţe, ci două trepte, el se exprimă, în vederea mai lesnicioasei înţelegeri: “La începutul înţelepciunii, e văzută frica care e la urmă. Iar la sfârşit, iubirea care e la început.” În practică, el vorbeşte despre două capete ale aceluiaşi drum: “Mintea, începând să se înţelepţească (să filosofeze) de la credinţa cea mai apropiată, sfârşeşte la teologia (cunoştinţa de Dumnezeu) de dincolo de orice minte, care este credinţa ce nu se mai uită şi vederea celor nevăzute”. Teologia pomenită de Talasie este dobândită prin unirea cu Dumnezeu întru iubire, nicidecum să nu credem că este vorba despre teologia aceea raţională, academică, ce nu se poate lămuri decât conform limitelor judecăţii.

Pentru noi, rolul cunoaşterii prin credinţă este de prim rang, aceasta fiind o cunoaştere duhovnicească experimentată individual (dar totdeauna conformă Sfintei Tradiţii şi găsindu-şi izvorul împrospătător în Biserică). Credinţa este calea cunoaşterii desăvârşite, realizată prin unirea totală a fiinţei în iubire.

Dintre toate mijloacele de cunoaştere a lui Dumnezeu, credinţa fiind unicul care ne dă certitudinea prezenţei Lui, ea înscrie omul într-un univers al bucuriei neîntrerupte. Cu noi este Dumnezeu, răsună glasul obştei credincioşilor. Nădejdea este duhul credinţei. Datorită credinţei, credinciosul nu este o fiinţa statică, ci una în perpetuă mişcare: el păşeşte, să străbată puntea. Cât de bine se străvede aceasta în poziţia ortodocşilor în biserică: ei stau drepţi, gata de marea plecare către Dumnezeu. Credinţa îl aşează pe om pe un pământ creat pentru el şi dat lui spre folosinţă, dar şi spre răscumpărare, într-un cosmos creat din iubire, decăzut prin căderea lui Adam şi a cărui mutaţie pe verticală o mijloceşte tot credinciosul răscumpărat de Hristos. Datorită credinţei, veţi dobândi, toţi cei care mă ascultaţi, veţi dobândi cel mai nobil simţământ ce vibrează sub soare: veţi deveni co-răspunzători, alături de Creatorul nostru. Credinţa îl sprijină pe omul credincios, îl întăreşte, îl face să triumfe. Credinţa este garanţia păcii lăuntrice şi a celei obşteşti. Credinţa este calea spre Dumnezeu. “De poţi crede, toate sunt cu putinţă pentru cel credincios”, ne lasă moştenire averea credinţei Sfântul Evanghelist Marcu. Acestea sunt cele mai minunate cuvinte ce vă pot adresa la despărţirea noastră de astăzi: “De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui credincios”…

Nu ne rămâne decât să ascultăm împreună muzica fără seamăn a Chemării lui Dumnezeu.

3. DESPRE CHEMARE, ÎNTR-O CARTE MONAHALĂ

În lucrarea sa “CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI”, autorul ieromonah Arsenie Boca a sesizat următoarele distincţii între chemări:

“La această trăire a vieţii veşnice, cu începere de aici, Dumnezeu îşi cheamă copiii prin mai multe graiuri, prin mai mult surle. Iată câteva dintre ele:

1. Chemarea lăuntrică a conştiinţei;

2. Chemarea dinafară a cuvântului;

3. Chemarea prin necazurile vieţii;

4. Chemarea prin necazurile morţii;

5. Chemarea prin semnele mai presus de fire;

6. Chemarea prin chinurile de pe urmă de la Antechrist;

7. Chemarea la Judecată.”

El vine în întâmpinarea temei emisiunii de faţă, în partea ei ce ne preocupă în această perioadă de început.

Deşi am mai schimbat câteva păreri, încă de la primele noastre întâlniri pe calea undelor, despre glasul conştiinţei, deoarece şi fostul duhovnic de la Prislop spune câteva cuvinte cu privire la acest însemnat tovarăş de trecere prin viaţă al omului şi călăuză, când i se rătăcesc paşii, cum niciodată nu se cade să socotim că le-am aflat pe toate câte au de-a face cu glasul conştiinţei, voi da citire, pentru dumneavoastră, şi meditaţiei ieromonahului, celebru pictor şi orator sacru, Arsenie Boca.

“E un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau înţelegi că vine dinlăuntru, dar totuşi de dincolo de tine, de la Dumnzeu. Însuşi cuvântul con-ştiinţă” (eseistul religios desparte în scris prima silabă de substantivul subsecvent – “ştiinţă” – pentru a lămuri vizual formarea cuvântului, dar şi cele ce are de comunicat cititorului) “însemnează – îşi dezvoltă el ideea începută – a şti împreună, la fel. Iar cei ce ştiu împreună, la fel, sunt Dumnezeu şi omul. Prin urmare cugetul sau conştiinţa e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om şi acelaşi ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum îl văd aşa mă vede – aşa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părţi.

“Patimile, reaua voinţă şi peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea în seamă a acestui glas, îngrămădesc nişte văluri peste ochiul acesta, nişte solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai aude. Atunci şi Dumnezeu se stinge din ochiul nostru încât se pare că nici nu mai este Dumnezeu. Prin păcatele noastre, capătul omenesc al conştiintei noastre s-a îmbolnăvit. Înţelegem, prin urmare, cum se face că s-a întunecat Dumnezeu atât de tare în ochii păcătoşilor, încât aceştia ajung de bună credinţă în răutatea necredinţei care i-a cuprins şi li se pare că abia acum au ajuns la ‘‘adevăr’’.

“Glasul conştiinţei însă, fiind şi capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, nu va putea fi înăbuşit mereu, toată vremea vieţii nostre pământeşti. Odată şi odată începe să strige la noi, pârându-ne lui Dumnezeu şi înaintea noastră de toate fărădelegile făcute; iar dacă nu ne împăcăm cu pârâşul acesta, câtă vreme suntem cu el pe cale – face autorul o trimitere la “Evanghelia lui Matei” –, drumeţi prin viaţa aceasta, avem cuvântul lui Dumnezeu că El va asculta pâra şi-i va da dreptate, şi ne va băga în chinurile iadului.

“Sunt oameni care s-au învechit în rele – nevrând să ştie de Dumnezeu – şi, mai către capătul zilelor, când îndărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năpraznică a conştiinţei bolnave, rupând toate zăgazurile fărădelegilor şi azvârlindu-le pe toate în faţa lor, încât şi somnul le-a fugit şi mintea. Căci cu adevărat a fugit mintea omului care o viaţă întreagă nu face altceva decât să stingă glasul conştiinţei. De aceea nu vrea Dumnezeu să ieşi din viaţa aceasta, fără să ştii şi tu că ţi-ai omorât sfătuitorul cel mai bun ce-l aveai la îndemână pretutindeni, Şi nu te lasă să pleci fără să vezi, încă de aici, unde te vei duce. Aşa sunt tocmite lucrurile, ca o dată să vadă fiecare, vrând-nevrând, ceea ce trebuia, prin credinţă, să vadă totdeauna.”

Poate că era nevoie să încep convorbirea de astăzi cu dumneavoastră prin a însăila câteva cuvinte despre autor, însă m-am lăsat mânat de părerea că toţi ştiţi cine a fost ieromonahul Arsenie Boca, acela ale cărui gânduri despre glasul conştiinţei vi le-am comunicat. Părerea mi s-a întărit prin aceea că, din adolescenţă şi până acum când – fie că îmi place, fie că nu, dar n-am ce face –, acum când păşesc, în silă, spre ultima parte a vieţii, ei bine, în aceste câteva zeci de ani, prin orice medii sociale m-am învârtit, fie intelectuale şi lumeşti, fie clericale, ori prin lumea liberă, ori prin temniţă, numele lui Arsenie Boca a fost rostit pretutindeni cu veneraţie, cu oarece cutremur pios, cu un amestec de încredere şi de teamă, cu taină.

Aceste simţăminte proveneau din convingerea multora că ieromonahul de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus avea nu numai o cultură religioasă vrednică de cinstire, nu numai aplecări cărturăreşti creatoare, nu numai mâini dibace într-ale artelor plastice, diriguite de un dar ales de pictor, ci şi puteri rare, cum ar fi aceea a vederii cu duhul, cum se spune în popor că era ‘văzător’.

Aduc aici o mărturie, dintre sute câte s-ar putea constitui dovezi, a unei măicuţe care l-a vizitat în multe rânduri pe când picta biserica Drăgănescu, de lângă Bucureşti – dânsa fiind în acea vreme încă fată în casa părintească –, să o povăţuiască asupra persoanei cu care era potrivit să se fi măritat. Pe atunci încă nu ştia dumneaei încotro avea s-o tragă Dumnezeu.

Or, în secretul inimii, tânăra îşi dorea inelul cununiei – e adevărat –, dar cum? Ei doi, soţul şi cu ea, să trăiască în căsnicie ca o soră cu un frate; în curăţie – cum s-ar spune: în feciorie. Nimeni nu-i cunoştea visul. Nici măcar prieteniei mamei sale nu i-l încredinţase.

Ce credeţi? Când se duse la părintele Arsenie cu flăcăul respectiv, duhovnicul i se adresă în auzul tuturor celor de faţă:

– “Dacă-l iei, să nu carecumva să crezi că viaţa voastră va fi după cum îţi faci tu socoteala…”

‘De un’ să ştie părintele Arsenie ce-mi doresc eu?…’, se miră ea, aprinzându-se-n obraji ca bujorul – de ruşinea altor consăteni de faţă la acestea.

Monahul dinainte-i, văzând-o că tace, reluă pe şleau:

– “N-o să trăiţi în feciorie.”

Şi n-au trăit în feciorie, pentru că nici nu s-au căsătorit. Nu mult după asta, fata se călugări. Destinul ei se poate rezuma în trei cuvinte şi o Chemare.

Monahia Zamfira Constantinescu, editorul lucrării “CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI”, caracterizează limpede personalitatea autorului ca duhovnic: “Aş putea spune că pentru fiecare era altul, după structura, educaţia şi cerinţele fiecăruia. Se identifica fiecăruia, ca să-l ajute să-şi descifreze intenţia divină ascunsă în destinul fiecăruia” – şi deoarece se referă la numeroşii studenţi ce-l căutau pentru calitatea sa de confesor, adaugă, cu profunzime: “fapt care la vârsta tinereţii nu-l prea pricepe nimeni, sau întrebare pe care aproape nici un tânăr nu şi-o pune, nu şi-o punea atunci şi cu atât mai mult nu şi-o pune astăzi, când nu duhovnicul este călăuza tinerilor.”

Deşi nu intră în stabilirea portretului părintelui Arsenie Boca, nu mă voi reţine de a continua citatul din textul maicii Zamfira Constantinescu, pentru însemnătatea morală a constatării sale:

“Astăzi se folosesc toate mijloacele, mult mai mult decât atunci, pentru a trezi cât mai devreme instinctele şi a îndepărta astfel pe tineri de interioritatea, de sufletul şi de spiritualitatea lor. Părintele Arsenie a dorit să lămurească mai ales pe tineri să-şi îndrepte viaţa încă din tinereţe după legile divine, prevenindu-i de urmările care atârnă asupra păcatelor, sfătuindu-i să-şi clădească viaţa pe temelia Hristos.”

De aceea călugăriţa, fostă stareţă a Mănăstirii Prislop, dedică zidirii sufleteşti a tineretului de astăzi editarea “CĂRĂRII ÎMPĂRĂŢIEI”.

Revenind la părintele Boca, atât de mare i-a fost renumele încât Marin Preda, într-unul dintre ultimele sale romane, l-a instituit prototip în cadrul unei cutremurătoare spovedanii a Mareşalului Ion Antonescu, dinainte de aruncarea României în război. Statura duhovnicului vizionar o depăşeşte cu mult pe aceea a ostaşului drept, încâlcit de sumbrul viitor, anevoie de descifrat, în care se afunda şi-şi prăvălea neamul iubit.

La propunerea fostului Mitropolit Nicolae Bălan, părintele Arsenie Boca se mută de la Brâncoveanu la mănăstirea Prislop, lângă Haţeg, ctitorită prin anul 1400 de Sfântul Nicodim de la Tismana şi Vodiţa şi rectitorită de fiica lui Moise Vodă, Domniţa Zamfira, aşezământ ajuns o paragină, prin anul 1948, când avu loc această mişcare.

Începând cu vara acelui an, părintele Arsenie Boca fu în multe rânduri arestat, sub bănuiala, niciodată dovedită, că ar fi dus o activitate legionară sau că ar fi întreţinut relaţii cu luptătorii anticomunişti din munţii Făgăraşului. Se pare că Patriarhul Justinian, cu bine cunoscutul său umor, a exclamat, la seminarul Monahal Horezu, despre aceleaşi întemniţări:

– “Nu ştiu ce-i cu omul acesta, că mereu e luat, şi mereu eliberat, şi de fiecare dată iese mai luminat”.

Monahia Zamfira Constantinescu, din a cărei însemnare, ce încheie volumul, culeg informaţiile, face o vehementă şi stăruitoare pledoarie să demonstreze că părintele Arsenie Boca nu s-a opus în nici un fel comunismului, ci a sfătuit la obedienţă. Nădăjduiesc, pentru statura lui înscrisă în memoria colectivă după ce a trecut în cealaltă lume, că lucrurile n-au stat chiar astfel, deoarece supunerea în faţa ateilor ce au îngenunchiat Biserica Română, atunci când bună parte dintre cei din jurul său – clerici şi mireni – îi înfruntau de dragul onoarei românilor, al libertăţii, al copiilor, al slobozeniei credinţei creştine, supunerea aceasta devenea cloşca omuciderii şi a unei noi răstigniri a lui Hristos, de astădată pe pământul carpatin.

Cu atât mai tare mă mângâi cu speranţa că părintele Arsenie Boca nu s-a numărat printre prea destuii slujitori ai altarului străbun care au închis ochii asupra samavolniciilor puterii, cu cât întemeindu-mă tot pe scrisul aceleiaşi monahii-editor aflu că, luând încuviinţarea Mitropolitului Nicolae Bălan, părintele Arsenie l-a ascuns pe geniul poetic Nichifor Crainic – fostul său îndrăgit profesor – (l-a “ocrotit”, textual) de urmăritorii care-n cele din urmă l-au aruncat într-o cruntă şi mitic umilitoare detenţie.

E limpede pentru oricine: părintele Arsenie Boca a participat, după modalitatea îngăduită unui preot – adică punând în practică dragostea pentru semenul hăituit – la opoziţia faţă de tirania pângăritoare de Biserică şi Dumnezeu, a participat alături de atâţia alţi monahi, monahii şi preoţi mărturisitori şi nu s-a lepădat de porunca şi chemarea iubirii, cum ne împinge, din motive rămase obscure, a crede editorul cărţii.

Iar fiindcă l-am pomenit pe uriaşul desfăşurător de icoane verbale, să-mi îngăduiţi a cita portretul ce i l-a desenat Nichifor Crainic părintelui, într-un fragment de epistolă neîncheiată, după o vizită la biserica din Drăgănescu, pe atunci încă şantier al pictorului călugăr.

“Iubite părinte Arsenie,

“A fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete după modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voevodului martir! O fi fost aşa de la Dumnezeu ca toată acea bulboană spirituală uriaşă să se desumfle la comandă ca şi cum n-ar fi fost?

“Ceea ce am admirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum când nu mai ai prilejul să desăvârşeşti pe aspiranţi, să poţi mângâia cu penelul pe cei desăvârşiţi pentru a-i da pildă pe zidurile sacre.

“Mica biserică de la Drăgănescu, are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care mii de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus.

“E o pictură nouă ca şi predica de-atunci.”

Iar de aici înainte, lauda lui Nichifor Crainic coboară asupra zugrăvelii.

Oricum, acelaşi Patriarh Justinian l-a adunat pe părintele Arsenie Boca pe lângă sine, i-a dat de lucru în atelierele de la Schitul Maicilor cunde i-am fost şi eu prezentat pe când aveam vreo şaisprezce ani, de stareţul schitului Rarău, părintele ieroschimonah Daniel –Sandu Tudor, duhovnicul meu, până ce mai târziu ieromonahul a trecut la pictarea bisericii pomenite. Apoi, comunică monahia Zamfira, între anii 1969-1989, a fost duhovnicul metocului Mânăstirii Prislop, organizat undeva în Sinaia, într-o casă neştiută.

Acum, că suntem cât de cât încunoştinţaţi asupra decurgerii anilor săi pe pământ, să revenim la tema emisiunii de faţă: Chemarea lui Dumnezeu.

Părintele Arsenie Boca adaugă, în “CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI”, un nou capitol după acela privitor la glasul conştiinţei. Acestălalt se numeşte: “CHEMAREA CUVÂNTULUI ŞI TĂCEREA TRASĂ LA RĂSPUNDERE”. Un titlu ce impune să şi tragem nişte concluzii deloc măgulitoare pentru tăcerea pe care mai toţi preferăm a o păstra când se aude Chemarea lui Dumnezeu. Iată cuvântul părintelui Arsenie:

“Larma vieţii şi gălăgia grijilor deşarte strigă oamenilor în urechi nevoile lor pământeşti, mai tare decât strigă glasul conştiinţei trebuinţelor lor veşnice. Oamenii abia mai aud cele de dincolo şi li se par departe, surzenia tot mai mult se întăreşte şi chemarea lină nu se mai aude. Dar Dumnezeu, milostivul, ca să nu-i piardă în fărădelegile lor, le rânduieşte şi chemare dinafară, prin glasul slujitorilor Săi. Prin preoţi nu te cheamă omul, ca să-ţi pui nădejdea în om, ci te cheamă Domnul ca să-ţi strămuţi viaţa ta de om. Încă de demult i-a chemat Domnul pe oameni prin preoţi şi leviţi, prin lege şi prooroci, adică prin conştiinţe mai curate, care nu strâmbau Chemarea lui Dumnezeu. Iar la plinirea vremii a venit la noi oamenii Însuşi Dumnezeu-Fiul sau Dumnezeu-Cuvântul.

“Cine a chemat pe oameni mai duios decât Iisus, ca să-L cunoască pe Dumnezeu ca Tată, iar pe ei înşişi ca fii şi fraţi ai Săi? Iisus, e drept, chema şi cu glasul dinafară, dar nimeni, niciodată, n-a grăit mai tainic, mai de-a dreptul conştiinţei Chemarea Tatălui către fiii Săi, ca El. Căci Iisus ardea de mila lor, ca un Dumnezeu.

“El a propovăduit, binevestindu-ne, Împărăţia Cerurilor şi, prin slăvita Sa înviere, biruinţa asupra morţii, vestea şi descoperirea celei mai mari bucurii de pe pământ. Ucenicii Săi de atunci şi din toate vremile au propovăduit pe Împăratul Cerurilor, înduplecând pe oameni să se adune cu felul de viaţă în ţara de obârşie şi la masa Împăratului. Noi slujitorii Săi, nu purtăm preoţia noastră, sau preoţia legii vechi, ci purtăm şi propovăduim preoţia împărătească a lui Iisus Hristos. Deci nu chemăm pe oameni cu chemarea de om, ci Dumnezeu prea milostivul îşi cheamă copiii, prin graiul omenesc al slugilor Sale văzute. Nu ne propovăduim pe noi, ci Dumnezu se propovăduieşte prin noi, singurul care are dreptul să se propovăduiască pe Sine, fiind în stare să ne mântuiască. Iată pe cine urmăm, ascultând preoţi cu conştiinţe luminate. Nu e graiul omului, ci voia lui Dumnezeu care strigă către oameni, din sfinţi, o chemare mai tare. Pe sfinţi nu-i ştim, dar pe cei datori cu cuvântul îi ştim. Răspunderea lor e limpede şi tăcerea fără apărare.

“Dar cum a zis oarecine: calea cea mai lungă pe pământ e de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajung ca să-i dai de capăt. De aceea, fiindcă ochiul conştiinţei şi-a mai pierdut vederea şi nici urechea nu înţelege chemarea cuvântului ce-şi are obârşia de dincolo de vorbe, Dumnezeu milostivul, ca să nu piardă pe oameni, le rânduieşte o chemare mai tare.

“CHEMAREA CARE USTURĂ”

“Mai tare şi mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume. Necazurile vieţii, însă, iau pe oameni mai aspru dintr-o altă parte, silindu-i să-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greşelilor noastre, urmare pe care îngăduie Dumnezeu s-o gustăm spre înţelepţirea noastră. Am mai putea adăuga că, greşind omul cu toată voia sa, intră sub altă stăpânire unde i se fură şi-şi pierde multe însuşiri sufleteşti – şi de cele mai multe ori libertatea conştiinţei – bunuri fără de care se simte în multe chinuri. Preţuieşti un lucru când nu-l mai ai.

“Sunt două feluri de necazuri. Necazurile pentru păcate şi necazurile pentru Evanghelie. Aci vorbim numai despre necazurile vieţii de pe urma păcatelor, şi care, prin usturimea lor, au darul să fie crezute de cel ce trece prin ele. Iar omului care vrea să iasă din ele nu-i rămâne altă cale decât să-şi îndrepte purtările după voia lui Dumnzeu. Deci ‘‘când îţi va veni vreo încercare pe neaşteptate, nu învinovăţi pe cel prin care ţi-a venit, ci întreabă-te pentru ce a venit şi vei afla răspuns. Deoarece fie prin acela, fie prin altul trebuie să bei amărăciunea judecăţii lui Dumnezeu’’”, citează autorul din Sfântul Maxim Mărturisitorul.

“Din pricina suferinţei iată un schimb de cuvinte între Dumnezeu şi om:

“Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum care de cine să asculte mai întâi? Chemarea aceasta mai aspră o face droaia de necazuri şi nenorociri, strâmtorări şi năpaste, vrajbe între oameni, bătaie între părinţi şi copii, războaie şi vărsare de sânge, pagube, beteşuguri, seceta şi foametea, şi tot felul de pustiiri, ce nu s-au pomenit: toate, urmări şi plată îndesată pentru purtare şi pentru lipsa de minte, că oamenii nu vor să înţeleagă la ce îmblăteală de necazuri îi duce iubirea de păcate.

“Iar precum necazurile vieţii sunt un grai mai aspru al lui Dumnezeu către oamenii mai grei sau mai vicleni la minte, ne stă mărturie Scriptura. Sunt mii de ani de când s-au scris acestea, dar rămân mereu dovada că noi silim pe Dumnezeu să ne bată.”

Sumbru final de emisiune, dar plin de învăţăminte. Cine are urechi de auzit să audă!

4. CHEMAREA “RUGULUI APRINS”

Unul dintre numeroasele daruri ce ni le face credinţa este şi acela de a ne deschide ochii şi urechile pentru a putea zări şi auzi Chemarea lui Dumnezeu, după cum ne deschide mintea pentru a o înţelege.

‘Ce este aceea: Chemarea lui Dumnezeu?’, mă veţi întreba.

Mai lesne îmi este să vă exemplific prin comparaţie setea după Chemarea Domnului, resimţită ca o secetă aşteptând ploaia roditoare, ca o cunoaştere a propriei lipse de fruct, care cunoaştere aspiră la umplere, la însămânţare, ca o uscăciune ce se vrea şi ea dărui, dar mai întâi se cere fecundată cu Duh.

Să ascultăm Chemarea!

Cum sună o Chemare de acest soi?

Să dau cuvântul personajului narator din povestirea mea: “RUGUL APRINS”, din volumul cu acelaşi titlu şi cu subtitlul: “DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI ÎN GHERLELE COMUNISTE”, publicat în 1993 de Editura RAMIDA.

“A fost o întâlnire stranie. În cursul acesteia, am avut sentimentul că am ieşit din tărâmul obştesc, pentru întinderea câtorva ceasuri, şi că, adăstând alături de poteca vieţii, cineva îmi răsfoia cartea sorţii. Era o întrerupere, o falie; era golul dintre două file.

“Dealtfel şi împrejurările momentului, deşi extrem de banale, îi confereau un caracter unic. Numai acela care a fost internat într-un lagăr poate înţelege ce însemnează să n-ai şansa de a izbuti măcar o dată să te sustragi de la silnicia ieşitului la muncă. Doar inconştienţa febrei, membrele zdrobite, moartea, aveau crezământ în favoarea odihnei.

“Ei bine, am gustat fericirea o dată, o singură dată, o absolut singură dată, de-a rămâne în curtea împrejmuită de sârmă ghimpată. Mi-e cu neputinţă să-mi reamintesc ce raţiune i-a convins pe paznici să-mi îngăduiască a vecui acea zi fără să plătesc birul autodistrugerii cotidiene. De bună seamă, va fi fost vreo plagă la laba piciorului atât de săritoare-n ochi încât nici împietrirea lor n-ar fi dezis-o. Pentru a rămâne între hotarele celor de neînţeles petrecute în ziua aceea nu voi scormoni prin zgura îndesată peste ţinerea de minte, ci constat doar că atât de miraculoase erau orele ce mi se pregăteau încât până şi modul cum m-am apropiat de ele s-a înceţoşat datorită unei puteri de dincolo de contingent.

“De rămas în dormitor nu era îngăduit. Rătăceam prin ograda vastă, de la o clădire la alta, până când clanţa uşii uneia dintre ele cedă sub apăsarea mâinii.

“Nu pătrunsesem niciodată în alt dormitor. Era interzis s-o faci. Dacă, de când se îndreptaseră coloanele deţinuţilor către câmp, încercasem, din dezabuzare, intrările în pavilioane, în nădejdea că aş fi întâlnit vrun deţinut, să schimb o vorbă cu cineva, acum, că simţeam mica bară metalică extrăgându-şi limba din refugiul interior al broaştei, apăru între coastele mele alt impuls, de data aceasta unul meschin, pe care nu concepeam să mi-l recunosc. Intenţionam să cântăresc cu ochii mei cât mă defavorizase norocul, cu cât se dovedeau mai bune condiţiile de trai ale celorlalţi în raport de cele impuse brigăzilor noastre, căci sălăşluiam într-un bordei vechi şi dărăpănat, pe când restul condamnaţilor beneficiau de clădiri noi, înălţate de echipe de zidari desemnaţi dintre deţinuţi înşişi. Aveam posibilitatea să-mi observ pentru întâia oară fizionomia invidiei – fiindcă multe păcate având, de acesta unul fusesem ferit până atunci.

“Analizei de sine nu-i fu dat să se lăfăiască îndelung în mintea mea năucă de neodihnă, de nepregătire, de ne-exersare, deoarece îndată m-am şi pomenit în hală. Paturile se orânduiau înghesuite unul în altul, despărţite de coridoare înguste. Privirile îmi dădură roată lent uriaşei încăperi pustii. Le dezamăgea aceeaşi privelişte, dezumanizantă ca şi în locul unde se afla propriul meu culcuş. Simultan, exultam că nu fusesem străbătut de nici o undă de bucurie răutăcioasă stârnită de gândul că şi ceilalţi aveau parte de o mizerie egală cu a mea, de unde am tras concluzia că starea de invidie fusese una pasageră, străină de forul meu, nici măcar o invidie, ci dorinţa de a găsi pricină să mă tânguiesc că soarta era mai crudă cu mine decât cu alţii – o nevoie inexplicabilă a noastră, la destui semeni permanentizată dealtfel.

“Deodată, am sesizat…

“Panica mă sufocă un fragment de secundă. Însă inima, ce brusc se decisese să-mi bată mai repede, se potoli îndată, pentru că acel ceva remarcat de mine şi care mă alarmase nu era kaki, ci tărcat. Văzusem o spinare sumeţindu-se de sub fiarele unui pat, ca a unui delfin din ape. Cum zic, spinarea era zăbrelită; deci, aparţinea unui alt nenorocit de teapa mea şi nu unui caraliu. Dacă ar fi fost a unui gardian, acesta m-ar fi condus de-a dreptul la poartă, adică în cămăruţa unde se împărţeau cu dărnicie loviturile de vână de bou, bulon de cauciuc şi ceatlău.

“De cum mi-am dat seama cu ce stare socială aveam de-a face, se ivi o altă dilemă. Individul o fi fost bolnav, ca mine, sau vrun turnător privilegiat? Dacă ar fi fost careva reţinut în lagăr pentru un supliment de anchetă, nu căuta sub saltea atât de liniştit. Pe de altă parte, eu mi-aş fi dat seama până atunci că plutea o stare de anxietate printre cei care ne păzeau. Şi aceştia, ca şi noi, intrau în alarmă când sosea inopinat cineva de la ‘centru’, indiferent că cel din urmă era amplasat pe hartă în miezul Brăilei sau al Bucureştilor. Încercând să mă retrag pisiceşte, după cum şi pătrunsesem acolo, era posibil să mă simtă insul şi să mă fi denunţat că încălcasem regulamentul de ordine interioară. Dar el nu-l încălca? Am preferat să-i câştig bunăvoinţa. Dealtfel, atât de nesăţioasă îmi era nevoia de contacte umane şi speranţa că mi-ar fi ieşit în cale între puzderia de figuri anoste şi o personalitate pe lângă care să mă cuibăresc, încât nu aveam tăria să fi dat înapoi.

“În concluzie, am înaintat către mâna pe care mi-o întindea Destinul.

“– “Sunteţi bolnav?”

“Ghemuit în patru labe, se sprijini anevoie de bara de fier şi-şi scoase capul la vedere. Oasele chipului său, dispus pe o lăţime mică, până şi cele ale ţestei acoperite cu doi centimetri de păr cărunt, i se alungeau peste aşteptări pe verticală. Aşa fiindu-i conformaţia craniului, îţi era greu să remarci vreo scobitură în obrajii săi, căci, într-un fel, era un om scobit pe de-a-ntregul. În schimb, scofâlcirea pielii sale mă izbi. Ca şi albeaţa ei nenaturală, accentuată de ochii nemăsurat de extinşi, cu lichefieri de albastru spălăcit pe margini, pe când la mijloc,s culoarea era concentrată într-o tensiune aproape materială, de oţel. Obrajii, foarte neraşi, păreau crispaţi de frică, impresie lăsată şi de zgâirea lui la mine. Cel puţin alt nume n-am găsit atunci pentru expresia lor. Greşeam total în interpretarea mea. Se holba cu pupilele mărite ale unui personaj dintr-o frescă ruinată de neîngrijirea a două-trei veacuri ce au călcat-o inexorabil cu carul zdrumicător de vieţi al Timpului, sub roţile lui greoaie şi indiferente la Frumos.

“I-am zâmbit, să-i ogoiesc panica:

“– “Şi eu.”

“Adică, nici eu nu mă simţeam bine.

“– “Nu sunt bolnav”, răspunse limpede şi fără urmă din temerea pe care mă aşteptasem să i-o recunosc în tremurul vocii. Dimpotrivă, glasul, ce părea să-i fie obişnuit cu cântarea, avea ceva luminos; în orice caz, nu-l umbrea nimic, ceea ce era în contradicţie flagrantă cu situarea noastră sub talpa Răului. Parcă mi-ar fi parvenit sunetele originare, neemise de corzi vocale, ci aşa cum ar fi emanat de-a dreptul din Cosmos. Rosti, să mă lămurească:

“– “Sunt plantonul lagărului.”

“Nu avusesem cunoştinţă până atunci despre existenţa unei atari atribuţiuni pentru un purtător de zeghe. Datorită acestei recomandări am priceput cu ce se ocupa pe lutul ce podea dormitorul, fiindcă, după cum am menţionat, răsărise cu o mătură în mână, ca un Neptun purtător de trident.

“Se ridică în picioare. Mă miram cum răzbea să suporte povara hainelor vărgate. Era o faţă de bătrân. Doar mijlocul ochilor, cum am mai declarat-o, pâlpâia viu în el. Îmi făcea rău să-l contemplu. Atinsese ultimul grad de distrofie. Respira gâfâit pe marginea propriei sale gropi. Mă miram că nu-i auzeam horcăitul sfârşitului.

“– “Doctorul Dabija”, se apropie târşâit de mine şi-mi întinse mâna numai zgârciuri şi beţe.

“Mă înconjura cu un surâs cald ce nu aparţinea trupului său fantomatic, ci era împrumutat acestuia, de la distanţă, ca şi când sufletul i-ar fi bântuit pe deasupra şi-i folosea corpul pentru a păstra legăturile cu pământul. Dacă glăsuirea nu-i era atât de logică şi la obiect, nu mi-ar fi venit peste mână să-l socotesc strigoiul unui puşcăriaş mort prin acele locuri, uitat de toţi şi revenind să cerşească o rugăciune de dezlegare. Dar nu; am aflat curând, fără nici o reţinere din partea sa – reţinere obişnuită la noi ceilalţi, cât încă nu ne încredinţam asupra caracterului conlocutorului –, fără nici un ascunziş, că fusese arestat în afacerea “Rugul Aprins”. Am schimbat cu dragoste idei despre fericirile credinciosului, despre zumzetul încălzitor al inimii iubitoare de Dumnezeu, despre viaţa de după moarte şi despre lucruri de mult mai măruntă însemnătate, precum studiile mele din trecut, nesiguranţa asupra a cum avea să-mi arate traiul, după eliberare, şi asupra incertitudinii privitoare la profesia sau meşteşugul meu viitor, că – bănuiesc a o mai fi scris – mi se întrerupsese frecventarea cursurilor universitare în anul al doilea, abia pornit.

“Timpul se abstrăsese din preajma noastră şi dialogam pe o gură de rai mică după măsura costelivilor visători ce eram. Când se vesti un început de forfotă din direcţia bucătăriei, am tras cortina de stele ce ne despărţise de realitate şi mi-am luat rămas bun, să mă feresc de căutăturile celor care mi-ar fi putut pedepsi revenirea de câteva ceasuri la starea firească a omului, adică nimbată de iubirea dintre fraţi.

“– “Voiam să-ţi spun ceva…”

“Eram nerăbdător să ies, strâns cu uşa de instinctul de conservare redevenit activ.

“– “Nu-ţi mai bate capul cu nimic din câte te frământă. Dumnezeu te pregăteşte să scrii spre lauda Sa. Vei fi un izvoditor de cărţi închinate Lui. Ele vor răspândi credinţa, vor îmblânzi sufletele, vor îndemna la frăţietate. Fii liniştit. Dumnezeu a ales în locul tău. Fii binecuvântat!”

“‘Totuşi, este bolnav…’, am regretat să constat în ultima clipă a agapei intelectuale la care luasem parte, oaspete mai cinstit ca oricine. şi nu mă refeream la o maladie trupească, ci la una a sufletului plecat prea departe în ţinuturile fără de margine ale închipuirii şi care nu-şi mai găsise calea de întoarcere.

“Niciodată până la capătul ispăşirii mele nu am mai avut prilejul să-l întâlnesc. Aceasta a fost cea dintâi pedeapsă pentru asprimea cu care-l judecasem. A doua pedeapsă a constat în a-l întâlni în libertate. La câţiva ani buni după revenirea mea în familie.

“Era zi de sărbătoare: Sfântul Dumitru Basarabov. Mă târâsem ca melcul într-o coadă lungă şi stufoasă de persoane doritoare să sărute Moaştele în racla lor din Catedrala Patriarhiei. Mă proţăpisem la rând pe la şapte dimineaţa şi se făcuse trei jumătate când am pornit-o în josul dealului, spre fosta Hală de Carne din Piaţa Unirii. Alături de mine cobora fostul asistent universitar la Facultatea de Medicină. Nu apucase să se îngraşe. Îmi amintesc că mi-a reţinut atenţia lărgimea neretuşată a pantalonilor săi negri. Din vechea lui înfăţişare nu mai rămăsese decât privirea-i neobişnuită. Era ras proaspăt şi îşi tăiase obrajii în mai multe locuri; se pregătise cu neîndemânare să-l întâlnească pe Sfânt. Plutea în jurul său un aer jovial şi ingenuu, ca de Paşti sau de Crăciun, şi, nu ştiu de ce, extrem de balcanic.

“L-am condus pe străzile ce se vărsau, după numeroase cotituri, printre căsuţe cu curte, pendulând peste veacurile al nouăsprezecelea şi al douăzecilea, în calea Rahovei. Încrengătura celor discutate de noi acum contrazicea ultima mea impresie, ce mă însoţise după despărţirea de el de odinioară. Şi-mi părea rău că mă dovedisem necruţător faţă de felul său oareşicum mai fantezist de a mă fi încurajat. În definitiv, cu ce-mi greşise? Doar că încercase să mă îndrume pe un drum pe care m-ar fi dorit angajat, folosindu-se de tonul unei certitudini, adevărat – lipsită de acoperire. Numai că eu eram atât de copleşit de propriile mele întrebări şi disperări privind sfera practică imediat următoare eliberării ce se apropia, încât lumina folosită de el în călăuzirea mea mă jenase şi în loc să o fi luat drept ceea ce era şi să-i fi depus opinia alături de câte altele se războiau în mine, o întunecasem cu neîncrederea mea.

“Abia de-mi trecură acestea prin minte că firul monologului său o apucă pe noi cărări sinuoase ce tindeau să mă smulgă din aceeaşi realitate ocolită de noi altcândva. Pleca, în dezvoltările sale, de la fapte aparent fără însemnătate, ale cărori martori eram – cum păşeam pe asfalt fără zgomot –, ori de la făpturi întâlnite în cale. Un cocoş, pe un gard prăpădit, îşi fâlfâi roşul de sânge şi curcubee ce-ţi luau ochii, peste sărăcia grădinii şi răceala uliţei, ca şi când ar fi scuturat două bogat înflorate covoare olteneşti. Îşi însoţi mişcările ample de trâmbiţa puternică a cucurigului desfăşurat din note numeroase, atât grave, cât şi ascuţite. O salcie tulburase liniştea asfaltului mort şi cu rădăcinile-i străpungătoare fărmase dureros trotuarul, mai întâi pe dedesubt, ulterior la suprafaţă, până la pietrele de bordură făţuite, respingându-le şi pe acestea, în lături şi înclinat, să-şi facă loc subpământean vreuna dintre rădăcinile ei. La plecare, când fusese tânără, se izbise cu tâmpla de cărămizile zidurilor, cimentuite. Le ocolise, făurindu-şi drum pieziş, iar acum, la bătrâneţe, străbătea, cu trunchi gros şi oblic, pe deasupra fâşiei cenuşii pe care păşeam noi doi, dar şuviţele dese, înfrunzite cu cercei verzi fără număr, ale ramurilor ei fără şira spinării şi la îndemâna clătinărilor boarei, bolteau strada ca şi mersul nostru. Doctorul se oprise, mă apucase de încheietura mâinii şi exclamase: – “Ne învaţă să n-avem teamă. ‘Nu vă fie frică…’, ne spune fără cuvinte, ‘Sunt cu voi. Sub scutul coroanei mele şubrede în aparenţă, nu se va atinge răul de sufletele, nici de trupurile voastre…’. Aşa ne grăieşte întreaga Natură; doar s-o ascultăm… Grăieşte în numele lui Dumnezeu, e solul Lui pe lângă proştii de noi cei înspăimântaţi…”

“Ce poet inegalabil aveam alături de mine şi cum nu ştiusem a-l cunoaşte! Pedeapsă îmi era chiar această descoperire. Şi cu atât mai osândit mă simt astăzi, că n-am ştiut fi la înălţimea dragostei sale pentru mine şi n-am apucat, până în pragul bătrâneţilor mele, să scriu un rând întru lauda lui Dumnezeu…

“Totuşi cât greşesc faţă de doctorul Dabija… Nu am ajuns eu, filolog prin vocaţie, opţiune şi studii, eu care n-aş fi bănuit niciodată una ca aceasta, să slujesc Bisericii, ca profesor al studenţilor teologi? N-am publicat sumă de studii în revistele Ei? N-am conceput şi editat numeroase cărţi cu privire la suferinţele clerului în temniţele comuniste, atunci când înşişi slujitorii Altarului păstrează o tăcere smerită asupra slavei lor? Nu am sfătuit eu tineretul să se apropie de semeni cu frăţească dragoste şi, mai ales, de treaza apărare a adevărului şi dreptăţii?

“Nici vorbă ca toate acestea să se învecineze cât de cât cu splendoarea ipostazei în care mă văzuse proiectat profetul din lagărul Salcia. Însă nici nu înseamnă că firul evoluţiei mele s-a desfăşurat aiurea decât pe urmele intuiţiilor sale. Cumpănindu-mi-se această remarcă, nu se vădeşte oare că eu am fost cel lipsit de minte, cel orb, cel surd, iar el – cuvântătorul viitorului? I se cuvine dreptul de a i se recunoaşte, cu atâta întârziere ruşinată, precizia diagnosticului duhovnicesc cu care m-a aruncat în a doua mea întrupare, cu alte cuvinte în existenţa de după săvârşirea condamnării. Într-un fel foarte încâlcit mi-l pot socoti zămislitor spiritual.”

5. CHEMAREA LA PREOŢIE A STUDENTULUI DEŢINUT CONSTANTIN VOICESCU

Frumoasă preocupare ne-am ales cu prilejul acestor emisiuni: să ne oprim asupra Chemării la credinţă, pe care ne-o face Dumnezeu! Şi se cuvine să întârziem mult asupra acestei chestiuni, să ne pregătim a auzi Chemarea, când ne va veni, a o înţelege, a fi suficient de căliţi pentru a-i da ascultare. Să nu creadă careva că lui nu i se va face Chemarea! Cum pe toţi ne iubeşte Dumnezeu, pe toţi fiii Săi ne vrea lângă El, şi de aceea ne cheamă. Iar dacă nu-L auzim, ori dacă nu ne socotim vrednici şi zicem: ‘Nu, nu sunt eu acela chemat… Mă-nşeală auzul…’, să nu ne-nchipuim că nu se va repeta Chemarea – se va tot repeta până ce-i vom da în cele din urmă ascultare. Nu-i vom da ascultare întocmai cum este de aşteptat: cu entuziasm, cu jertfire de sine, cu dorinţa de foc de a pune umărul la împlinirea voii Domnului. Îi vom da ascultare fiecare după puteri şi înţelepciune sau chiar împotriva puterilor şi a voinţei noastre, pentru că buni şi iubitori ni se cade să fim!

Va să zică, în vederea recunoaşterii Chemării acesteia neobişnuite, datorăm a ne pregăti, să aflăm cât mai multe despre cum s-a manifestat şi se manifestă ea în vieţile celorlalţi, ale acelora care au auzit-o şi şi-au plecat grumajii sub dulcele Ei jug.

Urmaţi-mă într-un penitenciar destinat condamnaţilor politici de către ateii comunişti. Am scris despre cele de mai departe în povestirea: “LOTUL TUBERCULOŞILOR”, din volumul: “RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, IN GHERLELE COMUNISTE”, citat şi în meditaţia anterioară.

În anul 1950, Ministerul de Interne a luat o hotărâre umanitară, ceea ce constituia o excepţie de neînţeles: a decis reactivarea unei închisori cu caracter de sanatoriu T.B.C., în localitatea Târgu-Ocna. Părintele Constantin Voicescu, revenit din morţi, cu care stau de vorbă acum, de faţă fiind şi dumneavoastră, îşi aminteşte:

– “Pentru că mi s-a redeşteptat o tuberculoză mai veche, am scăpat de iadul de la Piteşti.”

Sfinţia Sa face aluzie la aşa-zisele reeducări, nume dat unor torturi inimaginabile, la care erau supuşi acolo studenţii arestaţi în 1948.

– “Şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că sufeream de T.B.C. Astfel, am ajuns în primăvara lui ‘50, în mai, la Târgu-Ocna. La început am avut un regim mai bun, mai blând. Faptul că puteam să circulăm prin curte, că iniţial nu erau gratii la ferestre, că ni se dădea o mâncare mai consistentă, asistenţă medicală, că doctorii noştri deţinuţi s-au putut organiza oficial, că a apărut o asistenţă medicală” – insistă părintele – “şi un ajutor medical, cu ştiinţa oficialităţilor” – repetă el, să înţelegem şi eu şi dumneavoastră că această ‘minune’ s-a petrecut cu adevăratelea. Iar nouă ne place să-l auzim repetând, de ca şi cum ar fi cel mai frumos basm despre puşcării –, “un ajutor medical ce consta în a avea noi înşine grijă de bolnavii mai grav, a-i sluji conform necesităţii, aşa cum puteam, a avut o mare importanţă asupra stării noastre de spirit.”

Nu-mi vine să-mi cred urechilor. Dar dumneavoastră, ce părere aveţi? Vreau să ne lămurim. Îl întreb:

– “Era chiar rugămintea medicului închisorii de a fi ajutat de colegii de breaslă număraţi printre condamnaţi?”

Povestitorul răspunde:

– “Da. Şi nu numai a medicului oficial, ci a însăşi conducerii puşcăriei.”

Sunt absolut năucit, deoarece, în perioada când am fost eu deţinut, la cele mai grave boli primeai lovituri de bâtă în loc de tratament (pe poetul D. Iov l-au dus la moarte pe calea aceasta), iar într-ajutorarea dintre deţinuţii sănătoşi şi aceia bolnavi era crâncen pedepsită. Eh, dar câte anotimpuri ale durerii n-au cunoscut temniţele comuniste pentru politici şi cât de deosebite erau între ele…

– “În legătură cu respectivul medic al penitenciarului, doamna doctor Margareta Danielescu, femeia aceasta care era un fel de înger păzitor pentru noi, a fost un om extraordinar!”, se încălzeşte părintele Constantin. “Şi-a riscat situaţia profesională! S-a purtat uluitor de bine cu noi! Ne-a ocrotit. Ne-a ajutat. Ne spunea vorbe bune. Ne mângâia. Acum, când ne-am întâlnit noi, foştii puşcăriaşi, la Târgu-Ocna, după Revoluţia din Decembrie ‘89, am invitat-o şi pe ea, şi-ţi dai seama ce satisfacţii a avut această doctoriţă că toată lumea era gata, pur şi simplu, s-o ridice pe braţe, ce mai…!”

– “Spui că într-ajutorarea dintre bolnavi era cunoscută conducerii…”, insist eu, să-l readuc la cele ce ne interesază: Chemarea lui Dumnezeu; căci era un soi de Chemare, recunoaşteţi: să-i vizitezi pe bolnavi! O Chemare făcută taman prin securişti…

– “Absolut, absolut! Sigur că făceam unele lucruri pentru care nu ne feream de ei, dar nici nu ni le sugeraseră ei. Erau acolo bolnavi mai grav, ţi-am spus. Nu puteau mânca hrana obişnuită care, la început era bună, subliniez. De pildă: o bucată de unt, o bucată de marmeladă. Unii dintre bolnavi, care erau mai zdraveni, o duceau pe picioare, îşi cedau aceste suplimente, bucata de carne: le dădeau celor mai suferinzi. Cum s-a întâmplat şi-n alte părţi, când era vorba despre astfel de cazuri. Au fost tineri care n-au gustat aproape tot timpul din bucata lor de unt sau din celelalte. Suportau să mănânce arpacaş mult, fasolea din cazanul comun. Nu erau nehrăniţi; de aceea s-au lipsit de aceste lucruri bune: să le ofere celor ce aveau mai multă nevoie de ele. Aşadar s-a desfăşurat o lucrare dintr-acestea de într-ajutorare.”

Care va să zică, în sanatoriu s-a organizat, cu ştirea, deci încuviinţarea, comenduirii, ajutorul medical. Pe lângă el, exista un firesc ajutor dat de la om la om.

– “Am înţeles că pe lângă într-ajutorarea despre care mi-ai vorbit, bolnavii îşi găseau odihna şi într-o viaţă religioasă disciplinată”, mă interesez.

– “Da. Figura centrală care a dat nota acestei vieţi spirituale din întreg sanatoriul a fost Valeriu Gafencu. El era unul dintre cei mai grav bolnavi. Nu părăsea patul, încă de pe când fusese la penitenciarul Piteşti de unde fusese adus. El a fost centrul vieţii duhovniceşti din Târgu-Ocna. Ducea o viaţă creştină de adâncime, ce ne atrăgea pe toţi. Se născuse un curent spiritual, în puşcării, încă din ‘41-’42, curent condus şi întreţinut de doi deţinuţi, un avocat şi un medic: Trifan şi Marian. Aveau o linie filocalică de vieţuire. Li se raliaseră şi Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, studenţi pe atuncia, şi Marin Naidin, Virgil Maxim. Această direcţie spirituală s-a accentuat în perioada ‘44-’47, când deţinuţii au avut o viaţă mai liberă. Au fost vizitaţi de familii; lucrau în aer liber, la Galda, la vie. Aveau dreptul la cărţi religioase, cum este “PATERICUL”. S-a format un curent de rugăciune intensă. Aşadar, când am ajuns la Târgu-Ocna, eram încunoştinţat că Valeriu Gafencu reprezenta acel grup de ‘trăitori’ de la Aiud. El a fost bucuros că eu îi cunoscusem pe monahii Benedict Ghiuş, Daniel (pe numele de poet şi publicist: Sandu Tudor), pe Sofian. În ‘46-’47, la mănăstirea Antim se desfăşura lucrarea “Rugului Aprins”. Iar noi, studenţii, ne mai duceam pe acolo, mai ascultam conferinţe. Deci mai ştiam, de pe afară, câte ceva despre Rugăciunea Inimii. Personal, avusesem norocul să am şi un duhovnic bun, pe părintele Toma Chiricuţă. Mi-a fost duhovnic de când eram elev. În închisoare stătusem cu Roman Braga, pe atunci student la Teologie; ba nu, o terminase. Căzuse cu grupul de 10-12 studenţi apropiaţi de “Rugul Aprins”, în ‘49.

“Cu alte cuvinte, Valeriu Gafencu era şi el interesat de cele ce mai aflasem de pe la părintele Daniel, de acolo, din clopotniţa mănăstirii Antim. Aşa s-a format între noi o legătură sufletească. Eram foarte ataşat de el. Sentimentul cu care te apropiai de el era simultan de bucurie şi de sfială. Avea nişte ochi mari albaştri care parcă zâmbeau: râdea permanent. Într-un fel, nu îndrăzneai să i te uiţi în pupile. Nu ştiu cum, era de o fineţe şi de o delicateţe extraordinare. Nu deranja pe alţii; nu cerea ajutor. Erai dator să-i ghiceşti nevoile şi gândurile. şi, neîncetat, cu surâsul pe buze, indiferent de durerile pe care le avea. Era luat din ‘41. Fusese student la Drept, la Iaşi. Chiar conducea tineretul de acolo, cu Paul Miron, pe care-l ştii. Au căzut împreună.

“Toată lumea era de acord că Gafencu cunoştea extraordinar de bine doctrina ortodoxă, dogmatica. Pe de altă parte, cunoştea bine tehnica Rugăciunii Inimii, pe care o aplica şi o preda şi altora. Mai toţi cei cu care a intrat în contact au fost iluminaţi de lumina aceasta pe care o răspândea. Nu i-a putut rezista nici o minte, cât ar fi fost ea de isteaţă. De pildă, pastorul Wurmbrandt a stat în aceeaşi cameră cu Valeriu Gafencu şi în urma unor discuţii ce durau ore întregi, pastorul a trebuit să cedeze. Or, acest pastor – evreu botezat – a fost la un moment dat într-o situaţie foarte grea. Atunci a spus: – “Aş vrea să intru în Împărăţia lui Dumnezeu pe aceaşi poartă pe care intră Valeriu Gafencu”.

“Nu a existat acolo să apară aversiuni politice între noi. Îmi dădeam seama ce însemna prezenţa Bisericii şi a unor sărbători creştine, în vederea acestei împăcări. Astea ne uneau pe toţi. Când era Crăciunul, Paştele, ne simţeam atât de bine unii cu ceilalţi!”

– “Atunci ţi-a venit ideea să urmezi cursurile facultăţii de Teologie, pe când te pregăteai de eliberare?”

– “Da. M-am gândit chiar la călugărie.”

– “Datorită atmosferei de acolo?”

– “Datorită ei. Şi datorită lui Valeriu Gafencu şi lui Ion Ianolide. Şi mai e ceva.

“Circulau printre noi nişte file din “SFÂNTA SCRIPTURĂ”. Ba chiar două ediţii am văzut. Ne-am pus pe copiatul lor. Şi le-am învăţat de dinafară. Iniţial m-am întrebat: ‘Cum să–nvăţ eu proză?’. Întâi am învăţat capitolul al treisprezecelea, despre dragoste, din Epistolă. Dacă am văzut că mergea şi proza, am mai învăţat şi altele, şi altele. Până la urmă am ştiut “EVANGHELIA LUI IOAN” complet; mai toată a lui MATEI; câte ceva din alte Evanghelii; “FAPTELE APOSTOLILOR” aproape în întregime; fragmente din câteva “Epistole”. Le repetam în fiecare zi. Eu i-am dat pastorului Wurmbrandt “EVANGHELIA LUI IOAN”. De la mine a învăţat-o. Deci, atmosfera trăită m-a îndemnat spre preoţie. În plus, spuneam rugăciuni; învăţasem pe de rost paraclise, acatiste… Acum nu mai ştiu atâtea pe deasupra. Parcă era mintea strâmtorată anume ca să putem învăţa. Sigur, avea importanţă şi alimentaţia. Eram hrăniţi mai bine. Ceea ce memorasem la Piteşti, nimic nu mai ştiam; mde, perioada de devitaminizare! Normal că stând astfel lucrurile, mă gândeam la călugărie…”

– “Existau printre voi monahi, preoţi, care întreţineau acest ritm de viaţă?”

– “Categoric! De pildă, părintele Gherasim Iscu, dintre figurile mari! N-a trăit, săracul! A murit conştient de ce i se întâmpla. A zis: – “În noaptea asta o să mă duc…”. Nu mă aflam în cameră cu el. Fusese stareţul mănăstirii Tismana. Ultimile lui cuvinte au fost: – “În noaptea asta trec dincolo. Te rog, spală-mă un pic pe faţă şi, dacă ai cu ce, taie-mi şi unghiile. Nu vreau să las aici un corp neîngrijit. Auzi? Cântă îngerii…” Aşa s-a dus. Însoţit de glasurile îngereşti.”

Privesc în gol, pe gânduri. Îmi trece prin minte ceva stupid: ‘Dacă mi-e foame, mi-a mai fost foame şi deaceea recunosc senzaţia cu uşurinţă. Dacă mi-e sete, nu mi-e sete pentru prima oară; recunosc şi setea. Dacă ieri am şchiopătat, pentru că m-a durut piciorul, azi, la deşteptare, mişc puţin laba; remarc că mă mai doare niţel; bănuiesc că voi şchiopăta şi astăzi. Dar de unde recunosc că voi muri în cursul acestei nopţi? doar mor pentru prima oară, nu ?’. Mă scutur de ideea năstruşnică. Îmi rămâne în inimă numai cutremurul de adineaori: ‘Pe părintele Iscu l-au însoţit îngerii o bucată de drum…’.

Părintele Constantin Voicescu reia povestirea:

– “Cuvintele lui Valeriu Gafencu, adresate paznicilor, când au intrat pentru numărătoarea de seară, în ultima zi a vieţii lui, au fost: “Domnilor, în noaptea asta ne despărţim. Eu vă părăsesc. Dumnezeu să vă ajute şi dumneavoastră să vă puteţi mântui sufletele”.”

După o pauză a amintirii pioase, conlocutorul nostru, al meu şi al dumneavoastră, îşi aminteşte:

– “L-am mai avut pe părintele Viorel Todea, din Munţii Apuseni, din Arieşel. El avea asupra sa Sfânta Împărtăşanie. Făceam spovedania, împărtăşania, ca-n catacombe, într-o baie, undeva. Sau ne plimbam şi ne spovedeam; şi-ntr-un colţ ne împărtăşeam. Sfintele erau uscate.”

– “Vinul de unde îl aveaţi?”

– “Îl fabricam noi din marmeladă sau foloseam vinul tonic primit între medicamente. Mai târziu, la Aiud, a fost cineva care a avut Sfinte Moaşte la el. S-a putut săvârşi Sfânta Liturghie!”

– “Şi alte figuri preoţeşti au mai fost?”

– “Da. Părintele Sinesie Ioja, care era un mare rugător. Varlaam Lica, un alt monah. Au venit la un moment dat – uite, le-am uitat numele… – doi preoţi: socrul cu ginerele său; dar n-au stat mult pe la noi.”

Urmează cea mai stranie întâmplare, poate, din întreaga existenţă a părintelui Constantin Voicescu. Pentru ea v-am reţinut atenţia până acum.

Să-l ascultăm istorisind-o.

– “A avut loc un lucru ce ne-a impresionat pe toţi în chip deosebit. A fost dezafectată capela care făcea parte din vechea închisoare, clădită de un domnitor, pe vremuri. Acela, descinzând într-o vizită, a fost îndurerat să constate că ocnaşii nu vedeau soarele niciodată, munceau sub pământ, mâncau sub pământ, dormeau sub pământ. Şi le-a construit o gherlă la suprafaţă, la distanţă bunicică de ocnă, să facă două plimbări pe zi sub cerul liber. O numeam: La Castel. Din acel timp se credea că data şi capela. Ei bine, când a fost aceasta dezafectată, ne-am pomenit că ni s-au adus cârpe de şters pe jos. Ele constituiau fragmente din veşminte preoţeşti, de patrafir, de steaguri, de antimise şi aşa mai departe. Dându-ne noi seama de aceasta, am căutat – cu mare grijă, de teama turnătorilor – să le recuperăm, să le ascundem. Mi-aduc aminte că am cusut o Sfântă Faţă de Masă într-o saltea, nu mai ştiu nici eu unde. În sfârşit, am făcut tot ce era cu putinţă să nu se ajungă a se spăla pe jos cu ele, ceea ce deţinuţii de la dreptul comun au şi făcut-o, neştiind, sărmanii, despre ce era vorba.”

Fericirea bolnavilor de la Târgu-Ocna era că se nimeriseră în mâinile lor acele fragmente ce simbolizau Eternitatea. Orice risc merita asumat pentru păzirea lor.

– “Eu am luat un patrafir pe care mi l-am cusut în căptuşeala paltonului. Paltonul mi-l lăsaseră; se îngăduiau haine groase acolo. Cu el m-am învelit toată perioada detenţiei, până la eliberare. M-am tot întrebat: ‘Nu cumva este o legătură între asta şi opţiunea mea pentru preoţie?’. Anume faptul că-mi păzea umerii un patrafir? Dealtfel gândul de a mă dedica vieţii bisericeşti s-a tot accentuat la Târgu-Ocna.”

– “Părinte, dacă-mi aduc bine aminte”, îl întrerup pe vorbitor, “patrafirul simbolizează jugul lui Hristos. Acest jug îşi şi găsise locul potrivit pe umerii aceluia chemat să devină preot, nu? pe umerii Sfinţiei Tale. Aceasta a fost o Chemare sub jugul lui Hristos.”

– “Cam aşa. Când m-am eliberat, primul drum l-am făcut la biserica Zlătari, unde slujea duhovnicul meu, părintele Toma Chiricuţă. Tocmai isprăvise slujba de seară. Îmi amintesc că i-am răspuns: – “Sunt fericit că am fost acolo…”. Aşa simţeam. Şi acum simt la fel: nu regret nimica. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am fost acolo. De acolo am ieşit cu dorinţa de a mă preoţi.”

Acolo, adică în temniţă, tânărul Constantin Voicescu a auzit Chemarea la credinţa jertfitorului de sine, Chemarea lui Dumnezeu.

6. PILDA CREDINTEI UNUI FOST ATEU

Să continuăm a cerceta ce este Chemarea lui Dumnezeu la credinţă, folosind mărturiile directe ale acelora care au auzit-o.

Într-o carte: “GHERLA. DIN MLAŞTINA DISPERĂRII” de Dumitru Gh. Bordeianu, am întâlnit următoarele privitoare la rechemarea de către Dumnezeu a unui ins care, din spaimă şi necugetare, se lepădase de Creatorul său; este vorba despre autor însuşi.

Ne aflăm în 1952, în luna de început a primăverii. Dumitru Bordeianu, încă tânăr ca ani, dar bătrân prin secătuirea de orice umbră de nădejde ar mai fi adiat prin inima sa, bolnav într-atâta încât până şi odioşii conducători ai cetăţii Gherla acceptaseră să nu fie scos în fabrica unde munceau ‘reeducaţii’, sub vechea şi duşmănoasa supraveghere a ‘reeducatorilor’ lor, Dumitru Bordeianu beneficia, în schimb, de nesperata îngăduinţă de a fi scos din celulă pentru a mătura prin curte sau, împreună cu alţi inapţi pentru truda atelierelor, să care tinetele cu murdărie ori să umple cu apă hârdaiele celularului, ceea ce-i prilejuia să vadă soarele şi să inspire câteva guri zdravene de aer curat.

Pronia mijloci să fie trimis, într-o bună zi, în partea de miazăzi a curţii, acolo unde se înălţa luminos un paraclis dezafectat.

Trecând prin dreptul acestuia, înţepeni la vederea unui bătrânel căzut în genunchi, înlăuntru, înaintea unei icoane. Îşi ţinea mâinile împreunate în gestul rugăciunii, la înălţimea pieptului, şi era adâncit în sine.

Străinul, până să-l vadă, bocănise din tălpile de lemn ale saboţilor, netemându-se că ar fi turburat liniştea cuiva. Păcănitul lor îl smulse din contemplare pe vârstnic. Capul îi jucă încet pe gât şi se uită îndărăt, fără a face vreo altă mişcare ce să-i trădeze intenţia de a-şi părăsi poziţia. Constată, fără emoţie, că apăruse un deţinut necunoscut. În loc de fireasca spaimă că acesta l-ar fi putut pârî pentru ceea ce făcea, lucrul cel mai obişnuit sub domnia ‘reeducatorilor’, din pieptul îmblânzit de dialogul cu Domnul îi urcă o îmbiere adresată lui Bordeianu, prin care-l invită să îngenunche alături de el. Era o chemare atât de naturală şi de prietenească încât celălalt, care demult fusese înghiţit de beznele fricii, uită de şcoala prudenţei şi, deşi nu mai găsea calea rugăciunii, deşi se ştia exclus de la agapa spirituală a înălţării în comun a inimilor spre Dumnezeu, nu se putu opune şi adoptă aceeaşi poziţie şi el, alături de omul învăluit în pace. Văzându-l lângă sine, murmurul acestuia din urmă îl lămuri cu cine avea de-a face:

– “Sunt Fluieraş.”

‘Fluieraş?! Fluieraş? Nu fusese el comunist?!’, se întrebă Dumitru Bordeianu. ‘Nu. Nu a fost comunist. A fost social-democrat’. Da. Dumitru Bordeianu nu greşea: un social-democrat de frunte, membru al Comitetului Internaţionalei Socialiste, secretar al partidului lui Titel Petrescu.

Odată cu impunerea comuniştilor, Partidul Social-Democrat s-a scindat, Lothar Rădăceanu (pe numele său adevărat: Wurtzelbaum), Voitec şi alţii, trecând de partea comuniştilor; pe când oamenii de caracter au rămas fideli lui Titel Petrescu şi vechilor lor idealuri; dintre aceştia şi Fluieraş.

Titel Petrescu şi cu ai lui fură curând zvârliţi în puşcării.

Şeful partidului căzu victima celui mai bun prieten, un avocat cult, simpatic şi talentat, care o vizita pe soţia sa şi-i tot cerea bani pentru a-i da mită, ici şi colo, insista, în vederea eliberării soţului ei. Când rezervele familiei Petrescu se istoviră, acelaşi presupus om al legii ceru obiecte de artă sau de valoare. Când se gătară şi ele, îi comunică doamnei că Titel, soţul ei, se prăpădise. Slujbe bisericeşti peste slujbe bisericeşti, parastase, pomeniri, pomeni. Iar când dispărutul reveni pe neaşteptate acasă, doamna lui se pare că-şi pierdu minţile, constatând că cel dus dintre noi era viu ca toţi viii.

Titel Petrescu fu singurul dintre şefii partidelor politice din acele timpuri, care, de mila acoliţilor săi ce putrezeau prin ocne, şi cu o previziune politică valabilă pentru următorul sfert de veac, acceptă să publice o dezicere de propriul trecut, în scopul slobozirii tuturor social-democraţilor de prin gherle. Aceasta se realiză cu adevărat. Doar Fluieraş refuză să contrasemneze dezicerea şi a rămas în detenţie.

Dumitru Gh. Bordeianu, auzind cu cine avea de-a face, se simţea smerit, el care pierduse orice legătură cu Creatorul. Smerenia îl sfia. Cunoştinţele politice despre trecutul lui Fluieraş îi stârneau uluirea, mai ales când le asocia cu priveliştea acelui coleg de închisoare prăbuşit înaintea milei lui Dumnezeu.

Curând bătrânul, care se simţea gazdă în casa părăsită a Domnului, îşi încheie ruga, se închină larg, cu dragoste şi încredere, şi-şi depuse privirile senine şi blajine asupra pupilelor intrusului.

– “Domnule Fluieraş, nu sunteţi celebrul social-democrat?”, zise acesta.

– “Ba da”, i se răspunse cu seninătate.

– “Nu sunteţi ateu? Cum de vă rugaţi? Cui?”, ţâşniră ca din puşcă întrebările lui Dumitru, care văzuse diavolul triumfând asupra binelui şi pătrunzând în sufletele atâtor tineri, preschimbându-i în fiare de neînchipuit.

Pentru el, strădania de a mai rosti o rugăciune, când apărea, rareori, nevoia s-o facă, se solda numai cu pronunţarea mecanică a cuvintelor, lipsită de orice conţinut afectiv, de orice adăugire sufletească, de orice înduioşare a iubirii: era damnat; o ştia; era convins de asta. Poate mai mult: era un îndrăcit. Celălalt îi răspunse, blajin:

– “Am fost ateu: în tinereţe. Tare demult. Am crezut în înşelăciunea cu ateismul. Prostii! Totul e minciună, în afară de icoană, ascultă-mă pe mine. Nu mi-a mai rămas decât să mă rog lui Dumnezeu de iertare pentru cele ce am crezut.”

Dumitru Bordeianu îşi lăsă uitătura să se plimbe, odihnită, peste trăsăturile lui calde. Simţea că omul acela respira într-o Împărăţie de Sus, unde el, Dumitru, nu mai avea acces, ale cărei porţi se închiseseră pentru tânărul ‘reeducat’. Nu se mai ştia desprinde dintr-acea sorbire din irisuri a pioşeniei cuminţi şi plină de iubire, ce-l ameţea. Stătu cât stătu astfel, cu ochii-n ochii împăcatului cu Domnul, aşteptând, poate, să picure şi-n el puterea credinţei. Încă o dată se convinse că îi erau tăiate aripile şi că îngerul fugise departe. Atunci se dezmetici. Nu putea face altceva, pentru a rămâne om, dacă dragoste creştină nu mai avea, decât să-i şoptească:

– “Fiţi prudent. Pe aici mişună ciripitorii puzderie. Dacă vă vinde vrun ticălos, vă costă viaţa…”

– “De-acum nu mă mai tem. Cum mă scot, la bucătărie, la curăţat cartofi, vin aici şi mă rog. Eşti ortodox?”, îl întrebă, de parcă i-ar fi simţit răceala.

– “Da.”

– “Crezi în Dumnezeu?”, insistă social-democratul iubitor de Hristos.

‘Dumnezeu se simte cu inima şi nu cu buzele. Raţiunea rece nu-l poate simţi pe Dumnezeu; numai inima curată, caldă şi plină de dragoste Îl poate simţi, pentru că El e dragoste. Buzele mele rostesc rugăciunea, dar inima mea e rece şi goală…’, îi trecu prin minte conlocutorului înspăimântat; dar nu deschise gura, ci plecă.

S-au întâlnit acolo de mai multe ori. Şedeau îngenunchiaţi, umăr la umăr, şi spuneau rugăciuni.

“În întâlnirile noastre în acea capelă, eu îl simţeam pe bătrânul Fluieraş atât de aproape şi atât de cald lângă mine, parcă-l simţeam pe tata cu barba albă lângă mine”, scrie Dumitru Gh. Bordeianu. şi adaugă: “Fluieraş era fierbinte şi aştepta să plece din lumea asta”.

Ultima oară când l-a întâlnit şi au mai stat de vorbă, înainte ca Bordeianu să fie scos în fabrică, Fluieraş i-a zis:

– “Fătul meu, toate sunt minciuni. Să nu-L pierzi pe Dumnezeu, că atunci ai pierdut totul.”

Pe urmă, în drum spre locul de muncă sau la revenirea de la atelier, când îl zărea departe, se pleca adânc.”Îl salutam cu o umilă veneraţie pe acest ateu revenit la dreapta credinţă”, mărturiseşte memorialistul.

Într-o dimineaţă, când se apropie de masa lui de lucru, Dumitru Bordeianu găsi pe aceasta un bilet caligrafiat cu litere de tipar, anume distorsionate, să nu fie recunoscută mâna ce le trasase: “CRIMINALII DE REK şI JUBERIAN L-AU UCIS PE FLUIERAŞ”. Bordeianu îngheţă. Nu putu crede vestea sinistră. Acceptarea adevărului nu veni decât printr-aceea că nu l-a mai zărit prin curte pe cel numit, nici în ziua respectivă, nici în următoarele.

Ce îl făcea să se îndoiască de ştire? Nu că Fluieraş fusese omorât. Era cel mai simplu lucru, în perioada ‘reeducărilor’, ca un deţinut investit de Ministerul de Interne cu acest drept asupra colegilor săi, să le ia viaţa, la porunca lui Nicolski. Ţurcanu, şeful acestei acţiuni de distrugere a studenţimii în închisoarea de la Piteşti, continuată în cea de la Gherla, o făcuse cu cel mai bun prieten al lui: Şura Bogdanovici, care iniţiase ‘reeducările’, însă refuza calea violenţelor, preconizând-o pe aceea a convingerii, informării şi învăţăturii. Înnebuniseră atâţia inşi bătuţi şi umiliţi fără precedent. Se îmbolnăviseră pentru a-şi da sufletul ca urmare a minării organismului şi a lipsei de îngrijire medicală şi hrană. De câte ori deţinuţii scăpau o miime de secundă de vigilenţa reprezentanţilor din gherle ai clasei muncitoare, ei încercau să se sinucidă.

Dar ‘reeducările’ intraseră într-un colaps misterios. Ţurcanu, Popa Ţanu, Mărtinuş, Livinschi, Prisăcaru, Caba, Dan Dumitrescu, Aristide Popescu, Nutti Pătrăşcanu, Lică Păvăloaia, în sfârşit vreo treizeci şi şase de criminali şi ‘demascatori’ notorii, dintre care primii şase citaţi au acceptat să intre în jocul Securităţii fără a primi o palmă măcar, numai în speranţa că vor fi eliberaţi înainte de termen şi investiţi ofiţeri anchetatori, să conducă, mai departe, provocările şi turnătoriile, ‘demascările’, la nivelul ţării întregi, pe când ceilalţi deveniseră bestiali în urma unor torturi ce-i dezumanizaseră total, treizeci şi şase, deci, fuseseră scoşi din Gherla. Nu se ştia unde ajunseseră. Bizuindu-se pe propria lăudăroşenie anterioară a torţionarilor, victimele credeau că fuseseră eliberaţi. Doar sistarea ‘demascărilor’ în camerele de tortură le lumină treptat-treptat minţile, că dacă ‘demascările’ conduceau efectiv la răsplata ‘demascatorilor’, nu era firesc să înceteze; normal era să devină şi mai sângeroase. Dar iată că ordinul suna altfel.

Plecând comitetul organizatoric iniţial, puterea a trecut în mâinile lui Rek şi Juberian. Pe cel dintâi îl regăsim, la Jilava, dacă urcăm de-a-ndaratelea în timp, la începutul sistemului în baza căruia un deţinut politic urma să bată un alt deţinut politic, în cadrul unei anchete în toată puterea cuvântului. Se pare, cum spuneam, că era un vechi comunist, căruia îi scăpaseră, în propria-i anchetă, numele unor tovarăşi. Condamnat înainte de 1944, nu fusese eliberat când au venit la putere foştii săi colegi de crez. În schimb, i s-a oferit posibilitatea de a-şi arăta ataşamentul faţă de ideile marxiste prin torturarea noilor camarazi de puşcărie. Ceea ce a acceptat de bună voie, crezând că avea să fie reabilitat.

Cât despre Juberian, situaţia sa era dramatică, după cum era a tuturor schingiuitorilor care trecuseră iniţial prin torturi, în calitate de victimă. Ba chiar se aude că a fost unul dintre cei mai chinuiţi studenţi. Bordeianu a asistat la aducerea lui în camera 2 parter, de la Piteşti, complet desfigurat, în nesimţire, şi la azvârlirea lui pe ciment în imediata vecinătate a naratorului, neprimind mâncare timp de câteva zile la rând, hrană pe care nici n-ar fi putut-o înghiţi, datorită mutilărilor, ceea ce n-a însemnat că, orbit de spaimă, n-a ajuns un criminal notoriu şi că n-a fost, în cele din urmă, împuşcat.

Deoarece îl cunoştea din acele condiţii strigătoare la cer, Dumitru Bordeianu se îndoieşte că, după încetarea bătăilor, şi-ar fi asumat uciderea lui Fluieraş. Părerea sa este că Goiciu, bestialul comandant al Gherlei, a făptuit-o, fie personal, fie ordonând-o unui subordonat, în urma poruncii primite de la Interne. Memorialistul îşi întemeiază această presupunere pe trecutul lui Goiciu de director al penitenciarului din Galaţi, unde îngrozise condamnaţii care-şi executau pedepsele. “Avea anumite predispoziţii de a ucide preoţi sau fii de preoţi. Puţini dintre aceştia, care au trecut prin închisoarea din Galaţi, au scăpat cu viaţă din mâna acestui călău. Sunt martori oculari care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost surprins de Goiciu, prin vizeta porţii, în momentul când îşi făcea rugăciunea. Acesta a intrat în celulă, l-a lungit pe fiul de preot pe duşumea şi l-a zdrobit cu picioarele până l-a lăsat mort”, scrie Bordeianu.

Goiciu ducea până la ultima consecinţă atitudinea generală a organelor de conducere din lagăre şi penitenciare faţă de slujitorii lui Dumnezeu. Voi recurge la memoriile arheologului Vladimir Dumitrescu, pentru a exemplifica această afirmaţie. Scena s-a desfăşurat în lagărul de la Galeş (Canalul Dunăre-Marea Neagră). Săpătorii cu pedepse administrative, adică nejudecaţi, ci cărora doar li se comunicase câţi ani le revenea să efectueze munca forţată, n-aveau voie să doarmă altfel îmbrăcaţi decât cu chiloţii şi cămaşa pe ei. “Într-o noapte am fost trezit din somn de nişte răcnete fioroase şi, deschizând ochii, am văzut pe brigadierul-şef însoţit de un securist cum răcneau la preotul Florea. L-au pus să se dezbrace şi apoi cu propria-i curea a fost bătut până tot spatele i s-a făcut numai vânătăi.” Era vinovat de a fi dormit cu pantalonii pe sine, să se apere de frigul nopţilor dobrogene.

Ceea ce mă miră este că Dumitru Bordeianu, informându-ne asupra faptului că Goiciu se lăuda cu prietenia ce-l lega de Gheorghiu-Dej (toţi deţinuţii auziseră despre această cârdăşie ce-i adusese lui Goiciu mărirea), nu bănuieşte că ordonarea morţii lui Fluieraş a provenit de la omul nr. 1 al regimului. Personal, fac această presupunere pentru că muncitorul Fluieraş, social-democrat notoriu în ţară şi peste hotare, ameninţa propria popularitate a secretarului general numit. Şi ştim prea bine că preluarea de către Dej a funcţiei acesteia se făcuse prin eliminarea fostului secretar în ilegalitate, Foriş, pe care am dezvăluit-o în: “TRAGEDIA LUI LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU. CONVORBIRI CU OMUL POLITIC CORNELIU COPOSU”, publicată în editura mea RAMIDA. Era firesc ca, după aceleaşi canoane, să continue a se debarasa de orice prezumptiv contracandidat la cinstirea populară. Doar astfel au căzut pradă orgoliului său, Lucreţiu Pătrăşcanu, singurul intelectual ce-l umbrea, ca şi îndrăgiţii de Stalin Ana Pauker, Vasile Luca, precum şi Teohari Georgescu, însăşi mână sa dreaptă în asasinate.

Lăsând de-o parte aspectul politic al acestei crime, să revenim la o afirmaţie a lui Dumitru Bordeianu, elocventă în definirea portretului lui Fluieraş: “Fluieraş era fierbinte şi aştepta să plece din lumea asta”. Ni se comunică oare o presimţire a ce urma să se petreacă cu el? Era doar o dorinţă a întâlnirii cu Dumnezeu, faţă către faţă?

Fluieraş se despărţise de lume şi de suferinţele ei. Sufletul său era Dincolo, înainte de i l-au smuls din piept ucigaşii. A suferit durerea; poate că una fără margini. Dar nici o mutilare sufletească nu i s-a mai putut aduce: Fluieraş găsise calea adevărului, dreptăţii şi iubirii.

Cât de bine i se potriveşte un cuvânt al unui bătrân puşcăriaş, întâlnit de Al. Mihalcea în celulă, reprodus în amintirile acestuia, intitulate: “JURNAL DE OCNĂ”: “Nu mă interesează ce fac alţii cu trupul meu, mă interesează ce fac eu cu sufletul meu”.

Trupul lui Fluieraş a fost ucis. Sufletul său, cu geamantanul plin de iubire, aştepta trenul vieţii celei noi.

Iar înainte de trecerea dintre vii, el s-a făcut unealta lui Dumnezeu, ca prin el, Creatorul să-l cheme iarăşi la credinţă pe autorul memoriilor, pe Dumitru Bordeianu, care se lepădase de ea.

7. RUGĂCIUNEA ÎNVINGE FRICA

Astăzi nu ar fi pentru prima oară când prezentăm cazul unui credincios care şi-a pierdut credinţa în cuptorul ars de flăcările atrocităţilor suferite în temniţele comuniste. Dar într-o emisiune intitulată: “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”, nu despre pierderea credinţei mi-am propus să vorbesc ci, dimpotrivă, despre recâştigarea ei, datorată dulcei Chemări a lui Dumnezeu, adresată sufletului înmărmurit de groază, către El, pacea şi odihna noastră, întăritorul şi îndreptătorul rătăcirii noastre.

Acesta este şi cazul unui copil, la timpul când se petreceau lucrurile cumplite ce le relatează în memoriile sale intitulate: “DUMNEZEUL MEU, DE CE M-AI PĂRĂSIT?”, publicate de mine în editura RAMIDA. Numele său este: Justin Paven.

Dar acest copil târzielnic, de douăzeci şi puţini ani, pe vremea suferinţelor sale în gherlă, în ‘reeducări’, izbuti curând să-şi redobândească încrederea în Dumnezeu, credinţa, datorită, faptului că n-a rămas surd la Chemarea Făcătorului nostru, rostită pentru el, prin mijlocirea exemplului dat de un frate de suferinţă. şi atât de mare i-a crescut credinţa recâştigată încât studie teologia, părăsindu-şi vechile aspiraţii intelectuale şi se călugări.

“Momentul culminant al acestui Calvar”, se spovedeşte Justin Paven, referindu-se la ‘reeducările’ ale căror victimă era, “l-a constituit însă pedepsirea bietului Niţă Cornel, în seara zilei de 28 februarie 1950.

“Se făcuse numărul de seară şi, după închidere, Ţurcanu şi-a mobilizat iarăşi echipa pentru operaţiuni. Avea de smuls nişte declaraţii de la tânărul băcăuan care nu se lăsase convins până atunci să spună tot ce ştia sau ce bănuia Ţurcanu că ştia.

“După câteva întrebări, însoţite de ameninţările de rigoare, văzând că răspunsul era nesatisfăcător, Ţurcanu a asmuţit haita contra lui. Repezindu-i câţiva pumni, l-a vârât într-un cerc format din 6-7 torţionari care l-au luat în primire cu pumnii şi picioarele, zvârlindu-l de la unul la altul ca pe o minge, până când a căzut jos, ameţit. L-au udat cu apă, să se trezească, şi i-au dat un mic răgaz ca să se hotărească să vorbească.

“Trebuia să spună ce ştia despre omorârea unui soldat sovietic prin părţile lui şi dacă luase şi el parte la acea crimă politică. Probabil că existau ceva informaţii în legătură cu amestecul lui Cornel în acea afacere şi Ţurcanu voia să smulgă de la el confirmarea, dar bietul băiat fie că nu ştia, fie că îi era frică să declare, rezista cu dârzenie să afirme ceva şi nu zicea decât: “nu ştiu nimic!’.

“Văzând că nu voia să vorbească, au început să-l bată la tălpi, fără să-l descalţe. Loviturile primite prin încălţăminte sunt mult mai violente, pentru că durerile se localizează în special la cap; apoi l-au pus să facă manej, lovindu-l din nou cu pumnii, până când a căzut iarăşi în nesimţire.

“Ţurcanu turba de furie văzând că nu putea scoate de la el nici un cuvânt. Nu mai întâlnise până atunci atâta putere de rezistenţă la nici unul dintre torturaţi, iar acum un copil de 19-20 ani primea loviturile cele mai crâncene, doar cu un uşor geamăt de durere.

“Noi, care asistam la scena aceasta de groază, ce dura de vreo două ore, eram cu sufletele crispate, neştiind până unde putea merge oribila maltratare a unui om.

“Dar bestialitatea călăilor a întrecut orice imaginaţie în supliciul aplicat sărmanului copil.

“După ce l-au lăsat puţin să-şi mai revină, în care timp Ţurcanu se plimba furios şi se gândea la o nouă metodă de schingiuire, îl auzim că dă ordin să i se lege mâinile la spate şi-i face semn lui Vasile Puşcaşu, namila care avea cea mai mare forţă dintre ei, să-l ridice în sus.

“Urcându-se în picioare pe marginea priciului, Puşcaşu îl prinse de mâinile legate şi răsucindu-i-le, îl suspendă în aer, într-o poziţie care sugera imaginea crucificării.

“Bietul copil, cu capul complet vârât în piept, a mai avut puterea să scoată un strigăt sfâşietor în momentul când i s-au luxat braţele, apoi făcea eforturi disperate să tragă aer în piept.

“În jurul lui, vreo patru sau cinci torţionari îl loveau cu ciomegele, cu un sadism îngrozitor, peste cap, peste picioare, într-o infernală poftă de distrugere a vieţii.

“După câteva zeci de lovituri, dintre care unele cu vârful ciomagului în stomac şi în piept, i-au dat drumul să cadă de la înălţime.

“S-a prăbuşit inert, cu faţa la pământ, fără să se mai poată mişca din loc. I-au dezlegat mâinile ce se bălăbăneau pe lângă corp, cu articulaţiile complet zdrobite, şi după ce i-au mai vărsat o cană cu apă peste cap, l-au târât pe un pat de fier, în mijlocul camerei.

“Abia mai răsufla. După un timp a început să delireze. Probabil făcuse o hemoragie internă. Vorbea fără şir şi ciomăgarii din jurul lui făceau haz, bătându-şi joc de cuvintele fără înţeles ce le scotea în neştire.

“Ţurcanu comenta încruntat cu ciracii lui despre îndărătnicia “banditului” şi se bătea cu pumnul în piept că până la urmă o să-l facă să vorbească:

“– “Am eu ac de cojocul lui, ticălosu’!… Crede că se joacă el cu mine?!… O să vadă el care-i mai tare!…”

“Fierbea de ciudă că “EL, ŢURCANU” a putut fi astfel înfruntat!

“Sunase stingerea demult şi ne băgasem cu toţii sub pături, fără să se poată apropia somnul de vreunul.

“Plantonul care rămăsese de veghe avea sarcina să-i dea unele îngrijiri lui Cornel peste noapte.

“N-a mai fost însă nevoie, pentru că, puţin timp după aceea, a intrat în comă.

“Vădit alarmat şi neştiind cum să procedeze, plantonul şi-a luat inima-n dinţi şi l-a trezit pe Ţurcanu, care s-a sculat şi a pus pe Gherman şi pe Nuti Pătrăşcanu, care fuseseră studenţi la Medicină, să-i facă respiraţie artificială, fapt care, probabil, i-a grăbit sfârşitul.

“Eu îmi trăsesem pătura peste cap, făcându-mă că dormeam, dar mă uitam îngrozit pe sub ea, urmărind scena aceasta groaznică: un om cu trupul zdrobit de bătaie, cu braţele complet luxate, muribund, este maltratat până în ultima clipă a vieţii cu aceste mişcări de respiraţie care apăreau acum atât de groteşti.

“Când şi-au dat seama că murise, au început să intre în panică.

“Se învârteau speriaţi pe lângă el Gherman, Roşca, Puşcaşu, căutând să şteargă urmele de violenţă, spălându-i sângele de pe corp şi de pe picioare, dar vânătăile care apăreau acum mai proeminente nu se lăsau deloc ascunse.

“Doar Ţurcanu rămăsese în aparenţă calm şi îndreptându-se către uşă a bătut, să-l anunţe pe miliţian.

“Mi-au rămas întipărite în suflet cuvintele pline de cinism cu care a vestit moartea sărmanei victime:

“– “Domnu’ şef, anunţati doctoru’ că a încetat să bată inima unui ‘bandit’!…”

“A venit felcerul şi după ce i-a verificat pulsul, l-au pus pe o brancardă, scoţându-l din cameră. Au trecut pe lângă patul meu de lângă uşă, unde stăteam chircit de groază, cu pătura în cap, ca să nu fiu descoperit că am asistat la această scenă care ar fi umplut de oroare şi cele mai tari inimi.”

Pe deasupra măsură, Justin Paven, care suferea el însuşi rigorile torturilor, mai fu martor la încă un deces datorat chinurilor.

“Împreună cu noi fusese adus şi Bogdanovici, care abia se mai ţinea pe picioare. Era într-o stare de slăbiciune jalnică, de nedescris. Avea aspectul unui caşectic” [caşexia este o stare de istovire generală a organismului cauzată de boli cronice; n.n.], “dar nu atât din lipsa de mâncare, cât mai ales din tratamentul de violenţe la care fusese supus. Acum Ţurcanu îl lăsase în pace, dar nenorocitul nu s-a mai putut redresa.

“Într-o zi n-a mai fost în stare să se ridice în capul oaselor şi a fost nevoie să fie hrănit de alţii. Îmi amintesc cu câtă atenţie caritabilă se ocupa de el Georgică Georgescu, dându-i toate îngrijirile pe care condiţia claustrării noastre le îngăduia, dar n-a mai rezistat mult.

“Stătea întins pe prici, cu ochii aproape imobili, privind undeva, dincolo de tavan, şi nu scotea un cuvânt. În tot timpul cât am stat cu el, nu l-am auzit rostind decât câteva cuvinte. Se putea citi pe faţa lui o amară descurajare care cred că a contribuit în mare măsură la grăbirea sfârşitului său.

“Poate că, totuşi, în tăcerea aceasta prelungită, Dumnezeu a putut să-i trezească, dintr-un sâmbure de credinţă primit la botez, un act de părere de rău pentru viaţa sa de păcat şi încheiată atât de tragic” [Bogdanovici a fost acela care a inaugurat cuplitele reeducări, căzându-le apoi pradă el însuşi; n.n.].

“A expiat într-o dimineaţă, ducând cu el taina unei fărădelegi pe care a ispăşit-o prin moarte pe Crucea închisorii, după ce a primit acelaşi tratament de respiraţie artificială ordonat de Ţurcanu, în momentul când intrase în comă.

“A fost primul om din viaţa mea pe care l-am văzut de aproape dându-şi sufletul şi al patrulea mort din seria cu care am intrat la ‘reeducare’.

“După scoaterea lui din cameră, în tăcerea apăsătoare care se lăsase, Ţurcanu a ţinut să-i facă un scurt panegiric:

“– “Aşa vor pieri toţi oportuniştii care îşi închipuie că pot înşela bunăvoinţa regimului!…”

Nu este de mirare că în atari traume, credinţa studentului regalist Justin Paven se clătină, până aproape de ultima-i pâlpâire. Renunţă la rugăciune. Una dintre pricini fu că victimele reeducărilor ajunseseră atât de subjugate de bătăuşii lor încât aveau sentimentul că orice gând le era citit de reeducaţi şi că urmau a fi pedepsiţi pentru fiorul abia simţit al unei clătinări a minţii sau afective.

“Devenisem tăcut, morocănos, stăteam toată ziua pe prici, cu faţa în sus, privind în tavan şi făcând din crăpăturile tencuielii jocuri aiuristice ale imaginaţiei. Mă gândeam la anii care-i mai aveam de petrecut în închisoare, în condiţiile acestea, şi mă cutremuram.

“Deşi până acum nu părăsisem scurta rugăciune de seară care mă însoţise toată viaţa, din copilărie, acum începuse să-mi fie frică să mă rog, ca nu cumva să mă simtă careva şi să mă toarne că n-am ‘terminat-o cu misticismul’.

“Într-o seară, însă, l-am simţit pe colegul meu de prici, Lungu Mircea, lângă care dormeam, că-şi făcea cruce şi se ruga sub pătură. I-am strâns mâna într-un gest de frăţietate tainică şi de atunci am prins curaj şi am reînceput să mă rog cu mai multă stăruinţă, simţind cum se lăsa în suflet acea linişte pe care ţi-o dă încrederea că nu eşti singur în acest chinuitor purgatoriu şi că Cel căruia I te adresezi va trebui să răspundă într-o zi cu eliberarea din cazne.”

‘Priza’ cu Dumnezeu, realizată prin descifrarea Chemării Sale, asistarea la rugăciunea colegului, ce avu rolul de a deştepta glasul conştiinţei memorialistului, îl reazvârli în valurile urcătoare ale aspiraţiei spre Divinitate. De la această clipă şi până la călugărirea sa, saltul fu extrem de mic, deoarece Chemarea era încărcată cu energia necesară istovirii trăirilor precedente. Chemându-l, Dumnezeu îi acorda şi puterea de a se învinge pe viitor şi de a-I rămâne alături tot restul vieţii.

8. TREZIREA DIN NECREDINŢĂ

Dumitru Gh. Bordeianu, la memoriile căruia abia am recurs săptămânile trecute, în căutarea feluritelor chipuri ale Chemării lui Dumnezeu la credinţă, ne oferă priveliştea unei alte Chemări, mult mai intense, făcută lui prin mijlocirea unui tânăr suferitor în temniţă, după aceea săvârşită prin social-democratul Fluieraş, dacă o mai ţineţi minte. De data aceasta, Chemarea este mai intensă şi nu are numai rolul de readucere aminte a îndatoririlor ce le avem faţă de sufletul nostru, de a căuta să reînnodăm o legătură ruptă cu Cel de Sus, ci, în plus, are şi un rol curativ de prim ordin, autorul găsindu-se într-o jalnică stare de prostraţie, aproape fără ieşire, până la pătrunderea lui Gheorghe (Gicu) Jimboiu în existenţa sa duhovnicească.

Cel numit, orfan de tată, originar din Valea Trotuşului, student la Academia Comercială din Braşov, arestat şi bătut la securitatea din aceeaşi localitate până se îmbolnăvi de tuberculoză, avu norocul de a fi transportat la penitenciarul Târgu-Ocna, unde se găsi sub influenţa minunatului Valeriu Gafencu, care – poate vă amintiţi – ne-a fost revelat de părintele Constantin Voicescu, într-o emisiune ceva mai veche, drept ‘omul lui Dumnezeu’.

Această frază-portret, scrisă de Dumitru Gh. Bordeianu, i se aplică fără greş lui Jimboiu: “Un tânăr curat trupeşte şi sufleteşte, înzestrat cu o mare blândeţe şi bunătate.” Aflăm că nu s-a plâns vreodată a suferi de foame. Se jertfea pe sineşi pentru prieteni, dar şi pentru duşmani. Ceea ce impresiona cel mai mult la el era înţelegerea ‘de neînţeles’ cu care-şi cântărea călăii. Era desăvârşit convins că avea o misiune pe pământ, aceea de a făptui binele şi numai binele, “parcă venea din altă lume”, exclamă Bordeianu. Şi explică aceasta mai pe larg: “Jimboiu, cum numai sfinţii au înţeles, s-a identificat cu chemarea pe care ne-o face Fiul lui Dumnezeu, nouă oamenilor: ‘‘Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă’’”.

El continuă cu o observaţie ce ne este tuturora de folos, deoarece toţi am trecut, trecem sau vom trece prin ezitări similare alor sale:

“Din momentul în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit “VIEŢILE SFINŢILOR” ca pe o lectură oarecare. Cunoscându-l pe el, orice îndoială, orice suspiciune că au existat şi mai există sfinţi pe pământ a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie să fie şi să facă omul pentru mântuirea lui şi a neamului care l-a conceput.

“(…) Nu găsesc cuvinte să-mi exprime veneraţia şi admiraţia pentru acest tânăr martir. (…)Toate cele de mai sus se pot rezuma la o propoziţie: un înger cu chip de om.”

Această primă parte a portretului lui Gicu Jimboiu se încheie cu convingerea că el a izbutit să ducă până la capăt porunca lui Iisus: ‘‘Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este’’.

Într-adevăr intervenţia lui în trăirea duhovnicească a lui Dumitru pare aceea a unui mesager al Proniei.

Să coborâm în bolgia celulei unde cei doi s-au întâlnit, fără a vorbi încă unul cu altul. Păşiţi cu băgare de seamă, să nu tulburăm miracolul acestei dragoste dintre semeni ce înfiorează cuvintele.

“În mişcarea mea prin cameră, am observat că acest tânăr mă urmărea cu privirea. La un moment dat m-a şi surprins uitându-mă la el. A trebuit atunci să mă reazim de perete ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil îmi cuprinsese sufletul şi parcă o forţă contrară voinţei mele se opunea acestei priviri. Am tresărit şi mi-am dat seama atunci că un duh, contrar celui care mă poseda, îmi răvăşea sufletul. Nemaiputându-mă mişca prin cameră şi simţindu-mă foarte epuizat, m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca de mort, sângele dispărând parcă din obrazul meu. Observându-mi paloarea feţei, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam bine. Noaptea care a urmat a fost pentru mine o noapte pe care nu o voi uita niciodată. Duhul Satanei care mă stăpânea, mă tortura şi mă îngrozea, probabil că nu mai putea suferi privirea cu care Jimboiu (…) se uita la mine.”

Aţi remarcat situaţia morală disperată în care se găsea naratorul, pe cale de a-şi pierde minţile. Slăbiciunii lui i se opune forţa morală a celuilalt, care parcă i-ar fi diagnosticat starea, o forţă morală îndestul de mare pentru a provoca starea de leşin.

“A doua zi dimineaţa Jimboiu s-a apropiat de mine şi m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Duhul care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas dar gestul lui Jimboiu – mă luase de mână – m-a făcut să-l urmez.

“Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost: ‘‘Frate, eşti bolnav; nu te teme însă şi ai încredere în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi tot ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva’’. În câteva cuvinte i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. Şi la destăinuirea mea, el mi-a spus: ‘‘Ai greşit grav înaintea lui Dumnezeu, de ce nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe şi în Piteşti?’’.” Desigur, aţi recunoscut numele odios al temniţei unde, în anii 1949-51, studenţimea română a fost supusă unor chinuri de neimaginat, pentru a ceda şi a deveni unealta comunismului. Printre efectele acestei presiuni, Dumitru Gh. Bordeianu a simţit că-şi pierdea credinţa, deci demisese de la rugăciune. El istoriseşte mai departe: “Răspunsul meu a fost că nu ştiam cine m-a oprit. A continuat întrebându-mă dacă îmi fac rugăciunea. ‘‘O fac dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră’’, a fost răspunsul meu. ‘‘De când te rogi, i-ai cerut iertare lui Dumnezeu?’’ La răspunsul meu negativ, a continuat: ‘‘De plâns, ai plâns?’’. Din nou, nu. ‘‘Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi’’. După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns că mă rog bine. ‘‘Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu.’’ ‘‘Nu-l ofensa pe Dumnezeu, El nu te-a părăsit, tu L-ai ofensat’’, m-a apostrofat.”

Recunoaşteţi darul spovedaniei şi cel al sfatului duhovnicesc ce îl umpleau pe sărmanul puşcăriaş, fără nici o imfatuare, fără prihană; îl simţim dedicat total semenului, doritor să-i priceapă dificultăţile şi să-l ajute, ca un preot adevărat, chemat şi nu făcut. Gheorghe Jimboiu îşi închina preocupările refacerii relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Felul său de a tatona rănile sufleteşti poate deveni model pentru orice slujitor al Altarului care nu şi-a găsit încă drumul către cel îngenunchiat înainte-i, cerând nu numai dezlegare, ci şi să i se indice calea pe care s-o apuce pe viitor. Sfetnicul nu aşteaptă, în cazul de faţă, să i se solicite o îndreptare; el se grăbeşte, în temeiul unei puteri de a citi cele negrăite, se grăbeşte să scoată la iveală neajunsurile tainice de care suferă conlocutorul provocat de el a şi le recunoaşte, întru mai grabnica vindecare. Este un doctor autentic al secretelor de nemărturisit ce bântuie ruinele sufleteşti.

“După acest schimb de cuvinte credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el redusese la tăcere duhurile ce mă chinuiau. Şi de atunci m-a invitat în fiecare zi să stăm de vorbă. Dându-mi seama ce fel de om este şi cât de mare putere spirituală avea, l-am implorat să se roage şi el pentru mine. ‘‘Eu am să mă rog’’, mi-a răspuns el, ‘‘dar trebuie un efort personal. Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi de ofensa adusă lui Dumnezeu şi îţi vei cere iertare, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta’’”.

Reacţia unei inimi dezobişnuite de dulceţurile tăinuirii cu Domnul fu violentă. Dumitru Bordeianu mărturiseşte:

“Timpul care a urmat îl foloseam discutând cu Jimboiu. Cu cât însă discuţiile durau în timp, cu atât violenţa torturii mele era de nesuportat. Aşteptam în fiecare zi, când mă trezeam din puţinul somn, să mă trezesc nebun. Lucru paradoxal, gândirea şi puterea mea de judecată funcţionau în mod normal şi eram conştient de starea în care mă aflam şi asta îmi făcea mult rău.”

Contactul cu această făptură a lui Dumnezeu dădu roade grabnice şi temeinice. Chemarea pe care Domnul o făcea prin mijlocirea lui Gheorghe Jimboiu nu era o chemare simplă, ci era însoţită de infiltrarea în Dumitru Gh. Bordeianu a unei puteri de a se depăşi pe sine însuşi în a face pasul din fundul prăpastiei spre lumină. Parcă el ar fi strigat: ‘Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele!’

“Era în Sâmbăta Paştelui. Cu o zi înainte m-am rugat lui Dumnezeu, atât de adânc cum poate nu am făcut-o niciodată în viaţa mea, trăind însă şi disperarea că rugăciunea nu-mi fusese ascultată. La limita disperării; nu aş putea descrie, îmi lipsesc cuvintele, starea mea din acele momente.

“Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopţi nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul nopţii ceva m-a îndemnat să mă dau jos de pe prici şi să mă mişc prin cameră. M-am apropiat de geam şi în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, şi anunţând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios. Am căzut atunci în genunchi în faţa geamului şi cu mâinile încrucişate ca pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: ‘‘Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc şi recunosc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne ştii că am ajuns la limita suferinţei, încercării şi răbdării. Nu mai pot suferi! Fă din mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinţa mea, de este cu putinţă, iartă-mă şi învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta’’.

“În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucişate şi ochii aţintiţi printre gratii, toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochii mei au început să curgă şiroaie de lacrimi. Printre lacrimi atât doar am mai putut rosti: ‘‘Doamne, fie-ţi milă de mine!’’. N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot corpul meu a fost cuprins de un tremur şi o zvârcolire ca la posedaţi şi am simţit cum din sufletul şi trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o forţă. Era duhul Satanei care mă muncise şi mă stăpânise timp de patru ani de zile. Îndrăznesc să asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăşirea unui om care duce o mare povară în spate, care cade sub greutatea ei, nu se mai poate ridica şi în acel moment cineva îi ia greul, acela simţindu-se după aceea, dintr-o dată, atât de uşor de parcă ar zbura. Aşa m-am simţit şi eu îndată ce acea forţă satanică m-a părăsit.

“Am căzut cu capul pe ciment, leşinat, cu cămaşa udă de transpiraţie şi lacrimile nu mai încetau să-mi cadă şiroaie. Mi-am simţit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece, şi le-am sărutat. Erau lacrimile căinţei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mă de ofensa pe care I-o adusesem. În patru ani de chin eu nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia căinţei şi a minunii lui Dumnezeu”. Scriitorul german E.T.A. Hoffmann nu ar fi pus pe hârtie în chip mai impresionant aceste neobişnuite dezvăluiri!

Amintirea lui Bordeianu continuă tot astfel puţin încă; este o splendidă uvertură duhovnicească înainte de revenirea la finalizarea portretului rembrandtian al lui Gheorghe Jimboiu, cu lumini de aur strigător îmbrăţişate de clar-obscur şi bezne.

“M-am ridicat de pe ciment şi, ca o apariţie din lumea visurilor, în faţa mea stătea Jimboiu. L-am îmbrăţişat, grăind din toată inima mea creştinescul: ‘‘Hristos a înviat!’’. ‘‘Adevărat a înviat’’ a fost replica lui, plină de duioşie. Am plâns o vreme, amândoi. În viaţa mea n-am simţit pe nimeni aşa de aproape ca, în acea clipă, pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria vindecării şi învierii mele. Am vrut să-i mulţumesc pentru preţioasa îndrumare pe care mi-a arătat-o, dar el s-a mulţumit să grăiască: ‘‘Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu şi mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine’’.

“Se făcuse ziuă şi cei din cameră s-au sculat, în timp ce soarele lumina camera. Pe mine lumina Învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că ‘‘pierdut am fost şi m-am aflat, mort am fost şi-am înviat’’” .

Trebuie să recunoaşteţi că avem de-a face cu o pagină valoroasă a unui posibil şi necesar “PATERIC al temniţelor româneşti”!

Titlul “PATERICULUI” pomenit mă ispiteşte să caut în această carte fără egal vreo lămurire suplimentară pentru înţelegerea personalităţii absolut ieşite din comun a purtătorului mesajului lui Dumnezeu adresat lui Dumitru Gh. Bordeianu, atunci când era căzut mai jos decât toţi.

Hai să răsfoim împreună această culegere de povestiri din vieţile părinţilor din pustie din primele veacuri ale creştinismului.

Un pustnic, mergând să-l viziteze pe părintele Arsenie, făcu ceva ce politeţea lumii nu îngăduie, dar aceasta îi fu de folos: înainte de a bate în uşă, pentru a-şi vesti prezenţa – dacă aşa o fi fost uzanţa şi în acele timpuri şi locuri, se uită pe fereastră. “A văzut pre bătrânul peste tot ca un foc”, spune cartea din bătrâni. Ni se dă şi o explicaţie: “căci era vrednic acel frate de a vedea lucruri minunate” (e bine de menţionat că o anumită treaptă a îmbunătăţirii îngăduie percepţii peste Fire). Că a văzut, asta e sigur, deoarece Avva Arsenie, turburat, îl întrebă, printre altele: “‘‘Nu cumva ai văzut ceva?’’”. Va să zică, atunci când se afla în rugăciune, avva se preschimba în foc, stare de care era conştient. Iar anumiţi oameni, vrednici de a vedea cele ce îndeobşte nu pot fi percepute, o puteau face. Cum? Ce însemna, fiziologic şi psihologic vorbind, această extindere a organului văzului şi asupra ‘lucrurilor minunate’?

Cum defineşte Avva Daniil Faranitul, organul prin care se văd cele nevăzute e reprezentat de “ochii cei înţelegători”.

Nu oricui îi este dat să vadă cele ce nu sunt de văzut, cum reiese din spusele Avvei Vitinie:

Au venit la uşa părintelui Macarie doi tineri, dintre care unul era ceva mai vârstnic; l-au întrebat, necunoscându-l, de nu ştia unde sălăşluia însuşi dânsul. Auzind de zvonul petrecerii lui, voiau să se aşeze prin preajmă-i. Cântărindu-i din priviri, i se părură monahului prea gingaşi pentru o asceză atât de grea cât îşi doreau şi-i îndemnă să se stabilească oriunde în altă parte. Văzând, însă, cu ce duh smerit al ascultării fură gata să plece, îi reţinu, gândind că înseşi nevoinţele locului îi vor convinge să ia altă cale, mai potrivită lor. Drept care, le arătă un teren stâncos, bun de pus temelie pe el, îi dumiri de unde să-şi care lemne pentru a-şi clădi chilie. Îi învăţă să împletească din finic coşniţe, cui să le dea să li se aducă pâine în schimbul lor. Şi-i lăsă în grija Domnului.

Trei ani de zile nici nu-i simţi că ar fi vieţuit prin apropiere. După scurgerea acestui timp, îşi zise să se ducă să priceapă cum vieţuiau. Posti o săptămână, să-l întărească Dumnezeu a le vedea lucrarea.

Ciocăni la uşa lor, precum ei odinioară la a sa. Îi deschiseră şi, fără vorbă, bătură metanie. Bătrânul rosti o rugăciune şi luă loc. Cel mai mare dintre tineri îi făcu semn celuilalt să iasă şi se readânci în rucodelie, fără să scoată vrun cuvânt. La ceasurile nouă, dădu de ştire prâslei să pună de fiertură. Apoi acesta întinse masa în tăcere, iar pe ea aşeză frumos trei posmagi. Aduse şi apă pentru răcorirea gâtlejului. Băură. Pe urmă, tot cel mare, singurul care (dintr-o înţelegere a lor, nefăcută publică) era limpede a fi avut drept la a cuvânta, îl întrebă pe Avva Macarie de pleca. Răspunsul fu că rămânea – el voia să vază cum vieţuiau ei.

Aşternură două rogojini şi se întinseră cu toţii, într-o parte cei doi, în cealaltă bătrânul.

“Iar dacă s-au culcat, m-am rugat lui Dumnezeu ca să-mi descopere lucrarea lor. Şi s-a deschis acoperământul chiliei şi s-a făcut lumină ca ziua”, povesteşte avva. “Eu îi vedeam pre ei, iar ei nu mă vedeau pe mine”.

Şi înşiruie cele surprinse: “Şi am văzut pe diavoli că veneau ca nişte muşte spre cel mai mic. Şi unii veneau să şază pe gura lui, iar alţii pe ochii lui. Şi am văzut pe îngerul Domnului că ţinea sabie de foc şi îl îngrădea şi gonea pe diavoli de la dânsul. Iar de cel mai mare nu puteau să se apropie.” Când isprăviră rugăciunea începută, după ce se amăgiră că bătrânul adormise, se culcară.

Curând se deşteptară iar. Îl întrebară pe avva dacă dorea să spună dimpreună cu dânşii cei doisprezece psalmi. El încuviinţând, “cel mic cântă primii cinci, câte şase stihuri şi un aliluia. Şi, la fiecare stih, ieşea câte o făclie de foc din gura lui şi se suia la cer. Aşijderea şi cel mai mare, când deschidea gura lui şi cânta, ca o funie de foc ieşea şi ajungea până la cer. (…) Deci am cunoscut că cel mai mare este desăvârşit, iar cel mai mic încă se luptă cu vrăjmaşul”.

Nu este cazul să mai insistăm în exemple; cele prezentate până acum nu fac alta decât să amplifice sentimentul nostru că Gheorghe Jimboiu era situat chiar mai sus, în ierarhia duhovnicească, decât o bănuia acela chemat prin el de Dumnezeu, la credinţă, şi care mărturiseşte despre el. Gheorghe Jimboiu se prea poate să se fi folosit de ‘ochii cei înţelegători’. Cel puţin aşa lasă textul de subînţeles.

Vom căuta, şi pe viitor să mai lămurim cât putem din aspectele multiple şi variate ale Chemării la credinţă. Până atunci meditaţi la cele ascultate aici; ele vă vor ajuta să vă limpeziţi propria aşezare în raport de această Chemare îndelung discutată în emisiunea de faţă.

9. TEOLIPT AL FILADELFIEI ŞI GRIGORIE SINAITUL DESPRE LECTURĂ

De data aceasta vom întârzia împreună asupra unor spuse ale lui Teolipt, mitropolitul Filadelfiei: “Sârguieşte-te deci să faci din chemare faptă”. Iar tălmăcitorul cuvântului său în limba română, răposatul academician pr. prof. Dumitru Stăniloae comentează această propoziţie astfel: “Viaţa călugărească este aleasă pe baza unei chemări de la Dumnezeu. Cel care a ascultat de această chemare trebuie să prelungească în fapte răspunsul său afirmativ. Numai aşa răspunsul la chemarea lui Dumnezeu este deplin.”

Ce voieşte să spună Teolipt prin preschimbarea chemării în faptă? Desigur el gândeşte la chemarea în monahism. Însă aceasta nu înseamnă că mirenii, adică dumneavoastră şi cu mine, n-ar avea de câştigat din meditarea la spusele sale. Câştigul, pe de o parte, este în adoptarea, cu măsură, a mesajului acesta la viaţa lumească; pe de altă parte, câştigul nostru stă în înţelegerea traiului monahilor şi monahíilor, pentru a şti mai bine să le preţuim nevoinţele şi astfel a ne deschide ochii asupra truditorilor duhovniceşti din zilele noastre şi din ţara noastră. Că ce semn mai mare de dragoste pentru semeni putem da decât strădania de a-i înţelege?

Iată cuvintele prin care mitropolitul Filadelfiei îşi dezvoltă ideea:

“Şi precum te-ai însingurat cu trupul, lepădând până şi gândurile lucrurilor, precum ţi-ai schimbat portul, depărtează şi vorbele şi pe cei ce-ţi sunt aproape după neam. Căci de nu vei scăpa de împrăştierea în cele din afară, nu te vei ridica împotriva celor ce te pândesc din lăuntru. Şi de nu vei birui pe cei ce te războiesc în cele văzute, nu vei răpune pe viclenii cei nevăzuţi.

“Iar când vei face să înceteze împrăştierile din afară şi vei părăsi gândurile din lăuntru, mintea ţi se va ridica la lucrurile şi la cuvintele Duhului; şi în loc de obişnuinţa cu rudeniile, vei deprinde chipurile virtuţii; în loc de vorbele deşarte, născute din taifasul cu lumea, sufletul îţi va fi luminat şi înţelepţit din meditarea şi dezvăluirea cuvintelor dumnezeieşti ce se mişcă în cugetare. Descătuşarea simţurilor se face lanţ sufletului, iar înlănţuirea simţurilor aduce eliberarea sufletului.”

Părinţii şi măicuţele din mănăstiri, odată auzind chemarea, multe au de pus în practică până la a o putea urma cum se cuvine. Veniţi din ‘neorânduiala lumească’ şi întunecimea ei – cum o denumeşte Teolipt –, abia de li se luminează niţel cugetul şi simţămintele, pentru a râvni la ordine, armonie, lumină. Mintea fiindu-le lăcaşul zgomotelor lumii, al grabei imaginilor ce cutreieră memoria a toate câte ţin de prea trecătoarele şi prea puţin consistentele mesaje ale simţurilor, abia de ştiu încerca să se adune din împrăştiere. Inima fiindu-le alipită de câte li se par dulceţuri, în sminteala deşertăciunilor ce sunt patimile, abia de izbutesc să le constate amarul. Totuşi, în căutarea păcii şi a propriei nobleţi cutreeră – dăruite de Dumnezeu tuturora, dar pe cari prea puţini le recunosc –, în căutarea lor, se leapădă de toate pornirile iraţionale ale lumii, recâştigându-şi voinţa cea bună.

“Ia pildă de la înţelepciunea albinelor”, sfătuieşte mitropolitul Filadelfiei. “Acelea, ştiind că roiul viespilor le dă târcoale, rămân înăuntrul stupului şi scapă de vătămarea atacurilor acelora. Socoteşte întâlnirile deşarte ca nişte viespi şi fugi de ele cu toată sârguinţa.”

Măcar într-atâta să-l ascultăm. Pentru că, altminteri, cu “întâlniri deşarte” ne vom trece viaţa, întâlnirile deşarte se vor hrăni şi îngrăşa cu timpul nostru, cu anii măsuraţi pentru pârdalnica noastră de viaţă – unica! – ce ne-a fost dăruită, “întâlnirile deşarte” vor fi leagănul cuvintelor fără adâncime, al imaginilor aducătoare de moarte spirituală, al gândurilor ce nu se înalţă, ci se târăsc, al ispitirilor spre tot mai jos, şi ale altor şi altor şi a nenumărate altor “întâlniri deşarte”. Lumina din noi va tot scădea, glasul Chemării se va tot asurzi, potecile ni se vor tot încâlci, picioarele nu ne vor mai asculta când le vom îndrepta – tot mai rareori – să ne scoată din clisa trăgătoare la fund şi nădejdea nu vom mai şti unde să ne-o căutăm şi găsi.

“Deci, şezând în casă”, ne îndeamnă acelaşi înţelept Teolipt, “pomeneşte pe Dumnezeu, ridicându-ţi mintea de la toate şi aruncând-o spre Dumnezeu fără de glas. Şi toată simţirea inimii vars-o înaintea Lui şi lipeşte-te prin dragoste de El. Căci pomenirea lui Dumnezeu este vederea lui Dumnezeu, Care atrage privirea şi dorinţa minţii spre El şi o învăluie în lumina din jurul Lui. (…) Iar rugăciunea este convorbirea cugetării cu Domnul, cuvintele rugăciunii străbătând la Dumnezeu împreună cu mintea întinsă întreagă spre El.”

Nu a sosit clipa să întârziem asupra felului în care să ne rugăm cu spor şi cu roade. Emisiunea aceasta, CRED, DOAMNE, AJUTĂ NECREDINŢEI MELE, se va opri îndelung şi asupra acestui act sacru al convorbirii cu Dumnezeu. Pentru moment, presupun că încă sunt dator să pomenesc Chemarea la credinţă. Iar după cum m-a îndemnat sufletul astăzi, să insist o leacă asupra răspunsului dat acestei chemări.

Aşadar să urmăm şirul gândirii mitropolitului Teolipt, adăstând doar la umbra fântânilor din cale, acolo unde ne îndeamnă el să luăm câte o gură de apă vie, pe drumul cunoaşterii.

Auziţi-l la popasul următor:

“Iar când te vezi slăbind în rugăciune, foloseşte o carte şi, luând aminte la citire, primeşte cunoştinţa. Nu trece peste cuvinte grăbit. Descoase-le cu cugetarea şi adună-le în visteria minţii. Pe urmă gândeşte la cele citite, ca să ţi se îndulcească cugetarea din înţelegere şi să-ţi rămână neuitate cele citite. Prin aceasta ţi se va aprinde inima de cugetările dumnezeieşti. (…) Ia în inima ta cuvintele evanghelice şi poveţele fericiţilor părinţi, cercetează vieţile lor, ca să poţi cugeta la ele în timpul nopţii. În felul acesta, când cugetarea ţi se va osteni de rugăciune, o vei reînnoi prin citire şi gândire la cuvintele dumnezeieşti şi o vei face şi mai sârguincioasă la rugăciune.”

Îmi daţi voie să reiau zisa lui cu încetinitorul.

Va să zică, oricărui om i se întâmplă să ostenească din truda cu mintea, aţintită asupra unuia şi aceluiaşi obiect al cugetării abstracte. Concentrarea atenţiei se poate face cu mare spor doar pe timp limitat şi nu prea lung. Cu cât mai mult se petrece aceasta când preocuparea minţii este rugăciunea, pentru că nu numai puterile cugetătoare trebuie încordate într-o singură direcţie, ci şi pe cele ale simţirii li le asociem, cum sunt smerirea, bucuria, părerea de rău, încrederea, exultarea, teama şi atâtea altele pe care bine le cunoaşteţi. O simfonie pentru o orchestră foarte mare, ce execută imnul întâlnirii cu Domnul pe toate corzile sufleteşti. Până şi trupul, nebăgat în seamă în acele minute sau ceasuri, e mereu controlat de cenzorii subconştienţi. Efortul este foarte mare şi, cum spuneam, nu ne stă în putinţă a-l susţine prea mult timp.

Şi ce vom face dacă suntem hotărâţi a continua rugăciunea? Cu buzele vom rotunji cuvintele ştiute pe de rost sau însăilate de nevoia momentului, iar frâul închipuirii îl vom slăbi, lăsând-o să zburde pe unde cioburi de amintiri o cheamă cu sclipetele lor colorate, să înjghebeze din ele basme întru care ne va adormi trezvia? Iar semnelor amorţelii mădularelor sau ale cine ştie căror dureri şi boli le vom îngădui să ne atragă la îngrijorare şi spaimă pentru sănătatea noastră? Iar poverilor existenţei materiale le vom permite să ne aducă în faţa ochilor lăuntrici mijloace de a le învinge? şi minţii îi vom da voie să înşiruie planuri ale războiului cu lumea sau cu punga cam goală?

Ce vom face? Teolipt ne propune ceva atât de simplu şi de la îndemână: să luăm o carte şi, citind-o, să învăţăm din filele ei cum să trăim sau să-L cunoaştem mai bine pe Dumnezeu, ori alcătuirea lumii văzute şi nevăzute, fie a propriei noastre fiinţe lăuntrice, fie primejdiile ce ne pândesc şi cum să le întâmpinăm sau atâtea alte neştiute ce ne devin câştiguri; aşa cum, ostenind să rezolvăm probleme de matematică e recomandabil să citim despre viaţa şi munca unui om de seamă, savant sau filosof, literat sau inventator, sau sfânt.

Să nu răsfoim cartea. Să nu citim cuvintele pe jumătate şi să trecem de fraze înainte de a ne fi pătruns înţelesul lor. Să nu privim literele pe deasupra, în galop sau chiar ca din zbor, ci să întoarcem pe toate feţele sensul celor tipărite, ca şi cum mereu ar rămâne un capăt de gând nezărit până acum, pe care încă îl mai putem aduce la lumină dacă-l agăţăm, îl ţinem strâns şi-l tragem către înţelegere. Iar când am lămurit şi istovit ideile, să le contemplăm, într-o pauză a lecturii, să ne veselim de descoperirile făcute, să triumfăm că am mai şters un colb al neştiinţei şi să punem memoria în activitate ca al nostru să rămână câştigul celor citite.

Dacă tomul în care ne-am adâncit este “Biblia”, o scriere a unui Părinte al Bisericii, o viaţă de sfânt, fragmentele rumegate vor ieşi singure la iveală în viitoarele clipe de răgaz, ori le vom chema noi din memorie, iar ele – ale noastre devenind – vor lua locul în amintire al multor gânduri fără rost; dimpotriva acestora, la rugăciune ne vor îndemna, mai adâncă, mai susţinută, mai curată, deoarece, prin lectură am învăţat a ne ruga şi a trăi mai bine, am învăţat de la rugători şi trăitori cu adevărat mari.

Ce lecţie mai potrivită pentru un intelectual modern, în formare, am putea obţine de la un înalt profesor universitar, de la un academician savant, şi ce vorbe mai îndrăgostite de citire ne-ar putea aceştia încredinţa? Avem adunate în paragraful ascultat toate treptele unei lecturi desăvârşite şi încălzitoare. Iar rândurile lui sunt o palmă aducătoare de ruşine, izbind obrazul celui rămas înecat în minciuna atee a comuniştilor, care acuzau mănăstirile de incultură, de “obscurantism” (ca să folossc însăşi injuria lor), o palmă ruşinoasă peste buzele necugetate ale aceluia care uită că din Biserică, din învăţătura Ei, din tiparniţele, din şcolile, din slujbele Ei religioase a înflorit cultura omenirii în ultimile două mii de ani. Şi iată cât de contemporan nouă este acest îndemn rostit în urmă cu şase veacuri, în “beznele” Evului-Mijlociu, cum ne-am obişnuit a-l eticheta vinovaţi.

Apoi Teolipt al Filadelfiei ne îndrumă să psalmodiem, “cu glas liniştit şi cu supravegherea minţii”, cum ne atenţionează. “Şi dacă îţi scapă minţii, repetă stihul ori de câte ori se întâmplă aşa ceva, până-ţi vei avea mintea însoţind cele spuse”. Ne mai îndrumă să îngenunchem şi să lucrăm cu mâinile cât timp ne rugăm, “ca să alungi somnul şi trândăvia, aceasta înviorează şi ea lupta nevoinţei.”

Celor curioşi le voi oferi şi spusele Sfântului Grigore Sinaitul, privitoare la lectură (traduse de acelaşi acad. părinte prof. D. Stăniloae). Ele sunt vrednice a deştepta curiozitatea, adresându-se unor cititori care, în text, sunt împrejmuiţi de ispite specifice lecturii.

“Să citeşti, de eşti lucrător, zice Scărarul, cele ce-ţi sunt de folos la lucru.” Vă atrag atenţia că prin “lucrător” autorul subînţelege rugător cu rugăciunea inimii. “Căci împlinirea lor”, continuă el, “face de prisos citirea celorlalte. Citeşte pururea cele despre liniştire şi rugăciune, de pildă: din Scară, din sfântul Isaac, cele din sfântul Maxim, ale Noului Teolog, ale ucenicului său Stithatul, ale lui Isichie, ale lui Filotei Sinaitul şi ale celorlalţi asemenea lor, câte sunt ca acestea. Iar celelalte lasă-le până ce ai vreme, nu fiindcă sunt de lepădat, ci fiindcă nu ajută scopului, mutând mintea de la rugăciune la tot felul de istorii. Citirea să o faci de unul singur”, aduce autorul o nouă recomandare, ridicându-se împotriva lecturii cu glas tare şi destinată altor urechi, de ca şi când stăpânii lor ar fi neştiutori de carte sau prea “nărozi să desprindă de unii singuri înţelesurile din cele tipărite; să nu te mândreşti cu răsunarea glasului, nici cu sârguirea rostirii frumoase, sau cu bună-întocmirea cuvintelor, sau cu răsunarea plăcută a lor; nu te lăsa furat de patimă, lipsind sau fiind de faţă, de dorinţa de a face plăcere vreunora. Nu fii nesăturat la citire, fiindcă în toate cea mai bună este măsura; nu citi cu apăsare, nici cu lene şi cu nepăsare, ci cu cuviinţă, cu blândeţe, cu bună rânduială, cu înţelegere, cu ritm, cu mintea şi cu sufletul, sau şi cu raţiunea. Căci împuternicindu-se mintea prin acestea, se întăreşte în deprinderea de a se ruga cu stăruinţă. Iar prin cele potrivnice acestora, pomenite mai sus, dobândeşte întunecare şi slăbănogire, încât vei simţi şi durere de cap şi vei slăbi şi în rugăciune.”

Sfântul Grigorie Sinaitul a acoperit şi el, prin viaţa sa, a doua jumătate a secolui XIII şi prima din veacul al XIV-lea, ca şi mitropolitul Filadelfiei.

Când primim atari învăţături amănunţite în legătură cu chipul în care trebuie să citim, pentru a trage de pe urma lecturii toate foloasele râvnite, ne întrebăm în mod firesc unde se afla filosofia lecturii în Occident în aceeaşi perioadă istorică şi nu ne mai simţim datori a ne pleca privirile jenate în faţa celor care terfelesc starea culturală a monahismului răsăritean, într-o pornire aberantă şi total necunoscătoare a realităţilor vremii. Şi mai trebuie adăugat ceva, aceasta spre lauda monahismului românesc. Obştea de la Tismana, sub egumenatul lui Nicodim, a avut legături directe cu Sfântul Grigorie Sinaitul, când acesta era stabilit la Paroria, introducând practica rugăciunii neîncetate la aşezarea monahală românească numită; unii români, pare-se, au fost chiar ucenicii Sfântului, acolo, la Paroria. Iar mai presus de toate, Sfântul era în corespondenţă cu voievodul Ţării Româneşti Nicolae Alexandru.

Conştienţi de aceste date slăvite ale istoriei culturii strămoşeşti, să ne străduim şi noi a pune în practică cele învăţate astăzi despre cum să facem Chemarea faptă şi despre cum să citim.

10. CHEMAREA LA MONAHISMA UNOR STAREŢI RUŞI

Desigur, vă întrebaţi de săptămâni în şir, de când stăm de vorbă asupra credinţei, de ce dăruiesc atâta timp din convorbirile noastre CHEMĂRII.

Poate că vă voi dezamăgi spunându-vă că o fac nu numai pentru că ea este cea dintâi atingere dintre conştiinţa noastră şi iubirea pentru noi a lui Dumnezeu, care ne cheamă alături de El, de partea Binelui, a Vieţii Veşnice, a Dragostei, deci este poarta ce se deschide în faţa căutării noastre neliniştite şi ne dezvăluie priveliştea împăcării cu Dumnezeu şi cu noi înşine, ci şi pentru altă pricină.

Toate câte ţin de dumnezeire se reflectă ca într-o oglindă şi pe pământ. Jertfa din dragoste de Dumnezeu pentru plinirea dreptăţii cosmice divine se reflectă în truda pentru plinirea dreptăţii pentru oameni. Cercetarea tainelor de peste fire, ale lumii îngereşti şi ale tuturor cerurilor, se reflectă în cercetarea tainelor firii, ale legilor naturale.

Nu toţi oamenii ajung acum la credinţa deplină şi deplin mântuitoare. Aceasta nu înseamnă că sunt oamenii răului. Ei pot prea bine să iubească omenirea, munca, buna înţelegere, iar ochii să nu li se fi deschis încă îndestul pentru a se dumiri că acestea izvorăsc din nesecatul Ocean al preaplinului înţelepciunii divine. Ei îşi dăruiesc puterile, zilele, simţămintele unei oglindiri a acestei înţelepciuni dumnezeieşti, fără să poată desluşi Lumina ce se reflectă în sufletele lor doritoare de Bine, fără a şti s-o numească, fără să o identifice cu Dumnezeul cel Viu.

În umbra cunoaşterii lor, se pot defini chiar ca atei, pot găsi nenumărate garduri de netrecut între ceea ce cred ei că sunt şi credinţă, pot să fie indiferenţi la predania Bisericii, dar nu pot să se abţină de la credinţa lor în bunătatea, frumuseţea şi dreptatea semenilor lor, nu se pot abţine de a crede în necesitatea jertfirii individului în favoarea celorlalţi indivizi sau a speciei în totalitatea ei, nu se pot abţine să pună umărul, cu toată energia şi cu tot optimismul, la plinirea învăţăturilor evanghelice, deşi ignoră sursa lor.

Paradoxal, despre aceştia aş spune: ‘Sunt atei? Nu-i nimic. Totul este să fie creştini.’ Adică, omul este om când se poartă creştineşte, indiferent dacă-şi închipuie că are alte păreri decât sună poruncile lui Iisus.

Şi, la drept vorbind, mult din povara lumii moderne atârnă pe umerii acelora care, în ceaţă aflându-se, trăiesc în sclipetul întrerupt şi abia de zărit pentru ei al Bunei Vestiri care pe alţii îi covârşeşte cu plinul Luminii.

Ei bine, glasul conştiinţei este treaz în toţi cei despre care vorbesc: studenţi, tineri lucrători, tineri fără profesie, şomeri, medici, ingineri, profesori, arhitecţi, muncitori, scriitori, artişti, fiecare refuzând a se lăsa numiţi credincioşi, dar neavând linişte şi neistovind pentru binele oamenilor, pentru dreptate, pentru adevăr, pentru pacea dintre toţi.

Şi glasul conştiinţei este acela prin care primesc Chemarea, doar că lipsa lor de cunoaştere şi îndărătnicia lor derivată din această întunecare a ştiinţei îi fac că nu identifică de unde provine ea.

Sunt sigur că aceia dintre dumneavoastră care mă ascultaţi întâmplător şi care n-aţi atins încă statutul unui aspirant creştin conştient de crezul său puteţi să vă dumiriţi asupra chemării căreia îi închinaţi existenţa şi asupra originii ei divine, dacă o confruntaţi cu alte chemări trecute în revistă de emisiunea: CRED, DOAMNE, AJUTĂ NECREDINŢEI MELE.

Dacă astfel se petrec lucrurile, tare mi-ar place să ne întâlnim, să mă opriţi pe stradă şi să mă apostrofaţi: ‘Domnule Mihai Rădulscu, eu sunt ateu. Dar… nu-i nimic. Noroc că sunt creştin!…’

Eeh, destulă vorbăria de prisos. A bătut ceasul să fim martori ai unui alt fel de chemare, aceea prin auzirea cuvântului lui Dumnezeu, pe care toţi îl auzim în aceleaşi condiţii cu eroul povestirii ce urmează, însă prea puţini ni-l asumăm aşa cum a făcut-o el.

Într-o familie nobiliară rusă, aceea a Colâcevilor, s-a născut un băiat care fu botezat Teodor. A fost adoptat ca un apropiat de văduva marelui cneaz Vasile Ivanovici, iar prinţul Ivan al IV-lea s-a împrietenit cu el. Înclinarea îl atrăgea către lecturile duhovniceşti şi o viaţă lipsită de strălucirea lumească.

La 5 iulie 1537, asistând la Sfânta Liturghie, auzi cuvintele evanghelistului Matei: “Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui”. Pentru întâia oară de când le citea ori asculta, ele se preschimbară în Chemare, pentru urechile sale. Era copt pentru atare trăire. Se simţi plin de dragoste nelumească şi gata a lepăda lumea pentru Dumnezeu.

Tot încercând cu mintea istorisirile ce ajunseseră la el, cu privire la o mănăstire sau alta, cugetul şi dorul i se opriră asupra mănăstirii Solovăţ, înălţată pe o insulă pustie din Marea Nordului.

Fără a-i cunoaşte careva hotărârea, schimbă straiele boiereşti pe un caftan, cum purtau poporenii, părăsi în taină Moscova şi merse, merse şi iar merse… Adăstă, ostenit de cale şi de ruperea sa de obiceiurile şi mângâierile celor înstăriţi, pe malul lacului Onega, în satul Huji. Ceru adăpost unui ţăran, Subeta, şi hrană îi ceru; pentru binefacere, îşi oferi puterea braţelor drept ajutor la muncă. Se speti la una, la alta, fu şi cioban la oi, în timp ce ai săi răscoliră ţara întreagă, să-l găsească; în cele din urmă îl socotiră mort.

Ajuns la mănăstirea Solovăţ, fu primit cu încredere şi pus la ascultări anevoiase, cum ar fi tăiatul lemnelor, săpatul grădinii, căratul pietrelor de construcţie, ridicarea năvodului, când se pescuia, cărarea sacilor la moară. Ba era şi batjocorit pentru neîndemânările sale; i se mai întâmpla să primească şi chelfăneli, de nu mânca şi bătăi zdravene chiar. Dar tot la călugărire se opri, sub noul nume: Filip. Primi multe răspunderi pe care le săvârşea cu zel.

Însă, dornic de şi mai mare asprime, se retrase în adâncul ostrovului, într-o pădure necălcată de om. Apoi reveni în obşte. În 1548, stareţul bolnav îi propuse să-l lase urmaş peste fraţi. Arhiepiscopul Teodosie al Novgorodului îl hirotoni preot şi-l dărui cu o cârjă de egumen, însoţită de o gramată arhierească; numai că, aflând Filip de îmbunătăţirea stării de sănătate a egumenului Alexei, îl rugă să-şi continue păstorirea, el, Filip, înstrăinându-se iarăşi în puterea pădurii. Aceasta nu dură mult. Egumenul bătrân fu îngropat. Filip deveni cârmaciul mănăstirii şi o păzi timp de optsprezece ani, până ce ţarul Ivan cel Groaznic îl alese mitropolit al Moscovei şi a toată Rusia, la 25 iulie 1565.

Multe aflăm din “PATERICUL SOLOVĂŢULUI”, publicat de Mănăstirea Lainici, despre cum s-a desfăşurat ascultarea lui Teodor – adică Filip –, ascultarea sa de chemarea lui Dumnezeu, până la moartea lui de mucenic, datorată faptului că s-a opus puterii crăieşti, în apărarea legii dragostei dintre semeni, însă nu acum vom vorbi despre acelea.

Ci să ne grăbim către alt vieţuitor din acelaşi locuri sălbatice, pentru care Chemarea a fost trezită de conştiinţa stării proprii de păcătoşenie. Viaţa lui e relatată de Vasile Kenozereţ duhovnicului acestuia Iosif:

“Mi s-a întâmplat să mă îndepărtez de mănăstire într-atât că am pierdut drumul şi m-am rătăcit prin pădure, fără hrană şi apă. Deodată, în depărtare, mi s-a părut că văd o umbră de om. M-am luat după ea, dar umbra s-a ascuns în desiş; eu am continuat să alerg şi am ajuns la o cărare îngustă chiar şi pentru o persoană. Păşind prin această trecere, am zărit un deal şi acolo se vedeau urme de om desculţ. În deal se observa o crăpătură mică. Făcându-mi cruce, am întins mâinile şi am pipăit un om şi plin de spaimă am spus din nou o rugăciune, la care locuitorul peşterei mi-a răspuns: ‘‘Amin’’.”

După o scurtă punere în temă, după hrănirea rătăcitului cu oareşice iarbă muiată în apă, ce îl învioră, pustnicul îi povesti despre sine:

“Eram muncitor în mănăstirea Solovăţ; numele meu este Andrei (…). În curând s-a trezit în mine conştiinţa păcatului; s-a născut în mine o dorinţă puternică să las totul şi să slujesc lui Dumnezeu. Fără a mai amâna, am plecat în pustie, unde am găsit locul acesta; am săpat o peşteră şi m-am aşezat în ea. Am îndurat şi foame, şi sete, mă hrăneam cu poame şi ciuperci; de multe ori am îndurat năvălirile dracilor, bătăi, ocări, boli; mă luptam cu cugetele mele de parcă erau fiare sălbatice. Nu o dată mă tânguiam că am plecat în pustie şi că izolarea mea este neroditoare. De multe ori chiar părăseam peştera, cu gândul să revin în lume. Dar atunci se auzeau tunete, începea ploaia şi eu eram nevoit să mă întorc în peşteră. Aici răcoarea liniştită mă întărea. Altădată mă ridicam să plec din peşteră în toiul iernii, dar gerul aspru nu mă lăsa să fac nici măcar cinci paşi. Trei ani de zile a durat această luptă grea. După trei ani de ispitiri grele pentru mine, m-a cuprins o linişte adâncă, toate atacurile chinuitoare au luat sfârşit. Atunci a venit la mine cineva în chip de lumină şi mi-a grăit: ‘‘Întăreşte-te şi nu părăsi calea către Dumnezeu, care ţi-a fost arătată’’. Acela mi-a dat această iarbă, spunându-mi: ‘‘Hrăneşte-te cu ea şi bea apă din lacul acesta’’. Şi iată că de 38 de ani mă hrănesc cu această iarbă’’.”

Trecu ce trecu şi intrusul îi ceru slobozenie şi-l rugă să-i arate drumul înapoi. Însinguratul îi făcu pe plac, solicitându-i a păstra taina retragerii sale. La drum, nu i se păru a fi străbătut mai mult de jumătate de verstă până la aşezarea monahală de unde plecase.

Autorul încheie cu: “La puţin timp după aceea, Vasile, împreună cu un alt ucenic al lui Iosif – Damian, a pornit în căutarea peşterei lui Andrei; dar trecând o săptămână întreagă, n-au găsit nici pădurea deasă, nici dealul, nici peştera.”

Petrecând cu mintea prin aceeaşi culegere de istorioare despre părinţii din Solovăţ, întâlnim şi un pustnic, urmările Chemării căruia le vedem, pe când Chemarea însăşi, lăuntrică, nu i-o putem identifica.

Este vorba despre Nichifor care, ajuns aici, în Marea Nordului, ostenea pentru obştea monahală, alături de toţi cei în putere, observa postul cel mai necruţător, odihna şi-o culegea din aţipeli şi nu din somn îndelungat. Cum spune textul: “În ceasurile de răgaz îi plăcea foarte mult să citească din viaţa lui Marcu Oracenschii. Chipul acestui pustnic a pătruns adânc în sufletul lui şi l-a determinat să aleagă viaţa de pustnic.”

Acum, vă rog să fiţi atenţi la clipa Chemării urmate de un răspuns prompt, fulgerător:

“Odată, când erau toţi de faţă, Nichifor a sărit de pe scaun, şi-a făcut semnul crucii, şi-a scos brâul şi sandalele şi, numai într-o cămaşă cenuşie, a fugit în pădure, petrecând în pustia din insula Solovăţ 12 ani în post, rugăciune şi metanii.” Trecând aceştia, fu tuns călugăr, iar peste alţi trei ani se pustnici.

Cu alte cuvinte, cum o fi sunat Chemarea, ea numai de Nichifor a fost auzită, iar el altcuiva n-o destăinui vreodată.

O altă Chemare mai puţin obişnuită avu loc sub împărăţirea ţarului Petru I şi fu adresată preotului de mir Ioan, al cărui suflet se împodobea mai ales cu darurile milei şi al milosteniei, împins de care vizita adesea temniţele, stătea îndelung de vorbă cu condamnaţii, îi ajuta cu bani, după cum plătea şi datoriile celor aruncaţi după gratii din pricina galbenilor.

Se purtă vorba că se întovărăşea cu tâlharul Taliţkim, iar pârele ajunseră la urechile ţarului. Cel din urmă îl dădu pe mâna arhiepiscopului Kolmogorului, Atanasie, pentru a-l tunde în monahism pe părintele Ioan, ca osândă.

Autorul anonim al biografiei sale specifică: “Supunându-se întru totul şi văzând în aceasta o chemare a Proniei dumnezeieşti, părintele Ioan s-a îndreptat pe calea hărăzită lui”. Astfel ajunse la mănăstirea Solovăţ, botezat Iov, după numele călugăresc. Îndelungi şi grele supuneri la ascultări monahale, posturi ieşite din obişnuit, i-au convins pe toţi şi mai presus de ei pe stareţ să-i îngăduie a se retrage la schitul Anzersk, al cărui ctitor (şi mai mare peste părinţi) deveni. Mai târziu, pentru viaţa lui exemplară, fu tuns în schimă şi primi numele: Iisus.

În urma unei vedenii, el clădi un alt schit, numit Răstignirea, pe muntele local Golgota.

Trăirea sa mistică este amănunţit descrisă în “PATERICUL SOLOVĂŢULUI”. Socotesc însă că dumneavoastră, ascultătorii mei, cunoaşteţi multe despre înălţările sufleteşti, din atâtea scrieri parcurse. Mai însemnat mi se pare să răspund întrebării pe care v-o puneţi fără doar şi poate: la ce a fost chemat părintele Ioan? La ce a fost chemat? Drept lămurire, voi cita câteva rânduri foarte clare, ce se vor şi sfat pentru noi, când încercăm să credem mai adânc şi mai desăvârşit.

“O dată, la sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, chelarul a venit la stareţ şi i-a spus: ‘‘Părinte, n-are cine să aducă apă la bucătărie’’. Bătrânul s-a ridicat şi a început chiar el să care apă de la iazul de sub munte; văzându-l obştea pe ostenitor, au sărit cu toţii şi au adus apă din belşug. Acelaşi chelar a venit după o vreme oarecare să se plângă iarăşi bătrânului: ‘‘Părinte, porunceşte unuia dintre fraţii cei trândavi să pregătească lemne pentru bucătărie’’. ‘‘Eu sunt trândav, voi merge şi voi pregăti’’, îi răspunse fericitul. Deşi se aflau la ora mesei, bătrânul a binecuvântat să se meargă la masă, iar el a luat toporul şi a început să taie lemne. După masă s-au apucat şi fraţii să pregătească lemne pentru folosinţa lor”.

Vrednică i-a fost Chemarea! Iată răspunsul aşteptat; şi este bine să-l aflăm cu toţii: Chemarea la credinţă e Chemarea la iubirea de Dumnezeu, iar în fiece semen se cuvine să-l vedem pe Hristos. Iar pe ceilalţi se cade să-i iubim ca pe noi înşine. Chemarea stareţului era de a se face mai mic decât toţi şi, smerindu-se, să preia corvoada tuturora. Era o Chemare la muncă, la ascultarea celui mare de cel mic, pentru a-i uşura viaţa. Pentru aceasta fusese el adus în pustie.

Şi la ce a mai fost chemat părintele Ioan? Ne va uimi începutul explicaţiei ce o primim de la cronicarul bisericesc, ca ulterior să constatăm că nu i s-a schimbat părintelui Ioan chipul cunoscut până acum:

“S-a apropiat de sfârşitul vieţii pământeşti. (…) Acum el îşi concentra mai mult atenţia asupra propriei persoane, cu toate că nu înceta să se îngrijească, ca deobicei, de binele aproapelui. Adeseori se trezea cântând cu umilinţă, printre lacrimi: ‘‘Suflete al meu! suflete al meu! pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie şi vei să te turburi’’. Uneori bătrânul se ducea până la mormântul său, săpat din timp, şi, stând deasupra, cugeta la moarte şi la judecata lui Dumnezeu, vărsa lacrimi şi ofta adânc’’.

Aşa am aflat ce este Chemarea şi la ce suntem chemaţi?…

11. CHEMAREA NECREDINCIOSULUI, ÎNTR-UN ROMAN DE VLADIMIR VOLKOFF

Uşor este a vorbi despre chemarea celor credincioşi! mi-aţi putea reproşa dumneavoastră, ascultătorii emisiunii CRED, DOAMNE, AJUTĂ NECREDINŢEI MELE, pe care o susţin pe acest post al radiodifuziunii de aproape patru luni. ‘Credincioşii abia aşteaptă să fie chemaţi de Dumnezeu; pentru ei viaţa n-are nici culoare, nici gust, nici frumuseţe, în absenţa Chemării. Chemarea le conferă sensul nădăjduit, le umple existenţele întocmai conform cu aspiraţiile lor!’, m-aţi lămuri, uşor denigratori faţă de insistenţa mea şi persiflându-mă cu sau fără cruţare. Apoi m-aţi strivi cu întrebarea apăsată şi batjocoritoare: ‘Dar ce se alege de chemarea celor necredincioşi? Cine stă s-o asculte? Cine o bagă-n seamă? Pe cine să intereseze ea?’.

Cu aceasta, omenirea a şi fost împărţită în buni şi răi, în fiii lui Dumnezeu şi în slugile iadului. Însă cum o atare divizare este împotriva naturii, cum nu există, pe pământ, bun desăvârşit, nici rău total şi compact, voi respinge întrebările ce mi-au fost aruncate jignitor în obraz.

Le voi respinge? Le resping oare?

Iată că inima îmi şopteşte că, deşi nu este valabilă categorisirea unora ca ucenici definitivi ai iadului şi aserviţi lui în toată fiinţa lor, totuşi atari semeni îndoielnici ne calcă în drum, iar noi văzându-le numai una dintre feţe, aceea diabolică, suntem gata să-i etichetăm drept ‘cei răi’. Va să zică, fie potrivită despărţirea lor de ‘cei buni’, fie nepotrivită, sunt dator a ţine seama şi de prezenţa celor dintâi printre noi (dealtfel şi Psalmistul a confirmat-o) şi să mă întreb, dimpreună cu ascultătorii mei recalcitranţi, ce se alege de sămânţa semănată pe pământul conştiinţei lor. Rodi-va ea au ba? Căci şi Iisus Hristos a pus problema lor, într-o parabolă dintre cele mai adânci din punctul de vedere psihologic.

În absenţa mărturisirilor scrise de către îndrăciţii care s-au lepădat de satana, la auzul chemării Domnului – şi trebuie să recunoaştem, cu tristeţe pentru dreptul la ştiinţă al omului, că nu prea s-au grăbit cei răi să se laude cu încălcările lor de omenie, pentru a ne vădi prăpastia din care s-au ridicat apoi către blândeţea lui Dumnezeu –, în absenţa spovedaniilor, ziceam, atât de însetat aşteptate de poporul nostru îndelung mucenicit, în absenţa spovedaniilor securiştilor de tot soiul, cadriştilor, anchetatorilor călăi, uneltelor tiraniei antiumane comuniste, a turnătorilor şi iudelor din libertate şi din puşcării, a ‘reeducatorilor’ de o sumbră notorietate între cazurile revărsate în noroi, peste marginile firescului existenţei umane, cum a turnat-o în forme angelice Dumnezeu, Creatorul nostru, în absenţa rostirii adevărului cu scopul ca posteritatea să nu mai păcătuiască în acelaşi chip mârşav ca ei, ne rămân, spre analiză, personajele ficţiunii literare.

Desigur, ar fi fost de mult mai mare învăţătură să avem în faţa ochilor autobiografia Apostolului Pavel, privitoare la perioada când numele său era Saul, prigonitorul creştinilor. După cum, citind şi recitind autobiografiile foştilor deţinuţi politici trecuţi prin ‘reeducările’ de la Piteşti, abia pomeniţi, m-ar întări sufleteşte să aud prinzând glas mustrările de cuget ale unuia dintre foştii torţionari, mai mari sau mai mici, care, ulterior, şi-au revenit, ba chiar au fost mânaţi de conştiinţă în braţele ocrotitoare ale Bisericii, şi, de asemenea, au hotărât să slujească râvnitori şi definitiv Altarul. Probabil că mai uşor este să spui numai: ‘Am greşit!’ şi să-ţi poleieşti încălcarea poruncii dragostei cu rozuri diafane, decât s-o amănunţeşti cum şi ce fel. De aceea duhovnicii cărora li se duce buhul, duhovnici mănăstireşti deobicei, insistă până la sânge asupra împrejurărilor în care s-a săvârşit păcatul şi asupra modului cum a prins el cheag, în cele mai crude şi aberante detalii.

Ieşim, incomplet şi ezitanţi, dintr-o cumplit de lungă epocă a ateismului triumfător, aceea a dominaţiei sovieto-comuniste în România. Acolo trebuie căutaţi ‘cei răi’ puşi faţă în faţă cu Chemarea. Ne vom folosi de un roman dintre cele mai bune ale secolului, în modesta mea părere, al cărui titlu în limba noastră – cam trădător, după modelul personajului principal însuşi – este: “STRUŢOCĂMILA”, iar autorul lui se numeşte: Vladimir Volkoff. Filele acestuia ne vor ajuta, pe de o parte, să ne lămurim că ins ‘rău’ integral nu prea există; pe de altă parte, că şi ‘cei răi’ surprind Chemarea şi îi răspund sau nu-i răspund, după nişte criterii ce nu pot fi ghicite dinainte; de unde concluzia: sămânţa trebuie oricum aruncată; nu avem voie să judecăm rodnicia pământului până a-l descoperi cum lasă o sămânţă bună să încolţească în el ori o împiedică să fiinţeze.

Care a fost, în condiţiile istorice numite, cea mai de seamă trăsătură a trăirii omului?

Ea ne întâmpină încă din primele pagini ale romanului. Să-l ascultăm grăind unui preot pe un secretar raional de partid din U.R.S.S.:

“– Părinte, ce să fac să mă mântui? Am familie, şi mi-e grozav de frică. Nu vreau nici să-mi las situaţia dar nici din cealaltă parte nu mă lasă Dumnezeu. Ar trebui, ştiu bine… Siberia. şi cu toate acestea, Nicodim… şi Iosif, cel din Arimateia… Nu?… Astea nu se socotesc deloc?… şi tânărul cel bogat, care ţinea legile? Cum să interpretez… Dacă m-aş putea spovedi! Dar, vezi bine, nu. S-ar afla imediat.

“– Cum ar putea să se afle?, îl întrebă preotul.

“– Mi s-ar vedea pe faţă, cred.

“– Dar crezi; deci eşti mântuit.”

Nu este cazul să insist: secretarul de partid credea şi râvnea – aproape – din tot sufletul să se mântuiască. Numai că preţuia avuţia şi puterea prea mult, mai mult decât însăşi mântuirea, după cum se şi temea de riscul muceniciei. Complăcându-se în bucuriile lumeşti, auzea, permanent, Chemarea: nu mă lasă Dumnezeu, o spune cu simplitate şi cu disperare! Ştie că garanţia mântuirii, după câte a făcut pentru stabilitatea monstruosului în existenţa fraţilor săi, garanţia mântuirii personale nu poate fi decât martiriul; în termenii sovietici: Siberia! Dar gândul i se întoarce iară şi iară la “Sfintele Scripturi”; caută în ele pilde ce să-l liniştească: Nicodim, Iosif din Arimateia, tânărul bogat ce ţinea legile. Simte că numai îndrumarea unui bun duhovnic l-ar putea smulge din rătăciri şi ezitări. Însă îi este frică, o spaimă cumplită de răzbunarea ateilor de la putere, dacă s-ar afla că ţine legături cu Biserica. În acest caz, ce-i rămâne? Nu-i rămâne decât calea duplicităţii, acea cale mohorâtă adoptată de noi, mai toţi, sub regimul comunist, el neputând alege.

Iar întreg romanul “STRUŢOCĂMILA” este o demascare a duplicităţii ca o cale imposibilă, ca o cale a eşecului garantat, a năruirii spiritualităţii umane.

E vorba despre duplicitatea personajului principal Grigori, ofiţer de securitate care a primit misiunea să se înscrie la seminar, să se călugărească şi să impună ungerea sa episcop, pentru a se distruge, prin mijlocirea lui, Biserica Ortodoxă Rusă, din interior. Cât de mare i-a fost ticăloşia se citeşte într-una dintre faptele ce l-au promovat în ochii celor care l-au ales pentru această misiune. Cândva, după ce a tras în ţeapă un preot (care, premonitor şi simbolic, îi purta numele), după ce l-a tras în ţeapă pe un picior rupt de scaun, i-a dat foc cu lampa de sudură. Explică ce l-a îndemnat la această faptă: “Voiam şi eu să mă conving că un popă e şi el un om ca oricare altul. N-avea nici un fel de mădular sacerdotal. Şi o barbă adevărată; care ardea şi ea dacă-i dădeai foc…”

Planul ofensivei ce se preconizează a fi pornită cu ajutorul său şi motivarea ei sunt clar expuse de superiorul ierarhic al lui Grigorie:

“Neron era un copil. El îşi închipuia că Dumnezeu poate fi răsturnat din afară. Aici n-a nimerit-o. Şi noi am împuşcat popii cu sutele. Şi ce-am făcut cu asta? Un episcop ţi-i face la loc, o mie de popi deodată. Noi am încercat să-i lichidăm pe toţi episcopii, deodată, ca să rupem lanţul: aşi! E o adevărată hidră, îţi spun. Mai rămâne mereu unul şi din el se fac doi, ca-n sciziparitate. Luptăm împotriva unor infuzorii! Ce ne trebuia nouă e să intrăm în inima răului şi să-l tăiem de acolo. Mă înţelegi? Măi băiatule, tu ai fost ales ca vârf de atac. (…) Singurul lucru la care ţin ei, din care trăiesc ei, e credinţa. Dar ea nu se frânge. O facem să putrezească. Tu ai să fii agentul putreziciunii acesteia a credinţei. (…) Ai să vezi: n-o să-ţi fie uşor deloc. Posturi, priveghiuri, prosternări. Au să-ţi înţepenească de tot genunchii şi au să ţi se tulbure de tot privirile. (…) Şi încă ceva: în societatea asta a noastră curată, comunistă, tu ai să fii anacronismul, sperietoarea, cioara. Ai să înghiţi multe. Şi are să trebuiască să accepţi. Să-ntinzi şi obrazul celălalt.”

Iar planul nu este cincinal, după obiceiul economiei sovietice, ci este un plan pe douăzeci de ani. Douăzeci de ani din viaţa lui Grigori va trebui el să slujească Bisericii în aşa fel încât să dobândească încrederea cea mai înaltă a vârfurilor ei. Întretimp, “ai să-ţi faci un fişier. Ai să încerci să obţii cât mai des să-ţi schimbe parohia. Ai să faci dosar cu orice pioşenie din astea ale lor pe care ai s-o vezi. Ai să le câştigi încrederea şefilor. Şi pe urmă, într-o bună zi, peste douăzeci de ani, marea socoteală. Îi spânzurăm pe toţi, cu capul în jos, de clopotniţe. Dar va trebui ca oamenii de bine să râdă. N-avem nevoie de martiri. Clovni demascaţi. Clar?”

Fişierul s-a întocmit, zi de zi şi ceas de ceas. Ce cuprindea? “Sunt acolo laici prea credincioşi, decani de parohie care organizaseră acasă la ei cursuri de catehism pentru copii, episcopi care, la spovadanie, şi-au mărturisit ura crâncenă faţă de şeful statului, secretari de Partid care şi-au botezat copiii…” Redactat în greaca veche, să nu înţeleagă cineva care l-ar fi deschis întâmplător cu ce se ocupa părintele, când ‘lucra la teza sa de doctorat’…

Sărind etapele, pentru a ilustra cu un fragment de o mare dibăcie scriitoricească în surprinderea trăirilor dihotomice-antonimice ale personajului principal (voi reveni asupra termenului; pentru moment, o explicaţie simplă: trăiri ce se bat cap în cap, ca două feţe ale aceleiaşi monede, ce nu se pot uni într-una, nici anula una pe cealaltă), pentru a ilustra personalitatea lui beneficiind de două manifestări ce se contrazic una pe alta, vom citi împreună o întâlnire a sa cu un om şi cu fişierul în discuţie.

“Violenţa asta e o ispită comună, dar care pe el îl încerca mai profund. I-ar fi snopit în bătaie cu plăcere pe unii din enoriaşii lui în loc să le dea iertarea sau să le impună atâtea rugăciuni sau atâtea mătănii. Incidentul semnificativ a fost cel al epitropului, agent al regimului pe care îl slujea şi Grigori. Dar ce agent! Individ sordid, josnic, încercând să înfometeze parohia, fără să se expună el însuşi nici unui risc. Cu el, Grigori a căzut cu bucurie în ispită şi cedând ispitei a slujit biserica; satisfacţia era triplă şi paradoxală. Şi-o aminteşte şi acum cu o bucurie feroce.

“Epitropul, un mic birocrat cu costum în dungi, bine încheiat, venise într-o seară să-i reproşeze că botezase un copil fără ca tatăl să-i fi făcut o declaraţie la asociaţia de cult.

“– Înţelegeţi, părinţele, că lucrurile astea nu mai pot să dureze aşa. Legea e, cum s-ar spune, lege. Trebuie respectată. Eu sunt răspunzător de ceea ce se petrece la noi, bunul Dumnezeu este bunul Dumnezeu, dar regulamentul e făcut pentru toată lumea. Înţelegeţi şi dumneavoastră, părinţele, că dacă vă luaţi prea multe libertăţi, noi n-o să mai putem, ca să zicem aşa, să vă mai ţinem în serviciul nostru. Căci, în sfârşit, de ce să nu le spunem lucrurilor aşa cum sunt? Dacă botezaţi, dacă înmormântaţi, dacă îi căsătoriţi, dacă spuneţi liturghia, o faceţi pentru noi, aceştia care vă plătim. Noi suntem, ca să zicem aşa, patronii dumneavoastră şi ca atare putem să vă obligăm să respectaţi legile. Acum, dacă legile astea nu vă plac şi dacă sunteţi un duşman al regimului, vă daţi seama că datoria noastră de patrioţi ne impune să dăm socoteală celor în drept… L-aţi botezat pe micuţul lui Vasilici şi mi-aţi ascuns asta pentru că Vasilici este subdirectorul uzinei şi el îşi ascunde credinţa în Dumnezeu. Dar asta nu l-a împiedicat să vă plătească! Banii ăştia, banii lui Vasilici, sunt aici în buzunarul dumneavoastră, părinţele. Dar dumneavoastră n-aveţi intenţia să-i declaraţi la fisc, nu-i aşa? Cu alte cuvinte uite-l pe marele Vasilici care se pregăteşte să înşele Partidul – ştiu că a făcut cerere să fie primit în Partid – în vreme ce părinţelul Grigori e pe cale să înşele fiscul?

“Plescăia din limbă cu un aer reprobator, cu ochii mereu într-altă parte, aşa că Grigori nu-i vedea decât albul pupilelor. (…) Grigori simte una din furiile lui bune, vechi, milităreşti, care-i urcă din măruntaie până în vârful degetelor. E aşezat, aplecat înainte, cu coatele pe genunchi, în faţa epitropului. Lasă să se aşeze o pauză apăsătoare şi ochii lui duri fixează ţintă ochii albi ai epitropului. Deodată, se ridică în picioare, cu sutana lui neagră, îndesată şi bărboasă parcă. Epitropul tresare. (…)

“Grigori s-a întors la icoană înfiorat de plăcere la gândul că are să joace un rol îndrăzneţ şi greu.

“– Dumnezeu mă vede, rosteşte el cu vocea solemnă, desfăşurându-şi încet fraza; şi el vede că indignarea pe care o simt eu în faţa nedreptăţii nu se deosebeşte de cea pe care a simţit-o el însuşi în faţa negustorilor din templu. Epitropule, datorez sufletului tău nemuritor singurul tratament pe care inima ta împietrită este în stare să-l înţeleagă.

“Încă întors spre icoană, Grigori îşi face cruce cu un gest larg şi pios. Joacă comedia, sigur, dar se gândeşte de asemenea, şi cu pasiune, la sfinţii violenţi, la Alexandru şi Vladimir…

“(…) Epitropul se trage tot mai îndărăt pe scaunul lui, bate din pleoape, cu ochii tot întorşi într-o parte, gângăveşte, lasă bale. Cu mâna stângă Grigori îl înşfacă de gulerul cămăşii şi de nodul cravatei, strângând totul în pumn, în aşa fel că omuleţul a şi început să se gâtuie. Pe urmă, cu mâna dreaptă, fostul ofiţer izbeşte metodic în mutra lividă, aşa cum izbea pe vremuri în mutra tâmpă a vreunui recrut beat sau idiot.

“Dar, la drept vorbind, satisfacţia nu e aceeaşi. Grigori nu bate. Aplică o corecţie.

“Când cu un efort se opreşte, epitropul se prăbuşeşte pe scaun, cu gura căscată să poată să respire, cu degetul gros şi arătătorul apăsându-şi nasul ca să-şi oprească sângele.

“– Acum, spuse Grigori calm, cu vocea doar puţin răguşită de o bucurie plăcută, dacă ai de gând să te apuci să povesteşti că l-am botezat pe fiul lui Vasilici are să se afle că mi-ai promis că ai să-ţi ţii gura dacă-am să-ţi dau bani. Cât despre lecţia asta pe care ţi-am dat-o, n-ai decât să te lauzi cu ea, mie n-are ce să-mi strice.

“Epitropul se ridică clătinându-se, ţinându-se mereu de nas. Ajunge la uşă, cu degetul întins spre duşumeaua nedată bine la rindea şi spune, pe nas, umil:

“– Părinte, iertaţi-mă. V-am făcut o pată mică, acolo…

“E sânge.

“Grigori îşi împreunează braţele şi, cu bunătate superioară, răspunde:

“– Ştergem noi. Mergi în pace, fiule.

“Epitropul iese.

“(…) Grigori se îndreaptă spre masa de lemn vopsit pe care se găsesc ligheanul şi ulciorul de apă. Se spală pe mâini cu grijă, fără grabă. Săpunul prost face totuşi clăbuc.”

Ei bine, dragii mei, după ce am trăit alături de părintele Grigori indignarea lui sfântă, pe care pe drept a asemuit-o cu indignarea lui Iisus în faţa negustorilor din templu, la care indignare se adaugă aceea împotriva credinciosului pentru care indicaţiile mârşave ale Partidului sunt mai presus de poruncile lui Dumnezeu, împotriva credinciosului ce nu întrevede nici o contradicţie între poziţia sa de membru al Bisericii şi aceea de activist procedând cu rigoare absolută ca un duşman al Bisericii, după ce am primit deplină satisfacţie (desigur …nu prea creştinească), de pe urma ‘pedagogiei’ cu care a fost tratat de către un securist devenit preot, dar neuitând să se respecte pe sine însuşi, aşa cum prea puţini preoţi au făcut-o sub regimul comunist, vine Marea Surpriză, dovada puterii infailibile de diagnosticare a lui Vladimir Volkoff, autorul romanului. Ascultaţi:

“Cu mâinile bine şterse se instalează la cealaltă masă, cea care-i slujeşte de birou şi, în greceşte şi în cifru, adaugă pe fişa lui Vasilici, pe care scria deja “şi-a botezat copilul pe ascuns”, menţiunea “se pare că a făcut cerere de intrare în partid” şi adaugă şi originea informaţiei.”

Nu pot părăsi această splendidă incursiune în psihologia turnătorilor din lumea Bisericii fără să acord ascultătorului curios şi explicaţia dată de romancier comportamentului foarte special al preotului Grigori cu prilejul întâlnirii cu epitropul.

“Violenţa ca atare nu e o ispită care damnează. Ea nu exclude puritatea. Deseori ea e indisolubil legată de puritate. (…) Grigori era un pur”.

Aştept cu nerăbdare trecerea săptămânii ce ne desparte de miercurea viitoare, pentru a continua împreună incursiunea în sufletul neclătinat, deşi, vai!, cât de clătinat de Chemarea lui Dumnezeu, în sufletul locotenentului şi preotului Grigori.

12. DESPRE CHEMAREA ACELUIAŞI OFIŢER ATEU

Cu prilejul emisiunii trecute am început discutarea romanului “STRUŢOCĂMILA” de Vladimir Volkoff, pentru a înţelege ceva din felul cum reacţionează necredinciosul la Chemarea lui Dumnezeu. Personajul principal, pe nume Grigori, este un tânăr ofiţer de securitate sovietic, care a primit ordinul de a se înscrie la seminar, în vederea câştigării poziţiei de episcop al Bisericii Ortodoxe Ruse, astfel participând direct la distrugerea acesteia.

De la bun început ne dăm seama că e posibil să interpretăm trimiterea sa în această misiune ca o altă faţă a Chemării lui Dumnezeu, una formulată invers, prin glasul duşmanilor lui Dumnezeu, dar nu mai puţin interpretabilă şi ca o Chemare cifrată, o Chemare la a participa la Biserică, ca membru al Ei activ.

Într-adevăr, Chemarea străpunse coaja de clisă depusă pe sufletul lui Grigori într-o existenţă de ostaş fără milă, nici judecată proprie, o perforă încă de la poarta micuţei instituţii de învăţământ religios.

“Grigori îşi dă seama că o muzică se aude din fundul mănăstirii ajungând până la ei; o recunoaşte. Îi e dureros înscrisă în amintire, încă din copilărie. Un cor bătrân de o mie de ani, ştiut de o mie de ani, urât împreună cu tot restul. Muzica lor.

“– Maică-mea mi-l cânta când eram doar atâtica.”

Îi displace profund că el, ateul, el războinicul în care ‘tovarăşii’ au cea mai mare încredere că n-are nimic comun cu slugile Domnului şi îl transformă în berbecele cu care să se demoleze credinţa, tocmai el simte tresărind în fundul sufletului, printre catifelurile celor mai vechi şi calde amintiri, fiorul difuz al prezenţei ocrotitoare a mamei răposate şi a iubirii ei de odinioară, atât de odihnitoare, iubirea ce l-a voit creştin şi bun.

Romancierul transcrie grăbit întoarcerea gândului său ca a unui titirez: “Pe loc, ar vrea să-i jignească pe ăştia, să le facă ceva rău. Ar vrea să-i izbească acuma cu pumnul în faţa impasibilă a portarului.”

Însă, necesitatea de a se impune elev îl împiedică să ridice braţul. Dimpotrivă, se face miel. Această extrem de mică deschidere către buna cuviinţă şi îmblânzire este suficientă pentru a îngădui Chemării să răsune iarăşi în subconştientul său, prin mijlocirea aceleiaşi muzici:

“Străbat curţile părăsite. Ici colo un copac. Peste tot obloane trase, uşi sparte, ziduri prăbuşite, fresce şterse. Dezolare. Şi cântecele, când mai depărtate, când mai apropiate, după cum se întorc ei prin labirinturile curţilor interioare. Cântece grave, greoaie, naive în expresie, sublime în desenul lor. Vin direct din veacul al doisprezecelea, se gândeşte Grigori. Într-o clipă, revede întreaga istorie a ţării sale şi, de la un capăt la altul, acelaşi cântec psalmodiat de glasuri bărbăteşti, cu o seninătate stupidă care se înalţă pentru a-i fermeca auzul Domnului. Cuvinte arhaice îl fac să i se strângă inima; i se pare că se deschide deopotrivă frumuseţii şi amintirii. Se grăbeşte să ia notă de această sensibilitate pe care nu şi-o cunoştea.”

‘A lua notă’ presupune nu doar că recunoştea ceva fără precedent în conştiinţa sa, ci că recunoştea ceva periculos, judecat după criteriile regulamentului militar de care asculta, ceva ce trebuia sugrumat din faşă. Conştient de incitarea întâmplării, încearcă să şi-o explice pe căi raţionale: dă vina pe lungimile de undă ale tonurilor muzicale sau pe asociaţiile de idei trezite de cor – muzica i-o readuce în minte pe mama sa. Doar n-o să se apuce a se acuza, el, locotenentul în misiune de servici, că reacţionează normal la nişte fenomene acustice sau psihologice… Mai mult, se pune în gardă că va păţi acelaşi lucru, când va simţi mirosul tămâiei şi gustul vinului călduţ din împărtăşanie, la cari va ajunge obligatoriu prin adoptarea lui de către rector, printre cursanţi.

Numai că nu doarme Chemarea lui Dumnezeu; ea a găsit o poartă strâmtă, nepăzită, spre sufletul cekistului şi dă năvală către inima lui. Autorul îi spune pe nume, folosindu-se de gura preoţilor profesori veniţi să-l cunoască:

“– O vocaţie merită totdeauna cel mai mare respect, cine ar putea să conteste asta? Dar, fireşte, nimic nu e mai de regretat decât o vocaţie greşit interpretată. Trecem în clipa aceasta printr-o criză naţională, cum n-am mai cunoscut de 26 de ani. S-ar putea ca dumneata, cetăţene, să fi fost foarte emoţionat, cum să-ţi spun, în sensul colectivităţii întregi, şi poate ţi-ai orientat pur şi simplu emoţia asta în sens religios, ceea ce este lăudabil în sine, dar nu e rodnic. Nu e deloc sigur că e vorba de o chemare care să te privească pe dumneata personal.”

Bineînţeles că Grigori a uitat de Chemarea întemeiată pe muzică. Acum nu mai lucrează în el decât teama că n-ar putea convinge pe cei din conducerea seminarului să-l accepte, ceea ce ar însemna să nu-şi poată nici măcar începe misiunea. Dar este suficient să fie condus la trapeză, să i se dea o strachină şi o lingura de lemn, ca şi celorlalţi elevi, ca aceeaşi Chemare să se insinueze pe căi şi mai ascunse către fondul său bun, profitând că n-a fost timp să fie înscris în porţie.

“Grigori simte că cineva i-a atins strachina. Cine-şi permite? E vecinul său, care i-o ia acum din mână, surâzând şi privindu-l în ochi. Surâsul lui are un fel de sfială şi un alt fel de siguranţă în sine. După o scurtă ezitare, Grigori dă drumul castronului. Vecinul i-l aşează pe masă, fără să facă nici un zgomot, cu grijă, sub bărbia lui Grigori. Pe urmă îşi bagă lingura în strachina lui, o scoate plină de terci şi transportă cu grijă lingura până la strachina lui Grigori, fără să lase să i se scurgă nici o singură picătură.

“Atunci vecinul din partea cealaltă face să lunece strachina lui Grigori spre a lui. Cele două castronaşe se lovesc cu zgomot mic, mat şi tandru. O nouă lingură se varsă în ea, la fel de majestuoasă ca bena unei macarale.

“Unul câte unul seminariştii iau câte o lingură din terciul din strachina lor şi o deşartă în strachina lui Grigori. Unii trag strachina lui Grigori spre ei. Alţii se ridică în picioare, cu lingura plină în mână.”

Chemarea nu mai trebuie specificată, nici cele ce se petrec în sufletul neofitului. Pasajul este atât de puternic grăitor, amintind de Cina cea de Taină, încât el va lămuri, fără a fi vreodată reamintit în scriere, toate cele petrecute de aici înainte cu personajul acesta mult încercat de Chemare, ca şi de refuzul Ei. Şi, în orice caz, el face pe deplin de înţeles purtarea lui Grigori, care l-a costat prima sa anchetă în calitate de victimă.

Trei ani mai târziu, pe când Grigori spăla duşumelele bisericii, trei camioane cu miliţieni, conduşi de căpitanul Lodzianco şi de un locţiitor politic, pătrunseră cu forţa în seminar, să-l evacueze. Singur Grigori se bucură, aflând vestea; căci desfiinţarea seminarului presupunea dezlegarea sa de atât de anevoioasa misiune şi că urma să primească alta, pe măsura firii şi pregătirii sale de cekist. “Printre ei se află adevărul meu”, exclamă el în sinea sa, uşurat, privind invadatorii. “Seminariştii şi trupa stau faţă în faţă. Grigori, care a intrat ultimul, s-a oprit în spatele soldaţilor, cu braţele încrucişate. Îl cuprinde un simţământ ciudat; pentru moment, tovarăşii săi sunt cei pe care îi are în faţă, cei de acolo, seminariştii. Le vede privirile îngrijorate, demnitatea lor aparentă, le ghiceşte frica – acea contracţie incontrolabilă a tubului digestiv. A mâncat din pâinea lor neagră, din terciul lor, a băut apa lor. Cu ei şi-a făcut exerciţiile de rugăciune, epuizante fizic, nopţi întregi în postul cel mare. Le cunoştea slăbiciunile, mirosul fiecăruia dintre ei. (…) Duşmanii lui sunt tovarăşii lui. Tovarăşii lui sunt duşmanii lui. Ca printr-un semn, el se găseşte acum în afara grupului unora din ei, în spatele grupului celorlalţi. (…) Grigori poate acum să vadă reacţiile seminariştilor ca din afară şi, tocmai din cauza aceasta, el devine conştient de apartenenţa lui – oricât de temporară, oricât de fragilă ar fi – la grupul lor. (…) Grigori se simte şi el acum un seminarist.”

Un cercetător al trăirilor dihotomice-antonimice, cum îmi place să mă socotesc prin aceea că eu am născocit acest nume pentru o figură de stil încă neluată în primire de retorică până ce am atras atenţia asupra ei, pe când puneam bazele unei discipline noi ştiinţifice: antropologia stilistică, unui atare cercetător nu-i pot veni sub mână mai potrivite situări dihotomice-antonimice decât cea în care se trezeşte proiectat seminaristul Grigori: “Duşmanii lui sunt tovarăşii lui. Tovarăşii lui sunt duşmanii lui.” Aceste formulări, privite de pe poziţiile retoricii, nu pot fi în nici un fel denumite, nici explicate. Ele sunt echivalente cu o exprimare de tipul: albul e negru – ce se apropie de un fragment de vers shakespearean – sau cu exactul citat din spusele lui Iago: “Eu nu sunt cel ce sunt”. Adică sunt ceva şi arăt altfel, pe dos. Iar în romanul nostru: “Duşmanii lui sunt tovarăşii lui. Tovarăşii lui sunt duşmanii lui”. N-are rost să insist mai mult decât era necesar pentru limpezirea termenului folosit. Mai important în context este dubla trăire antonimică resimţită de Grigori, datorată prezenţei în sine a lui Dumnezeu, sosit pe urmele Chemării ofiţerului seminarist.

Ce se petrece în localul cu destinaţie sacră în timp ce noi ne preocupăm de retorică?

“Lodzianko se întoarce spre trupă şi spune cu vocea sa de comandă, jovial:

“– Băieţi, vă dau o oră să faceţi curăţenie peste tot aici. Într-o oră, caporalul are să-mi prezinte un local care să arate decent pentru treburile cinstite comuniste. Caporale!

“– Tovarăşe căpitan?

“– Te jupoi de viu dacă mai găsesc aici picior de chestii sfinţite.

“– Picior, tovarăşe căpitan. Dar ce fac cu desenele astea de pe pereţi, tovarăşe căpitan?

“– Ce vrei. Le camuflezi cu balegă de vacă. Executarea!

“Vocea aspră. Călcâiele bătute. Şepcile militare pe care intruşii nu şi le-au scos şi care subliniază făţiş saluturile ierarhice.

“Caporalul face câte un semn uşor din ochi unuia, dă un ordin altuia. Unul din ei, firesc, se pune de santinelă. Rutină de manevre. Ei, şi asta e, o mână bună, aspră, de soldat vânjos, se lasă peste rama de acaju a unei Fecioare. Alte mâini peste cadre aurite, dantelate, cizelate. Icoanele imense se pun în mişcare, legănându-se, fiecare purtată de câte doi soldaţi. Chipurile austere ale sfinţilor, emaciate de post, înnegrite de vârstă, se înclină şi se îndreaptă. Înjurături, la început înnăbuşite, apoi, răsunând ca nişte blasfeme sincere, se înalţă cu cordialitate. Un candelabru se răstoarnă la pământ cu zgomot mare. Caporalul exclamă urât.

“În colţul său, părintele Mitrofan, cu părul alb colilie, cu tenul străveziu, se roagă mai departe, în adoraţie în faţa Fecioarei sale preferate.

“– Ascultă, bunicule, şi pe asta trebuie s-o luăm, spune caporalul cu nasul în vânt.

“Părintele Mitrofan îi priveşte fără să înţeleagă:

“– Şi pe asta?

“– Şi pe asta, bunicule, aşa e legea.

Mitrofan surâde vesel:

“– Ia-o, ia-o băiatule, dacă aşa e legea.

“Caporalul ridică dintr-un umăr, gest de scuză, apoi scoate din cui panelul de lemn pictat. Atunci Mitrofan îşi ridică mâna albă, ofilită şi îl binecuvântează pe caporal.

“– Sclavi, sclavi! se gândeşte Grigori. Nu-şi apără nici măcar Fecioara.

“Caporalul rămâne cu gura căscată. Un soldat care a văzut scena rânjeşte:

“– Te-ai procopsit, tovarăşu’ caporal! Curând cânţi şi dumneata la liturghie!

“Caporalul nu-l ascultă. Îi întinde icoana preotului:

“– Poate, bunicule, vrei s-o mai săruţi o dată, ultima oară?

“– Vreau, sigur, spune Mitrofan cu blândeţe. M-am legat de bucata asta de lemn. Uite cât de pline sunt culorile. Uite cât e de frumoasă, mica porumbiţă a deşertului, cu ochii ei negri şi degetele ei atât de lungi.

“– E frumoasă, chiar, aprobă caporalul.”

Grigori priveşte, fără să ia atitudine sentimentală în favoarea nici uneia dintre tabere. Şi gazdele, şi tăbărâtorii îi sunt fraţi; cu cei din urmă a convieţuit ieri; cu cei dintâi convieţuieşte acum. A învăţat să-i cunoască şi pe unii şi pe ceilalţi, să le cântărească simplitatea, bunătatea, bunul simţ şi, mai ales, infinita capacitate de a asculta de superiori. Două oşti, două discipline. Una – de fier; cealaltă, din consimţire personală, dragoste şi înţelegere. Îşi zice – şi nu greşeşte – că soldaţii, nici măcar când blestemă odoarele sfinte, nu-s răi. O fac din neştiinţă şi pentru că acelea se împotrivesc, uneori, prin dimensiuni, ori greutate, trudei lor de salahori. Mai ales pentru că ‘aşa e legea’. Ceilalţi îl calcă pe nervi pentru că şi-au omorât cu bună ştiinţă bărbăţia şi deşi pentru ei biserica reprezintă tot, nu sunt capabili să şi-o păstreze intactă, tocmai datorită concepţiei adoptate şi respectate cu grijă că dacă primeşti o palmă, musai să întinzi şi al doilea obraz, să-ţi fie lovit.

“Grupul de seminarişti şi de preoţi nu s-a clintit din loc. (…) Se retrag pas cu pas spre cor, pe măsură ce soldaţii iau icoanele pe care le îngrămădesc în curte, fără batjocură, fără ostilitate, fără remuşcări, doar cu nişte înjurături cu jumătate de gură când vreun panel prea mare iese cu greu pe uşă.”

Sărăcia bisericii, umezeala din pereţii ei abia acum le surprinde pentru întâia oară Grigori şi cu atât mai tare îl răneşte că preoţii n-au puterea de a se apăra. Nu creştinul din sine – dacă ar fi răsărit aşa ceva în ăşti trei ani de studiu –, ci soldatul încăpăţânat să apere ceva drept răbufneşte:

“– Hei, stai niţel, vlăjganule!

“Vlăjganul se întoarce spre el. E înalt, urât, are un aer prostesc şi gura întredeschisă. A intrat cu cizmele lui mari şi pline de noroi în partea din faţă a naosului, acolo unde duşumeaua – de cărămidă şi lemn – străluceşte de curăţenie atât de mult, încât statura deşirată a iconostasului îşi şi stârneşte acolo răsfrângerea.

“Grigori înaintează spre el. Rage, copilăreşte:

“– Eu am spălat aici pe jos. Eu, înţelegi? Ia uite ce-ai făcut aici, idiotule!

“Grigori şi-a pierdut stăpânirea de sine. A uitat de locul acesta sfânt, de primejdie, de sarcina lui. Îl înjură acum pe omul căpitanului Lodzianko aşa cum îi înjura pe oamenii lui pentru un percutor de armă spart, pentru o cataramă de centură care nu strălucea cum trebuie. Se amestecă şi pe el în epitetele pe care le varsă peste celălalt: “Porc de ţărănoi” alternând cu “păgânule” şi numele Domnului revine în acuzaţiile de sacrilegiu. După două fraze, nu-i mai ajung cuvintele. Faţa asta stupidă a soldatului îi atrage ca un magnet pumnul ascuţit, pe vremuri bine exersat. În spatele omului, se ridică iconostasul aurit şi mai sus plafonul pictat, unde se înalţă pe tron Hristos rege care judecă pe toţi şi pe toate. La stânga, un crucifix de lemn, la dreapta, năframa sfintei Veronica; peste tot acelaşi Chip, de o plenitudine şi de o reţinere tainică, pretutindeni aceiaşi ochi deschişi spre altceva, care-l urmăresc şi pe Grigori cel care este aici şi pe un alt Grigori care e altundeva. Privirea aceasta inexpresivă şi devoratoare îl tulbură pe Grigori, îl îndeamnă spre o şi mai mare violenţă, spre un extaz eliberator. S-a terminat acum cu trei ani de umilinţe, de îngenunchieri, de prefăcătorie. S-a terminat cu strachinele de lemn, cu spovedaniile închipuite, cu ascezele făcute cu de-a sila. S-a terminat cu plecăciunea asta a lui însuşi în faţa celuilalt, om sau Dumnezeu. Grigori îşi cumpăneşte pumnul şi loveşte. Soldatul se clatină pe picioare, cu mâna la bărbie.”

Ne vine să credem că simţământul jignit al credinciosului este acela care îi hrăneşte furia. Dar furia nu se potriveşte cu dragostea şi iertarea. Nu. S-a deşteptat fiara stăpânită până acum; în pumnii săi năvăleşte ciuda adunată în cei trei ani de practicare a unei religii neînţelese şi refuzate, sub obrocul căreia şi-a ascuns tinereţile. Totuşi, în loc să se năpustească alături de spoliatori, să fie cel dintâi în distrugerea locaşului de cult, pentru a-şi răzbuna irosirea vieţii în numele unei doctrine urâte şi căreia avea menirea să-i apropie sfârşitul, constatăm că se revoltă împotriva barbariei comuniste. De ce? Cum este cu putinţă? E împotriva logicii. Ce-l mână? Nu-mi rămâne decât un singur răspuns plauzibil: Grigori a descoperit că-i iubea pe soţii săi întru Hristos; şi, cu neîmblânzitele sale apucături de odinioară încerca să-i apere, un Petru scoţând sabia şi tăind urechea oşteanului, pentru salvarea lui Iisus.

Această iubire de semeni o va plăti sub anchetă şi tortură. Iar profesorul ce voia să-i stăpânească braţul răzbunării va plăti cu viaţa, în aceleaşi temniţe; un călugăr va ajunge la ospiciu, socotit nebun (fără să fie!). Un altul dintre profesori are fericirea de a nu fi trimis decât la munca de jos: muncitor fără drept de a mai sluji altarului.

Sfârşitul acestor peripeţii sufleteşti îl vom afla peste o săptămână. Până atunci să cugetăm împreună la Chemarea ce se îndreaptă către necredincios. Cum îl transformă Ea?

Să ne reîntâlnim cu bine.

13. AUZIM CHEMAREA, DAR N-O ÎNŢELEGEM TOTDEAUNA

Ceea ce admir la Vladimir Volkoff, autorul romanului “STRUŢOCĂMILA”, este răbdarea cu care urmăreşte alternarea unei categorice opoziţii raţionale şi politice a lui Grigori, personajul principal, faţă de Biserică, opoziţie grevându-i aproape întreaga existenţă, cu străfulgerări ale unei credinţe şi religiozităţi intrate prin efracţie în afectele, cugetul sau comportamentul său; iar când spun ‘străfulgerări’ aş vrea – dacă ar fi cu putinţă – să şterg cu buretele tot ce ţine de luminescenţă în această noţiune şi să înlocuiesc orbitorul cu orbul, cu ternul, cu adâncatul în ceaţă.

Ascultătorii care m-au urmărit în ultimile două emisiuni sunt în temă asupra faptului că mă străduiesc să descifrez modul în care este recepţionată Chemarea lui Dumnezeu de către ateu, de către acela care a făcut pactul cu diavolul, în ignoranţa unei lumi a Binelui. Personajul urmărit de mine este un ofiţer de securitate sovietic, Grigori. Misiunea ce i-a fost încredinţată este să facă studii teologice pentru ca, ulterior, să se strecoare în ierarhia Bisericii, să o dinamiteze pe cea din urmă din interior.

Numai că, de la poarta seminarului, el a fost întâmpinat de Chemare, ascunsă printre notele unor cântări psaltice ce-i aminteau de religiozitatea mamei sale şi de propria-i copilărie, cu o tentă de nostalgie binecuvântată. La aceasta s-au adăugat chemările purtărilor smerite şi pline de iubire creştinească ale profesorilor şi colegilor. Tardiv, Grigori a avut revelaţia că vibra la unison cu lumea închisă între zidurile mănăstirii unde învăţa, până la a-şi trăda faţă de cekişti situarea, într-o izbucnire de furie împotriva lor; aceasta l-a costat arestarea şi cazna anchetelor.

Anchetator îi era însuşi acela care-i încredinţase misiunea, un înţelept în felul său, bun cunoscător al oamenilor, ca şi al pericolelor aduse de o misiune atât de hazardată, de neobişnuită, care îl trimite iarăşi pe Grigori la aceeaşi muncă, oricât ar vrea cel din urmă să scape de ea. Călugărirea i se refuză – or, ea era singura cale către episcopat. Nu-i rămâne decât să se căsătorească şi să fie hirotonit preot de mir, urmând ca ulterior să-i moară nevasta şi să poată fi uns epicop. Ideea pleacă de la Grigori însuşi, conştient că moartea obligatorie a nevestei sale nu avea să fie una naturală.

Pentru a nu risca să-şi dea în vileag subterfugiul, Grigori susţine întreg programul de rugăciuni şi posturi la care este dator preotul, cu atât mai mult cu cât, în noile împrejurări, el nu are o clipă de izolare, convieţuind cu o soţie ce oricând poate fi martora, în faţa parohiei, a credincioşiei lui sau, dimpotrivă, a necredinţei. Iată cum şi-a trăit ultimile saptămâni dinainte de hirotonire.

“Grigori s-a pregătit pentru preoţie cum ar fi făcut orice diacon. În timpul slujbelor religioase sau în singurătatea chiliei care i se rezervase, el se ruga cu aceeaşi grijă, cu aceeaşi conştiinţă profesională, unui Dumnezeu în care nu credea. Pe de o parte, voia să joace după regula jocului, să nu neglijeze nimic din exigenţele misiunii sale. Pe de altă parte, gândul său aţipit, deprins cu exerciţiile de pietate, înainta cu uşurinţă pe cărările rugăciunii; îi era tot mai uşor să se roage, mult mai uşor decât să se gândească la altceva, cu condiţia să se fi aflat într-un loc convenabil, să facă gesturile consacrate, să-şi fixeze ochii pe câte un obiect de cult. Nu avea credinţa, dar deprinsese tehnica, şi – aşa cum o dovedeşte experienţa misticilor – tehnica are în problemele spirituale o la fel de mare importanţă ca şi în cele trupeşti, acrobaţie, virtuozitate sau meşteşug de orice fel. Anumite rugăciuni, cum ar fi rugăciunea domnească, funcţionau fără ca el să fi fost conştient că pornise mecanismul repetiţiilor. Se rugau de la sine rugăciunile acestea. Se surprindea asupra faptului, din când în când.

“Ia te uită, mă rog. Ce idiot. Când oi fi început?”

“Şi nu numai că repeta astfel cuvintele în sine. Cuvintele acestea duceau cu ele frânturi de gând, frânturi de atenţie, ca şi o cârpă agăţată de spiţa unei roţi şi care e dusă de rotirea roţii. O parte din eul lui repeta neobosit “Ai milă, Iisuse”. Ca şi cum Iisus ar fi putut să-l audă.

“Uneori Grigori se surprindea neliniştit. “S-ar zice că popii ăştia, cu manevrele lor, sunt pe cale să-mi grefeze o bucată de piele de la ei; piele de creştin pe un petic al trupului meu… Doar n-o să mă apuc să cred…”.”

Ba, credea! Credea fără s-o ştie! Şi nu numai că ajunsese să creadă, dar mai şi practica, în aceeaşi totală neştiinţă, rugăciunea neîncetată, la care mulţi sihaştri aspiră, fără s-o atingă întotdeauna.

Să nu uităm că, după preoţire, Grigori a slujit Altarului douăzeci de ani, cu seriozitate, ca nu cumva să i se ghicească năravul de a consemna, în greceşte, informările lui cu privire la enoriaşi, superiori pe linie bisericească, închinători întâmplători. A slujit neîngăduindu-şi nici o greşeală, nici o scăpare, nici o lenevire, nici o abatere. A fost preotul desăvârşit, doar că nu voia să-şi recunoască faptul că devenise credincios. Pupilele înţelegerii i se deschiseseră mai mult sau mai puţin. “– Firea omenească nu s-a schimbat de la instaurarea socialismului mai mult decât de la venirea lui Iisus, spune Grigori, nu fără sarcasm.”

Explicaţia sarcasmului său stă în defrişarea realităţii pentru prima oară fără ochelarii de cal ai propagandei; o face cu propria-i minte. Ea apare detaliată în cele ce urmează:

“A îndurat toate decepţiile tot mai amare ale preotului şi ale agentului în misiune, ceea ce e mult pentru un singur om. A îmbătrânit. Începe să sufere de reumatism şi devine mizantrop. Degeaba îşi spune că odată ce-şi va rade barba va redeveni locotenentul de viitor care era acum douăzeci de ani, asta nici măcar nu-l mai face să rânjească.”

Noua sa stare de spirit îi înăcreşte toată răsuflarea, îi îndurerează toată mişcarea.

Vladimir Volkoff surprinde personajul atunci când nu se mai poate suporta din pricina duplicităţii, când, din disperarea adusă de împărţirea inimii sale în două, ajunge să trăiască pe hotarul dintre continuarea tot mai sufocantă a falsului şi autodenunţare:

“Copiii, cu încrederea lor indiscretă, îl fac să-i fie frică. Nu-i plac copiii; nu-i place să-i înşele pe copii. Când dă împărtăşania şi când linguriţa de aur intră în gura fără dinţi a unui ţânc cu ochi misterioşi, Grigori simte totdeauna o senzaţie de enervare extrem de violentă. Aproape că-i ia la insulte pe părinţi:

”– Ştiţi ce faceţi? De ce vă lăsaţi progenitura pe mâna minciunii? Eu sunt minciuna, se gândeşte el de multe ori, cu la fel de multă solemnitate ca şi Hristos spunând: “Eu sunt adevărul”.

“Îi vine uneori să urle în biserică (…):

“– Nu lăsaţi copiii să vină la mine!

“Nu urlă şi dă mai departe împărtăşania, şi murmură uneori la urechea unei mame sfâşiate care face parte din tineretul comunist:

“– Adu-l pe micul Vasia mai des. Trebuie ca mirosul de tămâie să-i fie cunoscut înainte de cel al binelui şi al răului.

“Astfel că joacă şi rolul lui Hristos şi pe cel al serviciilor secrete în acelaşi timp.(…)

“– Eu merg pe sârma întinsă aşa cum Hristos mergea pe ape…”

Pricepe, da, pricepe. Dar nu-i trece prin cuget că ar putea schimba foaia. Nu: este comunist; e agent; are o misiune. Suferă tot mai mult datorită sfâşierii sufletului. Nehotărârea se plăteşte. Cel incapabil să aleagă binele primeşte pedepse de neînchipuit. Cea mai grea palmă ce i-a mânjit faţa vreodată i-o va da un muribund, cu ultimile sale puteri. Dureroasă lovitura, cu atât mai mult cu cât Grigori este conştient că “un preot bun nu se limitează la a face nişte servicii mărunte aproapelui său. Un preot bun nu e un cercetaş. Un preot bun e un sfânt.”

Printre cei mai docţi enoriaşi, cât priveşte religia, se număra şi un bătrân, pe nume Ambrozie. Avea doar calităţi; activa ca un ferment printre ceilalţi credincioşi, om de omenie şi de prea puţină încredere în politică. Părintele Grigori îl preţuia şi se sprijinea pe ajutorul său. Ambrozie se îmbolnăvi de cancer. Preotul îl vizita, neluând seama la duhorile pestilenţiale degajate de amărât; ba îl deranja părerea că rudele bătrânului s-ar fi zis că-i aşteptau moartea ca pe o uşurare. Spovedania lui Ambrozie decurse astfel încât preotul fu uluit şi enervat peste poate de încrederea moşului în înţelegerea lui Dumnezeu faţă de faptele sale. Sfânta Împărtăşanie trecu cu bine. Urmă un Sfânt Maslu. După acesta, cu o ultimă revenire a vlagăi, bolnavul ceru să se deschidă fereastra.

“– Am deschis, spuse Grigori. Probabil că nu mai poţi să simţi şi să vezi. Mă auzi?

“Ambrozie clipi. Buzele îi tremurau: mai era în stare să surâdă? Dacă surâdea într-adevăr, era cu fatalism amuzat. După câteva încercări nereuşite, îşi recăpătă suflarea şi spuse:

“– Cu atât mai rău.

“Grigori ar fi suportat resemnarea, dar umorul sau ceea ce se părea a fi umor îl exaspera. Se aşeză pe marginea patului, se aplecă cât mai aproape de omul de alături, având pe buze o întrebare scandaloasă:

“– Ambrozie! Ambrozie! Chiar nu ţi-e frică de moarte?

“Ochii lui Ambrozie, până atunci ţintuiţi pe un punct de pe tavan, se rotiră cu greutate spre Grigori şi i se opriră pe tâmpla lui stângă.

“– De ce frică, întrebă într-o şoaptă care mai putea fi încă înţeleasă uşor. Le e frică celor care nu ştiu. Dar eu ştiu. L-am citit pe Sfântul Macarie, Sfântul Macarie din Alexandria. Acum îngerul meu are să vină să mă mângâie. Trei zile. Pe urmă mă duc în cer. Îl salut pe Domnul Dumnezeu. Vizitez Paradisul. Îl laud pe Domnul şase zile. Îmi uit tristeţea. Dar mă chinuie greşelile. Mă întorc la Domnul. Îl salut. Cobor iar. Vizitez infernul. Îi plâng pe cei blestemaţi. Treizeci de zile. În a patruzecea mă întorc sus. Domnul mă recunoaşte pentru totdeauna după drepturile mele. Asta e.

“Grigori nu mai suportă. Se apleacă şi mai mult, nasul lui aproape îl atinge pe cel al muribundului pe care-l scutură:

“– Idiotule, nu există nici Paradis, nici Infern, nici Dumnezeu. Astea-s poveşti pentru babe. În câteva minute ai să fii mort. Ai să putrezeşti şi nu are să mai fie nimic. N-ai să simţi nimic, n-ai să mai gândeşti, n-ai să mai fii. Eu nu sunt preot, sunt agent al guvernului plătit ca să vă pun pe fişe. Mă auzi? Mă auzi?

“Asta e marea ispită, şi Grigori i-a cedat! Cea mai mare dintre ispitele lui ca preot, cea mai mare dintre ispitele lui ca agent, aceeaşi. Într-o clipă de slăbiciune şi-a trădat amândouă misiunile în acelaşi timp. Se trage îndărăt; îl priveşte pe Ambrozie cu dorinţa mai plină de furie ca acesta să-l fi înţeles şi speranţa cea mai fierbinte ca el să nu fi înţeles nimic. Ambrozie nu pare să reacţioneze. Pare doar mai crispat decât adineaori. E o iluzie? Nu, toţi muşchii i se încordează, trupul începe să i se arcuiască, nu mai respiră, strânge aer în piept. E agonia? Grigori se trage şi mai mult îndărăt. A înţeles oare Ambrozie? Frica de moarte l-a înţepenit astfel deodată? Dintr-o dată ochii i se opresc asupra lui Grigori; scoate un strigăt răguşit, dar răsunător.

“– Fiule! Fiule! Nu crede asta! E o minciună! E o…

“Nu ajunge mai departe. Grigori apucă una din perne şi o aşează cu amândouă mâinile peste faţa care urlă acum a lui Ambrozie aşa cum adineaori pe fruntea lui liniştită aşeza o clipă Cartea Sfântă.

“Câteva secunde, două tresăriri, trei secunde încă, siguranţa. Grigori se ridică, ţinând în mână perna cu care şi-a îndreptat greşeala.

“Câteva bale pe albul pernei. Încet, preotul le şterge cu mâneca sutanei uzate.”

Grigori nu se mai ştie împăca nici măcar cu sine însuşi – sau: mai ales. Glasul conştiinţei îl chinuie neîncetat: ‘Eşti un om cu două feţe! Eşti şi îndrumătorul credincioşilor, nădejdea lor, stânca de care se agaţă ei; dar eşti şi vânzătorul lor, o iudă, ce este mai abominabil pe pământ, o otreapă în care nimeni nu poate avea încredere; un preot de nimic, fără nimic sfânt!’. Pe terenul minat de glasul conştiinţei, diavolul strecoară o ispită: ‘Divulgă-te, prin asta dezvăluindu-i nenorocitului ăstuia ce trage să moară că trăieşte o minciună, crezând spusele Bisericii! Doar astfel îţi vei dobândi liniştea. Răpindu-i-o pe a lui! Demască-te!’. Simţea că dacă dădea ascultare vocii insinuante, împingând spre adevăr pe comatic, stingându-i ceea ce lui i se părea ‘orgoliul’ credinciosului – îl numea ‘orgoliu’ deoarece numai un orgolios putea crede că exclusiv creştinii cunoşteau adevărul, când era evident pentru Grigori că adevărul sta în ştiinţă – scăpa de obsesia că nu era chiar exclus să stăpânească adevărul până şi unul ca Ambrozie; iar el, Grigori să se fi înşelat… După mărturisire, Ambrozie era un pericol: să moară!

În cuvintele autorului, cele gândite de Grigori pe tot parcursul existenţei sale duble sunau astfel:

“Un agent de informaţii deghizat în preot. Spune-i cuvintele astea înfricoşătoare, satanice, oricărui credincios. Ce-şi va închipui imediat? O fiinţă sordidă, lipicioasă, demnă de dispreţ, un prefăcut, un laş, un taler cu două feţe, respingător şi josnic până dincolo de puterea de a ţi-l închipui. Sunt eu acest personaj? Nu. Eu sunt un ofiţer, care ar fi putut să facă în armata regulată o carieră strălucită, sunt un om care gândeşte, capabil să ia hotărâri, să ţină piept, să modifice mersul lucrurilor. Pot să par odios dar nu sunt josnic.

Or, reacţia disperată a cancerosului, care voia cu ultimul său strigăt să-l ajute pe preotul său să se mântuiască şi el prin credinţă, îl năuci: în loc să ucidă credinţa – aşa cum îşi făcuse socotelile că va izbuti cu câteva cuvinte doar, credinţa triumfa şi-n moarte împotriva necredinţei sale, întărită în iertare şi bunătate împotriva lui, împotriva a tot ce făcuse îndoctrinarea comunistă din el. Palmă ca aceasta nu mai primise Grigori niciodată în viaţă. Prin ea, celălalt îl reducea la zero. Iar în spatele celuilalt izbândea Hristos. Ura împotriva celui puternic, ca şi precauţia de a face pierdută spovedania sa, să nu se afle că s-a trădat, îl determinară să treacă la sufocarea bolnavului. Grigori a săvârşit o nouă crimă, ca pe timpuri…

Nu era singura ce-l ispitise. Întreaga-i viaţa era o ispită – cum dealtfel, stau lucrurile cu toţi oamenii. Dar cu Grigori, mai presus de toţi. Din însăşi opţiunea sa iniţială de a sluji trădarea de semen, activând pentru serviciile speciale, survenea cumplita sa dezumanizare:

“Sunt preot, se gândeşte el, şi asta implică o serie de funcţii distincte. Am să am, începând din acest moment, relaţii speciale cu Dumnezeu, cu superiorii mei, cu tovarăşii mei, cu enoriaşii mei. Va trebui să dau ascultare, să celebrez, să dau învăţături şi ajutor. Va trebui de asemenea să rezist pasiv regimului. Nu mai am voie să dau pumni acum când sunt sfinţit. Am să îndur toate umilinţele cu supunerea care i se cuvine agentului în misiune. Am să-mi primesc răsplata mai târziu (…). Regimul are vreme. În ce-i priveşte pe superiorii mei, disciplina militară e totul; ei n-au să se plângă de mine. Eu sunt obişnuit. Asta n-are să mă împiedice să-mi ţin fişele la zi.(…) În ceea ce priveşte legătura cu Dumnezeu, cu ce numesc ei a fi Dumnezeu, n-am decât să mă refer la instrucţiile privind antrenamentul pentru falsele legături telefonice. Formezi un număr inexistent, asculţi discul care-ţi repetă la nesfârşit: “Nu există numărul pe care l-aţi format”, şi tu vorbeşti închipuindu-ţi de fiecare dată că celălalt îţi răspunde şi tu dându-i replica pe cât se poate mai puţin precis. Am să stau la capătul de aici al firului. La celalalt capăt, nimeni. Am să vorbesc în microfon şi am să-mi aud propria răsuflare în membrana receptorului. (…) Asta-i tot.”

Un program de viaţă pentru cel căruia nu-i parvine vederii nici un petic, cât de mic, de cer albastru şi liber. Omul în peşteră, aşa cum ne-a grăit Platon despre el. Numai că spre deosebire de omul filosofului elin, acesta al lui Vladimir Volkoff intră în peşteră de bună voie şi din convingere; intră în iad, din convingere. Poate fi născocit ceva mai cumplit?

Ei bine, o a doua mare revoltă survine în sufletul său, în urma unei noi arestări şi a unei neîntrerupte anchetări cu curentul electric. De data aceasta Grigori s-a desprins… Este pentru întâia oară slobod cu adevărat faţă de comunişti şi gata să se predea Domnului Dumnezeu răbdătorul.

În ultima clipă, când să fie eliberat, este vestit că în aceeaşi dimineaţă, soţia lui a suferit un accident rutier şi că a murit.

Superiorii îi deschiseseră calea spre episcopat.

În concluzie, mă veţi întreba, Chemarea auzită în atâtea rânduri de locotenentul ucigaş Grigori va da roade?

Vă voi răspunde: roadele le cunoaşte numai Dumnezeu. În cazul acesta precis, al personajului unui roman, roadele le cunoaşte autorul care şi-a încheiat cartea aici.

Ceea ce am câştigat noi este conştiinţa că până şi un ticălos ca Grigori are dreptul la Chemarea lui Dumnezeu; ba o şi înţelege. Cu cât mai mult cei drepţi…?

14. CHEMAREA PRIN VISE

Astăzi vom căuta împreună Chemarea la Credinţă într-un teritoriu straniu, cu care suntem toţi obişnuiţi, dar pe cât de cunoscut ne este pe atâta ne rămâne de nefamiliar şi ne intrigă de câte ori facem câţiva paşi şi pătrundem în interiorul lui. La ce mă refer?

La vise.

Sumă dintre ascultătorii mei, auzindu-mă menţionând despre ce vom vorbi, au jubilat, deoarece există părerea că visele sunt profetice; de aceea se publică din când în când cărţi de dezlegare a viselor, numite ‘‘Chei’’; ele au început a fi scrise încă din timpurile antichităţii; la fel, s-au redactat relatări ce pledează pentru această caracteristică a viselor; ele sunt prezente până şi în “Vechiul Testament”.

Nu eu sunt acela care să aducă vreo lumină în această privinţă. Trebuie să fii foarte înaintat în asceză şi mistică pentru a avea o opinie limpede şi adevărată, vrednică a fi împărtăşită şi altora, cu privire la caracterul profetic al viselor. Mai mult, voi pleda pentru ca ele să nu fie considerate ca atare decât atunci când viaţa ne este supravegheată de un duhovnic cu mari puteri de pătrundere în suflet şi cu o ştiinţă a binelui şi răului ce o depăşeşte pe cea comună. Martor îmi este “PATERICUL”, această minunată culegere de istorisiri exemplare din vieţile pustnicilor, ce abundă în prezentări de vise înşelătoare, înfăţişate conştiinţei de forţele duşmănoase omului şi lui Dumnezeu.

Alţii, intimi ai psihologiei moderne – de tipul psihanaliştilor sau practicanţilor psihologiei abisale –, vor strâmba din nas dispreţuitori, socotind că visele sunt emanate din subconştient şi n-au nici o legătură cu dezlegarea viitorului. Îi voi întreba doar: De unde ştiţi că subconştientul nu este un alt nume pentru iadul din noi înşine? Ar fi interesantă o incursiune în domeniul unei atari paralele, cu atât mai mult cu cât, dacă s-ar dovedi vrednică a fi susţinută, ea ne-ar conduce la ideea că subconştientul constituie un iad controlabil. Însă nu vom întârzia nici aici.

‘Atunci de ce să vorbim despre vise?’, mă veţi întreba. Iar eu vă voi răspunde: ‘Pentru că visele, ca orice manifestare a vieţii noastre psihice, o oglindesc pe aceasta mai mult sau mai puţin fidel; iar noi convorbim despre Glasul Conştiinţei, după cum căutăm şi reflectarea Chemării lui Dumnezeu în aceeaşi Conştiinţă, deci stăm de vorbă despre nişte fenomene ale vieţii psihice. Or, fiindcă există bănuiala generalizată că visele ascund un adevăr, mă simt obligat să cercetez această bănuială – poate nu până la capăt, ci cât este necesar pentru a coborî o nouă treaptă spre profunzimi, ca să spun că v-am fost şi eu de folos întrucâtva. Şi cum am luat obiceiul să discutăm mult despre condiţia omului în detenţia cea mai cruntă ce se poate inchipui, adică în închisorile comuniste pentru politici, deoarece în ele omul s-a putut descoperi în ce are el cel mai rău şi cel mai bun, fiind vorba despre o condiţie de limită, ne vom îndrepta şi astăzi către porţile grele ale închisorilor în care vom bate iar.

Familiarizat cu fascinantele vise relatate în memorialistica de detenţie a conaţionalilor noştri, victime ale regimului de teroare comunist, m-am bucurat să am prilejul a le compara cu cele ale unui deţinut politic din Spania războiului fratricid. Mă gândesc la publicistul englez de origină maghiară Arthur Koestler şi la cartea sa de amintiri “UN TESTAMENT SPANIOL”. Corespondent al cotidianului londonez “News Chronicle”, el a fost arestat de falangişti şi, deoarece publicase în Marea Britanie un volum neagrat de ei, a fost condamnat la moarte. Spre norocul său, după patru luni de la judecată, fu eliberat.

Iată textul în cauză:

”În timpul nopţii, mi s-a prăbuşit patul. M-am regăsit pe podea, visând că am fost împuşcat. Aceasta confirmă următorul fapt de mirare: fracţiunea de secundă scursă între troznitură şi deşteptare este suficientă pentru imaginarea retrospectivă a unei întregi poveşti preliminarii. Perceperea de către ureche a buşiturii nu va ajunge la conştiinţă decât atunci când povestirea improvizată se va fi încheiat. Până în acea clipită troznetul aşteaptă în anticameră.”

Comentariul psihologic al autorului surprinde un proces complex din activitatea creierului: Percepţie – Imaginare explicativă – Conştientizare tardivă a percepţiei precedente, rămasă încă neconştientizată – Valorificarea ei în cadrul scenariului imaginat, valorificare fără legătură cu adevărata origine a percepţiei.

Se pot adăuga şi altele. Explicarea conformă realităţii a zgomotului este că el s-a datorat deteriorării patului. Imaginarea retrospectivă subsecventă, indiferentă la realitate, duce până la capăt temerile surde din subconştient, ce au tot crescut de la arestarea visătorului şi până în noaptea cu pricina. Aceste temeri au fost încurajate pe parcursul detenţiei de numeroasele execuţii nocturne din penitenciar, al căror martor indirect fusese Arthur Koestler, groază aglomerată în timp, gata de explozie, sufocantă. Scenariul visului provoacă deversarea fricii depozitate în memorie, deversare necesară vieţuirii mai departe a visătorului apăsat de spaimă până la limita suportabilului. Prin acest scenariu, strigoii morţii violente impuse au fost eliminaţi din subconştient; măcar parţial. În urma visului, se presupune că Arthur Koestler îşi curăţase, fie şi cât de puţin, interiorul psihicului, putând iarăşi coabita cu sine însuşi.

Ziaristul nu se mărgineşte la cele de mai sus, ci încearcă şi schiţarea unei vederi de ansamblu:

“Acest vis al împuşcării constituie o excepţie; în nopţile celelalte nu am decât vise agreabile. Niciodată n-am avut vise atât de frumoase. Adeseori râd în vis şi aceasta mă deşteaptă.

“Pe lângă asta, animale frumoase, peisaje greceşti, de asemenea fete nostime, fără erotism. Dealtfel, devin din ce în ce mai cast; citind, mă bucur dacă eroii nu se culcă unul cu celălalt şi dacă toate decurg conform onoarei. Altcândva, era dimpotrivă.”

Pentru înţelegerea universului oniric al lui Koestler, în acea epocă, este necesar să aruncăm o privire asupra existenţei sale celulare. O închisoare civilizată – poate cea mai comodă din Europa anilor ‘30, după cum ni se lasă de înţeles. Cărţi de citit; vizite săptămânale ale familiilor, în cazul celorlalţi deţinuţi; în cazul său, vizite ale consulilor; creion, hârtie de scris; dreptul la cumpărături de alimente de lux şi vin, de la cantina penitenciarului; dreptul la scrisori; acela de a avea bani asupra ta; dreptul la frecventarea frizeriei interne; acela de a juca fotbal, capra şi de a te plimba cât era ziulica de lungă; vizite în celulă ale gardienilor, pentru ‘a mai schimba o vorbă’ cu tine; absenţa totală a bătăii şi torturii etc. Într-o atare atmosferă nu este surprinzător că visele au un aer paradisiac şi sunt lipsite de consistenţă.

Într-aceasta constă unul dintre izvoarele deosebirii dintre visele ziaristului londonez şi cele ale românilor deţinuţi, care n-au cunoscut o secundă când ameninţarea cu violenţa sau moartea să nu planeze asupra lor, care au fost permanent înjosiţi, agresaţi, aruncaţi în braţele disperării.

O altă sursă a acestei deosebiri stă în cultura din care descind visătorii. Arthur Koestler provine dintr-una raţionalistă, rece, în care religia nu are pondere lăuntrică mare şi în care superstiţiile au fost în bună parte eradicate prin urbanizarea mediului rural. Pe când noi urcăm dintr-o cultură tradiţională, sătească, patriarhală, lirică şi suntem înduhovniciţi de ea şi de Ortodoxie. Ortodoxul trăieşte lăuntric; anglicanul, catolicul, calvinul o fac prea puţin. Pentru noi, trăirea lăuntrică se împrumută masiv din mituri, legende, credinţe, iar realitatea este colorată de acestea. Realitatea nu ne izbeşte conştiinţa de-a dreptul ci, mai întâi, ea coboară în subconştient, ca abia după această scaldă metaforică şi simbolică, să fie conştientizată. De aceea – şi cu atât mai mult – ‘realitatea onirică’ are, pentru deţinutul român, o deschidere spre un profetism jinduit.

Odată cu discutarea acestor vise de detenţie nu se istoveşte interesul ce ni-l stârneşte scrierea “UN TESTAMENT SPANIOL”, asta fiindcă autorul îşi pomeneşte şi visele din libertatea ulterioară, în cari se revede închis.

“Adeseori noaptea mă trezesc crezându-mă încă în celula 40 şi închipuind în faţa ferestrei mele o dungă albă – semn al interdicţiei – pe solul marei curţi interioare întunecoase.

“Iar şi mai frecvent visez că trebuie să mă întorc în celula 40, pentru că am uitat acolo ceva. Ghicesc vagamente despre ce este vorba.”

Până la o îmbunătăţire a vieţuirii sale, din izolarea totală la beneficierea de toate drepturile celorlalţi deţinuţi politici expuse mai adineaori, privind pe fereastră, printr-o sită de fir metalic, la jocurile şi deambulările confraţilor de temniţă, Arthur Koestler, ar fi vrut să comunice cu ei. O bucată de timp nu pricepea de ce aceia nu răspundeau semnelor adresate lor, până ce un puşcăriaş i-a atras atenţia că o dungă văruită pe pământ, în curte, le semnaliza limita până unde le era îngăduit să se apropie de el. Va să zică, acea “dungă albă” simboliza imposibilitatea unei relaţii cu semenii, interdicţia de a comunica, repet.

Totuşi, şi aici intervine o taină a psihologiei deţinutului, – indiferent pe ce meridian şi sub cizma cărei tiranii ar suferi –, publicistul britanic observă:

“Există în noi un mecanism curios ce colorează experienţa devenită amintire. El acţionează fără grijă, culorile se scurg amestecându-se unele cu celălalte ca balele şi cu atât mai feerice par. Deseori, noaptea, când mă deştept, resimt nostalgia casei morţii din Sevilla şi îmi imaginez că – întocmai astfel stau lucrurile – nu am fost nicicând atât de liber ca acolo.

“E un simţământ bizar şi totuşi foarte viu. Duceam o viaţă regulată în curtea mare interioară; proximitatea constantă a morţii o apăsa şi ansamblul o uşura. Ni se luase sarcina oricărei răspunderi. Majoritatea dintre noi nu se temea de moarte ci numai de a muri şi erau ceasuri când depăşeam până şi frica de a muri. În acele ceasuri, eram liberi…, inşi fără umbre, concediaţi din rândurile muritorilor; era experienţa libertăţii celei mai absolute pe care o poate cunoaşte un om.

“Aceste ore nu revin niciodată şi tot ce ne lasă ele este sentimentul de a fi uitat ceva în celula 40.”

Acest sentiment al libertăţii în temniţă, îl confirm pe Koestler, învinge simţămintele dependenţei, claustrării, interdicţiei. Este adevărat că pieirea răspunderilor sociale ce le aveam în libertatea anterioară reţinerii noastre asumă parţial circumstanţele naşterii sentimentului de libertate. Dar, conform experienţei ziaristului englez însuşi, în închisoare apar alte răspunderi, generate de noile prietenii legate şi de grija pentru om în general, impusă de un regim identic de vieţuire în cadrul căruia solidaritatea are un cuvânt important de spus.

Socotesc că simţământul libertăţii în temniţă provine mai ales dintr-un contact mult adâncit cu sinele, faţă de legătura noastră cu noi înşine ce ne caracterizează starea de libertate fizică. În sfârşit, omul are răgazul şi independenţa necesare cunoaşterii de sine, analizei de sine, poziţionării sale în univers, faţă de aproape şi de Dumnezeu. Arthur Koestler nu şi-a pus toate aceste probleme, însă nici nu-i putem refuza contactul cu această stare complet desprinsă de îndatoririle obşteşti, în care stare – finalmente! – te cunoşti, stai de vorbă …şi cu tine. Or, noi care suntem apţi de entuziasme ce ne schimbă cursul vieţii, chiar şi până la a ne pierde minţile, în contact cu ceilalţi, la descoperirea adevăratului lor chip, cu cât mai antrenaţi se cuvine să fim de descoperirea eului nostru!

Să iau o pildă din “UN TESTAMENT SPANIOL”, din care reiese cât de profund a avut autorul cărţii şansa de a se cunoaşte:

“Mi se întâmpla uneori, în cursul unei crize de disperare, să-mi recit de treizeci, de patruzeci de ori, pe parcursul unui ceas, acelaşi vers, până ce să mă găsesc într-o stare de transă şi, astfel, să depăşesc criza. ştiam că realizam morişca cu rugăciuni, mătăniile, tam-tam-ul monoton al pădurii virgine, magia verbală a primitivilor. Dar avea efect, deşi o ştiam.

“Obţineam acelaşi rezultat printr-o metodă exact opusă acestor procedee de amorţire şi ce consta, dimpotrivă, în cele mai lucide speculaţii abstracte.

“Mă agăţam mai întâi cu putere de un fir al meditaţiei, consideraţiile lui Freud, de pildă, asupra morţii, asupra nostalgiei morţii, asupra dorinţei de a muri. La capătul câtorva minute avea loc o excitare a imaginaţiei, iar speculaţia riguros logică sau ce părea ca atare dobândea intensitatea unei halucinaţii. Apoi sosea liniştirea, criza trecuse. Puterea curativă a acestor două metode rezida în aceea că reprezentarea nudă a stâlpului de execuţie tocmai se rătăcise în problema generală a fiinţei şi a muritului, deprimarea individuală în deprimarea biologică universală, asemeni felului în care tensiunile şi vibraţiile unui post receptor de telegrafie fără fir se scurg prin conductul pământului în rezervorul colectiv; astfel îmi conduceam deprimarea în pământ.

“Pe scurt, învăţam că spiritul dispune de ajutoare pe care nici măcar nu le bănuieşte în timpurile normale şi pe care le descoperă doar în împrejurările anormale. Datorită lor ajungem să suportăm ceea ce este la drept vorbind de nesuportat de către conştiinţă, după ce au provocat în noi un soi de stupoare sau o formă de extaz. Tehnica pe care o foloseam sub apăsarea condamnărilor la moarte consta din exploatarea artificială a acestor surse.

“Ştiam, pe deasupra, că în momentul decisiv, adică atunci când urma să fiu pus la zid, acest mecanism avea să intre în funcţiune în mod automat, fără intervenţia mea. Îmi aminteam cu exactitate impresia pe care o avusesem pe scara casei lui Sir Peter în clipa când aşteptasem glonţul, acea impresie fantastică a unei dedublări a persoanei, ce te face să acţionezi automat sub privirea conştiinţei tale, care te observă ca un străin, cu o relativă indiferenţă şi fără să intervină. Ştiam că în ultima clipă te bucuri de un soi de stare lucidă: conştiinţa face în aşa fel încât să nu asişti treaz la propria ta pieire. Nu-şi dă pe faţă secretul dispariţiei ei, după cum nici pe acela al trezirii sale.

“Nu vedem bezna: pătrundem în ea cu ochii închişi.

“Iată de ce situaţiile trăite nu sunt niciodată la fel de cumplite ca reprezentarea lor. Natura are grijă să nu lase copacii să crească până la cer; iar copacii durerii să nu o facă mai mult decât ceilalţi.”

Prin contactul cu Sinele şi nu prin melopeea repetării versului, nu prin speculaţiile abstracte, ci prin descoperirea forţelor proprii ignorate până atunci, prin acest contact cu Sinele prilejuit de singurătatea totală şi completă izbutea Arthur Koestler să ridice un colţ al draperiei ce îl ascunsese lui însuşi până a fi ajuns în puşcărie. Cu această ocazie, sorbea o gură de libertate, inconştient că acea întâlnire cu el însuşi, ca revelator al Existenţei, deci al lui Dumnezeu şi tainelor Lui, asta însemna, şi NU abstragerea din lanţul răspunderilor sociale, cum presupuneam mai înainte, nu abstragerea din ele, ci eliberarea din lanţul evenimenţial şi al materiei grosolane, eliberare însoţită de descifrarea legilor psihologice, ba chiar duhovniceşti; această descifrare era aceea care-i dădea senzaţia nemaiîntâlnitului.

Odată pus în libertate, cişmeaua cu apă vie secă. Nu se mai văzu, nu se mai cunoscu; îşi pierduse umbra şi urma.

Se uitase pe sine însuşi. De aici, acea atât de exactă (şi poetică, în acelaşi timp) interpretare a viselor ce-i şopteau că uitase ceva în celula 40 şi că era musai să revină acolo. Repet: se uitase acolo pe sine, cel ‘eliberat’, în sensul duhovnicesc. Nu se mai putea regăsi şi nu avea să se mai regăsească niciodată. Pentru că adevărata libertate o cunoscuse numai în închisoare.

Prezentarea celor două vise ale lui Arthur Koestler ne-a folosit să împărţim visele în: 1. cele obişnuite, de interpretare a realităţii nocturne în raport de obsesiile personale şi 2. cele ce au a ne grăi despre adâncul fiinţei noastre şi a ne da o lecţie asupra structurii noastre duhovniceşti şi a relaţiilor ei cu Dumnezeu, vise formative – în cel mai nobil înţeles al cuvântului.

Plecând de la aceste constatări, ne vom reîntâlni peste o săptămână pentru a ne adânci în universul oniric al temniţelor române şi a cerceta în ce măsură el este şi o cale a Chemării la Credinţă şi în ce fel poate fi aceasta.

15. VISELE ÎNVIERII, DECĂDERII ŞI ELIBERĂRII

În continuarea discuţiei precedente vă voi aduce la cunoştinţă visul pe care l-a avut profesorul Onisifor Ghibu în Săptămâna Patimilor, în lagărul de la Caracal, în 1945, deoarece oglindeşte tema preponderentă a zilelor precedând Învierea, ce bântuia cugetele lăgăriştilor internaţi şi bineînţeles pe acela al povestitorului. El consemnează în “ZIARUL DE LAGĂR. CARACAL – 1945”: “Parcă murise în braţele mele măicuţa sau Veturia.” A numit-o pe soţia sa. “Se adunase la trup ca un copil mic. Am rămas uluit de o asemenea întâmplare, cu care nu voiam să mă împac nicidecum şi, deodată, moarta a început să învie, să se îmbujoreze la faţă şi să zâmbească. Parcă era, totuşi, Veturia.” Nu este un vis de trecut cu vederea, ţinând seama de perioada calendaristică (mă refer la calendarul bisericesc) când a avut loc, cât şi la starea deplorabilă a nădejdilor visătorului, brusc luminate, prin vis, de apropierea Paştilor.

În cele ce urmează, îl voi ajuta pe cititor să-i pătrundă înţelesul.

1. La începutul relatării visului şi în încheierea ei, constatăm confuzia dintre mamă şi soţie, ca personaj principal; în final, confuzia tinde să se rezolve, fără ca ieşirea din ea să reprezinte o opţiune definitivă: visătorul se decide pentru soţie, ca personaj al visului său, rămânând la termenii nesiguranţei – “parcă … totuşi”.

2. Visul este clădit pe două întâmplări antitetice: moarte şi înviere.

3. Ambele sunt însoţite de anumite fenomene naturale (cel dintâi hiperbolizat): moartea micşorează trupul (bătrâna mamă redevine copil); înviata se roşeşte iarăşi în obraji şi surâde, ca pe timpul vieţii.

4. Mai există o trăire vrednică de menţionat: dacă moarta este mama visătorului, el – fiul – o ţine-n braţe, pe ea – devenită copil –, ca un părinte pe fiica sa, iar părintele – mama-copil – se află în poziţia de altcândva a feciorului ei. Adică o inversare de personalităţi ce, probabil, constituie şi cheia visului.

5. E important de repetat că visul a avut loc în noaptea precedând Săptămâna Patimilor, săptămână ce introduce Învierea Domnului.

Acum că am făcut sublinierile necesare pătrunderii în codul visului, să încercăm să ne apropiem de înţelesul său, prin decodare şi comentarea celor scoase la iveală.

A. Marea şi pământul sunt receptacolele vieţii şi simboluri ale uterului matern. Mama, prin inversare, simbolizează aceste două elemente (nu marea pomenită, ci apa). Gaia, Rhea, Hera, Demeter, Isis, Ishtar, Astartea, Kâli, sunt simultan zeiţe mume şi ale fertilităţii.

Mama îţi dă viaţa şi-ţi rămâne adăpost, siguranţă, căldură, odihnă, izvor al hranei, apărător, îndrumător, prieten. Dar reprezintă şi pericolul ca, prin prelungirea vieţuirii în trupul ei, să te sufoce îngustimea lui. La fel, a sta agăţat îndelung de fustele sale, după naştere, sub călăuzirea ei, în umbra voinţei sale, presupune o castrare a personalităţii copilului, o devorare a vieţii lui de către genitoarea sa. De aceea, mori pentru mamă (ieşind din trupul ei) şi te naşti pentru pământ, pentru o viaţă nouă, sub oblăduirea unei mume noi – pământul cu legile sale –, o mumă potrivită noului stadiu. Moartea finală te oferă hrană acestei mume de pe urmă, pământul. Relaţia mamă-copil este ambivalentă, iar ‘moartea’ (ruperea cordonului ombilical) reprezintă o naştere. Apariţia unei mume noi, simbolice – pământul –, pregăteşte primirea solului ei personificat: femeia iubită – soţia, în cazul de faţă. Echivalenţa dintre mamă şi soţie este uşor de făcut. De ambele ne leagă cea mai intensă dragoste posibilă omului pentru vreun semen; această iubire cuprinde recunoştinţa, admiraţia, mila, dorinţa de ocrotire (primită şi oferită), înţelegerea şi cerinţa de a fi înţeles, împăcarea datorată satisfacerii reciproce a tuturor nevoilor; şi toate celelalte sentimente nobile şi generoase.

Dogma creştină insistă asupra fecioriei Mariei; prin aceasta încurajează dezvăluirea că ea, fiind fiica lui Dumnezeu – ca noi toţi –, este şi mama lui Dumnezeu, în calitate de mamă a Pruncului Dumnezeu, deoarece Iisus este Dumnezeu, deci părintele tuturora, dar şi Fiul lui Dumnezeu. Primind conceperea prin Duhul Sfânt, ea este Maica lui Iisus, aceea care a fost fecundată, spiritual vorbind, de Dumnezeu. Pe atari adevăruri revelate se bizuie construcţiile onirice în care inversarea de personalităţi (mamă şi soţie), în sensul arătat, este posibilă. În calitate de fecioară, Maria întruneşte întreaga potenţialitate a lumii; în calitate de mamă, ea devine mijlocul direct al Creaţiei. Cele două reprezentări nu se opun între ele, ci se continuă, mijlocind intervenţia principiului creator.

Mama reprezintă un arhetip; cel mai însemnat. El este asimilat inconştientului, lui ‘anima’, din care urcăm spre conştiinţă.

B. Moartea constituie pieirea absolută a ceva viu şi pozitiv. Ea repetă naşterea (în măsura în care aceasta constituie moartea stării fetale); însă, după cum naşterea-moarte desemnează trecerea într-o nouă formă a vieţii, la fel, moartea presupune o nouă mutaţie într-un alt stadiu, necunoscut anterior, deci o altă naştere. Moartea este legată de simbolica pământului, din care face parte şi simbolizarea maternităţii. E ineluctabil legată de conceptul mamei, deci al naşterii; este un alt aspect al naşterii. După cum fătul nu se poate îndrepta decât spre naştere (‘moarte’ – în raport de stadiul de făt), la fel omul nu se poate îndrepta decât către moarte, un alt fel de naştere. Ce stadiu inedit pregăteşte apropierea de moarte? Iadul sau Raiul. Acestea sunt numele stărilor viitoare şi s-ar spune că liberul arbitru îngăduie opţiunea între o stare şi cealaltă, încă din cursul existenţei terestre. Aceste stări coexistă în noi înainte de moarte (în cursul vieţii); moartea face posibilă disjungerea lor, alege binele de rău, alege viul de forma lui viitoare, căci moartea coexistă în noi cu viaţa, după cum viaţa extrauterină coexistă cu viaţa intrauterină, ca destin inevitabil. Orice iniţiere presupune moartea omului vechi.

Toate acestea înlesnesc ajungerea la acceptarea raţională a învierii, ca posibilitate postumă, deşi nefirească, adică potrivnică legilor naturii, cum le cunoaştem azi – şi direcţiei impuse de acestea, dar nu şi legilor duhovniceşti.

Învierea este un dat al Creştinismului. Speranţa credinciosului este învierea în trup, confirmată de Hristos apostolului Toma, prin existenţa reală a rănii Sale.

Atari cunoaşteri îngăduie scenarizarea din visul de la care plec.

C. Există o altă inversare de personalităţi în acest vis, ce trebuie menţionată. Este cunoscut că în vis, cel mai adesea, vedem ca în oglindă, adică invers decât în diurn. În acest caz, trebuie considerat că personajul ce a murit şi a înviat nu este nici mama, nici Veturia, ci este visătorul însuşi, visătorul care a trecut, la naşterea sa, prin moartea ca făt şi învierea sub soare, când a fost luat în braţe şi legănat de mama, înlocuită mai târziu de soţia sa, visătorul care trăieşte cu atâta intensitate Săptămâna Patimilor ce pregăteşte moartea şi învierea ‘nădejdii’ noastre, Iisus Hristos, deci a tuturor speranţelor noastre, mai ales acelea ale eliberării.

Va să zică, ne amintim că visul a avut loc în săptămâna precedând Învierea, când ideea Învierii frământa sufletele celor din lagăr. E limpede că subconştientul visătorului a înlocuit propria persoană cu un alter ego: mama sau soţia (neclar definite deoarece ele, împreună, simbolizează Muma primordială, matricea Vieţii), care alter ego se împuţina de la o clipă la alta, după cum profesorului Ghibu, în realitatea diurnă, i se reducea personalitatea datorită limitărilor aduse de condiţiile privării de libertate.

Apoi venea încurajarea, cu caracter, oarecum profetic: VEI ÎNVIA! Căci pluteau în aer, pentru toţi, miresmele resurecţiei din morţi.

Acest vis cu care am început, în ordinea transcrierii este precedat de un altul, mai puţin limpede la lectură. L-am citat pe precedentul mai întâi deoarece el aruncă o lumină foarte bogată asupra stării de spirit a memorialistului, în cursul detenţiei din 1945.

Acestălalt vis (din noaptea anterioară) sună după cum urmează:

“Am ajuns cu trenul în gara Stana, dar trebuia să continui drumul. M-am dat puţin jos din tren, să-mi văd casa şi grădina. În faţa casei era un car-platformă, din care soldaţii aruncau cu furcile cucuruz în pod. Am strigat de departe la ei. Casa era destul de schimbată. Grădina răsturnată. Pe unde fuseseră cărările cele frumoase, erau numai râpi uriaşe.”

Visul este unul al călătoriei, dar nu al uneia iniţiatice, ci doar de îndepărtare de destinul personajului, aşa cum l-a cunoscut el până atunci, realizată de vieţuirea în lagăr. Un popas îi îngăduie o privire asupra trecutului său cel mai luminos, adică o privire aruncată asupra proprietăţii sale de la Stana, ce simbolizează întreaga fericire a existenţei de până atunci a familiei lui Onisifor Ghibu. El constată trei modificări ale trecutului de care s-a despărţit prin absenţă: schimbări survenite în înfăţişarea clădirii (nemenţionate în amănunte, deoarece nici visătorul nu era conştient ce modificări anume în viaţa sa aducea detenţia; nu ştia nici măcar, la ora visului, dacă era definitiv epurat din învăţământul superior sau nu); distrugerea cărărilor, preschimbate în râpe (simbolizând neputinţa visătorului de a se mai folosi de drumurile prin zile, cunoscute şi îndrăgite); şi stricarea gospodăriei de către oameni în uniformă care se purtau fără grijă, nici precauţie, cu bunurile sale, iar aceasta o făceau pe picior de plecare, adică din mers, dintr-un timp ce a năvălit asupra sa şi aflat în plină curgere (carul-platformă). Nu este dificil să citesc în aceste personaje o simbolizare a soldaţilor de pază a lagărului, pe mâna cărora încăpuse Onisifor Ghibu şi, mai ales, a ceea ce reprezentau ei: Forţa politică opresivă. Ruperea de trecut este explicată prin prezenţa uniformelor, oarecum înstăpânite asupra domeniului paradisiac ce-i aparţinuse până la arestare, ca şi de prezenţa trenului (trenul vieţii) a cărui oprire în dreptul Stanei este de scurtă durată. Ele – simbolizând deci irumperea în existenţa visătorului a coerciţiei, luarea în stăpânire a soartei sale viitoare – umplu podul casei cu cucuruz adus de tren. Adică pregătesc hrana zilelor, anilor ce vor urma, o hrană după alegerea soldaţilor, după hotărârea Puterii. Podul simbolizează cu claritate mintea visătorului: în ea se depozitează cele din cari se va clădi viitorul lui, atunci când fericirea trecută se află într-o vădită decădere.

Mult mai târziu, Onisifor Ghibu are un alt vis de care-şi aminteşte şi-l socoteşte foarte caracteristic, din păcate nemotivându-şi această opinie (caracteristic pentru ce?).

“Eram cu Procopovici undeva, unde aveam de urcat o pantă, din cale afară de ridicată. Era ca peretele unei clădiri, cu o înclinaţie de circa 85%. Panta era albă ca laptele, ca praful de zahăr sau ca zăpada cea măruntă. Urcam, ţinându-ne de mână, cu imense greutăţi şi obsedaţi mereu de teama că ne vom rostogoli. Când eram aproape de sfârşit, ne-au părăsit puterile, încât era să cădem în neant. Totuşi, ne-am opintit din nou şi am ajuns în vârful dealului, respectiv al pantei, de unde mai aveam să mai facem un înconjur la fel de periculos. O nouă teamă ne-a cuprins, dar, după noi opintiri, am trecut şi peste acest obstacol şi am ajuns la liman. Mai departe nu-mi mai amintesc visul. Nu pare un vis fără vreo explicaţie, pe care nu încerc s-o dau aici”, ceea ce este regretabil căci contactul unui pedagog de talia sa cu propriul subconştient ar fi plin de învăţătură pentru noi.

Procopovici este un fost coleg de la Universitate din Cluj, înfiinţată de Onisifor Ghibu, amestecat în epurarea celui din urmă, apoi căzut la rândul lui printre indezirabili, ajuns coleg de lagăr şi cabană cu autorul “ZIARULUI”; în principiu, era cel mai apropiat dintre codeţinuţi. Destinul le era comun, ambii, intelectuali din acelaşi mediu şi cu aceleaşi preocupări, din acelaşi oraş, zăcând în lagăr pentru pricini similare.

Veştile privitoare la tot mai apropiata eliberare, după trecerea prin sita unor comisii de triere, despre ale căror criterii nu se bănuia nimic şi ce aveau misiunea de a elibera pe unii, iar pe alţii de a-i înainta justiţiei, creau în lagăr o tensiune greu de suportat. Pentru a li se conferi libertatea, cei doi trebuiau să-şi dovedească nevinovăţia în faţa comisiilor ministerului de Interne, trebuiau să arate că nu erau pângăriţi cu nici una dintre acuzaţiile, rămase necunoscute lor, ce li se puteau aduce, că nu erau murdari, că nu erau negri, că nu erau fascişti. De aici, albul imaculat al pantei extrem de abrupte ce aveau de cucerit cei doi în vis. De remarcat cele trei comparaţii făcute de Ghibu când îşi transcrie visul: laptele, praful de zahăr, zăpada cea măruntă. Aşa era urcuşul lor aproape imposibil de efectuat şi plin de peripeţii de speriat. Sub ei, hăul, prăbuşirea care era echivalentă cu pierderea vieţii. Dar au izbândit asupra tuturor dificultăţilor şi s-au mântuit, adică se simbolizează că se vor elibera, ceea ce nu mai consemnează Onisifor Ghibu, pentru a nu cădea în umbra superstiţiilor ce-i pândesc lesnicios pe deţinuţii lipsiţi de orice alte nădejdi decât acelea oferite de vise şi ce nu i-ar fi stat bine.

Cu o săptămână în urmă am înfăţişat judecăţii dumneavoastră două vise ale lui Arthur Koestler, unul din detenţie, altul (de fapt o categorie întreagă) din libertatea de după eliberare. Cel dintâi aducea moartea prin împuşcare; celălalt, revenirea în detenţie în vederea recuperării sentimentului libertăţii lăuntrice.

Astăzi am examinat trei vise noi: două ale certitudinii că toate greutăţile prezentului vor fi învinse, greutăţi echivalente cu năruirea întregii clădiri a fericirii pământeşti de până la arestare, iar al treilea dând seama de acea năruire ce ameninţa cu preponderenţă viitorul.

Remarcăm că, fără vreo invocare anume a unor veşti despre viitor, subconştientul prezintă conştiinţei, în toate cele cinci cazuri, nişte dezvăluiri ale viitorului imediat sau mai depărtat, pe care le propune ca certitudini.

Să încercăm traducerea într-o singură frază a respectivelor mesaje.

În cazul viselor lui Koestler: a) vei muri împuşcat şi b) dacă mai vrei să fii cu adevărat liber, caută în tine libertatea ce ai descoperit-o în temniţă ca aparţinând duhului tău. În cazul lui Ghibu: a) Vei învia din această moarte a detenţiei; b) Ţi se pregăteşte o existenţă dependentă, de acum înainte, de forţa represivă; şi c) Te aşteaptă o foarte grea strădanie pentru a-ţi redobândi libertatea, dar vei învinge.

Categoric sunt nişte mesaje; adevărat că sunt contradictorii. Ele sunt dependente de împrejurările sociale, mentale, sentimentale şi volitive ale visătorului din perioada când au avut loc visele şi concretizează preocupările cele mai intense, mai apăsătoare ale momentului.

Neoprindu-ne la această treaptă a descifrării fenomenului psihic adus în faţa dumneavoastră, sper să putem identifica şi o Chemare la Credinţă, cu prilejul acestor vise şi al altora pe care le vom analiza împreună săptămâna viitoare.

VISUL, CA REVELATOR AL VIITORULUI

SAU AL ADEVĂRULUI DIURN NECUNOSCUT

Continuându-ne incursiunea în lumea viselor de detenţie, aş începe convorbirea de astăzi cu o poezie intitulată: “COŞMAR”. Dialogul ce o alcătuieşte desenează cu suficientă fidelitate opinia pe care o are întemniţatul despre vise.

– “Trec ape tulburi

cu copaci smulşi,

cu dobitoace moarte,

umflate să pleznească,

trec ape tulburi,

cenuşii, vineţii,

brune cu spume,

vin ape grele,

tot curge puhoiul neîncetat,

surpă maluri, case,

suge vite şi porci din depărtări,

suge cerurile, vânturile, zările,

macină, zdrobeşte, farmă,

faţa pământului scurmă,

zdrumică, terfeleşte,

ucide, ucide, ucide…”

– “Astfel de vise înseamnă ‘puşcărie’…”

– “Omule, dar în temniţă mă aflu.

Care altă puşcărie-mi vesteşte visul?

Tu tălmăceşti toate drept ‘gherlă’!”

– “Ce altceva mai aştepţi?”

– “Că bine zici. Ce altceva?”

Cu alte cuvinte, puşcăriaşul, sosit în temniţă cu fondul aperceptiv creat în libertate, este însoţit şi de o sumă de superstiţii, adunate din cultura orală inculcată din cea mai fragedă copilărie. De aceea el vrea să citească în vise nişte revelaţii asupra viitorului său, încifrate în conformitate cu un cod general valabil sau, chiar, cu unul potrivit numai vieţuirii în închisoare. Astfel, descopăr în autobiografia lui Ioan Munteanu, intitulată: “LA PAS, PRIN “REEDUCĂRILE” DIN PITEŞTI, GHERLA ŞI AIUD”, următoarea referire la o ‘cheie’ a viselor de detenţie: “– Părinte ne despărţim, azi noapte am visat cal alb. În limbaj de puşcărie, la tălmăcirea viselor, calul alb înseamnă drum bun, după cum găina grasă înseamnă pachet de acasă. Şi am râs.

“La scurtă vreme, nici n-a trecut o oră, l-a luat din cameră din nou şi nu l-am mai văzut.” Explicarea visului este imediat urmată de confirmarea evenimenţială. Acelaşi lucru îl constatăm în consemnarea lui Eugen Măgirescu, din “MOARA DRACILOR”. Plecarea sa dintr-o celulă unde coabita cu Liviu Băruţă, pentru a fi mutat într-o celulă unde avea să cunoască torturile reeducărilor de la Piteşti, i-a fost prevestită de un vis al colegului numit: “venise gardianul, (…) m-a luat pe mine şi m-a bătut groaznic, să mă omoare”. Visele, îmi motivez mereu atenţia ce le-o acord în aceste convorbiri, constituiau, în temniţe, materie de comentariu bogat, de crezământ, de posibil ‘contact’ cu viitorul şi destinul.

Alte vise sunt socotite viziuni oferite de o capacitate de clar vedere la distanţă. I. Munteanu ne pune la dispoziţie un exemplu aflat de la altcineva din celulă: “Mama lor s-a sculat într-o noapte ţipând că l-a văzut pe fiul plecat la război adunându-şi maţele şi băgându-şi-le în burtă. A plâns de spaimă cât a mai ţinut noaptea. Băiatul nici nu i-a mai venit înapoi şi când s-a întors un camarad care luptase alături, a venit la ei şi le-a spus că sublocotenentul Marinescu a murit cu abdomenul sfârtecat de un brand. Visul mamei, în fluxul telepatic a făcut-o să vadă sfârşitul fiului prea iubit.” Acelaşi face o analiză limpede şi convingătoare a unui vis propriu, legat şi de ancheta fratelui său, aflat simultan în detenţie. “I-am pierdut urma fratelui meu, căci îi mutase şi pe ei. Nici n-am ştiut că între timp fusese dus la Bucureşti la o anchetă. Într-o noapte am visat că se făcea că el străbate un cimitir, printre cruci, iar eu mergeam pe lângă gardul din afară, dar tot în aceeaşi direcţie. La un moment dat s-a auzit o voce care-l striga:

“– “Gheorghe, Gheorghe!”

“Eu, de dincolo de gard, i-am strigat mai tare:

“– “Nu răspunde, seamănă cu vocea mamei, dar nu-i ea. Mergi drept înainte şi ne întâlnim dincolo de gard.”

“Era de fapt povestea noastră, dacă răspundea la ancheta aceea era implicat pe nedrept într-o cauză grea. N-am reţinut data visului, dar curând a fost adus înapoi şi se afla în carantină, la parter, într-o cameră de pe colţ, căci l-am auzit vorbind cu alţii despre călătoria sa. Şi ne-am întâlnit dincolo de gardul închisorii, când ne-am eliberat, în 1963. Nici astăzi nu cred că a fost un vis de refulare, mai degrabă unul premonitor”.

Se poate ca ascultătorul să se întrebe la ce bun reproducerea viselor culese din amintirile publicate de foştii condamnaţi. Răspunsul este cel mai firesc din câte se pot da: prin repetarea gestului consemnării se dovedeşte ce dimensiune importantă a sufletului o constituie atari vise.

Voi cita şi o trăire a cărei denumire îi este până şi memorialistului anevoie să o găsească; să fie vis? să fie halucinaţie? să fie viziune? Este vorba despre un fragment din cartea lui Dumitru Gh. Bordeianu “MĂRTURISIRI DIN MLAŞTINA DISPERĂRII (CELE TRĂITE ŞI SUFERITE LA PITEŞTI ŞI GHERLA”.

“Era în Sâmbăta Paştelui. Cu o zi înainte m-am rugat lui Dumnezeu, atât de adânc cum poate nu am făcut-o niciodată în viaţa mea, trăind însă şi disperarea că rugăciunea nu-mi fusese ascultată. La limita disperării, nu aş putea descrie, îmi lipsesc cuvintele, starea mea din acele momente.

“Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopţi nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul nopţii ceva m-a îndemnat să mă dau jos de pe prici şi să mă mişc prin cameră. M-am apropiat de geam şi în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, şi anunţând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios. Am căzut atunci în genunchi în faţa geamului şi cu mâinile încrucişate ca pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: “Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc şi recunosc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne ştii că am ajuns la limita suferinţei, încercării şi răbdării. Nu mai pot suferi! Fă din mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinţa mea, de este cu putinţă, iartă-mă şi învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta”.

“În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucişate şi ochii aţintiţi printre gratii, toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochii mei au început să curgă şiroaie de lacrimi. Printre lacrimi atât doar am mai putut rosti: “Doamne, fie-ţi milă de mine!”. N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot corpul meu a fost cuprins de un tremur şi o zvârcolire ca la posedaţi şi am simţit cum din sufletul şi trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o forţă. Era duhul Satanei care mă muncise şi mă stăpânise, timp de patru ani de zile. Îndrăznesc să asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăşirea unui om care duce o mare povară în spate, care cade sub greutatea ei, nu se mai poate ridica şi în acel moment cineva îi ia greul, acela simţindu-se după aceea, dintr-o dată, atât de uşor de parcă ar zbura. Aşa m-am simţit şi eu îndată ce acea forţă satanică m-a părăsit.

“Am căzut cu capul pe ciment, leşinat, cu cămaşa udă de transpiraţie şi lacrimile nu mai încetau să-mi cadă şiroaie. Mi-am simţit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece, şi le-am sărutat. Erau lacrimile căinţei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mă de ofensa pe care I-o adusesem. În patru ani de chin eu nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia căinţei şi a minunii lui Dumnezeu.” Nici un scriitor profesionist nu ar fi pus pe hârtie în chip mai impresionant aceste neobişnuite dezvăluiri.

Ceea ce veţi asculta mai departe constituie, după ştiinţa mea, un tip de incursiune inedită în lumea onirică. Este vorba despre istoria câtorva ani din viaţa mamei unui deţinut politic, oglindită în visele ei referitoare la fiul său despre care nu avea nici o ştire. Materialul reprezintă o prelucrare a fişelor adunate de mine pentru o lucrare în curs de elaborare, intitulată: “O BIOGRAFIE IPOTETICĂ. ALEXANDRU (ŞURA) BOGDANOVICI”. Mi s-a mai întâmplat să o pomenesc mai demult în cadrul emisiunii CRED, DOAMNE, AJUTĂ NECREDINŢEI MELE.

Popa Ţanu, un bun prieten al lui Şura, cu care acesta mai fusese arestat şi condamnat în adolescenţă, acum ei găsindu-se iarăşi împreună în închisoare, fusese nelipsit, atât în timpul liceului, cât şi pe vremea facultăţii, din casa şi de la masa părinţilor lui Alexandru, alintat Şura. Dealtfel, această intimitate şi această ‘adopţie’ a lui de către familia Bogdanovici – de dragul lui Şura, să se simtă înconjurat şi de cei dragi sufletului său nu doar prin relaţia de sânge, ci şi prin preocupările vârstei – o va urmări pe doamna Agafia Bogdanovici până şi în visele de mai târziu. Astfel, dumneaei menţionează în anul 1948, când cei doi au fost arestaţi în luna mai, adică o face la şapte luni după dispariţia copilului ei:

“În noaptea de 18 spre 19 IX, i-am visat pe Şurenca şi pe Ţanu. Îi vedeam pe fereastra închisă stând în pat. M-au văzut şi mi-au zâmbit. Pe urmă le-am adus mâncare: două ceşti cu cacao, pâine cu colfete. M-am întâlnit cu Şurenca faţă în faţă pe sală şi l-am apucat de ambele mâini şi l-am strâns.”

Poate că au mai fost şi alte vise consemnate, însă arhiva familiei n-a reţinut altele decât din anul 1950 înainte. Adică:

“2 spre 3 ianuarie 1950. Am visat că a bătut cineva la uşă; şi când am deschis, poştaşul mi-a întins o carte poştală de la Şurenca.

“În noaptea de 4 spre 5 ianuarie ‘50, am visat că cineva a intrat în cameră. Şi când eu m-am dus să văd cine, era o figură bărbătească; stătea lângă uşă: şi era Şurenca, care a vrut să-mi facă o surpriză c-a venit pe neaşteptate. Eu am vrut să aprind lumina şi lumina nu ardea. Şi eu tot întrebam: “Cine e acolo? Cine e acolo?”

“În noaptea de 12 spre 13 ianuarie. Noi cu toţii l-am visat pe Şurenca. Şi în noaptea de 13 spre 14, l-am visat eu şi Ninusi”, este vorba despre Nina, sora lui Şura. “În noaptea de 16 spre 17 (un an şi opt luni”, menţionează mama cât trecuse de la arestare), “l-am visat pe Şurenca atât de aproape, într-o curte. Apoi şedea pe o bancă, cu mai mulţi colegi şi am vorbit cu dânsul şi i-am cerut să vină cu mine căci am vrut să-l sărut. A fost prima dată când l-am văzut după ieşirea sa din închisoare.

“Noaptea de 17 spre 18 ianuarie. Am visat pe Şurenca. Parcă iar am fost într-o grădină şi deodată peste gard vine Şurenca acasă. Zâmbea. Eu m-am repezit înaintea lui la uşa de intrare în casă, strigând: “Şurenca! Şurenca!” Când am intrat în casă, a intrat şi Şurenca. În partea cealaltă a camerei s-a culcat pe un divan şi eu, tot strigând, m-am apropiat de dânsul, l-am sărutat pe faţă şi l-am întrebat cum de a venit el acasă. Şi Şurenca mi-a spus: “Acu de trei ultimile zile am ştiut, adică mai mult am simţit c-am să fiu eliberat.” Ce are să fie? Sănătos?

“Ninusica l-a visat pe Şurenca în noaptea de 21 c-a venit acasă.

“4/IX 951

“În noaptea spre 4/IX eu şi cu Ninusa l-am visat pe Şurenica. Eu am visat parcă noi ne-am dus la închisoare să-l vedem. Poarta a fost deschisă şi am intrat. Un militar ne-a întrebat ce căutăm. Şi noi am răspuns că vrem să-l vedem pe Surie. El ne-a spus că nu se poate, atunci noi ne-am întors şi vroiam să plecăm. El ne-a întors îndărăt şi a spus că acuma avem să-l vedem. Am stat şi m-am gândit de unde are să vie Şurenica şi deodată văd că vine drept în faţă, cu ochelarii negri pe ochi. N-arăta rău, eu încă m-am gândit că probabil a pus ochelarii ca să nu pară prea slab. Am vorbit cu el, am întrebat cum se simte. A fost atât de aproape de mine, parc-am simţit căldura trupului lui. Scumpul şi iubitul meu copil, acuma pot să te văd numai în vis şi tot nu totdeauna! Pe urmă Şurenia m-a întrebat ce facem noi. Am spus că viaţa merge înainte. El s-a uitat la mine foarte trist şi a dat din cap. Of, Doamne, Doamne!

“În noaptea spre 30/III Martie 1952”, sar consemnările peste o iarnă, “l-am visat pe Şurenca că a fost copil în faşă. S-a îmbolnăvit de diaree, pe urmă am fost chemată căci lui i se făcuse rău. Am venit şi l-am văzut supt la faţă, pe moarte. L-am luat în braţe şi în faţa Icoanei m-am rugat şi-l întreb pe copil “pentru ce te-ai născut tu?” “Ca să fiu cuminte” a răspuns copilul. Ce oare să fie? Ce e cu copilul meu iubit? Unde este? Este în viaţă? Of, Doamne, Doamne arată-mi ce e cu el! Unde e ? Am să ajung să-l văd???”

Dacă visele anterioare nu fac decât să satisfacă nevoia mamei de a-şi revedea fiul, de a avea un semn de viaţă de la el, de a-l şti revenit acasă în sfârşit, cel din urmă vis pe care vi l-am citit, tulbură prin revelaţia facută.

Înainte de a-l confrunta cu mărturia altui fost deţinut politic, sunt dator să menţionez că Şura era mort din 15 aprilie 1950, cel puţin conform Certificatului de moarte eliberat de Starea civilă a Sfatului Popular al oraşului Piteşti, seria Ma nr. 438417; răposase ca urmare a torturilor aplicate din ordinul lui Eugen Ţurcanu, şeful reeducărilor studenţeşti de la penitenciarul Piteşti. Familia nu a aflat nimic despre acest deces; aşadar, când mama sa îl visa, ea credea că fiul ei trăia şi că urma să-l poată revedea în orice clipă.

Mărturia la care mă refer aparţine lui Justin Paven, ale cărui memorii (“DUMNEZEUL MEU, DE CE M-AI PĂRĂSIT?”) le-am publicat în editura mea RAMIDA. Autorul, pe atunci student, se afla în focul reeducărilor. Să-l ascultăm, pentru a doua oară, amintindu-şi:

“Împreună cu noi fusese adus şi Bogdanovici, care abia se mai ţinea pe picioare. Era într-o stare de slăbiciune jalnică, de nedescris. Avea aspectul unui caşectic, dar nu atât din lipsa de mâncare, cât mai ales din tratamentul de violenţe la care fusese supus. Acum Ţurcanu îl lăsase în pace, dar nenorocitul nu s-a mai putut redresa.

Într-o zi n-a mai fost în stare să se ridice în capul oaselor şi a fost nevoie să fie hrănit de alţii. Îmi amintesc cu câtă atenţie caritabilă se ocupa de el Georgică Georgescu, dându-i toate îngrijirile pe care condiţia claustrării noastre le îngăduia, dar n-a mai rezistat mult.

Stătea întins pe prici, cu ochii aproape imobili, privind undeva, dincolo de tavan, şi nu scotea un cuvânt. În tot timpul cât am stat cu el, nu l-am auzit rostind decât câteva cuvinte. Se putea citi pe faţa lui o amară descurajare care cred că a contribuit în mare măsură la grăbirea sfârşitului său.

“Poate că, totuşi, în tăcerea aceasta prelungită, Dumnezeu a putut să-i trezească, dintr-un sâmbure de credinţă primit la botez, un act de părere de rău pentru viaţa sa de păcat şi încheiată atât de tragic.” Justin Paven probabil că face aluzie la faptul că însuşi Şura Bogdanovici iniţiase “reeducările”, într-o forma lipsită de violenţă.

“A expiat într-o dimineaţă”, continuă amintirile, “ducând cu el taina unei fărădelegi pe care a ispăşit-o prin moarte pe Crucea închisorii, după ce a primit acelaşi tratament de respiraţie artificială ordonat de Ţurcanu, în momentul când intrase în comă.

“A fost primul om din viaţa mea pe care l-am văzut de aproape dându-şi sufletul şi al patrulea mort din seria cu care am intrat la ‘reeducare’.

“După scoaterea lui din cameră, în tăcerea apăsătoare care se lăsase, Ţurcanu a ţinut să-i facă un scurt panegiric:

“– Aşa vor pieri toţi oportuniştii care îşi închipuie că pot înşela bunăvoinţa regimului!…”

Se pare că suferea de diaree. Uimeşte acest sfârşit când este raportat la ultimul vis al mamei sale ce trebuia să-l aibă dânsa peste doi ani şi câteva săptămâni. L-a revăzut prunc în faşă, cu însemnele morţii învineţite pe chip, bolnav de diaree. Întrebându-l la ce s-a născut, răspunsul copilului fu că se născuse pentru a fi cuminte – ceea ce poate fi interpretat ca o metaforă a morţii.

Ciudată întâmplare…

17. CUVÂNTUL PREOTULUI PAVEL FLORENSKI DESPRE VISE

În această a patra convorbire despre Chemarea la Credinţă prin vise, mă voi opri mai întâi asupra personalităţii preotului rus Pavel Florenski, unul dintre marii mucenici ai Bisericii căzute sub tragica stăpânire bolşevică, din pricina nebuniei criminale a lui Lenin şi Stalin. Născut în 1882, ca fiu al unor intelectuali de viţă (mama îi era armeancă), el însuşi le urmează pilda studiind matematicile, filologia, istoria şi teologia. În anul 1906 a fost închis din pricina unui cuvânt rostit la Academia Teologică prin care se ridica împotriva execuţiei unui ofiţer; fu eliberat peste puţin timp.

Florenski a fost hirotonit preot în 1911; ulterior, a predat la Academia Teologică, iar mai târziu a fost profesor în domeniul tehnic. În 1928 s-a trezit deportat la Nijni-Novgorod, dar surghiunul său nu dură decât un an, deoarece, intervenind soţia lui Maxim Gorki, fu eliberat şi primi un post important în domeniul cercetării, acela de director adjunct la Institutul unional de Electrotehnică. Peste cinci ani, adică la 25 februarie 1933, este arestat din nou şi i se dă o condamnare de zece ani de lagăr. Refuză emigrarea în Cehoslovacia, unde este invitat. Ca deţinut, va duce o intensă muncă ştiinţifică, în domenii variate precum: refrigeraţia, transmisiunile, chimia marină, aceea a algelor. La 25 noiembrie 1937 este condamnat la moarte şi, la 8 decembrie, executat prin împuşcare, la Leningrad, după petrecerea unor lungi ani în insula siberiană Solovki. Ultimile sale cuvinte au fost: – “Este foarte greu, dar facă-se voia Domnului!”.

Chipul său firav, cum este evocat de prietenul lui de o viaţă Protoiereul Serghei Bulgacov, era modelat întru armonie, din interior, printr-o mare asceză – se lungea să se culce abia la ceasurile trei sau patru în zori, până atunci muncind fără întrerupere, într-o încordare a voinţei şi a iubirii de ştiinţă rar întâlnită. Citând din acelaşi mare teolog rus stabilit în Franţa: “Chipul său, profilul, aspectul feţei, conformaţia buzelor şi a nasului aveau ceva din înfăţişarea lui Leonardo da Vinci, ceva ce sărea în ochi întotdeauna, dar, în acelaşi timp, şi ceva din …Gogol.” Acelaşi, scrie despre glasul lui Florenski: “o voce delicată şi dulce, de un farmec deosebit (…). În această voce vibra însă şi tăria metalului, atunci când trebuia.”

Biograful menţionat încearcă o definire a lui Pavel Florenski, în calitatea sa de preot:

“El rămânea mereu liber faţă de stat, de la care n-a aşteptat nimic, nici înainte, nici după revoluţie, străin fiind de orice slugărnicie, atât de jos în sus, în faţa stăpânirii, cât şi de sus în jos. Se poate spune, oricât de paradoxal ar părea, că părintele Pavel a trecut prin întreaga, catastrofala noastră epocă, de parcă, sufleteşte, nici n-ar fi luat-o în seamă, ignorând aparenţele ei revoluţionare. (…) Atunci când spunem acest lucru, trebuie să luăm în considerare măsura dragostei de libertate a celui care ştia, în chip inteligent, nu doar să ‘asculte’ de stăpânire, dar şi să nu i se ‘supună’ în ceea ce considera a fi esenţial şi de maximă importanţă.

“Devenit preot şi asumându-şi cu toată răspunderea disciplina ierarhică şi canonică, părintele Pavel a rămas liber şi străin faţă de supunerea oarbă, care nu presupunea vreo îndatorire de conştiinţă, ca şi faţă de considerarea autorităţii ca infailibilă. Şi-a păstrat această libertate şi în teologhisirea sa, impregnată organic de duh bisericesc, sorbindu-şi inspiraţia din Altar.”

Mă izbeşte faptul că părintele Dumitru Stăniloae, într-un interviu pe care mi l-a dat asupra condamnării sfinţiei sale în lotul “Rugul Aprins”, a adoptat, pentru a se explica pe sine, o formulă pe care Bulgakov a enunţat-o pentru explicarea refuzului lui Florenski de a se exila: “Voia să împărtăşească până la capăt destinul poporului său.” Sau poate că teologul român n-a întâlnit-o cu prilejul lecturilor, ci, prin propriile-i trăiri şi experienţe a ajuns la profundul şi strălucitul adevăr explodând în ea.

Printre alte scrieri ale preotului Pavel Florenski, se impune eseul “ICONOSTASUL”, de la care volumul antologic românesc, alcătuit şi tradus de Boris Buzilă, şi-a luat titlul. Or, această scriere ne poate sluji temeinic la formara unei opinii creştin ortodoxe asupra viselor.

Pentru autor, frontiera unde se intersectează “cele văzute şi cele nevăzute” create de Dumnezeu este somnul, care “le desparte, dar le şi uneşte”, foloseşte el o formulare dihotomică-antonimică, conform cu denumirea introdusă de mine în studiile de antropologie stilistică, adică o formulare ce scoate în evidenţă, într-o unitate, două aspecte simultan opuse. Florenski constată că “în noi înşine viaţa, în aspectele ei văzute, alternează cu aspectele ei nevăzute” şi că, în anumite momente, “extrem de comprimate, (…) învelişul văzutului pare a se destrăma în noi într-o clipită şi, printr-însul, prin ruptura produsă, începe să adie “nevăzutul”.”

Apoi urmează o punere în temă mai exactă: somnul “este prima şi cea mai simplă treaptă a vieţii în nevăzut. (…) El dă sufletului o stare extatică, făcându-l să trăiască în nevăzut” şi ne oferă “presentimentul existenţei unei alte vieţi decât cea pe care înclinăm să o considerăm singura.” Acest presentiment este sugerat de viziunile onirice ce cuprind sufletul la frontiera dintre somn şi veghe, lămureşte Pavel Florenski.

Cred că, pentru moment, s-a spus destul ca să se motiveze considerarea de către mine a visului drept o formă a Chemării la Credinţă, căci ce altceva reprezintă acest presentiment al unei alte vieţi decât o invitaţie la a cerceta acea altă viaţă, iar numele mijlocului prin care cercetarea se poate întocmi este Credinţa. Va să zică, o Chemare tainică şi eminamente lăuntrică.

Rămâne ca, sub îndrumarea preotului profesor Pavel Florenski, să revenim la exemplele de vise date în întâlnirile noastre anterioare, pentru a le descifra în modalitatea lor de Chemare individuală, ţinând seama de explicaţiile sale suplimentare: “Visele sunt (…) acele imagini care despart lumea văzută de cea nevăzută, separă şi, în acelaşi timp, unesc aceste lumi. (…) [Visul] este impregnat de sensul altei lumi, nevăzute, imateriale, non-tranzitorie, deşi manifestată vizibil şi, în aparenţă, material. (…) Viziunea onirică este hotarul comun al unui şir de stări ce ţin de lumea de-aici şi de emoţii care ţin de lumea de dincolo, hotarul prin care se fixează ceea ce este aici şi prin care prinde contur ceea ce este dincolo. (…) Visul poate apărea atunci când conştiinţa accede la ambele maluri ale vieţii, deşi aflate fiecare pe trepte diferite de perceptibilitate.”

Pentru a înţelege visul lui Arthur Koestler, în care ziaristul britanic s-a văzut executat, vom ţine seama de remarca preotului Pavel: “Pare deci corectă acea explicaţie dată viselor, după care ele se suprapun, în sensul cel mai exact al cuvântului, trecerii instantanee dintr-o sferă a vieţii psihice în alta şi abia mai târziu, când trec în amintire, adică atunci când are loc transpunerea lor în conştiinţa diurnă, încep să se deruleze într-o ordine temporală proprie lumii noastre văzute, deşi continuă să aibă propria lor măsură cronologică, “transcendentală”, care nu poate fi comparată cu cea diurnă.”

În cadrul dezvoltării, Florenski recurge la exemplificarea cu unele vise produse, ca şi cel prezentat de mine, de cauze exterioare. În privinţa visului în discuţie, cauza exterioară fusese prăbuşirea patului lui Koestler în timpul somnului acestuia. Florenski arată că această cauză exterioară “devine un impuls pentru declanşarea plăsmuirilor fanteziei”, în termenii săi. Acelaşi lucru dedusese însuşi Arthur Koestler, cu o foarte precisă diagnosticare a celor petrecute în mintea lui, anume execuţia sa, prin împuşcare, visată. Ceea ce aduce nou logica lui Florenski, faţă de deducţiile autorului, şi ceea ce îmbogăţeşte mult analiza, este faptul că această cauză externă, prăbuşirea patului, prilejuind o echivalenţă imaginară, împuşcarea, determină un întreg şir cauzal de evenimente imaginare, conştientizate în vis, ce culminează cu echivalenţa imaginară de la care s-a plecat în compoziţia visului.

Drept care el trage concluzia: “Unul şi acelaşi eveniment real este perceput prin două conştiinţe: conştiinţa diurnă şi cea nocturnă.” Deci efectul unei cauze externe este un eveniment imaginar ce nu are nimic comun cu ea, care efect imaginar, în modul cel mai curios, este şi efectul unui întreg lanţ de cauze şi efecte tot imaginare. De unde, explică Pavel Florenski: “visul este structurat teleologic; toate evenimentele sale se derulează în pregătirea deznodământului, astfel ca acesta (…) să aibă o profundă motivaţie pragmatică.”

Mai departe, Pavel Florenski pătrunde şi mai adânc în structura conştiinţei. El spune: “În vis, timpul “fuge”, şi încă într-un ritm foarte rapid, în întâmpinarea prezentului, în direcţia opusă mişcării temporale a conştiinţei în stare de veghe (lucide). El este întors spre sine şi aceasta înseamnă că, odată cu el, sunt întoarse toate imaginile sale concrete. Şi mai înseamnă că am trecut în domeniul spaţiului imaginar. Atunci acelaşi fenomen perceput aici, în spaţiul imaginar, ca un fenomen real, apare văzut de dincolo, dinspre spaţiul real, ca unul imaginar, adică desfăşurându-se într-un timp teleologic, ca un scop, ca un obiect către care se tinde.”

Socotesc suficiente acestea pentru demonstraţia pe care şi-o oferă raţiunea analistului – prin ‘analist’ îl înţeleg pe oricare dintre noi doritor să-şi priceapă structura minţii şi a conştiinţei – demonstraţia cu privire la straturile de percepere a realităţii puse la dispoziţia noastră şi de care, în diurn, nu suntem conştienţi. Mai mult, în cele pomenite, găsim şi dovezi asupra structurii universului, a spaţiului şi timpului, mult mai complexe decât le înţelegem cu raţiunea.

Dar cele expuse ne îngăduie să purcedem şi spre o lămurire asupra calităţii profetice a stării onirice sau a celei atât de intrigante a perceperii la distanţă sau în timpi deosebiţi şi, în cadrul unui scenariu simbolic, a receptării acestor mesaje – neraţionale – de către conştiinţă. Gândul mă duce la visul Agafiei Bogdanovici – ultimul! –, acela când şi-a văzut fiul prunc, bolnav de diaree, afirmând, ca un adult, că s-a născut pentru a fi cuminte (o formă de denumire a stării decedatului), pe când arăta ca un mort viu; visul, o reamintesc, avea loc la aproximativ doi ani de când feciorul, despre care mama nu ştia decât că era închis, era mort din pricina dizenteriei şi a torturilor perpetue, deoarece – pentru a rămâne în limbajul visului – ‘nu fusese cuminte şi ascultător’, după ce-i făgăduise mamei sale, revenind din detenţia precedentă, că nu se va mai ocupa în veci de politică… Subconştientul Agafiei Bogdanovici, folosindu-se de reversibilitatea timpului, pătrunzând în alt spaţiu decât cel diurn, cu mijloace posibile dar neînţelese de raţiune, ajunsese până la situaţia, până la scena morţii fiului şi o înfăţişase conştiinţei într-un limbaj stilistic.

Aceeaşi alergare cu viteze inimaginabile de-a lungul vectorului reversibil al timpului (ceea ce fizica refuză) a îngăduit visul lui Liviu Băruţă, privitor la mutarea lui Eugen Măgirescu într-o celulă unde cel din urmă avea să fie torturat de moarte, ceea ce s-a şi petrecut în reeducările despre care cei doi nu aveau cunoştinţă că se desfăşurau, în acele momente, în penitenciarul unde se aflau. Iar alergarea cu viteze inimaginabile pe vectorul reversibil al spaţiului a îngăduit visul comunicat de Ioan Munteanu, de care probabil vă amintiţi, visul unei mame care şi-a văzut feciorul de pe front “adunându-şi maţele şi băgându-şi-le în burtă”, ceea ce urma să-i fie confirmat ca adevărul-adevărat asupra morţii lui, de către un camarad de luptă venit mult mai târziu să-i povestească respectivei mame despre împrejurările dispariţiei fiului ei.

Va să zică, fără a mai insista nici asupra viselor pe care vi le-am comunicat cu prilejul convorbirilor noastre anterioare, nici asupra teoriei preotului Pavel Florenski, acceptăm că mulţi dintre semenii noştri recunosc în visele lor, fie vestiri ale viitorului personal, ori ale altei persoane, cunoscută de ei sau nu, fie ale unui grup uman.

În alt tip de vise, ei atestă a cunoaşte, pe această cale, evenimente petrecute la distanţă, despre care, altfel, nu ar fi putut avea cunoştinţă.

Există şi o altă categorie de vise: acelea în care problematica perioadei când are loc visul este metamorfozată într-o structură ce o simbolizează şi primeşte, în cadrul ei, o rezolvare pragmatică indicând o cale de ieşire din dilemă sau doar sentimentul că ea poate fi rezolvată. Cel din urmă simţământ se degajă din acel vis al lui Onisifor Ghibu, în care alături de fostul său coleg universitar, cu care se afla închis la Caracal, escalada o pantă foarte abruptă, dispusă aproape pe verticală, cum ar sta un zid. Totul era de un alb orbitor. Visătorul şi tovarăşul său urcau, ţinându-se de mână, cuprinşi de groaza pericolului de a cădea şi abia făcând faţă dificultăţilor căţărării. Aproape de culme, lipsindu-le puterile de a mai continua, fură pe punctul să se prăbuşească. Reînnoindu-şi forţele, printr-un efort ultim al încordării, au atins vârful, ce trebuia înconjurat, pentru a fi cucerit definitiv, ceea ce nu micşora vrăjmăşia terenului. Depăşiră şi ultima încercare. Cu ce a rămas visătorul, în urma visului său? El a rămas cu siguranţa că, oricât de grea era proba la care existenţa îl supunea, exista o ieşire din acel impas, ce se dovedea a fi numai momentan.

Unele vise au o structură extrem de complicată. La clădirea ei participă atât preştiinţa, cât şi clarviziunea, cât şi simbolizarea, precum şi rezolvarea evenimentelor din vis, care constă, de fapt, în rezolvarea realităţii intuite cu prilejul visului, cu alte cuvinte e vorba despre puterea de a influenţa viaţa însăşi, prin cele visate. Ne amintim de visul lui Ioan Munteanu al cărui frate era şi el arestat, ba fuseseră în acelaşi penitenciar dar, de o bucată de vreme, dispăruse de acolo. Naratorul nu aflase că frăţâne-su fusese condus la Bucureşti pentru o nouă anchetă. L-a văzut în vis cum străbătea un cimitir, pe când visătorul păşea dincolo de incinta lui, pe lângă gard. La un moment dat Ioan Munteanu a auzit un glas strigându-l pe fratele său. Încercă să-l acopere cu propriu-i răgnet, prin care-i cerea fratelui să nu se lase amăgit de asemănarea vocii apărute din senin cu aceea a mamei lor şi să nu-i răspundă. Îi ceru să o ţină drept înainte, pentru a se întâlni împreună când se va isprăvi gardul ce-i despărţea. Istorisitorul comentează: “Era de fapt povestea noastră, dacă răspundea la ancheta aceea era implicat pe nedrept într-o cauză grea. (…) şi ne-am întâlnit dincolo de gardul închisorii, când ne-am eliberat, în 1963”. Ioan Munteanu l-a considerat un vis premonitor. Străbaterea cimitirului simboliza ancheta fratelui său, al cărei presentiment l-a avut visătorul. A avut şi ştiinţa conţinutului anchetei, dar ea nu s-a manifestat în vis. În schimb, a intervenit – în temeiul acestei ştiinţe – în anchetă, cerându-i fratelui său să nu răspundă. Asemănarea cu glasul mamei a vocii care punea întrebări zugrăveşte situaţia anchetatului, transformat de condiţiile speciale ale anchetelor într-un copil dator să răspundă la orice întrebare, după cum la fel de dator te simţi să dai răspuns întrebărilor părinţilor. Gardul ce-i despărţea unul de celălalt, simboliza metonimic temniţa, situaţia unor oameni lipsiţi de libertatea de a se mişca după cum voiau.

Alteori visele dau satisfacţie nevoilor sufleteşti, având în acest caz, un rol mângâietor. Astfel au fost majoritatea viselor Agafiei Bogdanovici, ce nu mai putea suporta să nu-i fie permis să-şi vadă fiul, să-l sărute, să vorbească cu el; inima ei, luându-şi acest drept în vis, izbutea să continue a bate cât de cât normal şi de a nu se opri, din prea multă şi de nesuferit durere.

Aceste trăsături ale viselor, faptul că sunt mângâietoare, că îţi dau preştiinţă, vedere la distanţă, participare la existenţa ce-ţi este interzisă de împrejurări, că îţi explică, într-un mod pararaţional, viaţa şi te explică şi pe tine ţie însuţi, le recomandă drept nişte porţi spre o altă lume, hotarul dintre două lumi, cum le-a numit Pavel Florenski. Iată un argument suficient ca să le considerăm drept o Chemare, măcar formală, a lui Dumnezeu.

Când, la sfârşitul iernii, vântul aspru şi îngheţat se schimbă, peste noapte, într-o boare, pătrunsă de o umezeala plăcută, de temperatură mai ridicată, aducând aminte de zări mai calde, ştim că Terra ne conduce către ţinuturile peste cari împărăţeşte primăvara. La fel, sunt unele vise de pe gurile cărora respirăm adieri din cealaltă lume; ele ne amintesc că ea există şi prin aceasta ne cheamă către un alt fel de trăire, în consonanţă cu legile ei. În urma unor atari întâmplări de noapte, la deşteptare, rămânem cu obrajii arşi de străluminarea unui soare necunoscut, mai bun, mai luminător decât steaua ce ne priveghează zilele imparţial, mai străpungător prin ceţurile încâlcelilor diurne dureroase, mai generos; rămânem cu obrajii arşi de străluminarea unui soare de rai, ce ne-a îndemnat paşii cale doar de un vis.

18. PRESENTIMENTUL

Aceste convorbiri privitoare la Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste nu intenţionează să epuizeze toate tipurile de Chemare, ce variază de la om la om şi de la situaţie la situaţie. Totuşi, deoarece am atacat timp de patru întâlniri Chemarea ca deductibilă din starea onirică, în anumite împrejurări speciale, nu găsesc a fi străină de tema noastră nici discutarea presentimentului, înrudit cu unele dintre visele comentate pentru dumneavoastră; şi, deci, nu o voi evita.

Iau presimţirea ca pe o modalitate a dialogului dintre om şi Dumnezeu, cu prilejul căruia Părintele nostru ceresc, folosind glasul nostru lăuntric, ne pregăteşte pentru anumite încercări la care urmează să fim supuşi.

Cazul ales pentru această cercetare împreună este al unuia dintre cei mai zeloşi analişti de sine însuşi, din domeniul memorialisticii române, dintre foştii deţinuţi politici, pe nume Andrei Şerbulescu. Pentru scopurile noastre, el prezintă avantajul de a fi fost un comunist convins, de religie mozaică, dar cu convingeri atee, în urma celei mai înrăite educaţii materialist dialectice marxist-leniniste, înainte de arestarea ce l-a condus la colaborarea cu Securitatea într-un chip atât de odios încât, în temeiul invenţiilor sale din timpul anchetei, cel mai bun prieten al lui, Lucreţiu Pătrăşcanu, a fost executat, Andrei Şerbulescu devenind martorul acuzării lui, cu o suită de minciuni ucigătoare, sugerate de anchetatori, la cererea lui Gheorghiu-Dej.

Materialul l-am cules din volumul său postum “MONARHIA DE DREPT DIALECTIC”, din care, dacă vă amintiţi, am avut ocazia, într-una dintre primele emisiuni aflate sub genericul CRED, DOAMNE, AJUTĂ NECREDINŢEI MELE, să analizăm personajul lui Mucegai, un criminal ieşit din comun prin confuziile de judecată făcute.

Distincţia existentă în limbă între verbele a simţi şi a presimţi este ilustrată cu deosebită claritate de capacitatea de a se autoanaliza a autorului; nu că ar fi stat în intenţia lui să ofere o atare incursiune psiholingvistică, ci deoarece are o memorie foarte sensibilă la mişcările sufleteşti. Când am numit verbul a simţi, nu l-am luat cu înţelesul propriu, referitor la activitatea simţurilor, ci în acela figurativ, referitor la sentimentul a ce pluteşte în suflet, după cum reiese din următoarea mărturisire:

“Cine nu a purtat pe piept pata galbenă” (aluzie la ‘steaua galbenă’, obligatoriu a fi ornat, în public, reverul vestonului îmbrăcat de evrei, sub dictatura hitleristă) “a unei excluderi publicate în “Scânteia” nu ştie ce înseamnă a fi lepros. Nu mai sunt necesare gluga şi clopoţelul care să anunţe trecătorilor cine trece. Cei care mă cunoşteau, prieteni sau duşmani, mă vedeau ca şi cum aş fi fost din aer, întorceau capul sau treceau pe alt trotuar. Atât eram de copleşit, că începeam să mă simt vinovat. Mi se părea că orice trecător mă recunoaşte, însă nu ştie cât sunt de criminal. Uneori îmi venea să iuţesc pasul, să fug de toţi aceşti oameni paşnici ori să le strig vina mea imaginară. Pentru vechii comunişti, presiunea morală a partidului este extraordinară. Toţi ştiu ce este înăuntru, dar odată aruncaţi la gunoi se simt gunoi, un fel de mort care ştie că este iremediabil ieşit dintre cei vii şi trebuie să se obişnuiască cu viermii, până devine vierme.”

Va să zică, atitudinea cunoscuţilor întâlniţi întâmplător pe stradă impunea simţământul vinei. Din acesta se năştea ‘părerea’ că pecetea impusă de descoperirea, prin presa centrală, a excluderii din partidul comuniştilor era pipăibilă, prin văz, tuturora. Ambele stări derivau din presiunea morală. Asta înţelege Belu Zilber, al cărui pseudonim este Andrei Şerbulescu, asta înţelege el, în acest context, prin a simţi.

Pasajul ne permite şi o citire în adâncime a ce simţea un membru de partid privitor la muritorii de rând, la cei care nu erau membri de partid: în afara partidului nu exista decât “gunoiul” societăţii, compus din “cei morţi”, metaforizaţi prin “viermi”. Ce înseamnă “mort”, adică acela care nu este viu? Mortul nu participă la viaţă. Cei vii îl aruncă la coşul de gunoi, pentru că îi încurcă, le pute, îi poate îmbolnăvi cu miasmele şi descompunerea sa; îngropat, să nu mai stea în calea nici unuia dintre cei vii, e asimilat viermilor, prin aceea că nu are alt de făcut decât să se târească departe de lumina apreciată de cei vii şi folositoare lor, întreţinându-şi amarnica existenţă din putreziciuni, abia intuite de orbirea sa, lepădate de toţi cei vii; el este oricând la îndemâna călcării în picioare, a zdrobirii de către cei vii.

Însă Herbert Zilber, alintat, cum s-a văzut, cu numele Belu, nu se opreşte la ce simţea odinioară. El mai trăia, la ceasurile de cumpănă, şi altceva ce, pentru moment, nu etichetează psihologic decât cu acelaşi verb, a simţi, după cum urmează în fraza aceasta: “Când m-am urcat în tren, am simţit avertismentele bine cunoscute mie: anxietatea şi setea.” Este neîndoielnic alt tip de mişcare sufletească; sunt semnele presentimentului. Naratorul se străduieşte să-şi priceapă – sau să-şi facă cititorul a înţelege – de unde îi putea veni subtila boare a ceva rău ce se apropia de el: “Poate fiindcă funcţionara care-mi liberase paşaportul s-a uitat altfel la mine decât ar fi fost normal să se uite la un solicitant care o gratificase cu cadoul necesar urgentării formalităţilor, poate fiindcă avusesem impresia că fusesem urmărit la Bucureşti, nu ştiu de ce, dar clopotul de alarmă a sunat odată cu plecarea mea din ţară” ; trebuie ştiut că scopul călătoriei sale era unul subversiv – de spionaj antiromânesc.

El ţine să-şi confirme intuiţia. Această nevoie ne dezvăluie că, oricât de educat era de spiritul dialectic, aşa-zis ştiinţific, nu numai că îşi conştientiza, ca orice alt ins dintre aceia neprelucraţi în forja gândirii marxist-leniniste, acele presentimente, fără definiţie ştiinţifică şi rizibile pentru nişte aşa-zişi ‘realişti’ ca cei formaţi de partidul comunist, nu numai că le conştientiza ca prezenţe în sine, ci se străduia să le şi fundamenteze, prin proba realităţii. Aceasta este dovada că nici măcar cei din vârful noii piramide ideologice ce se forma în acea perioadă nu izbutiseră să scape de ‘superstiţii’ – aşa le numeau, nu? – care nici vorbă să fi fost superstiţii; ele erau fenomene psihice încă neexplicate (în cazul de faţă: psihosomatice, din domeniul neelucidat încă al parapsihologiei), făceau parte din sistemul uman de cunoaştere a realităţii, cu care suntem toţi dotaţi şi de care voiau să ştirbească omul comuniştii, în tentativa lor de creare a “omului nou”, mult inferior celui cu care îi confrunta natura.

Belu Zilber nu este mulţumit de proba avansată până aici; continuă: “La Paris am aflat din ziare că la Bucureşti se descoperise o vastă organizaţie de spionaj sovietică şi că printre arestaţi se afla şi Victor Aradi”. Era superiorul său, căci Zilber, înainte de război fusese spion sovietic, precum majoritatea comuniştilor de vârf din perioadă. El constată o nefuncţionare a mijloacelor personale de cunoaştere dinainte şi de la distanţă a viitorului; mai precis, o funcţionare într-un cod pe care-l învăţase parţial doar – anxietatea şi setea – cifru pe care nu era în stare să-l folosească în traducerea până la capăt a mesajului: “Eram departe de Bucureşti, la adăpost de orice pericol. Nici un moment nu mi-a trecut prin minte că misteriosul nr.16, despre care ziarele româneşti anunţau că este dispărut, eram chiar eu. Din corespondenţa cu familia mea şi întreprinderea la care lucram nu rezulta că aş fi fost căutat sau cel puţin suspectat, dar nu puteam scăpa de anxietate şi sete”. Doreşte cu orice chip să-şi convingă cititorul de avertismentele pe care le primea, deloc deosebindu-se de orice babă care-şi povesteşte şi dezleagă visele premonitorii, de care partidul hohotea şi cu care babă lupta s-o facă nenocivă ‘sănătăţii clasei muncitoare’: “Lucram fără întrerupere, ca un automat, nu mâncam, continuam să trăiesc din inerţie, uscat de pustiitoarea mea sete, descompus de anxietate.

“În trenul care mă aducea în ţară aveam impresia că sunt singurul pasager, poate şi de pe glob. Dacă ar fi vrut, conducătorul m-ar fi putut arunca pe geam sau pune în geanta lui. Nici astăzi nu-mi amintesc să fi văzut alt călător. Eram sigur că mi se va întâmpla ceva grav, dar n-am rezistat hipnozei. Ajuns acasă, am avut timp să distrug hârtiile compromiţătoare. A doua zi am fost arestat.” Cu adevărat era singurul pasager. Autorul nu acordă însemnătatea necesară acestui sentiment de tip hiperbolic. El se izolase de toţi ceilalţi, prin senzaţia că se îndrepta către împlinirea destinului său, că ceva ineluctabil îl atrăgea spre acea împlinire – hipnoza pomenită. Ceilalţi, mutându-se de ici-colo, călătoreau, pur şi simplu. El era Călătorul. El pătrundea într-o paralume, într-o pararealitate. El urma să se privească în Oglinda Încercărilor. Acesta este izvorul izolării resimţite, distingerii sale de toţi. Iar izolarea, distingerea de toţi, erau şi ele semne ale presentimentului.

Cele de mai sus îmi amintesc de săptămânile ce au urmat crăpării catapetesmei din Biserica Sfântul Spiridon, într-o noapte a Vinerii Mari sau a Învierii, mai demult. Fisurarea se datora lucrărilor subterane din zonă, necesitate de metrou. Totuşi, nevoia de apărare a bucureştenilor, în faţa a tot mai asprei vieţi impuse de tirania demolatorului Ceauşescu, lansase zvonul că era un semn dumnezeiesc. Nu era propriu-zis o lansare de zvon, era credinţa populaţiei că avea, în sfârşit, să coboare răzbunarea Domnului, că suferinţele neamului erau văzute şi că li se dădea un răspuns, echivalent cu pustiirea comunismului ateu. Şi nici n-a întârziat prea mulţi ani ‘răspunsul lui Dumnezeu’: Nicolae Ceauşescu a căzut victima plutonului de execuţie comandat de tovarăşii săi din conducerea partidului, care i-au luat locul, prefăcându-se că usturoi nu mâncaseră şi gura nu le mirosea, iar comunismul a căzut în urletele fericite ale poporului. M-a oprit pe stradă văduva unui fost membru al c.c.-ului, evreică, femeie de mare încredere a conducerii, dar cumsecade, care ştia că lucram în învăţământul superior al Bisericii, de unde deducea, biata de ea, că eram mai aproape de planurile Creatorului decât ei, comuniştii.

– “Tovarăşe Rădulescu, fata mea este foarte îngrijorată de ce se vorbeşte; s-a dus la biserica Sfântul Spiridon, unde se adună atâta lume să vadă catapeteasma despicată; se zice că… Dumneavoastră ce părere aveţi?”

Privirile sale cerşeau o desminţire a mâniei lui Dumnezeu ce înfiora toate inimile. Accepta până şi o autoritate săracă precum a mea, investită numai de dânsa, Şi de nimeni altcineva (mă investise probabil pentru ceea ce socotea curajul meu nebun de a lucra, ca mirean, pentru Biserică într-o lume în care Biserica era ultimul vrăjmaş rămas în picioare şi trebuia fără doar şi poate distrusă şi Ea). Privirile sale implorau, umile, ca ale unui câine vagabond care te-a adoptat stăpân şi te roagă, pe muteşte, să-l iei acasă. Dacă aş fi fost un înşelător, în clipa aceea o trimiteam să se boteze şi să se pocăiască; şi m-ar fi ascultat. Dar n-aveam anxietatea, nici setea lui Belu Zilber, prin care să comunic cu Incomunicabilul, deci îmi lipseau chiar şi aceste extrem de modeste semne ale adierii Harului, pe care un ateu bolşevic ca Herbert Zilber era atât de convins că le putea sesiza dialogând cu el.

“După excluderea mea definitivă din partid”, continuă el, “în 1947, odată cu hăituiala celor care ştiau că un exclus nu poate fi lăsat în pace, vechii mei tovarăşi – anxietatea şi setea – au reînceput să mă bântuie. Mergeam pe stradă îmbrăcat corect, dar aveam sentimentul că sunt gol, urmărit de mii de ochi”. Constatăm că, exprimat într-o altă metaforizare, acelaşi simţământ al distingerii de toţi şi al izolării, îi însoţeste ‘semnele’. Şi, în sfârşit, termenul ce părea să fugă de sub condeiul lui Andrei Şerbulescu, dintr-o normală teamă de ‘vocabularul mistic’, irumpe în text: “Soţia mea nu credea în presimţirile mele, cu atât mai puţin în seara aceea.

“Când am ieşit amândoi din bloc, pasagerii automobilului” (îi observase de mult timp, păianjeni aşteptându-şi victima la oarece distanţă de intrarea în bloc) “ne-au invitat la Ministerul Afacerilor Interne, pentru o declaraţie.”

N-a mai călcat pe stradă până în 1964.

Este interesant de remarcat că între simţire, cu înţelesul cercetat de noi, şi presimţire există o capacitate de conformare la realitate, inversă decât ne-am aştepta.

“Brusc uşa celulei se deschise şi înăuntru dădură buzna Marin Jianu şi Nikolski. În timp ce gardianul îmi lumina faţa cu o lanternă, Nikolski îşi strâmba şi mai mult ochii saşii, ca să mă poată privi drept în ochi. Marin Jianu îmi spuse: “Avem dovezi că eşti vinovat. Îţi dau o oră ca să recunoşti”. După ce i-am răspuns că nu mai are nimic de aşteptat de la mine, fiindcă spusesem la anchetă tot [ce] aveam de spus, au plecat amândoi, trântind uşa.

“Pentru prima oară de la arestarea mea eram fericit. Îmi închipuiam că este ultima probă la care sunt supus înainte de a fi pus în libertate. Două săptămâni am aşteptat eliberarea.” Bineînţeles că ancheta s-a abătut şi mai năpraznic asupra sa; va să zică, cele simţite (umplerea de fericire) au fost mincinoase. Pe când presimţirile nu mint niciodată. “Trebuie să mărturisesc că, deşi nu aveam nimic pe conştiinţă, simţeam că de undeva bat vânturi rele.” Pentru prima dată începură investigaţiile cu privire la un alt tip de spionaj (decât cel în favoarea U.R.S.S.-ului, de odinioară), practicat pasă-mi-te de el, în favoarea puterilor capitaliste occidentale.

Ascultătorul va spune că mă străduiesc să demonstrez ceva ce, în mod evident, este forţat, anume rădăcinile unei gândiri religioase la Belu Zilber. Or, ca să vin în întâmpinarea acestei afirmaţii, voi atrage atenţia că există un fragment în aceste memorii, din care contrariul poate fi dedus fără prea mari eforturi.

“Într-o seară, Lajos a fost luat la anchetă. S-a întors după cinci zile. Se dublase în lăţime la trup şi la faţă. Ca să-l dezbrăcăm a trebuit să rupem hainele de pe dânsul. Ne-a povestit că, în seara anchetei, fusese bătut cu “pumnele” – cum spunea el – pe faţă şi trimis la carcera îngustă, adică un sicriu vertical, în care nimeni nu poate sta decât în poziţia de drepţi. După câteva ore, oricine se umflă. Mai târziu, după ce am fost şi eu bătut la tălpi, singurul chin de care aveam groază era carcera îngustă. Simţeam cum mă sufoc numai la gândul de a fi închis în sarcofag. Când l-am întrebat pe Lajos cum de a rezistat mi-a răspuns simplu: “M-am rugat…”

“Îmi pare şi astăzi rău că sunt văduvit de puterea credinţei. Este, probabil, o aptitudine cu care te naşti. N-am nici un fel de rezonanţă pentru acest fel de muzică.” Rămâne regretul a ceva presimţit şi, din păcate, gustat niciodată. Dar presimţirea, după cum am văzut, te pune în contact direct cu realitatea.

Andrei Şerbulescu descrie amănunţit starea sa când are presentimente – în termenii noştri: când aude Chemarea lui Dumnezeu şoptindu-i că trăieşte anapoda şi nu după legile divine. “Presimt când undeva s-a hotărât ceva rău pentru mine, ştiu când s-a apăsat butonul ghilotinei, văd tăişul lamei şi aştept să-mi cadă pe grumaz, însă nu fug. Hipnotizat de ochii nenorocirii, nu mai pot face altceva decât să aştept.” Această aşteptare a împlinirii răului putea fi evitată dacă autorul s-ar fi apropiat din timp de Dumnezeu, i-ar fi înţeles glasul, ar fi trăit după canoanele Iubirii şi nu după cele ale urii de om.

Că, Andrei Şerbulescu, avea canavaua religioasă înscrisă în inimă, deşi n-o izbutea recunoaşte, este şi mai clar dintr-aceea că simţea cel mai profund fior religios, acela al păcatului (bineînţeles, faţă de altă putere decât în cadrul credinţei, pentru că marxism-leninismul deformase toate cele naturale din sine şi înlocuise sentimentul existenţei lui Dumnezeu cu certitudinea forţei fără egal a partidului). “Strigoiul vinovăţiei ne însoţeşte în viaţă. Spovedania nu-l omoară. Scăpăm prin uitare. Păcatul există undeva în noi, cancerul, poate mediul natural al sufletului. Dacă ar dispărea, am exista ca şi cristalele, dar n-am trăi. Suntem veşnic vinovaţi faţă de cineva: o femeie, un prieten, un frate.” El se simţea vinovat că păcătuise faţă de partid, prin nemărturisire! Culmea vicierii gândirii stă în aceea că nu concepe viaţă fără păcat, ca şi cum acesta ar fi fermentul, scânteia, bobârnacul dat existenţei personale. Suntem martori ai unei înscăunări a păcatului în centrul fiinţei noastre, a unei fetişizări a lui.

Iar pe temelia derogării vinovate de la spovedanie, pe care o menţionează Belu Zilber s-a aburcat nevoia de a mărturisi nu numai ce era adevărat, ci, mai ales, ceea ce dorea partidul că-l audă confesând, deşi nu corespundea realităţii; însă stăpânirea partidului, identificată cu aceea a Dumnezeului cel Atotputernic, avea mai multă priză asupra slăbiciunii lui decât realitatea însăşi, refuzată de partid, oricât de adevărată era: o realitate, deci, ce putea dispărea fără să sufere nimeni şi să fie înlocuită cu o ficţiune, devenită adevăr, prin aceea că, i se spunea anchetatului, era necesară. Toate acestea deoarece îndumnezeirea păcatului te face pe vecie robul minciunii şi al servilor ei.

CHEMAREA PRIN POEZIE

Am lăsat pentru final un eseu ce s-ar putea intitula: ‘Poezia – mijloc de recuperare a sinelui’, de o mare însemnătate pentru orice creştin preocupat de formele variate ale Chemării lui Dumnezeu, pentru că el luminează splendid locul poeziei în viaţa de zi de zi a condamnatului politic sub comunism, în orice loc de ispăşire s-ar fi găsit el, şi cu cât mai mult a oricărui om înecat sub stivuirile îmbeznate ale materiei, ce-l fac să uite de sorgintea sa cerească. În cele ce urmează, veţi afla despre o faţă inedită a poeziei, după trecerea multor milenii de creare a ei şi de exultare prin ea.

“Eu nu ştiu, şi apoi, la ce bun – poeţii în vremi de restrişte?”, citează Viorel Gheorghiţă, în memoriile sale, un stih de Hölderlin, din poemul Pâine şi Vin. “Pentru mine, acest celebru vers”, pătrunde el în trăirea sa spirituală, “acest celebru vers, de o actualitate evidentă, e o mai veche obsesie a mea şi, nu mai puţin, o gravă nedumerire. Câtă interogaţie, câte îndoieli, câtă afirmaţie şi câte incertitudini se află condensate în el? La ce bun poeţii, când cărţile lor nu pot să apară sau, dacă apar, nu se citesc? La ce bun poeţii, când interesul pentru poezie e copleşit, în occident de huzur, la noi de sărăcie, pretutindeni de isteria muzicii pop sau rock? Aserţiunea că poezia, cultura în general, e un apanaj al aleşilor, nu mi se pare de acceptat. Dimpotrivă. Statutul ei e unul ontologic, dovadă amploarea la care a ajuns fenomenul în puşcării. Iată, fac o afirmaţie scandaloasă: nu omul face cultura, cultura îl face pe om; nu poetul iscă poezia, poezia îşi zămisleşte poeţii, aşa după cum adevărul zămisleşte libertatea, aşa după cum pâinea cea de toate zilele ne condiţionează şi ne susţine trupeşte.”

Mă voi opri o clipă asupra acestui termen de comparaţie propus de memorialist, deoarece el pregăteşte o mutaţie calitativă către ceea ce reprezintă cu adevărat “pâinea noastră cea de toate zilele” la care se referă textul rugăciunii sugerat de aluzia scriitorului. Dacă îl vom denumi pe însuşi Iisus Hristos prin acea “Pâine”, ne va fi mult mai uşor să înţelegem afirmaţia că Poezia este aceea care îşi zămisleşte poeţii. Căci Dumnezeu este acela care-şi zămisleşte credincioşii, prin Chemarea Sa despre care vorbim împreună de atâtea luni de zile prin mijlocirea undelor.

Plecând de la această afirmaţie, vă voi întreba: putem oare să-L despărţim pe Hristos Dumnezeu de Poezie? Discutând despre forma de adresare lui Dumnezeu a omului, constatăm că ea a fost concepută, în vederea ritualului, dar şi a contactului personal de dimineaţă, seara, în pregătirea hrănirii şi după încheierea ei, de poeţii Bisericii, în poezii sau texte pentru cântări, care corespund unor forme fixe ale timpurilor când au fost create. Astăzi, dacă se compun acatiste noi sau paraclise sau alte forme fixe, Biserica se adresează tot unor poeţi, pentru alcătuirea lor, după cum pentru zugrăvirea incintelor cultice ea apelează la pictori, pentru înflorarea catapetesmelor la sculptori şi aşa mai departe. Şi într-un caz şi în celelalte este vorba despre profesionişti, că sunt ai plaivazului, ai penelului, ai dălţii. Urcând în ani, către clipa când ei au hotărât să se specializeze într-o direcţie sau cealaltă, vom constata că descoperim la ei, cu regularitate, o Chemare spre creaţia plastică sau literară, o chemare cu neputinţă de evitat, arzătoare, ce nu le îngăduie somnul, dacă nu este dusă la împlinire, ce nu le îngăduie preocupări străine, ce nu le îngăduie fericire străină procesului creaţiei artistice. Cred că, şi într-un caz, al poetului, dar la fel şi în celelalte cazuri, al pictorilor, al sculptorilor, al tuturor creatorilor, în orice domeniu al artelor s-ar manifesta forţa lor creatoare, sunt chemaţi tot de Poezia Existenţei, acel mesaj indicibil ce permează de pretutindeni din cele ieşite din Cuvântul Domnului cu ocazia Facerii şi reflectă, ca în oglindă, constatarea Sa finală, de după fiecare zi, anume că toate erau bine făcute şi că-L mulţumeau. Va să zică, acesta este primul sens al termenului ‘poezie’; abia la urmă vine acela de gen literar (dramaturgia, romanul, poezia şi celelalte), ori acela de creaţie cu formă dată, din domeniul literaturii (un poem, o poezie). Deosebirea dintre mulţumirea Părintelui a toate, după încheierea fiecărei etape a Creaţiei, este alta decât aceea a omului ce pătrunde în sfera poetică a Cosmosului: cel din urmă se umple de o mirare exultantă a bucuriei, prin aceea că are acces la frumuseţile echilibrate în chip uluitor în Facere. Atât de plin este el de vibranta admiraţie a universului încât laudele sale trec într-un limbaj specific, prin care până şi tăcerile dintre cuvinte – dacă nu în mod special acelea – devin grăitoare, prin asemuirea cu imperceptibila muzică a sferelor.

“Experienţa anilor de detenţie”, scrie mai departe Viorel Gheorghiţă, “mi-a revelat această taină a mântuirii prin poezie, a mântuirii prin cuvânt, prin cuvântul rostit. Nu e vorba de vreo retorică sau de figuri de stil, menite să impresioneze. Cum ar putea-o face? E vorba de o realitate existenţială, în ce mă priveşte, de netăgăduit. În urma demascărilor de la Piteşti şi Gherla, retras în mine însumi ca într-o inexpugnabilă carapace, ca într-o criptă, mi-am acceptat condiţia de mormânt încă viu. Clinic, nu eram mort. Antropologic, având în vedere refuzul devenit funciar, de a comunica, atât cu exteriorul, presupus a fi irefutabil primejdios, ostil, saturat, ca un burete ud, de violenţă şi delaţiune, cât şi cu propriile mele amintiri, cu propriul meu trecut, da! Nu e, prin urmare, deplasată afirmaţia că în ziua în care, somat de nu ştiu ce demon, la Aiud fiind, am încropit primul meu vers arestat, m-am născut a doua oară, prin poezie, eu care, liber fiind, nu am slujit poezia, mai mult am trădat-o. Primele lanţuri care au cedat au fost acelea care mă ţineau răstignit, pe crucea fără speranţă a unui prezent perpetuu, împiedicându-mă să-mi simt rădăcinile şi să-mi asum trecutul. Efectul: introspecţia lirică, prin mijlocirea poemului scurt, de formă fixă, sau evaziunea, aparent epică, prin intermediul baladei extrapolate. Treptat, treptat, în interiorul universului concentraţionar, pe de o parte, în întunericul în care vegetam, pe de alta, prindea consistenţă un alt univers, cel poetic, pe cât de inefabil, pe atât de reconfortant. Reconfortant întrucât nu era nici artificios, nici de împrumut; îmi aparţinea în totalitate, fiindu-mi consubstanţial. Atâta doar că, pentru a-l descoperi au fost necesare suferinţa şi timpul şi ispita Satanei.”

Fără să încerc o greşită confundare a planurilor, al celui ascetic şi al aceluia în care vieţuieşte condamnatul politic, constat că există apropieri posibile între ele. Ascetul elimină din existenţa sa tot ce aparţine lumii. El evită cvasicomplet comerţul cu ceilalţi oameni, atât din punctul de vedere al convorbirilor, al întrevederilor, al contactelor fizice sau senzoriale. Evită până şi amintirea lor, contra căreia duce o lupta acerbă şi permanentă. El îşi reduce nevoile vitale la minimum. Îşi aţinteşte ochii cugetului şi inima către Tatăl ceresc; tot gândul său se îndreaptă, pe toate căile cu putinţă, către Dumnezeu şi alternează această întăritoare contemplare cu investigarea propriei slăbiciuni, din ce în ce mai adânc coborâtă. Legile biologice devin vrăjmaşul său de zi de zi şi de ceas de ceas. Iar la asumarea legilor cereşti aspiră permanent. Luptă cu strigătele cărnii şi se preschimbă într-o flacără ce arde de dorul întâlnirii cu Stăpânul. Îşi temperează, până la anulare, personalitatea încăpăţânată, prin tăierea voii şi întreruperea contactului cu omul vechi din sine. Caută neîncetat o cât mai deplină smerire şi canonul trupului. Condamnatul politic, mai ales acela care a trecut prin reeducări, cum este cazul lui Viorel Gheorghiţă, îşi duce zilele cu o mâncare neînchipuit de lipsită de vlagă hrănitoare, în interdicţia mişcării libere în afara locului (celulei) de detenţie, în interdicţia comerţului cu oamenii (cu atât mai mult dacă este aruncat în izolare, ori dacă se află într-o cameră cu reeducaţi, adică colegi de ai săi preschimbaţi în turnători, prin bătaie continuă, sau în bătăuşi ai propriilor camarazi), neavând dreptul la lectură, iar conversaţia, chiar dacă se încumetă să se avânte în ea, trebuie purtată şoptit şi cu risc, îşi va întoarce mintea asupra ei înseşi, alungând de la sine evocarea bucuriilor libertăţii, ca prea stârnitoare de durere, şi aprofundând condiţia umilă, extrem de umilă, a omului permanent ameninţat şi fără nici o putere de a-şi schimba soarta. Nu mai are decât înălţarea minţii în rugăciune, către singurul apărător care i-a rămas, către singura lui şi ultimă nădejde, către Dumnezeu. Autorul mărturisirilor din care citez lămureşte foarte simplu condiţia ascetică a condamnatului politic, în care condiţie insul este pregătit să ia contact cu Poezia cerurilor.

“Nevoia de a comunica versurile, în circumstanţele date” – este vorba despre circumstanţele detenţiei, la care se referă continuu Viorel Gheorghiţă –, “un impuls cu totul nou, nu doar pentru a fi memorate, cât pentru a fi confirmate, a reîntemeiat apoi încrederea în semeni, în buna lor credinţă. Cu fiecare strofă învăţată de omul de lângă mine, cu fiecare lovitură de piatră, în ţeava caloriferului, prin intermediul căruia versurile, cu sutele, ajungeau la urechile altor şi altor camarazi, teama se risipea, ca ceara în para focului, iar eu redeveneam om capabil să mă bucur, capabil să răspândesc bucurie (uneori şi invidie), şi, nu în ultimul rând, capabil să îmi asum riscuri, şi nu puţine.”

Şi iată cum rodul creştinesc al creaţiei poetice iese în evidenţă: ea te face să-ţi iubeşti iarăşi semenii, să-ţi redobândeşti încrederea în ei, să-i ierţi, să-i socoteşti din nou asemenea ţie. Cum are loc această transformare sufletească, de la starea celui îngrozit de aproape şi vrăjmăşindu-l, la cel deschis spre el, dorindu-l părtaş al bucuriei tale şi dorindu-te să devii canalul prin care se transmite dragostea spre el? Ea este îngăduită prin propriul tău contact cu Iubirea Dumnezeiască, cu Iertarea Divină, cu Adevărul. Acestea metamorfozează omul căzut, îl înalţă, îl ajută să fie reprimit între fiii lui Dumnezeu. Apoi toate sunt la îndemână, căci făptura acţionează iarăşi ca o făptură a dragostei Tatălui ceresc, ca un frate cu toţi fraţii.

Unde îl conduce pe poet noul său statut? Aflăm următoarele:

“În temniţă, poezia şi-a răscumpărat dreptul de a exista, nu o dată, cu sângele credincioşilor ei, urmărirea vinovaţilor cutezători” (adică a poeţilor) “prelungindu-se până în zilele revoluţiei din 1989 şi, într-o anume măsură, şi după. La interval de peste un deceniu, anchete, tracasări, confiscări de manuscrise şi, poate, chiar ruguri. Câte din manuscrisele confiscate vor mai fi existând, cine ştie?”

Voi aminti ascultătorilor mei de Justin Paven, autorul memoriilor “DUMNEZEUL MEU, DE CE M-AI PĂRĂSIT?”, publicate chiar de mine, în Editura Ramida. Când am vorbit împreună despre el, nu am menţionat motivul celei de-a doua condamnări a sale. Bolnav de tbc, a conlocuit la Târgu-Ocna, închisoarea destinată deţinuţilor pedepsiţi de soartă şi cu această nenorocire, cu poetul Constantin Aurel Dragodan. Entuziasmat de versurile acestuia, create pe parcursul unei lungi detenţii, treptat i-a învăţat pe de rost întreaga operă. A şti pe dinafară stihuri, în închisoare, înseamnă a avea permanent o preocupare intelectuală: aceea de a le repeta, pentru a nu le uita. Pe lângă acest exerciţiu de memorie, extrem de util, deoarece funcţia respectivă a psihicului se toceşte cu mare grabă în condiţiile claustrării, repetarea aducea cu sine şi o rafinare a sentimentelor, căci poeziile constituie condensările celor mai intense trăiri umane şi a celor mai subtile. Astfel, contactul cu poezia reprezenta pentru noi toţi o adevărată sărbătoare. Cum studentul Justin Paven mai avea puţin timp de petrecut în puşcărie, bucurându-se de o condamnare mică, fu eliberat la termen şi, odată ajuns în familie, transcrise în două caiete, mi se pare, creaţia prietenului Dragodan. Securitatea nu era deloc satisfăcută că la destui dintre tebeciştii de la Târgu-Ocna le venise sorocul repunerii în libertate. Hotărî să-i arunce iarăşi în gherlă. Li se înscenă un nou proces, motivat, de pildă, că s-au întâlnit şi şi-au mai povestit, ca omul, păţaniile petrecute de când nu se văzuseră, că şi-au făcut daruri amicale (părintele Constantin Voicescu, fie-i ţărâna uşoară, a fost acuzat că a primit, la naşterea fiului său, actualul preot Mihai Voicescu, un cărucior de copil, de la un fost coleg de temniţă), că au mers împreună la mănăstirea Cernica, cu prilejul slujbei ce consacra recunoaşterea Sfântului Calinic de a se număra printre Cei cu daruri cereşti, că cineva (o domnişoară care nu mai fusese condamnată) a insistat ca fratele ei să primească, prin oficialităţile închisorii, penicilina atât de scumpă atunci, dar atât de eficientă în cazurile de tuberculoză; şi pentru altele asemenea. S-a alcătuit un nou lot, cum l-am numit în titlul unei povestiri publicate în volumul “RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, ÎN GHERLELE COMUNISTE”, “lotul tuberculoşilor”. Ei bine, o tânără informatoare pătrunsă în casa lui Justin Paven şi dând peste caietele cu pricina, l-a târât iarăşi în faţa justiţiei militare, alături de cei pomeniţi, drept care a primit alţi douăzeci şi cinci de ani …pentru dragostea sa de poezie.

“Ceea ce ştiu însă”, ne asigură Viorel Gheorghiţă, de la care am plecat, “e faptul că ne găsim în faţa unui mister ce nu poate fi în nici un fel zădărnicit, întrucât raţiunea de a fi a poeziei universului concentraţionar rezidă, nu în obiect, ci în act. Faptul de a o fi scris – impropriu spus, despre creion şi hârtie neputând fi vorba –, ca şi acela de a o fi memorizat, e relevant, nu poemul ca atare. Actul modifică sufletul. Poemul poate fi confiscat, poate fi tezaurizat, poate fi ars; actul, odată produs, nu. Subzistă în această stare de lucruri paradoxul oricărei taine, în speţă acela de a scrie şi de a învăţa, fără speranţa explicită de a-ţi vedea poemele în situaţia de a putea fi şi publicate. (…) “Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. Cap. 4, 1-4). În umbra celulei, sub bolta fără lumină a minelor de plumb, alături de libărci şi trupuri schiloade, neînsufleţite uneori, împreună cu rugăciunea, poezia a fost un asemenea cuvânt, nu mântuit, prin rostire, cum spune Lucian Blaga, ci mântuitor. Un omagiu mai deplin decât acesta, adus poeziei, consider că nu e cu putinţă. Poeţii, şi vechi şi noi, în chiar aceste vremi de restrişte, pot să se bucure cum, la timpul său, nu s-a putut bucura Hölderlin. În temniţele comuniste din România, poezia a fost convertită – în intimitatea lui, procesul îmi scapă – în pâine şi vin, în trup şi sânge sacru. Şi cât de bine şi frumos ar fi ca această convertire să rămână un bun câştigat.”

Nici o altă vorbă nu se cuvine adăugată. Repetând o propoziţie înscrisă în sufletele noastre, ale tuturora, rămasă nouă de la William Shakespeare: “Restul este tăcere”, ne luăm rămas bun de la acest mare cântăreţ al poeziei de temniţă, Viorel Gheorghiţă.

20. CHEMAREA PRIN SUFERINŢA CELORLALTE FĂPTURI ALE LUI DUMNEZEU

Există unele chemări menite numai pentru întărirea curajului şi a speranţei, prin aducerea aminte de Dumnezeu; ele reprezintă o ‘vitaminizare’ – dacă îmi este îngăduit să folosesc acest termen medical – o vitaminizare a spiritualităţii noastre, dintr-o pricină ori alta vlăguită. Şi de ce n-aş utiliza un termen medical, când Iisus Hristos s-a ocupat atât de îndeaproape de tămăduirea trupurilor şi a sufletelor?

Atari chemări am cunoscut cu toţii; atunci când, dărâmaţi lăuntric de eşec, de negăsirea nici unei ultime portiţe de scăpare dintr-un labirint de piedici şi din plasa unor încâlceli fără ieşire, trecând prin dreptul unei biserici – noi care n-am mai păşit demult pragul uneia – hotărâm brusc să ne uităm câteva minute disperarea apăsătoare şi să ne adâncim în atmosfera unde Domnul este mereu prezent, chiar de nu se săvârşeşte nici o slujbă. De cele mai multe ori, făcând aceasta, suntem conştienţi a căuta o liniştire, aşa cum un pahar de apă rece istoveşte arşiţa lăuntrică a celui dogorât de razele piezişe şi necruţătoare ale unui soare străin şi orb faţă de slăbiciunea noastră. Nu ne dăm seama nici măcar a avea nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, fiindcă ritmul vieţii moderne şi felul încrâncenat în care ne-am obişnuit să ne ducem zilele ne-au depărtat de fericitele clipe ale copilăriei când ne ridicam cugetele către Dumnezeu cu smerită dragoste şi încredere.

Şi intrăm. Tăcerea cucernică – nu pentru că cineva ar sta îngenunchiat în dreptul vreunei icoane, ci cucernică datorită tuturor sfinţilor care ne privesc din zugrăveala lor – cade pe timpane ca un balsam. Răcoarea, dacă e zi de vară, ne mângâie tâmplele ce ard de zumzetul gândurilor necruţătoare. Mirosul vag de tămâie rămas în aer, de la ultima cădire săvârşită în incintă, ne grăieşte despre blândeţea şi dulceaţa duhovnicească. Penumbra, deloc străină, ne este familiară şi ne putem deschide inima în siguranţă pe genunchii ei: acolo pare a-i fi cuibul.

Reaşezaţi în noi înşine de acestea, ne adâncim în sinea noastră, dar nu într-una a frământărilor de până atunci, ci într-una unde nu se petrece nimic, aparent; dar ne simţim apăraţi. Este cămara lăuntrică despre care ne vorbea Iisus. Şi, fără s-o fi dorit, fără a ne fi aşteptat la asta, ne pomenim rugându-ne aproape fără cuvinte. Şi deşi cererile ne sunt imperios necesare – presupunem că este timpul unei mari nevoi – rugăciunea ne este doar o stare de iubire şi de predare în mâinile Părintelui Ceresc.

Când starea binecuvântată se stinge fără intervenţia noastră, ne ridicăm din strana unde ne-am odihnit sau din genunchi, dacă pe ei am căzut, şi ieşim alt om: suntem atât de departe de necazuri… Le putem scruta oarecum la rece, cu o nouă îndrăzneală şi cu încredinţarea că nu ele sunt mai puternice decât noi, ci că mai avem nădejde de izbândă.

Dar amărâtul de întemniţat, că despre el vorbim de atâta timp, nu are la îndemână, mai bine spus nu avea la îndemână, în temniţele comuniste, biserică, s-o cerceteze, la timpul de cumpănă al secătuirii duhovniceşti. N-avea icoană. N-avea preot să se spovedească şi să-i ceară a fi împărtăşit. N-avea alt frate creştin, să se roage dimpreună cu el (de fapt, avea pe toţi colegii de detenţie, numai că rugăciunea laolaltă, oricât de deseori se rostea, aducea, în cele din urmă, când era dată pe faţă, când era descoperită de gardieni, pedepse cutremurătoare. Va să zică, puşcăriaşului nu-i rămânea nici o mângâiere, decât rugăciunea personală, bine tăinuită.

Şi, totuşi, când şi când apărea, un semn de la Dumnezeu, când ţi-era viaţa mai grea, un semn de dragoste, fie prin mijlocirea unui semen, fie, mult mai arareori, cum stau lucrurile în cazul următor, printr-o altă făptură a Domnului. Ascultaţi mărturia aceluiaşi Viorel Gheorghiţă care, săptămâna trecută ne-a lămurit asupra rosturilor poeziei ca mijloc de chemare a lui Dumnezeu.

“Căruţe ţărăneşti aduceau, în acea primăvară, trunchiuri de copaci, materie primă pentru fabrica Aiudului. Atelajele erau preluate de miliţieni şi conduse până la locul de depozitare, pentru a fi descărcate de noi. Lipsa unui drum, cât de cât practicabil, umezeala, lipsa unor unelte specifice, ca şi lipsa de experienţă a oamenilor, făceau munca acestora grea şi riscantă. Subzista, îndeosebi, primejdia accidentării, ca urmare a rostogolirii buştenilor peste neîndemânaticii şi firavii lor manipulatori. În cele din urmă, un prim transport a fost descărcat. Cu cel de al doilea, lucrurile s-au complicat. La intrarea în depozit, roţile căruţei au intrat în glod, până aproape de butuc, iar caii, cu toate înjurăturile şi şfichiuirile de bici ale miliţianului, nu voiau să mai tragă. Suntem chemaţi de ajutor, noi. Încercăm să degajăm roţile, să ridicăm osia din spate, să împingem. Degeaba. Caii nu mai vor să colaboreze. Suntem înjuraţi şi noi, suntem făcuţi boşorogi, incapabili, mă rog, tot tacâmul. Tot degeaba. O nouă încercare şi încă una. În disperare de cauză, miliţianul abandonează. “Domnule miliţian, permiteţi-mi să încerc şi eu.” Mă priveşte, la început cu ură, apoi cu năduf. “Încearcă!” Mă adresez apoi oamenilor, fără să îmi fac prea multe iluzii. Erau şi slăbiţi şi fără o elementară dorinţă de a rezolva situaţia. Totuşi. “Când vă voi spune, vă rog să împingeţi. Doar atât.” Mă apropii apoi de cai. Miliţianul îmi întinde biciul. “Mulţumesc. Nu e nevoie.” Mângâi caii pe frunte, îi îmbrăţişez, le spun câteva vorbe, aşa, la întâmplare, le strâng pe rând, vârful urechilor. Mă privesc, de bună seamă surprinşi, şi răspund afecţiunii mele închizând ochii şi înclinând din capete. Şi acum, la treabă. Apuc dârlogii şi rostesc moale: “Noa, hai!” Nu exagerez. Caii se opintesc de parcă mi-ar fi înţeles vorbele şi mai ales gândul, şi într-un efort suprem de solidaritate a robilor între ei, muşcă zăbala, îşi încoardă muşchii şi urnesc din loc întreaga povară. Până în dreptul stivei nu s-au oprit. Îi îmbrăţişez încă o dată în semn de mulţumire. Respir şi eu, respiră şi ei, greu. O bucată de zahăr, ori un pumn de ovăz li s-ar cuveni, dar de unde? Sau, ştiu eu, poate că mângâierea mea, în cazul robilor, şi ei sunt tot nişte robi, la un stăpân mai mult sau mai puţin cumsecade, e mai de preţ. Oricum, în timp ce patrupedele închideau ochii a înţelegere şi complicitate, din ochii mei se prelingeau lacrimi, şterse pe furiş. Clipa a fost una de evadare.” A fost o clipă de evadare pentru că Viorel Gheorghiţă îşi retrăia copilăria îndulcită de comuniunea cu toate creaturile Părintelui nostru. Fragmentul relevă de cât de puţin are nevoie sufletul obiditului: dacă dragostea omului îi lipseşte, aceea a dobitocului îi este rai. Ea îi aminteşte de starea paradisiacă, îi aminteşte că răspunzători ne-a lăsat Dumnezeu de întreaga Creaţiune. Iar omul, atunci când nici un alt gând, decât acela al supravieţuirii, n-ar fi normal să-l mâne de la o zi la alta, în tentaţia lui de a-şi salva viaţa, aude în inimă poruncile lui Dumnezeu şi, dacă a fost ispitit să-şi uite omenia, ea se redeşteaptă în sine, la chemarea lui Dumnezeu către bunătate, dragoste şi înţelegerea a toată făptura.

Dar când este vorba despre suferinţa oamenilor, cu cât mai profundă este chemarea de a ne învinge pe noi înşine, pentru a uşura durerea celorlalţi, oricât de mare jertfă ni s-ar cere pentru aceasta…

Ne vom întoarce din drum într-o cameră unde a fost depus Dumitru Bordeianu în penitenciarul Piteşti, la celula 18; acolo a vieţuit alături de Costache Oprişan, un eminent tânăr care, ca student lăsase o dâră de lumină, după absolvire, în sufletele profesorilor şi colegilor săi, drept care fusese ales conducător al tineretului, şi de Alexandru Munteanu, şeful unei grupări studenţeşti de la Facultatea de Teologie din Sibiu. Pentru a înţelege cele ce au urmat, este necesar să aflăm că Oprişan, care studiase la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, fusese ulterior în Germania, unde îşi dedicase timpul perfecţionării intelectuale, şi reprezenta o capacitate rar întâlnită la tinerii de vârsta sa. Cei doi colegi de celulă, al doilea fiind autorul memoriilor, Dumitru Bordeianu, cum am spus-o, l-au rugat să atace pentru ei o introducere în istoria filosofiei. “Expunerile sale erau făcute de la suflet la suflet şi atât de plăcute şi atrăgătoare, încât opt ore pe zi, parcă uitam de foame şi de lumea de afară”, mărturiseşte naratorul.

“Cele 11 luni, cât am stat cu Oprişan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare”, deci din toată detenţia, recunoaşte el cu căldură şi sinceritate înduioşată.

Conduşi în camera demascărilor, supuşi unei torturi permanente timp de o săptămână, de către studenţii ce acceptaseră să-şi bată fraţii de suferinţă, pentru a oferi Securităţii noi dovezi de vinovăţie a victimelor lor, faţă de comunism, preschimbaţi în carne hăcuită şi zoi de sânge, “în sâmbăta care a urmat s-a produs şi inevitabila cădere”, se povesteşte în continuare. Prin “cădere” se înţelege, după cum se va vedea, ascultarea cumplit de dureroasă de ordinul de a-ţi tortura propriul tovarăş de suferinţă, sub ameninţarea uciderii tale în bătaie, dacă nu te supuneai cerinţelor ciomăgarilor. Costache Oprişan fu legat de picioare cu o funie. Munteanu primi un ciomag şi, la poruncă, izbi în tălpile celui întins – acestea îi fuseseră indicate, restul corpului nemaiputând primi nici o lovitură –, izbi fără prea multă vlagă, deoarece nu mai avea putere. Iosub urmă la rând să-şi lovească prietenul. O făcu în câteva rânduri, Bordeianu istoriseşte cu sufletul la gură: “După aceea a scăpat ciomagul din mână spunând că el nu mai poate lovi. Atunci s-a repezit la el Cantemir, l-a lovit cu un centiron peste cap şi cu pumnul în burtă. Iosub s-a prăbuşit şi a fost dus în lovituri de picior până în colţ (…).

“Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini (nici atunci şi nici altă dată nu mi-am amintit ce am gândit şi judecat în acea clipă) l-am auzit pe Prisăcaru strigând: “Loveşte-ţi mentorul, banditule, că te-a învăţat filosofie, că este un mare şef ”. (…) Lunguleac s-a apropiat de mine şi m-a izbit în faţă cu atâta putere, că din câteva lovituri m-a doborât la pământ. Apoi tot el mi-a pus ciomagul în mână, zicându-mi: “Loveşte-ţi profesorul, banditule, că de nu, te omor eu aici”.

“Ştiu că am lovit dar nu în faţa ameninţării ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai gândi şi raţiona. (…) Am lovit omul pentru care aş fi fost capabil să merg la moarte. Cu voie sau fără voie, încet sau tare, nu mai are importanţă, ci faptul că am lovit contează şi de aici a început căderea.” Crearea acelei “confuzii” speciale, bine numită de autor, duce la formarea ‘mediului raţional’ în care se poate naşte ‘obedienţa’ de robot, pe care urmăreau a o infiltra în cei supuşi la caznă, reeducatorii. Asistăm, datorită preciziei analizei la care s-a supus Dumitru Bordeianu ulterior, la fracţiunea de secundă când omul e deposedat de sine însuşi şi devine unealtă perfectă o voii potrivnice, aparţinând altcuiva.

Veni momentul să lovească şi Comşa. Refuză! Dumitru Bordeianu îşi aminteşte cu groază: “Refuzul lui de a-şi lovi şeful şi camaradul i-a zguduit pe toţi (…). Atunci i s-a ordonat lui Oprişan să-l lovească pe Comşa. Acesta a zis că nu este capabil nici să ridice braţele şi deci nu putea să-l lovească. În urma acestui dublu refuz, Comşa a fost legat de picioare şi au fost chemaţi unii dintre elevii de liceu (…) să-l lovească. În urma gestului de mai înainte al lui Comşa, doi dintre elevi au refuzat ordinul.” Nu voi insista, pe urmele naratorului, decât afirmând că, împreună cu Comşa, suferiră purgatoriul.

Important pentru ceea ce urmărim este reacţia lui Bordeianu, în ea căutând trăirile sutelor de tineri care s-au văzut aruncaţi afară din ei înşişi, în hăul descompunerii morale, de care suntem apţi toţi, fără a fi conştienţi de aceasta:

“Nu ştiam ce înseamnă să mă revolt împotriva mea însumi, dar văzând gestul lui Comşa şi al lui Oprişan, şi mai ales al celor doi elevi, m-am revoltat pentru prima oară împotriva mea şi m-am desconsiderat ca nimeni altul; fusese de fapt începutul căderii mele.(…) Dacă n-ar fi fost atitudinea […lor], aş fi putut crede că toţi studenţii au fost nişte criminali. Comşa, Oprişan şi cei doi elevi m-au trezit la cea mai crudă realitate.”

Şcoala caracterului (ce cumplită era ea în acele condiţii, pe buza morţii!) nu se încheiase. Să ascultăm grăirea memorialistului ducându-şi mai departe mărturisirile: “Se zice că prima greşeală este cel mai greu de făcut, pentru că în momentul când ai făcut-o, lanţul greşelilor a fost declanşat şi căderea nu mai poate fi oprită.

“În mintea mea se desfăşura un proces, al cărui conţinut era următorul: dacă Ieronim Comşa, Costache Oprişan, precum şi cei doi elevi, au avut curajul şi tăria să refuze de a lovi, iar eu m-am supus ordinului din slăbiciune şi neputinţă, însemna că eu voi ajunge chiar mai rău decât Virgil Bordeianu” (este vorba despre tizul său, unul dintre călăii notorii). “Şi în acele momente de descumpănire am jurat, în sinea mea, să încerc şi iarăşi să încerc, cât timp voi mai putea, să nu mai lovesc şi să cer numai ajutorul lui Dumnezeu, să mă întărească şi să-mi dea putinţa de a răbda.”

Una este decizia nobilă luată de el de a răbda şi alta este să …te mai poţi răbda după cele săvârşite! “M-am întâlnit”, ne încredinţează, “cu Oprişan la Gherla, când lucram la ateliere. Îl salutam, cu un deosebit respect, dar nu m-am mai putut uita în ochii lui. În momentul când îl salutam şi el îmi răspundea, nu am avut tăria, nici curajul, să mă duc şi să-i cer iertare.”

Şi pasul imens de reapropiere de acel sine însuşi ce îl reprezenta cu adevărat a fost străbătut. Când un alt deţinut, Străchinaru, a fost pus să-l bată pe Dumitru Bordeianu şi a refuzat, i s-a cerut, drept urmare, acestuia să-l bată pe el. Iar Bordeianu s-a învins, în sfârşit, şi a refuzat la rândul său să fie obedient. Ambii fură daţi pe mâna terţilor şi-şi încasară plata demnităţii. Între timp, avusese exemplul a cinci elevi ce nu cedaseră îndemnului de a scăpa de tortură prin torturarea altora. “Fiecare s-a comportat şi acţionat în funcţie de “genele” lui sufleteşti, de zestrea lui morală şi în primul rând de credinţa lui în Dumnezeu, de dragostea faţă de El şi faţă de semenul său.” Observaţia este capitală, fiindcă vine nu de la cineva care habar n-are ce au însemnat torturile reeducărilor, ci de la omul care a căzut şi s-a redresat, care a văzut sute de inşi căzând şi zeci care n-au bătut şi i-au devenit exemplu! Evoluţia trăirii poruncii lui Hristos, pentru Dumitru Bordeianu, în această relaţie, este atât de spectaculoasă încât, mai târziu, printre altele, a trecut şi prin următoarea cumpănă.

“Într-o bună seară, aproape de ora nouă, s-a întors Zaharia de la camera 4 spital, fredonând câteva cântece.” Ascultătorul trebuie să ştie că această cameră, numită “4-spital”, constituia, în penitenciarul Piteşti, în perioada aşa-numitelor reeducări, sediul comandoului format din cei aleşi de Securitate să conducă torturarea deţinuţilor. Iar aceşti indivizi mârşavi, printre care se număra Zaharia, şeful comitetului de reeducare din camera unde zăcea Bordeianu, aveau libertatea să circule prin închisoare, de la o celulă la alta, fără a fi însoţiţi de gardieni, ei fiind admişi de conducerea militară M.A.I. ca adevăraţii răspunzători de cele ce se petreceau în locul de detenţie. “S-a oprit în dreptul priciului meu şi mi-a zis să-l urmez. M-a dus şi m-a instalat pe priciul comitetului de tortură, m-a legat de mâini şi de picioare şi s-a adresat celorlalţi: “Veniţi să vă îmbrăţişaţi camaradul, care v-a fost şef de cameră şi nu a vrut să bată”. (…) Mărturisesc însă cu frica lui Dumnezeu că niciodată până atunci nu m-am simţit totuşi mai aproape de oameni şi mai afectuos faţă de ei, ca în acea noapte de neuitat. În loc să trăiesc ura şi răzbunarea, trăiam plăcerea şi satisfacţia – s-ar părea paradoxal – că cei care mă loveau nu o făceau din ură, ci pentru că erau înnebuniţi, constrânşi şi torturaţi să facă ceea ce făceau. În clipa aceea i-aş fi strâns în braţe şi le-aş fi sărutat rănile şi vânătăile de pe corp. Nu m-am uitat şi am închis ochii, să nu văd cine mă lovea, pentru că în aceleaşi împrejurări şi eu îl lovisem pe cel mai drag şi stimat camarad, pe Costache Oprişan, la camera 2 parter. Dimpotrivă, trăiam bucuria că trebuia să-mi plătesc slăbiciunea, cum spunea Bogdanovici înainte: “Frate, aşa se plătesc greşelile”. Şi martor mi-e Dumnezeu că în acele momente nu aveam în sufletul meu nici cea mai mică urmă de ură, de desconsiderare, de repulsie sau vreo dorinţă de răzbunare faţă de camarazii mei; dimpotrivă, toţi îmi erau dragi aşa cum de puţine ori mi-a fost dat să simt.”

O săptămână a fost lăsat să i se vindece rănile, după care a fost bătut individual. S-au găsit iarăşi eroi ce au refuzat s-o facă. “Cei care au acceptat nu au lovit nici unul cum li se ordona, ci dimpotrivă, eu îi rugam să lovească mai tare, iar ei, cu şiroaie de lacrimi pe obraz, executau ordinul neîntrecând însă nici unul măsura. Jumătate din cameră, cei care refuzaseră să mă lovească, au fost şi ei bătuţi crunt după aceea. Dar durerea mea pentru suferinţa lor întrecea cu mult suferinţa pe care mi-o pricinuiseră cei care mă loviseră. Cine ar putea crede sau înţelege că poţi iubi cu atâta afecţiune pe cel care ţi-a provocat atâta durere? Cei care n-au trecut pe acolo nu vor crede şi nu vor înţelege.”

Comentariul meu nu poate aduce nimic nou, fără să întunece lumina tainică degajată din aceste rânduri nepământeşti, în cari Chemarea lui Dumnezeu la dragoste între fraţi răsună permanent, deşi nerostită, răsună ca un bas de orgă; ele şi multe altele mărturisind despre temniţele de la Piteşti şi Gherla se cuvine să intre în “Vieţile Sfinţilor” şi în orice scriere îndrumătoare pentru viaţa duhovnicească. După cum pe ele sunt datoare să se întemeieze elogiile supreme ce le-ar mai aduce, pe viitor, literatura, în veac, Omului!…

21. CHEMAREA LA SUFERINŢĂ

Ne aflăm la penitenciarul Sucevei, în anul 1948, într-o cameră unde, ca şi în celelalte, nu exista nici un pat. Deţinuţii zăceau pe jos pe nişte rudimente de pături. Foamea te rodea cumplit. Ziua nimeni nu deranja reţinuţii. Nopţile, în schimb, erau odioase, pentru că le sfâşiau urletele celor schingiuiţi. Eugen socoti că, în mod premeditat, erau lăsate deschise uşile camerelor de anchetă, să se audă în toată închisoarea ce se petrecea acolo.

Cât stătu în acea cameră, Eugen Sahan cunoscu un ins mai în vârstă ca ceilalţi colocatari –, care-i impresionă pe toţi prin blândeţea sa. Numele îi era: Vasile Ungureanu. Student mai vârstnic, făcea şi pe dascălul la o biserică. Ocupa o cameră a casei parohiale şi tot acolo, prin mila lui, odihneau sumă de colegi care n-aveau unde pune capul. Aceasta fusese pricina arestării sale: considerat gazdă de complotişti. Nea Vasile, cum i se zicea, te împresura cu o privire de culoarea văzduhului şi caldă de te topea. Toţi se împrieteniseră cu el.

Într-una din seri, Vasile Ungureanu fu cărat la anchetă, pe la şapte-opt. Pe la unu noaptea, se deschise uşa şi fu aruncat în cameră un trup inert. Era al lui nea Vasile. Fiecare rămase încremenit în colţul său. Nici un fir de praf din încăpere nu se clinti. Toată suflarea era îngheţată de groază.

Speriat şi el, Eugen, totuşi, se îndreptă către masa de carne şi sânge. Mai veni cineva alături de el. Îl ridicară împreună cu băgare de seamă. Îl cărară la locul din cameră unde dormea pe jos deobicei cel ce ajunsese o ruină. Gemea.

– “Nea Vasile, ce ţi s-a-ntâmplat?”

– “Lasă, copii, că trece, trece”, abia auzit şi cu mare dificultate, dar hotărât să-i împiedice pe cei doi a face caz de necazurile lui.

Era plâns; şi în ce hal se afla! Când l-au desfăcut la cămaşă şi pantaloni, de la cap şi până la genunchi, numai urme negre, una lângă cealaltă, parcă aşezate cu pensula de un zugrav dibaci, încrustările loviturilor de bâtă; şi pretutindeni roşu. Din el curgea sânge, sânge curat.

Eugen şi cu necunoscutul care-i sărise într-ajutor trecură la a-l îngriji fără nici o pricepere. Comprese pe picioare, pe spate, pe tors. Îl oblojeau pe cât posibil.

Eugen Sahan nu mai rămase în încăpere decât trei-patru zile, cel mult, şi fu dus la Bucureşti, în cătuşe, pe tren.

Prima vizită făcută de mine în Târgu-Neamţ m-a îndreptat spre biserica cea mai apropiată de locul unde mă depuseseră nişte necunoscuţi binevoitori. Mă aduseseră aici în automobilul lor, taman de pe la Mănăstirea Cozia, îmi pare.

Un bărbat uscăţiv, blând şi îndatoritor, cu priviri adânci albastre, ce grăiau mai mult decât cuvântu-i smerit şi lipsit de iniţiativă, jenat parcă de a mă obosi cu răspunsurile modeste pe care le dădea întrebărilor mele entuziaste, curioase, dar şi cu o evlavie evidentă şi plină de bucuria că mă aflam în Moldova, socotită de mine o Galilee a românilor, mă întâmpină în pridvor, cu o cheie cât toate zilele în dreapta, tocmai când intenţiona să încuie şi să iasă. Doream să ştiu tot despre acea clădire liturgică, dar şi despre câte altele mai aveam de cunoscut în micuţul oraş, precum şi ce trasee mănăstireşti se răspândeau de acolo prin jur, ce oameni deosebiţi eram dator să cunosc, ce preoţi cu har şi câte şi mai câte altele, toate înghesuite într-o clipă, sub un singur semn de întrebare, atunci când omul se gătea de plecare la treburile sale, un cântăreţ bisericesc, de bună seamă, îmi spuneam, ori un paracliser sau un om de servici, dar fiu al altarului aceluia şi …mai ales al Moldovei lui Ştefan! Gândeam că pentru un iubitor ca mine al locurilor sale natale merita să zăbovească, mare fiindu-mi setea de fiorul moldav al cărui cult îl aveam…

Aşa a şi făcut, cu dragoste, cu dăruire de sine, cu ştergere de sine, împărtăşind exultarea mea, lăsându-se antrenat de întârziata-mi adolescenţă uşor de citit în focul entuziasmului. Mi-a dat explicaţii unde s-a priceput; pentru acelea ce-i lipseau îşi tot cerea scuze; mă asigura că voi găsi alţii mai ştiutori ca el; mă încuraja să caut persoanele pregătite să-mi satisfacă nevoile culturale; m-a lămurit cum să ajung la Cetate şi cum să găsesc la poalele ei casa unui fost asistent universitar specializat în medievalistică şi cel mai bun cunoscător al respectivei Cetăţi, pe nume cred: Constantinescu, dat afară din învăţământ de regimul necruţător. Când i-am dat dezlegare, s-a suit pe bicicletă şi s-a depărtat ca un bătrân copil cuminte ce a primit îngăduinţa profesorului să părăsească sala de clasă.

Am rămas în Humuleşti, peste pod, două săptămâni. Şi atât de îndrăgostit m-am simţit de zonă şi de locuitorii ei încât, în vacanţa din vara următoare, acolo am alergat fără ezitare. Mă împrietenisem cu dascălul Vasile Cozma şi cu soţia sa Jana şi ani la rând am fost oaspetele lor. Târgul a ajuns oraşul meu de adopţie, că mult l-am iubit şi-l mai iubesc!…

Într-o seară, când gustam noi un pahar de vorbe udat cu sângele viei dinapoia bucătăriei unde zăboveam, iaca intră omul meu! L-am recunoscut pe dată deoarece fusese cel dintâi moldovean care mă îmbătase cu bunătatea lui, în urmă cu câţiva ani, într-acea biserică. M-am manifestat ca atare. Şi el arăta tare bucuros că mă revedea, deşi acum, timpul trecând şi fumurile mai risipindu-mi-se, îmi dau seama că buna lui cuviinţă era aceea care-l îndemna să nu-mi strice cheful şi să se prefacă a mă fi ţinut minte în aceeaşi măsură. Oricum, de atunci înainte s-ar fi spus că se lumina văzându-mă, după cum şi mie-mi bătea inima mai cu căldură când îl întâlneam.

– “Domnul Ungureanu şi domnul profesor Rădulescu”, făcu prezentările gazda.

Am asistat, ca un om al casei ce ajunsesem, la convorbire. Noul venit se afla într-o lungă şi perseverent desfăşurată curte pe care i-o făcea prietenului meu, domnului Cozma, pentru ca acesta să susţină, ca dascăl de vază în zonă, a fi şi dânsul numit cântăreţ la vreo biserică, nemaiavând cum trăi.

Îi observam smerenia: nu semăna cu a unui credincios de rând, nici cu a unui călugăr. Avea un gust al unor indescriptibile umilinţe îndurate, acumulate în ani, răbdate împotriva demnităţii revoltate în tăcere. Numai o victimă de o viaţă, sub călcâiul zdrobitor al comunismului, purta astfel de stigmate pe chip. Nu mi-a fost greu să-mi dau seama că era un fost deţinut politic, ca şi mine, cu atât mai mult cu cât numai pentru noi a primi o slujbă pe plac constituia o cumpănă de o dificultate fără seamăn. După plecarea lui, l-am iscodit pe domnul Cozma, să-mi verific deducţia. Aşa era: fost locotenent, fost prizonier în Siberia, revenit cu divizia trădătorilor “Tudor Vladimirescu”, a mai făcut şi ceva închisoare în ţară, cam multişor, şi se chinuia să-şi tragă sufletul, de la o zi la alta, având, dacă-mi aduc bine aminte, şi o mamă bătrână şi neputincioasă în sarcina sa. Şi-ar fi luat el un atestat de cântăreţ bisericesc, însă examenul de asimilare se dădea rar, la câţiva ani o dată.

După trecerea altor veri, am aflat că primise postul râvnit, că mama îi fusese înălţată într-o lume mai bună şi că domnul Ungureanu se căsătorise cu o învăţătoare pensionată medical, soţie cumsecade, dar ce-l adâncise într-o lume a tăcerii, lipsindu-i dumneaei complet auzul. Îşi târau zilele în sărăcie, mi se spunea, având drept toată avuţia credinţa şi demnitatea.

Apoi domnul Ungureanu muri.

L-am reîntâlnit în pragul altei biserici, în fruntea unui sobor ciudat slujitor: în cartea de amintiri din detenţie scrisă de Dumitru Gh. Bordeianu.

Mai întâi, iată-i portretul:

“Sub acest nume, ‘Maglavit’, l-am cunoscut noi toţi, cei arestaţi de la Iaşi şi încarceraţi la Suceava, apoi toţi tinerii de la Piteşti, de pe secţiile de muncă silnică şi în special cei de la camera 3 subsol, pe bădia Ungureanu. I s-a dat această poreclă pentru că plecase pe jos, de la Iaşi până în sudul Olteniei, în satul Maglavit, în anii 1935-1936, ca să vadă minunea acelui cioban, din acest sat, pe nume: Petrache Lupu. Vasile Ungureanu era din Târgu-Neamţ, cântăreţ sau dascăl de biserică.

“(…)’Maglavit’ făcuse războiul şi fiind talentat la muzică, s-a înscris ca student la Conservatorul de Muzică din Iaşi (…). A fost arestat în 1948, la vârsta de 46 ani, şi a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică.”

N-aş fi crezut că ne despărţeau chiar două decenii; foştii deţinuţi beneficiază de această neobişnuită caracteristică biologică: îşi întârzie îmbătrânirea, cu tot atâţia ani câţi au pierdut; până la un timp; pe urmă, ea parcă s-ar grăbi să recupereze. Or, în 1948, aveam 12 ani. Diferenţa dintre noi era de 34 ani. Felul cum arăta cunoştinţa mea – atât de tânăr părea! – constituia o încălcare flagrantă a legilor firii, ce merită luată în seamă de geriatri, cu atât mai mult cu cât observaţia mea nu priveşte un caz izolat, ci poate fi considerată generalizabilă. Măcar dacă s-ar ajunge la un rezultat cu implicaţii în existenţa semenilor, am spune că atâta suferinţă română inutilă devine o necesitate pentru perpetuarea tinereţii semenilor şi astfel …ne-ar ajunge temniţele dragi!

“Crescut în duhul Ortodoxiei mănăstirilor din regiunea Neamţului”, glăsuieşte memorialistul mai departe, “de unde era de baştină, era un adânc creştin, cu o trăire care putea fi luată ca model. Fiind un om bun şi paşnic, care nu accepta violenţa, războiul, cu toate atrocităţile lui, îl îngrozise. Era împotriva oricărei violenţe şi deaceea torturile care au fost aplicate aici”, e vorba despre reeducările de la închisoarea din Piteşti, “l-au înspăimântat. (…) S-a impus prin blândeţea şi bunătatea lui, dar mai ales prin trăirea lui mistică.”

Până să se declanşeze urgia bătăuşilor reeducatori asupra noilor veniţi în închisoare, bădia Vasile iniţiase un grup de trăire patristică. Câţiva deţinuţi tineri, sub îndrumarea sa, cercau rugăciunea necontenită, pe rând luându-şi rugăciunea unul altuia, astfel ca niciodată să nu rămână camera fără rugător. În restul timpului vorbeau despre vieţile sfinţilor sau se retrăgeau de lângă ceilalţi, să practice rugăciunea inimii. Îndrumar îi erau lui nea Vasile scrierile Sfinţilor Părinţi, “Vieţile Sfinţilor”, “Patericul”, citite şi răscitite de el întreaga viaţă şi de multe ori discutate şi aprofundate cu călugării şi ieromonahii. Alături de prelegerile de filosofie ale lui Costache Oprişan, cercul său de studiu şi practică duhovnicească se instituia far pentru tineretul adunat în acea cameră – 3 subsol –, o lumină şi o deschidere către un viitor nou, îmbunătăţit, mai apropiat de spiritul hristic.

Greu i-a atârnat pe umeri iniţiativa sa creştinească! Zaharia, conducătorul caznelor din acea cameră, când se declanşă furia studenţilor ce voiau să se elibereze pe spezele colegilor lor, torturându-i pe aceştia să-şi renege crezul, credinţa, hotărârea de a nu colabora cu ateismul comunist, Zaharia, ziceam, l-a luat drept ţintă specială pe bădia Vasile, cum explică Dumitru Gh. Bordeianu, “în a-l batjocori, dispreţui, umili şi tortura cu atâta cruzime. A suportat tortura ca un martir; dar ceea ce îl impresiona până la lacrimi era atunci când vedea pe unul din aceşti tineri torturat şi deaceea tresărea la fiecare lovitură de ciomag, parcă l-ar fi lovit pe el.”

Spre lauda unuia dintre deţinuţii într-atâta de căzuţi încât se afla printre conducătorii reeducărilor de la camera 3 subsol, pe nume Eugen Măgirescu, bădia Vasile, ne comunică Bordeianu, “nu a fost ucis. (…); îi spunea că era nebun de atâta misticism; a fost lăsat în pace”. Măgirescu, la rândul său, fusese una dintre marile victime ale acelor călăi, aflaţi în subordinea directă a securităţii, şi atâta de chinuit se trezise încât acceptase să devină el însuşi călău, pentru a nu mai suporta cazna ce-i depăşise puterile.

E un fel de a vorbi că bădia Vasile fusese lăsat în pace. Vom vedea îndată ce s-a înţeles prin aceasta. Ce e sigur e că nu i s-a mai cerut să-şi bată confraţii, deoarece nu s-a obţinut absolut nici un rezultat în această privinţă. Vasile Ungureanu lăcrima şi spunea că n-o putea face. Măgirescu, menţionează memorialistul, “avea un deosebit respect pentru acest om. Fiind mai în vârstă decât noi, că putea să ne fie tată, a fost ascultat, stimat şi iubit într-atât încât vedeam pe unii de pe priciuri plângând de durerea bădiei Vasile, atunci când era torturat. Au fost aceia care n-au lovit niciodată pe nimeni”. Cu atât mai mult cu cât calitatea sa cea mai impresionantă era, ne mărturiseşte Dumitru Bordeianu, că-l “durea durerea altuia”.

Portretul lui Vasile Ungureanu, de la care am plecat, îşi atinge apogeul sub pana redactorului amintirilor din temniţă: “Bădia Ungureanu avea înfăţişarea unui sfânt bizantin din iconografia răsăriteană şi a fost printre puţinii camarazi, pe care i-am întâlnit în închisoare, care postea miercurea şi vinerea post negru, iar mâncarea lui o dădea altora. Datorită acestei trăiri, a fost printre puţinii (…) asceţi, pe care i-am văzut cu ochii mei în care foamea nu şi-a înfipt colţii. Pentru aceştia trăirea telurică avea mai puţină importanţă, pentru că ei trăiau în alte sfere. Cum nu voi crede în Vieţile Sfinţilor şi ale martirilor mistici şi asceţi răsăriteni, când i-am cunoscut şi văzut pe camarazii mei care duceau o viaţă după modelul lor, trăind în stare de sfinţenie? Am redat atitudinea exemplară a bădiei Ungureanu pentru a nu trece cu vederea pilda acestui adevărat creştin.”

Autorul din care citez relatează o altă întâmplare cumplită:

“Se apropiau Paştele anului 1951 şi, într-o seară, văzându-l pe bădia Vasile plângând de durerea fraţilor săi, a fost întrebat de ce plângea. Răspunsul lui a fost simplu: ‘‘Plâng de durerea fraţilor’’. Fraţii lui erau cei bătuţi. Zaharia, enervat, a intervenit brutal: ‘‘Cum, mă, bandit mistic, ăştia sunt fraţi pentru tine, nu sunt ei bandiţi ca şi tine?’’. Cu naivitatea unui creştin pios, Ungureanu i-a răspuns: ‘‘Pentru mine ei nu sunt bandiţi, pentru că nu mi-au furat nimic şi nu mi-au făcut nici un rău!’’

“– ‘‘Cum, nu te-au bătut?’’

“– ‘‘Nu ei m-au bătut!’’, fu răspunsul dat lui Zaharia.

“– ‘‘Ia să-i faci tu o caracterizare şi să spui despre alt mistic înrăit ca tine, de banditul Bordeianu, ce părere ai despre el?’’

“Toţi din cameră se aşteptau ca Ungureanu să-mi facă un portret în tonul demascărilor” – adică să-l acuze că nu era comunist încă, asta se petrecea, printre altele, cu prilejul demascărilor. “Ungureanu, cu simplitatea Sfinţilor”, reiau povestirea lui Bordeianu, care rosteau adevărul “cu cele mai simple cuvinte, a răspuns:

“– ‘‘Fratele Bordeianu este un om blajin’’.

“A fost cea mai simplă caracterizare pe care mi-a făcut-o vreodată cineva. Şi acum, când scriu aceste amintiri, îmi sună în urechi aceste cuvinte.

“Enervat până la nebunie, Zaharia s-a năpustit asupra bietului om, l-a călcat în picioare, l-a bătut, l-a zdrobit, încât nu mai ştiai dacă era om sau o masă de carne sângerândă. Aşa plăteau oamenii cinstiţi.”

Vasile Ungureanu intrase în temniţă format de mănăstirile moldovene: cu ‘inimă bună’. El n-a putut deveni călăul fraţilor săi: era creştin adevărat, acest student întârziat.

Acum suntem pregătiţi să înţelegem ce tortură, mai ales duhovnicească, li se pregătea ‘îmbunătăţitului lui Dumnezeu’ poreclit “Maglavit” şi celor din grupul lui de credincioşi, numiţi ‘mistici’ de către reeducatori, ce batjocură li se pregătea cu prilejul Sfintelor Paşti din 1951.

Noua născocire a infernului îşi începu desfăşurarea de luni, în Săptămâna Patimilor. Zaharia aduse din altă celulă nişte mături cu coadă, tocite, şi un ghem de sfoară. Le înmână următorilor studenţi: zisul ‘Maglavit’, Nedelcu, Dumitru Bordeianu, Popescu Paul, Zelica Berza, Grigoraş, Huţuleac, Sântimbreanu, Reus, Gheorghiu, Andrişan, cu porunca să lege cruci din ele, pentru Vasile Ungureanu cea mai mare. Aceştia erau izolaţi de restul deţinuţilor. În dreptul lor, depuse nişte cutii de conservă goale. Mai era acolo şi o sticluţă cu dop, ce conţinea un lichid. Pe de altă parte, întinse la zece dintre cei ce se deziseseră de crezul şi credinţa lor nişte foi de hârtie pe care erau înscrise tot felul de injurii, murdării şi ofense la adresa Mântuitorului, înşirate în versuri cu măsura acelora din Prohod. Iată descrierea lui Dumitru Bordeianu.

“De după masa de luni şi până-n Vinerea Mare, când se cânta Prohodul în bisericile noastre, precum şi în cele trei zile de Paşti, s-a cântat pe melodia Prohodului, de către cei zece (…) tot acest repertoriu de pornografii, măscări şi hule aduse împotriva Fiului lui Dumnezeu.

“Noi, cei consideraţi ca ‘mistici’, am fost purtaţi timp de 8 zile, prin cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind Patimile Domnului. Lui Ungureanu i-au făcut o coroană de spini. Iar în cutiile de conserve s-a pus mangal, stropit cu gaz lampant, i s-a dat foc, ca să tămâiem cu ele. Iar noi mergeam în genunchi, făcând mătănii.

“Ca niciodată, l-am văzut pe Ungureanu plângând, îngrozit de ceea ce ne forţau să facem.

“(…) După opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rană.”

Unuia singur dintre cei aleşi i s-a îngăduit ieşirea din şir, când a săvârşit-o, dealtfel, el singur: înnebunise mai demult, datorită bătăilor, şi i se acordau, când şi când, astfel de privilegii; era Nedelcu.

Cum a spus, pe atunci copilul, Sergiu Măndinescu, un poet foarte dotat al puşcăriilor pentru politici:

“Din cei ce au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc

“asemenea lui, aşijderea ţie,

“iată, de pildă eu: umblu, vorbesc,

“dar viaţa mea nu-i, prietene, decât o moarte vie.”

Va să zică, acesta era trecutul omului întâlnit de mine în Târgu-Neamţ. De aici proveneau blândeţea smerită din privirile sale, gesturile lui pline de dragoste, firea sa gata să uite de sine în favoarea semenului, răbdarea lui cea mare faţă de greutăţile traiului pe care-l ducea, prietenia acordată tuturora şi imensa-i dorinţă de a participa la viaţa liturgică, măcar în calitate de cântăreţ, dacă greutăţile existenţei nu-l învredniciseră să facă studii teologice şi să se preoţească. Din acele umiliri îşi extrasese el înţelepciunea şi omenia.

Chemarea bădiei Vasile avusese loc, de bună seamă, încă din copilărie. Datorită Ei, Vasile Ungureanu deprinsese, din vizitarea monahilor şi din lectura cărţilor pioase şi meditarea la ele, cum să trăiască după pilda sfinţilor. Iar sus urcând cu sufletul, ajunsese la un prag de unde Chemarea îl conducea mai departe către martiriu. A primit mucenicia ca cei mai drepţi şi astăzi, când mă adresez dumneavostră prin această emisiune, am o caldă siguranţă că şi el ne aude, pe mine glăsuind, iar pe ascultătorii mei tăcând cu sufletele la gură, amuţiţi de prea sunătoarele bătăi ale inimii pripite, ne aude şi se roagă pentru noi.

Bădia Vasile a fost fericit cu Chemarea la suferinţa pentru Hristos.

Cele câte aţi ascultat astăzi sunt închinate mucenicilor din 16 Decembrie 1989 de la Timişoara. Să nu uite românii niciodată ce a putut săvârşi dictatura comunistă împotriva poporului nostru, ce au săvârşit criminalii în uniformă sau doar cu galoane în partid împotriva acelora de pe urma cărora mâncau, fără a ridica un pai de pe pământ, ci doar poruncind, ameninţând, umilind şi ucigând. Fraţi timişoreni, căzniţi până la pierderea vieţii în condiţii cumplite, veţi fi de-a pururi vii în amintirea noastră! Voi aţi dat semnalul răsturnării comunismului, datorită vouă astăzi suntem liberi până şi să grăim ce ne apasă sufletele. Slavă vouă, o slavă meritată, ca a tuturor eroilor ce au pregătit venirea voastră, suferind martiriul în torturile Securităţii timp de patruzeci şi cinci de ani îmbeznaţi de bolşevism, slavă vouă!

O REVEDERE A CELOR AFLATE

DESPRE CHEMARE

– în loc de încheiere –

Am ajuns la capătul acestei emisiuni despre Chemarea lui Dumnezeu, intitulată: CRED, DOAMNE, AJUTĂ NECREDINŢEI MELE. Risipită pe parcursul a jumătate de an, ea a fost hrană pentru mine, în primul rând, potolindu-mi nevoia de a înţelege ceva din lucrarea Domnului cu o sumă de fraţi ai mei care fie se socoteau pierduţi (oaia cea rătăcită de turmă sau fiul risipitor), fie nu mai aveau îndrăznire la nădejde, fie îl uitaseră pe Făcătorul a toate, fie uitaseră de sine şi de menirea omului de a sta alături de Părintele său şi atâtea şi atâtea alte împrejurări şi întâmplări ale celui uitător.

De ce am ales pildele din viaţa deţinuţilor politici sub comunism? vă puteţi întreba pe bună dreptate. Am făcut-o pentru mai multe raţiuni. Să vedem care sunt acelea.

1. Ei au vieţuit pe hotarul dintre ateismul celor în puterea cărora se aflau şi biata lor, aproape pierdută, de nu pierdută definitiv, brumă de speranţă. Ateismul călăului era agresiv şi violent, aducător de multă suferinţă şi primejdii de moarte atât pentru suflet cât şi pentru trup. Acolo târându-şi zilele, oamenii aveau mai multă nevoie ca oriunde şi oricând să audă Chemarea lui Dumnezeu, singura lor întărire şi salvare.

2. În temniţă, condiţiile erau foarte apropiate de cele din pustie, atât ca hrană şi însetare, cât şi ca muncă, singurătate, siluire a voii proprii, renunţare la sine, necontenită luptă cu ispitele de tot soiul, şcolire a ascultării, a smeririi, a renunţării, a sărăciei şi a înţelegerii şi dragostei de aproape. Deci, cel către care pornea Chemarea era în starea cea mai potrivită s-o audă şi să se plece înaintea Ei.

3. Pe de altă parte, în gherlele numite au avut loc minuni mult mai des vizibile decât în starea de libertate şi căderi mult mai cumplite. De aceea socotesc că istorisirile pe care le-aţi ascultat sunt vrednice de un Pateric al închisorilor române şi, desigur, va bate ceasul şi pentru rescrierea lor în cea mai simplă şi directă formă, una ce s-o înscrie în şirul Patericurilor existente, prin mijlocirea cărui veşmânt de cuvinte învăluitor naraţiunile să-şi dezvăluie mai de-a dreptul sâmburele de învăţătură şi de îndemn cuprins în ele. Am atras atenţia asupra acestui aspect al lor încă din prefaţa la primul volum al “ISTORIEI LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE”, purtând titlul: “MEMORIALISTICA REEDUCĂRILOR”, din care, dealtfel, multe din meditaţiile cuprinse în această emisiune au fost deduse.

4. O altă pricină a alegerii mele este că suferinţa semenilor noştri nu se cade uitată; dimpotrivă, trebuie cunoscută, prin aceasta îmbunătăţindu-ni-se sufletele şi îmbogăţindu-ni-se cunoaşterea şi întărindu-ni-se curajul de a nu mai îngădui să se ridice careva împotriva aproapelui pentru a-l năpăstui. A deveni conştient de suferinţa semenilor noştri constituie o treaptă spre desăvârşire şi de aceea e profitabil pentru oricine să o urce. Astfel şi eu şi dumneavoastră.

5. Cel care ştie să se folosească de literatură, că este ea beletristică sau pioasă, adaugă experienţei proprii de viaţă experienţa autorilor şi personajelor acestora. Pe astă cale cititorul îşi lărgeşte aria dreptei socotinţe, a sensibilităţii, a raţiunii şi-şi creşte puterea de a se apropia de aproapele şi de Dumnezeu. Or, datorăm acelora care, din iubire de Biserică şi de Neam, au umplut închisorile cu jertfa lor, le datorăm, spuneam, măcar prin împlinirea dorinţei de a le cunoaşte clipele de înălţare şi de cădere, să împărtăşim oricât de puţin din tristeţile lor strigătoare la cer, ceea ce constituie o adevărată comuniune şi ne îngăduie accesul la a deveni toţi un trup, Hristos însuşi, cel răstignit.

Acum, la sfârşit de drum, voiesc să orânduiesc cât voi putea cele căutate şi aflate, pentru ţinerea de minte, pentru învăţătură şi îndreptare.

Voi porni într-această revedere de la cele două călăuziri ale Prea Sfinţitului Irineu Slătineanu. Ce învăţătură de temelie ne-au dăruit ele? De la Prea Sfinţia Sa am aflat despre prima Chemare, aceea adresată tuturor oamenilor. În cuvintele Sale: “Prin Creaţie, omul este chemat de la nefiinţă la fiinţă. Este chemat să colaboreze cu Dumnezeu, să coopereze, să conlucreze, să modeleze şi să împărăţească împreună cu Creatorul şi Stăpânul universului”. După cum am învăţat şi ceva ce, pentru urechile noastre nerostuite să preschimbe graiul Sfinţilor Părinţi într-unul ce tălmăceşte adevărurile contemporane, ale oamenilor de ştiinţă, sună de o originalitate neaşteptată. Cum? Iată: “Prin actul creator, întreaga fiinţă are un cod genetic. Are un Logos, are o Chemare, după care ea se identifică în lume şi în acelaşi timp îşi are raţiunea de a fi”. A adăugat ceva, Prea Sfinţitul, pentru lămurirea noastră? Da; ne-a spus că “Duhul Sfânt este acela care dă viaţă – Dătătorul de Viaţă – şi El menţine întreaga creatură într-o stare de Chemare, într-o stare de vocaţie, de apropriere de Dumnezeu”. Din vorbe cutremurătoare am învăţat că Moise a fost chemat pentru a primi Legile după care să trăim, iar David, pentru a fi Rege, Prooroc şi Poet.

Am găsit, oare, undeva, o despărţire a diverselor tipuri de Chemare? Le-am descoperit, într-adevăr, la un monah, cum se şi potrivea, deoarece călugării sunt aceia care meditează cel mai mult asupra lui Dumnezeu şi a legăturii Lui cu omul, creatura Sa. O sumă de feluri de Chemare ne-a fost pusă la dispoziţie de ieromonahul Arsenie Boca:

“1. Chemarea lăuntrică a conştiinţei;

2. Chemarea dinafară a cuvântului;

3. Chemarea prin necazurile vieţii;

4. Chemarea prin necazurile morţii;

5. Chemarea prin semnele mai presus de fire;

6. Chemarea prin chinurile de pe urmă de la Antechrist;

7. Chemarea la Judecată.”

Tot el a lămurit locul Glasului Conştiinţei, prin care se săvârşeşte uneori Chemarea.

În continuare, unele dintre aceste categorii le-am ilustrat, pe altele le-am adăugat, cum ar fi Chemarea prin vis, prin presentiment, prin starea poetică.

Ce ajutor ne-a dat ilustrarea Chemării cu întâmplări din vieţile fraţilor noştri români care au căzut pradă determinării ateismului de a zmulge din sufletul omului dragostea sa pentru Dumnezeu?

Păi, să ne amintim de ele şi vom reface, una după cealaltă, învăţăturile cuprinse în sânul lor.

Atunci când omul nu mai are nici potecă, nici îndrăzneală, Dumnezeu îi trimite un necunoscut să-i vorbească despre câte speranţe îl mai aşteaptă, să-l întărească a râvni să iasă din cumpăna sufletească şi să o pornească iarăşi la drum. Iar dacă cel întristat până atunci alesese o cărare ce nu conducea nicăiri, îi arată, aidoma stelei Magilor, direcţia adevărată, pe care necunoscând-o, celălalt se rătăcise.

Dumnezeu ne poate chema dându-ne să-I purtăm jugul cel dulce înainte ca noi să pricepem despre ce este vorba. O face să ne obişnuiască, până când se trezeşte în noi nevoia conştientizării Chemării Sale, pentru a ne îndrepta către El cu toată puterea sufletului.

Atâta timp cât nu suntem smeriţi, geaba ne va striga Domnul: nu-L vom auzi. Atunci El recurge la o pildă de credinţă ce să ne dezvăluie cât suntem de jos, noi care afirmăm cu semeţie că suntem cineva; în cazul nostru, credinţa a fost redată unui credincios ce şi-o pierduse, tocmai printr-un fost ateu; acesta, cu toate riscurile, trăia după învăţătura lui Dumnezeu.

Dacă între “umiliţi şi obidiţi”, vorba titlului lui Dostoievschi, se află unul deloc mai răsărit ca noi, care nu-şi uită de Dumnezeu, el, prin exemplul său, ne va întări să revenim la cuminţenie şi să ne îndreptăm iarăşi cugetul rugător către singurul Ajutor, acela al Făcătorului nostru şi Părinte. Mai mult, această întâlnire cu aproapele poate deveni, în lipsa unui duhovnic şi sfătuitor, cel mai cald sfetnic întru reapropierea de Creator şi ne poate ajuta să revenim la Dumnezeu, lepădând tot răul din noi; numai să vrem să ne deschidem urechile şi sufletul la Chemarea ce se săvârşeşte prin el.

Dar chiar şi omul cucernic resimte osteneala duhovnicească şi răceala sufletului uneori, când şi-a lăsat gândul slobod să zburde de ici-colo. Chemarea îi va reveni prin lectura cu toate puterile minţii aţintite la cele citite, glasul Domnului pătrunzând între literile tipărite şi ademenindu-ne către dulceţile duhovniceşti de acolo.

Sărind peste destul de numeroase pilde din trăirea schimnicilor din Nordul Indepărtat, vă voi reaminti un paradox folosit la vremea cuvenită, care, socotesc că, ţinut minte şi aplicat de fiecare dintre necredincioşi, poate, făcându-ne să zâmbim, să devină îndrumar de viaţă. El era: Sunt atei? Nu-i nimic; totul este să fie creştini. Spuneam aceasta pentru că ateismul nu este o boală incurabilă şi mortală. Ateismul se vindecă pe calea cea mai scurtă, adoptând purtările fraterne ale creştinului; or, cine este acela să nu recunoască faptul că aceste purtări sunt singurele ce asigură fericirea atât a celui faţă de care suntem buni, iertători şi iubitori, cât şi a aceluia care se străduieşte (fără a fi din naştere) să devină bun, iertător şi iubitor faţă de toată lumea. Nu trebuie să ne înşelăm că ateismul, necredinţa, ar echivala cu ura. Nici comuniştii n-au făcut această confuzie. Ei au adoptat ateismul ca “religie de stat” deoarece numai acceptând ideea că nu există viaţă de Dincolo, nici Judecata Supremă a faptelor şi gândurilor noastre, puteau pune în practică “lupta de clasă”, îşi puteau revărsa duşmănia faţă de oameni şi activa ura ce-i umplea până la refuz. Ateu nu înseamnă că nu ştii aprecia şi practica adevăratele valori umane; iar cei mai numeroşi aşa-zişi atei sunt deseori mai solvabili creştini decât fariseii ce se numesc astfel, dar se poartă ca inşi lipsiţi de Dumnezeu. Ateilor, fiţi creştini prin faptele voastre şi numiţi-vă cum vă convine; Dumnezeu va avea grijă să vă cheme şi vă asigur că-l veţi auzi!

Dintre aceştia ce vă numiţi cu emfază atei, mulţi sunteţi necruţători cu aproapele, îi provocaţi suferinţe ale sufletului şi dureri fizice, îl lăsaţi fără pâine, fără casă, fără prieteni, fără familie; ajungeţi la crimă. Şi, totuşi, fiindcă nu trăim singuri pe pământ, aveţi şi voi nevoie de sprijin, de alţii asemenea vouă înşivă care să vă înţeleagă şi să vă ofere uneori umărul lor, să vă agăţaţi de el. Iar pentru împlinirea acestei nevoi, sunteţi datori să adoptaţi “codul lor al bunelor maniere”, codul “onoarei” lor. E lucru bine ştiut că cinstea hoţilor, în lumea lor, nu îngăduie nici o încălcare. Când ea este săvârşită, pedeapsa cade pe capul încălcătorului cumplită. Şi hoţii, şi ucigaşii au o conştiinţă, numai că ea nu vrea să acţioneze decât între limitele unei anumite grupări precise şi foarte limitate. Puşi în situaţia de a avea nevoie de înţelegerea şi ajutorul uneia dintre victimile lor, credinţa în dreptatea lor li se zguduie. Un prieten, şi el fost deţinut politic, mi-a povestit că primeşte din când în când un telefon de la un torţionar ce l-a chinuit cumplit. Într-o lume în care au învins dreptatea şi adevărul, călăul zace astăzi paralizat; nu are pe nimeni; fără apropiaţi de acelaşi sânge, e lipsit şi de amiciţia celor de teapa lui. Absolut nimeni nu-i mângâie singurătatea disperată. Şi când nu mai poate răbda, formează numărul de telefon al fostei sale mari victime şi se mângâie vorbind cu aceasta, crescând în sinea-i o brumă de sentiment că este iertat, prin aceea că i se răspunde omeneşte.

Chemarea răsună pentru toţi, chiar lângă urechea noastră, dar nu o auzim mai niciodată. Iar când o auzim, nu este sigur că o şi înţelegem. Iar dacă o şi înţelegem, nu este sigur că suntem pregătiţi s-o şi punem în practică şi să-i dăm ascultare. Fiţi pregătiţi! Acest vechi îndemn al lui Iisus, vechi de două mii de ani, rămâne extraordinar de actual. Altfel spus, în termeni contemporani şi descriind propria-ne experienţă de viaţă, cum m-a învăţat un preot, în închisoare: “Trenul vieţii nu trece decât o dată prin gara fiecăruia; îngrijeşte-te să ai biletul în buzunar; altfel poţi pierde trenul vieţii tale…”

Dacă am fost vrednic să vă împărtăşesc oarecari lucruri noi şi de trebuinţă creşterii dumneavoastră duhovniceşti, sunt foarte câştigat. Din miezul verii şi până astăzi, în aşteptarea Anului Nou, am fost prieteni şi ne-am străduit împreună să descifrăm câteva dintre căile Domnului. Astfel a trecut a doua jumătate a anului 1997. Apoi a venit Naşterea cea minunată a pruncului Isus, Cuvântul întrupat. Ne pregătim de despărţirea de zilele vechi şi trecute, de faptele noastre vechi şi trecute, în nădejdea că vom apuca să devenim oameni noi, oamenii lui Dumnezeu, trupul lui Hristos. Să alungăm răul după tradiţia poporană română, cu jocurile tradiţionale ce împrospătează natura, înălţându-ne sufletele cu bucurie către Domnul Dumnezeu, purtătorul nostru de grijă.

Rămâneţi cu Domnul!

MIHAI RĂDULESCU – Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste. Vol.I, Editura AGAPIS, BUCUREŞTI, 2002. Ediţia a doua revizuită

Articole, Linkuri externe | Comments Off on Mihai Rădulescu: “Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste”, vol. I |

3 Jun
2013

“Chemarea lui Nichifor Crainic la smerenie”

MIHAI RĂDULESCU

(Frag. din Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste. Vol.II, 2004)

Articole, Linkuri externe | Comments Off on “Chemarea lui Nichifor Crainic la smerenie” |

3 Jun
2013

Mihai Rădulescu: “Rugăciunea învinge frica”

“Astăzi nu ar fi pentru prima oară când prezentăm cazul unui credincios care şi-a pierdut credinţa în cuptorul ars de flăcările atrocităţilor suferite în temniţele comuniste. Dar într-o emisiune intitulată: “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”, nu despre pierderea credinţei mi-am propus să vorbesc ci, dimpotrivă, despre recâştigarea ei, datorată dulcei Chemări a lui Dumnezeu, adresată sufletului înmărmurit de groază, către El, pacea şi odihna noastră, întăritorul şi îndreptătorul rătăcirii noastre.