Cuvânt și iubire

       RUGĂCIUNEA DIN AMURG

de Nichifor Crainic

Mă rog si pentru viii si pentru mortii mei.
Tot una’mi sunt acuma părtasii si dusmanii,
Cu ei deopotrivă mi-am sfărâmat eu anii,
Si dragostea si vrajba le-am împărtit cu ei.

Pe morti în rugaciunea de seară mi-i culeg.
Acestia sunt ei, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avânturi si-au fost si pogorăminte.
Putin în fiecare, în toti am fost întreg.

De viforele vietii ei sunt acum deserti,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce rămâne?
Zdrobita rugăciune la mila Ta, Stăpâne,
Sunt si eu printre mortii rugandu-mă să-i ierti.

Si adunându-mi viii, la mila Ta recurg,
Când crugul alb al zilei pământul încunună:
Tu dă-le, Doamne, dă-le cu toata mâna bună
Târzia’ntelepciune din tristul meu amurg.

(Inchisoarea Aiud)
Nichifor CRAINIC

“…Citind Biblia, oricine poate vedea, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, condamnarea păcatului homosexualităţii (vezi: Facere 18:20; Levitic 20:13; Romani 1:26-27,32; I Corinteni 6:9-10). Şi mai spune Scriptura că sunt păcate „de moarte” şi păcate care „nu sunt de moarte”, adică mai uşoare (I Ioan 5:16-17). Iar păcatul homosexualităţii este privit ca unul „de moarte” şi nu poate fi pus pe acelaşi cântar cu altele. Părinţii Bisericii nu puteau să vină cu o învăţătură nouă sau „mai tolerantă” în acest sens şi tocmai de aceea, au condamnat cu vehemenţă păcatul homosexualităţii şi chiar mai mult, orice relaţie trupească nefirească, chiar dacă aceasta este între un bărbat şi o femeie, pentru că, în accepţiunea canonică a Bisericii cuvântul „sodomie” înseamnă sex anal (în general), iar cuvântul „gomorie” înseamnă sex oral – ambii termeni provenind de la numele celor 2 cetăţi din Vechiul Testament care au fost distruse pentru practicarea acestor păcate. Totuşi, mai ales în disciplina canonică a Bisericii, Sfinţii Părinţii sunt mai categorici atunci când vorbesc de o relaţie dintre persoane de acelaşi sex: bărbat-bărbat şi femeie-femeie. Din acest punct de vedere, când facem referire la homosexualitate, avem în vedere şi lesbianismul, nemaivorbind de zoofilie şi altele mai grave.

Şi ca să ne convingem că Părinţii Bisericii au condamnat foarte aspru astfel de păcate, nu trebuie să mergem la învăţătura despre „păcatele capitale”, pe care o găsim la Evagrie Monahul (sec. IV), Ioan Cassian (sec. V), Ioan Damaschin (sec. VIII) şi alţii, pentru că aceasta nu face o „ierarhie a păcatelor” şi cu atât mai puţin o statistică a lor, ci vorbeşte doar despre legătura şi interdependenţa dintre ele.

Dacă e să facem o comparaţie cu legile de stat, uitându-ne în Codul Penal vedem că este condamnat şi furtul şi omorul, dar pentru a ne da seama care din ele este considerat mai grav, trebuie să vedem pentru care dintre ele se dau mai mulţi ani de puşcărie. Tot aşa va trebui să facem şi cu Canoanele Bisericii, acolo unde avem cu adevărat sentinţe pentru anumite păcate şi nu în tratate de spiritualitate unde se descrie „filosofia” şi „psihologia” păcatelor. Acolo, până la urmă, nici unul din păcate nu este condamnat, pentru că nu acesta este scopul unor astfel de scrieri.

Trecând peste regula monahală a Cuviosului Pahomie cel Mare (sec. IV) care interzicea călugărilor să se apropie mai mult de un cot unul de altul, în cazul în care trebuiau să doarmă alături – ca măsură de prevenire chiar şi a tentaţiei păcatului, vreau să merg direct la colecţia de Canoane, de unde voi da doar cele mai elocvente exemple. Este de notat că „pedeapsa bisericească” constă în oprirea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine pe un anumit termen, iar acest termen poate fi prelungit dacă păcatul se repetă şi poate fi scurtat dacă pocăinţa pentru păcat este mai profundă. Păcatul se consideră deosebit de grav dacă el constituie impediment la intrarea în cler sau pentru un astfel de păcat cei care sunt deja clerici sunt caterisiţi.

Sfântul Vasile cel Mare (†379) opreşteşte pe 15 ani de la împărtăşire pe cel care face păcatul sodomiei (Canonul 62; iar Canonul 63 tot pe 15 ani pentru zoofilie), iar Sfântul Grigore de Nyssa (†391) – pe 18 ani (Canonul 4). Sfântul Ioan Postitorul consideră că termenul poate fi redus dacă penitentul aduce pocăinţă sinceră, dar poate fi mărit dacă e făcut între fraţi sau rude (Canonul 51). Nici nu are rost să comparăm aceste intervale de timp cu cele prevăzute pentru păcatul beţiei sau îmbuibării pântecelui, despre care Canoanele nu prevăd vreun termen precis, ci totul se lasă la latitudinea duhovnicului, iar termenul, de regulă, nu depăşeşte 40 de zile sau cel mult un an.

Revenind la homosexualitate, trebuie să mai amintim şi o altă prevedere a Sf. Vasile cel Mare, care spune spune: „Stricătorii de bărbaţi (homosexualii) şi stricătorii de animale (zoofilii), ucigaşii, fermecătorii, adulterii şi fermecătorii sunt vrednici de aceeaşi pedeapsă…” (Canonul 7). Iar Sf. Ioan Gură de Aur (†407) în Omilia a 5-a la Epistola către Romani spune: “Sodomiţii se consideră mai rău decat ucigasii, fiindcă e cu mult mai bine de a muri, decat a trăi in halul acesta. Ucigasii despart sufletul de trup, dar aceştia, impreună cu trupul ucid şi sufletul. Orice fel de păcat nu se poate compara cu această grozavă nelegiuire şi dacă, cei ce pătimesc de această boală ar simţi grozăvia acestei pofte păcătoase, ar prefera ca mai bine sa moară de o mie de ori, decât sa facă aceste păcate…”.

Gravitatea acestui păcat este subliniată şi de Sf. Ioan Postitorul, care în Canonul 30 stabileşte să nu fie admis în cler bărbatul care a săvârşit un asemenea păcat, chiar dacă a fost violat de cineva pe când încă era copil. Deja nici nu se discută faptul că un cleric care a săvârşit un asemenea păcat, se cateriseşte imediat după ce i s-a demonstrat vina (Canonul 25 Apostolic, 70 Vasile cel Mare).

Este de remarcat că nici unul dintre aceste Canoane nu a fost vreodată anulat, ele rămănând deci normative pentru Biserica Ortodoxă şi astăzi, chiar dacă aplicarea lor se face mai mult în duh, decât în literă.

Şi dacă tot vorbim de „duhul” gândirii Sfinţilor Părinţi, trebuie să remarcăm faptul că aceştia ne-au învăţat să urâm păcatul, dar să-i iubim pe păcătoşi, ajutându-i să se mântuiască. Tocmai de aceea noi condamnăm cu vehemenţă homosexualitatea, dar suntem gata să-l ajutăm pe oricine suferă de acest păcat şi-şi periclitează mântuirea sufletului. Păcat că unii nu înţeleg această diferenţă de abordare din partea Bisericii!”

Sursa: http://www.teologie.net/

          În cele ce urmează voi încerca să dau seama de linia directoare propusă de Sandu Tudor (viitorul Părinte Daniel, stareţul schitului Rarău) colaboratorilor săi, în revista “Floarea de Foc”, fondată de el în anul 1932.

            Primul număr al publicaţiei apare la 6 ianuarie. Un titlu sugestiv deschide coloanele: “Prolog pentru ceasul acesta”. Prin ce este grăitor titlul citat? Prin faptul că nu se grăbeşte a se vădi nici entuziast, nici pesimist, deşi anunţă un început de drum. În schimb, are o gravitate improprie unui astfel de demers ziaristic, o gravitate ce ne impune să-i cunoaştem conţinutul. Gândul ni se îndreaptă spre ce putea însemna “ceasul acesta” în contemporaneitatea periodicului. Nutrim nădejdea că cele de mai jos ne vor dumiri asupra întrebării stârnite.

            În dreapta cununii articolului de fond, cum s-ar numi astăzi, o imagine a unei ceramici policrome de Mac Constantinescu: “Cap cu turban”. Ipoteza mea este că tânăra reprezentată simbolizează însăşi  “Floarea de Foc” (de fapt, este soţia sculptorului, balerina de excepţie Floria Capsali), altfel, parcă, nu ar avea ce căuta alături de articolul manifest al redactorului şef. Într-adevăr, emană din trăsăturile personajului o combustie internă ce, totuşi, nu-i consumă chipul armonios, dar aprig, demn, cu atenţia concentrată atât în interior cât şi în afară, încondeiată de o sensualitate rece, în expectativă, o combustie de tipul ”rugului aprins” ce nu se mistuie niciodată.

            Bustul în ceramică are un ecou în partea inferioară a paginii: articolul “Auguste Rodin”de E. Cioran. Astfel, bine susţinut, din punct de vedere plastic, într-o armătură dintre cele mai solide, scrierea lui Sandu Tudor ne trezeşte categoric interesul.

            “Ne-a biruit gând curat, gând bun. Cu ochi mari de vedenie întrezărim şi creştem în noi o icoană viitoare, un stil arzător cum sunt flăcările. Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii care aprinde întunerecul. Din pricina aceasta îndrăzneala ne mână spre războire cruntă. Vlaga pe care o purtăm în mădulare ne îndreptăţeşte şi ne dă temeiul de la care pornim. Război tuturor acelor ce socotesc viaţa o întâmplare oarbă sau gluma searbădă a unui demiurg nebun, fiindcă noi înţelegem să întărim şi să mărturisim că această viaţă are ceva în ea ce duce spre armonie şi un rost propriu.”

            Am fost preocupat de la vârsta de şaisprezece ani de ideea Rugului Aprins. Aceasta s-a petrecut datorită unei timpurii întâlniri cu Părintele Daniel, stareţul schitului Rarău, şi a unei fără precedent influenţe a sale asupra crudului adolescent ce eram. Mai mult, în cursul detenţiei am avut norocul de a întâlni şi a împărţi viaţa de lagăr cu o sumă dintre membrii lotului Alexandru Teodorescu (alias Părintele Daniel, alias Sandu Tudor). După eliberare i-am cunoscut pe alţii dintre apropiaţii săi. Acest vechi interes m-a determinat ca, după Revoluţia din 1989, să fac toate eforturile pentru a  redeştepta în conştiinţa contemporanilor amintirea acelui ieroschimonah înduhovnicit şi scriitor ales. Cu atare scop am publicat cinci cărţi şi o sumă de articole despre el.

            Mesajul meu era aşteptat, era necesar. Tineretul se confrunta, după Revoluţia sa anticomunistă, cu o secătuire a tuturor vechilor valori şi tradiţii. Aştepta cu o sete răvăşitoare să i se deschidă stăvilarul ce împiedica lumina să mai ajungă la el. Apariţia volumului meu “Rugul Aprins. Duhovnicii Ortodoxiei sub lespezi în temniţele comuniste” (Bucureşti, Editura Ramida, 1993) a constituit un prim semn că adevărul nu se pierduse, ucis în camerele de anchetă sau istovit prin gherle.

            “Testament între înger şi diavol” (Ramida, 1995); “Un viitor călugăr greco-catolic din preajma “Rugului Aprins: Agenor (Bob) Danciul.” (lucrare în colectiv, realizată împreună cu Pericle Martinescu şi Mons. Justin Paven; Ramida, 1996); “Rugul Aprins de la mănăstirea Antim la Aiud” (Ramida, 1998); “”Rugul Aprins”. Arestare. Condamnare. Achitare” (Bucureşti, Editura Agapis, 2003). Iată etapele de până astăzi prin care a trecut această reevaluare.

            Treziţi din amorţirea temerii, a smeririi şi a uitării, unii membri întemniţaţi ai lotului Alexandru Teodorescu (numele laic al Părintelui în cauză care, ca scriitor, a folosit pseudonimul Sandu Tudor) şi numeroşi aşa-zişi istorici şi comentatori, răsăriţi, în căutarea succesului facil, ca buruienile după ploaie, au început să popularizeze figura unică a prelatului poet, fără a fi avut de-a face (cei din urmă) în nici un fel cu evenimentele de la Antim şi cele posterioare. Prin acestea înţeleg existenţa neoficială şi involuntară a unui cenaclu literar al cărui suflet era autorul acatistului închinat Sfântului Dimitrie Basarabov. Astfel, Rugăciunea Inimii şi aureola de sfinţenie ce înconjoară amintirea duhovnicului martir Daniel (a adormit în chinuri în temniţa Aiudului) şi-au făcut drum către sufletele tinerilor doritori de cunoaştere mistică şi de mântuire.

            Mă adresez acestora, de la începutul evocării literare de faţă, deoarece Sandu Tudor, din primele rânduri ale Prologului său din “Floarea de Foc”, tot tineretului s-a adresat, izbutind un tur de forţă neaşteptat (şi, poate, chiar, nebăgat în seamă de cititorii mei de astăzi). Anume a dat o definiţie a “Rugului Aprins”. O definiţie ce nu apare în niciuna dintre cărţile scrise pe această temă, la care am făcut aluzie, şi o definiţie ce ne apropie sufletele nespus de înţelegerea fenomenului spiritual care a cucerit elita cărturărească şi duhovnicească din anii premergând comunismului, continuatoarea celei grupate în jurul “Criterion”-ului.

            Iar această lămurire dată de Sandu Tudor sună extrem de simplu, dacă o descărcăm de sugestiile legate de trimiterea prea exactă la tânăra generaţie căreia i se adresa articolul. “Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii care aprinde întunerecul.”

            Această frază conţine materialul ideatic complet necesar unei meditaţii dintre cele mai rodnice asupra rostului Rugăciunii Inimii. Rugul Aprins este “marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii”. El “aprinde întunerecul”. Întâlnirea cu Viaţa, ca izvor al luminării haosului îmbeznat, înseamnă întâlnirea cu însuşi Dumnezeu. Iar această întâlnire nu are loc pe un teren neutru ci în ‘foc’ chiar. Pentru că “Fiecare inimă (…) e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii”. Va să zică, îl invocăm pe Iisus în inimă (“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”) deoarece inima constituie parte din universalul Rug Aprins. Sau, cum o pune în ecuaţie metaforică Sandu Tudor, inima este “o floare de foc, din marele rug”. De remarcat faptul că autorul mă cenzurează pe dată, de pe poziţii teologice, mai precis, ortodoxe: inima e “aevea” parte din focul vieţii şi nu în chip metaforic, cum greşeam eu…

            Ei bine, revista “Floarea de Foc” intenţiona să apere poziţia creştină faţă de categoria vieţii (armonică şi cu “un rost propriu”). Deloc împăciuitorist, Sandu Tudor făgăduieşte război (cu vârful ascuţit al cugetărilor şi cu catapultări de cuvinte necruţătoare) acelora ce refuză a recunoaşte rolul Creatorului în existenţă şi se hazardează să numească Întâmplarea, la originea ei, ori, mai grav, reduc imensitatea fără margine a gândirii divine la accesul accidental al “unui demiurg nebun”.

            Urmează o prezentare a grupului reunit de poetul ziarist în jurul “Florii de Foc”. Nu ideile comune oţelesc strânsoarea dintre membrii mănunchiului. “Nu dispreţuim prin aceasta gândul, acest polen zămislitor de lumi; dimpotrivă.” Definiţia dată gândului este dintre cele mai generoase cu putinţă, de unde deducem dragostea scriitorului pentru el. Conştienţi că “nu se poate merge la întâmplare, nu se poate vieţui, nu se poate înfăptui nimic fără o pornire şi o cârmă”, toate acestea însumându-se (pentru ceilalţi) sub acoperământul principiilor sau concepţiilor. Ei, cei care-l împresoară cu iubire şi încredere pe redactorul şef, presimt că mai există ceva impunându-le să-i urmeze dâra solară lăsată în suflete. “Ele [principiile, concepţiile] trăiesc în om înaintea oricărei formulări. / Ele sunt funcţiunea unui Adevăr căruia nu i-a trebuit să aştepte venirea noastră pentru a fi. Acest adevăr ne-a înfăptuit pe noi, nu noi pe el. Prin urmare pornim pe temelia că viaţa poartă în sine un înţeles acoperit care trebuieşte ghicit, desvăluit.” Iar această dezvăluire nu stă la îndemâna unui singur ins. Fiecare iluminând o fărâmă şi punând-o laolaltă cu a celorlalţi, grupul îşi găseşte fericirea şi semnificaţia.

            În citatul precedent ne aflăm iarăşi faţă-n faţă cu tema Rugului Aprins, a Rugăciunii Inimii prin care ne întâlnim cu Adevărul, cu Creatorul nostru, îl înţelegem, îl desvăluim. Nu este o tehnică sau o ştiinţă a contactului cu Divinul. Ci este o artă.” Pentru fiecare din noi viaţa ni se deschide ca o pricină de proprie măestrire. O artă de ghicire de sine.” Va să zică, în Adevărul care ne-a făcut pe noi, forma noastră iniţială subzistă. Întâlnirea ei ne îndrituieşte să afirmăm că am pornit pe drumul cunoaşterii de sine.

            Revenind, liantul dintre colaboratorii la revista sa este “puterea firească ce ţi-o dă înţelegerea şi hotărârea obştească a luptei pentru o viaţă nouă.”

            Poate că miră afirmarea caracterului ‘artistic’ al descoperirii de sine. Şi mai de mirare reprezintă următoarea dezvoltare: “Fiinţa noastră dacă nu are conştiinţa clară a cauzei pentru care trebuie să se dăruie aspru, are în schimb simţământul unei puteri creatoare care se naşte în noi şi ne poartă. / Suntem bântuiţi de patima de foc a Duhului înnoitor.” Imaginea veterotestamentară adoptată pentru a înlesni înţelegerea celor pe care ni le transmite textul său este: “Vedenia de foc care ne merge înainte prin pustiu”.

            Oricine este acela care visează la o omenire din viitor, “fie laică, fie sfântă (…) înţelege nevoia poruncitoare a unei adevărate dogmatice universale, în care nu prejudecăţile şi patimile, nici obiceiurile sau abstracţiile uscate, trebuiesc întrebate, ci tragica realitate a vieţii totale care poartă Adevărul viu în miezul ei şi depăşeşte insul luat singur.” Nu. Categoric nu avem de-a face cu un manifest cultural, aşa cum suntem înclinaţi a bănui, datorită prezenţei pe prima pagină a unei reviste culturale noi a acestor idei.

            Este vorba despre o iniţiere spirituală, despre o direcţionare a propriilor emuli către căile încurcate ale Căutării lui Dumnezeu. Sandu Tudor pune temeliile unei mănăstiri intelectual virtuale, aspiraţie ce îl va obseda întreaga viaţă şi pe care numai în parte a izbutit să o clădească în sufletele acelora care-l urmau.

            În continuare, voi cita din relatarea unui membru al “Rugului Aprins”, condamnat alături de ceilalţi, privitoare la eforturile depuse de Părintele Daniel pentru a pune (mult mai tîrziu) bazele unei mănăstiri de acest fel. Regret că frustrez cititorul de numele călugărului care se confesează, dar îi respect dorinţa de a-şi păstra anonimatul.

            “Sandu Tudor a fost directorul ziarului ”Credinţa”, cum ştie toată lumea. El se folosea de ideea credinţei numai în sens comercial, ca să câştige bani. Scria articole atât de frumoase, avea un talent atât de minunat încât Mitropolitul Firmilian, Mitropolitul Olteniei, l-a chemat la Craiova şi-l ţinea nopţi de-a rândul acolo să-i înfrumuseţeze cele scrise de sine însuşi, deşi şi el era un om foarte cult. În tinereţe, fusese profesor de seminar şi avea şi el talent la scris. Dar i se părea că frazelor lui, rescrise de Sandu Tudor, datorită stilului acestuia, le creştea valoarea.

            “Am stat şi eu câteva nopţi la Craiova, la Palatul Metropolitan, şi-i vedeam cum lucrau noaptea, şi Mitropolitul şi el. Începură cu cărţile de rugăciuni şi continuară cu tot ce scria Mitropolitul. Sandu Tudor încă nu se călugărise pe timpul acela.

            “Mai târziu, părintele Daniel, fostul Sandu Tudor, m-a ales pe mine dintre toţi cei de la “Rugul Aprins”, ca să mă ocup de organizarea de retrageri duhovniceşti. Întâi m-a pus să pregătesc la Mănăstirea Govora o astfel de retragere, unde să se practice rugăciunile luându-se ca model Athosul. Mai târziu,  Mitropolitul Firmilian şi cu  Părintele Daniel m-au pus să pregătesc la Crasna – Gorj mai multe chilii, cu tot ce e necesar, pentru ca să adune din toată ţara călugări cu studii, ca să formeze o singură rânduială monahală. Un program la fel ca la Athos.

            “Atunci Părintele Daniel mi-a mărturisit că el, pe vremuri, a pornit la Sfântul Munte cu gând viclean ca, folosindu-se de talentul pe care-l avea de la Dumnezeu să scrie cărţi ca să-i întreacă pe Pitigrili şi pe mizerabilul Damian Stănoiu. Acolo, însă, a dat de călugări adevăraţi şi, deşi pornise cu gând murdar ca să facă instigaţie să-i ridice pe călugării de la Athos împotriva stareţilor, când a văzut câtă smerenie, câtă supunere, câtă ascultare, câtă sinceritate, câtă dragoste aveau, s-a convertit şi acuma devenise cu el însuşi şi cu alţii mult mai aspru, mult mai riguros.

            “Această rigoare a aplicat-o şi la Mănăstirea Antim, unde am fost tot timpul de faţă, prezent la conferinţele care se ţineau de către el, de către Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Sofian Boghiu, de către Vasile Voiculescu şi de mulţi, mulţi, şi poeţi, şi prozatori, şi oameni de cultură.

            “Fostul Sandu Tudor, convertit nu numai de Părintele Firmilian, ci mai ales de Tit Simedrea, Mitropolitul Bucovinei, nu permitea doamnelor să vorbească în public. În schimb, el vorbea foarte mult. Odată mi-am permis şi eu, cam cu obrăznicie, să fac o glumă, la care nu a ripostat cu răutate. Am spus că pe vremuri, în decurs de sute de ani, schimnicii nu aveau voie să vorbească decât şapte cuvinte. Iar unii dintre ei nu vorbeau nici două pe zi. Aşadar s-a acumulat o comoară de cuvinte nespuse, neexprimate. Toate acestea le debitează Părintele Daniel, acuma la Antim. A râs toată lumea, iar el nu s-a supărat. Şi am devenit prieteni. Avea încredere în mine şi m-a pus să pregătesc la Crasna – Gorj astfel încât să se adune acolo cel puţin patruzeci de călugări, din cei mai bine pregătiţi din punct de vedere duhovnicesc şi să formeze un regulament al monahismului românesc.

            “Acest lucru nu s-a mai realizat, pentru că el a fost arestat. Şi a rămas să slujesc şi să conduc eu acest schit Crasna – Gorj. Şi am fost şi eu arestat în noaptea de Ajun de către miliţia din Novaci, ceea ce ei nu vor să recunoască în acte, să nu se vadă că am fost luat de la uşa bisericii, când mă duceam să-ncep slujba de Ajun.”

            Cititorul se cuvine să mai afle că, în colaborare cu arhitectul Constantin Joja, despre care am mai scris în “Permanenţe”, Sandu Tudor a întocmit planurile unei mănăstiri – şi a bisericii corespunzătoare –, dedicate unei astfel de obşti de monahi intelectuali.

            În 1932, Sandu Tudor ştie că “au venit zilele când o foame ciudată s-a întins asupra acestui pământ. Nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci de auzirea cuvântului statornic, cuvântului liber, cuvântului hrănitor”, o mărturiseşte în articolul de fond despre care vorbim. Aştept de mult timp acest răspuns la o întrebare ce mi-am pus-o la începutul lecturii mele. Anume cum arăta “ceasul acesta”. Iar înfăţişarea lui este, cu drept cuvânt, răscolitoare. “Din pricina acestei arşiţe care ne bântue, ne-am strâns şi noi laolaltă.”

            Românul are nevoie de şcoala lui Sandu Tudor. A greşit că nu a cunoscut-o ieri, când spera la ajutorul străin pentru mântuirea neamului, pentru slobozire. La ajutor străin aspiră şi astăzi. Pe biet românul, aflat mereu sub cizma vecinilor, nimeni nu l-a învăţat să se bizuie mai înainte de orice pe sine însuşi. Nimeni nu l-a învăţat, fiindcă suntem o ţară aflată încă în copilărie. Abia ne-am născut ca România Mare. Şi abia am fost iarăşi sfâşiaţi şi jefuiţi de pământ şi de suflete. “Nu de aiurea ne va veni mântuirea, ci din ceea ce ni s-a dat să avem sub tălpi, să păstrăm în inimi, să purtăm deasupra creştetului, din aceasta vom putea scoate îndreptarul de viaţă”, ne învaţă duhovnicul neamului, Părintele Daniel. Nedesăvârşiţi dacă suntem şi ne ştim, nu înseamnă că e lipsită de preţ “flacăra înflorită pe care o aducem pe palma întinsă”. În continuare, ni se explică de ce se face o astfel de afirmaţie. “Această îmbobocire de vâlvătae (…) are ceva din miezul acelui Adevăr (…) în stare să ne deschidă o nevăzută fereastră prin care ochiul să privească în noapte. / În licărirea ei prietenească nădăjduim să ne călăuzim.” Pentru întărirea credinţei, Sandu Tudor aminteşte spusele lui Iisus: “Foc am venit să svârl pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!Nu pacea am venit să aduc, ci sabie!”

            Ajungând, în sfârşit, la lămurirea necesară asupra celor ce revin prietenilor de condei implicaţi în publicaţia sa, redactorul şef scrie: “Vâlvătaia spiritului, patima Duhului din nou înviată în noi norodul acestui pământ atât de roditor, cu un trecut atât de vorbitor, trebuie crescută să strălucească depărtărilor. / Numai pasiunile puternice, desăvârşite, aduc rodnicie şi fapte cu adevărat trainice. / Cine se va împotrivi talazului sufletesc al unui întreg tineret? (…) / Această revărsare a spiritului trebuie să urce, să ne cuprindă, să ne spele, să ne cureţe cu binecuvântatul ei botez de foc.”

            Restul e faptă, pentru a ne aminti de cedarea coborâtoare în lumea necuvântării pe care o îmbrăţişase Hamlet în incapacitatea sa de a tăia nodul gordian al îndoielilor.

Mihai Rădulescu

P.S. Aduc în continuare o mărturie a unui sociolog de origine română, vieţuind în Finlanda, fiică duhovnicească a Părintelui Adrian Făgeţeanu (arestat în lotul reunindu-i pe foştii participanţi la întrunirile “Rugului Aprins”). Îi mulţumesc, cu acest prilej, dnei Andra Aldea-Partanen, pentru îngăduinţa ce mi-a dat-o de a-i publica fragmente din corespondenţa privitoare la site-ul meu “Literatura de detenţie” şi la editarea a două variante ale scrierii mele despre “Rugul Aprins”.

“Trăiesc în Finlanda. Comunitatea Orthodox Spirituality are membri din toată lumea: Europa (Grecia, Danemarca, Romania, Finlanda, UK etc), America (Canada, SUA, Argentina etc.), Australia, Africa (Egipt), Orient (Irak). Pe mine personal, activitatea în diverse forumuri şi comunităţi mă ajută sufleteşte şi… practic. Trăiesc în Finlanda, o ţară majoritar protestantă, cu o comunitate ortodoxă recunoscută oficial, cu rang de a doua biserică oficială, dar… de 1 % (dintr-o populaţie de 5 milioane). În mod utopic şi idealist lupt să fac cunoscute şi alte versiuni de ortodoxie decât cea rusească sau finlandeză, în Finlanda şi ortodoxia finlandeză în comunităţile internaţionale sau în cele de limbă română. Ortodoxia finlandeză are rădăcinile în ortodoxia Careliei, un fel de Basarabie a Finlandei, unde spiritualitatea are tradiţii adânci, intemeiate pe malurile Lacului Ladoga, in Valamo. Încerc să citesc zilnic câte ceva pe teme ortodoxe fără a reuşi mereu. Încerc să ofer zilnic altora ocazia de a cunoaşte aspecte mai puţin”publice” ale credinţei noastre.”

“Activez în acest grup

(http://groups.msn.com/OrthodoxSpirituality)

şi as dori să traduc în engleză secţiuni despre Rugul Aprins (din

http://www.litdedetentie.as.ro/carte3.php)

şi să le afişez în comunitatea Orthodox Spirituality.

Se poate?”

“Stimate Domnule Mihai Rădulescu, Trebuie să recunosc că citesc în paralel cel puţin două dintre cărţile Dumneavoastră: Istoria literaturii de detenţie la români (Partea 1: Memorialistica reeducării) şi Rugul. (Mai am momente de lectură fragmentară, furată şi  altor secţiuni ale paginii Dumneavoastră). Mă fascinează recrearea sensibilă a lumii de atunci, chiar dacă ea interpune antagonic modele hidoase verticalităţii umane. Dureros este faptul că nu avem de-a face cu ficţiuni ci cu realităţi eventual vag voalate de subiectivitatea inerentă trăitorului… Un sfârşit de săptămână bun şi rodnic! Calde şi respectoase salutări din Finlanda, Andra Aldea-Partanen”

Iar pentru că trimit cititorul interesat la site-ul meu menţionat, îi atrag atenţia şi asupra unei cărţi de mici dimensiuni pe care o va găsi tot acolo, privitoare la cea mai lungă rezistenţă armată împotriva comunismului, din ţările dominate de U.R.S:S., din sud-estul Europei, rezistenţa grupului “Fraţii Arnăuţoiu”, pentru care Elisabeta Rozea a suferit enorm. De asemenea mulţumesc dlui Cristin-Ion Tomeci pentru dreptul pe care mi l-a dat de a republica următoarele.

            Apăsaţi aici http://www.litdedetentie.as.ro

“Domnule Rădulescu,

În urmă cu aproape 10 ani am parasit definitiv România şi m-am stabilit cu familia în Belgia, dezamăgit de mersul “democratic” în Romania. La plecare am primit de la tata, (în Câmpulung-Muscel, unde m-am născut) o carte micuţă “Sânge pe râul Doamnei”. Am ţinut-o tot timpul alături de mine şi am recitit-o de multe ori. Înainte să plec din ROMÂNIA, bunicul meu m-a chemat la Pietroşani, împreună cu copiii mei şi m-a luat de gât… “ Vezi tată, am primit ceva din pământ înapoi, şi conacul vechi al “maicii Pietroşanca”… dar la cine va rămâne? Tu pleci în Belgia, Bogdan (celălalt nepot) s-a căsătorit în Canada, o să le rămână toate tot lor…” şi a oftat cu năduf… Între timp au murit toţi, şi tata şi bunicii şi eu sunt tot mai departe.

Am aflat cu durere că o fermă şi parte din pământul “Arnăuţoilor” aparţine cuiva din partidul România Mare din Câmpulung. Nu ştiu dacă este adevărat, dar dacă e aşa… Am căutat să mă rup definitiv de România, dar uneori singur, ghemuit in aşternut, visez la “munţii mei frumoşi, văd “Piatra Craiului”, văd muntenii liberi, verticali, şi apoi totul învăluit în ceaţă.. Cu multă prietenie şi respect,

Cristin-Ion Tomeci

Oudenaarde, Belgia”

“Site-ul dumneavoastră l-am găsit ieri din întâmplare. Băiatul meu cel mic ,Emanuel, care ca şi mine este foarte mândru de originea lui, deşi e crescut în Belgia de la vârsta de 4 ani (vedeţi că se moşteneşte genetic ?…) m-a rugat să caut pe http://www.google.be/ numele Tomeci să vedem câţi mai sunt prin lume înregistraţi pe vre-un site. Nu mică mi-a fost surprinderea să găsesc site-ul cărţii mele preferate. Nu vă spun că fiind în format mic o port uşor după mine. Prietenul meu Niculae Geamanu, care locuieşte la vreo 5 km de mine (născut în România, astăzi poliţist în Gent) a citit-o cu sufletul la gură şi abia i-am lăsat-o de frică să nu o pierd, aşa că am să-i comunic acum site-ul să citească.”

În cursul primăverii lui 1956, către partea a doua a ei, călduroasă, blândă, prietenoasă –, prezent într-o dimineaţă la Biblioteca Institutului de Relaţii cu Străinătatea, din Bulevardul Daciei, unde nu făceam greşeala de a lipsi în vreuna din zilele săptămânii, cum tratam seminariile şi cursurile facultăţii de filologie la cari eram înscris în anul I –, ridicându-mă de la masa încântărilor şi îndreptându-mă spre locul unde mi-aş fi putut aprinde o ţigară, mi-am aruncat ochii asupra cărţii citite de un alt tânăr. Am descifrat numele lui Bacovia, pe pagină. L-am privit curios pe cel care răsfoia tomul cu veneraţie şi un entuziasm abia reţinut de surâsul tăcut. Era un băiat vânjos, bine hrănit, sănătos, cu bujori în obraji, ce trădau aerul bun ce-i străbătea plămânii de când era pe lume. Castaniu luminos, părul cu fir mai lung decât se purta pe atunci – pesemne încercând un stil de tonsură eminescian – era străbătut transversal de câteva ondulări. Ochii migdalaţi îngăduiau să cutreiere peste filă nişte priviri senine şi încrezătoare, cu ape albastre. Nasul viguros, fără a ieşi, totuşi din suprafaţa feţii în mod supărător cumva, ca şi rotunjirea buzelor roşii, a bărbiei, a pomeţilor proeminenţi, trădau senzualitatea, plăcerea de a trăi. Cum mişcarea mea parcă i-ar fi trezit nevoia personală de mişcare, îşi mută şi el greutatea corpului pe tălpile pantofilor şi mă ajunse din urmă. Era cu câţiva centimetri mai scund ca mine, însă clădirea trupului său – despre care francezul ar fi spus că aparţinea unui tip ‘costaud’ – îl desemna mai rezistent la efortul fizic şi, parcă, beneficiind de o voinţă mai puternică decât aceea folosită de mine să mă descurc cu învăţătura sau alte îndatoriri.

            Nu m-am putut reţine să-i vorbesc, deoarece parcurgea versurile poetului meu preferat, ceea ce mi-l făcea frate de suflet. Şi el se dovedi fascinat de băcăuanul singular şi, mai ales, bucuros că descoperise acea bibliotecă publică unde plachetele acestuia nu erau epurate, cum stăteau lucrurile în toate celelalte biblioteci din ţară. Îmi înşiră cu hilaritate entuziasmată câteva nume de scriitori români, desemnaţi în imensa listă de cărţi interzise publicată de statul socialist în două, dacă nu trei, volume – primul monstruos de mare –, literaţi pe care, totuşi, îi găsise cuprinşi, prin miracol, credea, în fişierele din holul străbătut de noi. Nu era minune, ci Institutul ce tutela biblioteca beneficia de anumite deschideri, aiurea inexistente, tocmai pentru că ne reprezenta, într-un fel, în alte ţări – cu o imagină fals democratică.

            Până într-un sfert de ceas, mă întrebă dacă, în cursul vacanţei ce se apropia grabnic, l-aş fi însoţit acasă, în Bucovina, unde părinţii îl sfătuiseră să revină cu un coleg din Bucureşti.

            Am acceptat pe loc, apoi ne-am strâns mâinile, rostindu-ne numele, pentru a ne ului unul pe celălalt cu aceea că, de fapt, eram colegi de an, el student la limba şi literatura română, eu – la limba şi literatura engleză.

            Precum se vede, toate le făceam pe dos, întocmai ca şi aceste planuri de vară urzite împreună înainte de a ne fi cunoscut. Cele ce au urmat nu puteau decât să confirme astă ciudăţenie a unui comportament cu întârziere adolescentin.

            Din gara Dărmăneşti, unde coborârăm din tren, pentru a ajunge în comuna sa natală, Costâna, aveam de trecut apa largă a Sucevei prin vad, podul de beton, situat mai în afara căii noastre drepte, fiind prăbuşit. Pe urmele lui Vasile Zvanciuc, îmi încercam pentru întâia oară abilitatea de a călca din piatră în piatră fără să fi lunecat bâldâbâc în undă.

            Pe malul celălalt, ne aştepta tatăl lui, cu căruţa. Ne-am căţărat; părintele a ales să mâie calul, noi să stăm în coş. Curând am intrat în comună. Ajunşi în dreptul bisericii, cu coada ochiului am băgat de seamă crucea mare cu care îşi împodobi pieptul, desenându-şi-o acolo din vârful a trei degete, noul meu prieten. Coborând, străbătând ograda, intrând în casă, lăsându-ne amândoi sărutaţi de maica sa, adevărată cloşcă umană, plină de tandreţe, căldură, prevenire a oricăror nevoi sau dorinţe, tatăl lui Vasile îi grăi soaţei sale despre schimbarea suferită de fiul lor …datorită mie: era vorba despre ampla cruce pe care şi-o pusese scut pe piept, la venire. Am priceput că Vasile, înainte de a descinde în Capitală, trecuse printr-o criză de emancipare, iar acum voise să îmi înfăţişeze chipul model al băietului de ‘ţăran tradiţional’, cu care mă momise într-acolo; cât despre rolul jucat de mine în cuminţirea lui, să fim serioşi! Dacă îşi punea mintea, m-ar fi modelat cum o faci cu un boţ de noroi. Atâta mă fascina perspectiva de a cunoaşte săteanul român în intimitatea existenţei sale zilnice încât, pentru a anula anii precedenţi, toţi câţi îi număram, pentru a-i anula în favoarea preschimbării mele, la rândul meu, în pui de ţăran, m-aş fi lăsat până şi lăbărţat şi resubţiat în formă nouă, pe nicovală, de mult ce iubeam din carte opinca ţării.

            De la mama lui am aflat despre fuga de acasă a bărbatului ei, urmărit de autorităţi pentru a se înscrie cu tot avutul în ‘întovărăşirea agricolă’ şi despre nopţile dârdâite de ea însăşi în păpuşoi, pentru evitarea comisiei ce făcea prin ogrăzile oamenilor incursiuni aducătoare de groază, după căderea întunericului, cu acelaşi scop. De la ea am mâncat, în două luni, vreo şapte gâşte, gătite împărăteşte. În Costâna m-am îndrăgostit de unica învăţătoare de găsit în memoria mea sentimentală, al cărei nume de legendă – Oltea – de bună seamă că mi-a înflăcărat închipuirea şi patriotismul, mai mult decât să zic că boiul ei mi-ar fi aprins nesocotinţa ce-mi dogorea din cuptorul vârstei. Vasile m-a dus la o nuntă sătească, peste munte, noaptea, prin pădure, luminându-mi cărarea cu felinarul. Pe malul Sucevei am cules pentru prima şi ultima oară folclor ţigănesc de detenţie – de Canal! – în limba originară, dar şi în variantă românească. Atunci am renunţat la farafastâcurile moderniste în versuri şi m-am lăsat scăldat de ritmurile populare şi de prospeţimea imagisticii din ghicitori şi strigături. Zvanciuc m-a condus la mănăstirea cu turlă de piatră sculptată – zbor împietrit – a Dragomirnei, unde am dormit pe nişte saltele de ne îngropau în uitare, în apartamentul metropolitan, şi m-a readus kilometri întregi prin codru, de am văzut primul guşter din viaţa mea; şi tot atunci m-a deprins să culeg ciuperci, el împletind, în acest scop, un coş de nuiele comod de purtat şi, oricum, binevenit. El mi-a arătat casa lui Ciprian Porumbescu şi aceea a  preotului culegător de folclor Tudor Pamfile, plină de manuscrise inedite şi, cu toate aceea, interzise tiparului. Pe uliţele Sucevei am apucat să văd şi eu un profesor de liceu de odinioară, străbătând caldarâmul în frac verde închis ca frunza de vişin. Ne-am aflat împreună, tot acolo, taman când arheologii, au descoperit beciurile unei case boiereşti, unde se ascunseseră, poate pe timpul lui Petru Rareş, comori, de spaima tătarilor răpitori de codane şi aur. Şi, în ultimul rând şi cel mai important, cu Vasile ne-am afundat în saltele de puf la mănăstirea Dragomirna, în apartamentul Mitropolitului, unde a doua zi la deşteptare un frăţior de mănăstire de vreo paisprezece anişori ne-a adus pe o tavă două căni de lapte cald muls atunci, şi am înnoptat în acelaşi pat, în casa familiei Eminovici, din Ipoteşti. A fost o vacanţă suficientă să mă for- meze pe tot restul vieţii, datorită acelui flăcău întâlnit la biblioteca Institutului de Relaţii cu Străinătatea din Bucureşti, pe care, nu peste multe luni urma să o evoc cu drag la Jilava împreună cu Nicolae Balotă.

            Rămânându-mi un examen amânat, m-am grăbit cel dintâi spre Capitală.

            Când m-a ajuns din urmă Vasile, peste vreo săptămână-zece zile, eram afundat în cea mai de neînchipuit experienţă culturală ce aveam s-o trăiesc: frecventarea pictorului Ion Ţuculescu, în propriu-i apartament din strada Lizeanu, unde, cu mari eforturi, izbutise să obţină dispensa de a deschide prima sa expoziţie sub comunism, până atunci fiindu-i interzis – cam des apare acest cuvânt, nu? – până şi să picteze şi riscând arestarea şi condamnarea pentru spionaj dacă ar fi fost prins ‘ieşind la peisaj’, cum nu i se dăduse adeverinţă de la Uniunea Artiştilor Plastici Români pentru dreptul de a picta în aer liber.

            Apoi, m-am vârât până-n gât într-o afacere politică studen-ţească, prin realizarea căreia nădăjduiam să piară comunismul din ţară pe vecie.

            Peste şase luni de la reţinerea mea, am fost depus la Tribunalul Militar. Avocatul îmi confie că părinţii mei insistau mult, prin mijlocirea sa, să numesc nişte martori ai apărării, pentru ca procesul să decurgă normal şi să-mi creez – zicea el – oarecari şanse. Luat astfel, nu am putut ceda amestecului de cinism, născut peste nopţile celor aproximativ o sută optzeci de zile ce mă despărţeau de acel mine însumi fluşturatic şi indiferent la soarta proprie ce fusesem înainte de arestare, nu am putut ceda, spuneam, amestecului de cinism şi matur– amară cunoaştere a minciunilor aşa-zisei legalităţi cu care mă confruntam şi am rostit numele lui Vasile. Poate şi al altora, nu-mi mai amintesc.

            La data cuvenită, Vasile intră în sala tribunalului din strada Negru-Vodă şi, cu curajul pentru care îl admirasem în cursul vacanţei abia trecute, afirmă multe lucruri frumoase despre mine şi mai ales că s-a mirat că eram acuzat pentru preocupări politice, când eu îmi petrecusem dimineţi şi după-amieze în expoziţia pictorului Ion Ţuculescu. Mi-a trecut un fier roşu prin inimă: ‘Dacă îl vor lua şi pe Maestru la întrebări despre ce voi fi vorbit eu acolo!?’

            Abia peste patru ani, după eliberare, am aflat de la părinţii mei că Vasile Zvanciuc, mutat între timp la căminul din Matei Voevod, venise într-o zi pe nepusă masă – probabil după ce avocatul meu îl desemnase ca martor al apărării – să le povestească în ce hazna se desfăşura formarea noastră, a studenţilor acelor timpuri. Fusese chemat de prodecanul filologiei, Ion Coteanu, şi acesta îi ceruse să semneze o declaraţie că aş fi fost dependent de droguri, mai exact opioman. Vasile refuzase. I se dăduse timp să-şi amintească faptul că astfel ‘stăteau lucrurile cu adevărat’… El îi vizitase pe tatăl şi mama mea, să-şi întărească sufletul, mai ales că i se specificase a fi urmat excluderea lui din universitate, de nu-şi forţa minţile să recunoască ceea ce i se afirmase despre mine. Vizitându-i, mai mult dorea să-i avertizeze pe părinţii mei în legătură cu ce anume trebuiau să se fi aşteptat a auzi la proces. Între paranteze, se cuvine să se afle că, în timpul Revoluţiei din ’89 şi după ea, când în Piaţa Universităţii studenţimea lupta prin marşuri ale tăcerii sau sub bâtele minierilor şi securiştilor din fruntea lor, acelaşi Coteanu, ajuns director al Institutului de Lingvistică, a venit la televiziune să protesteze împotriva studenţimii insubordonate. Exact ca odinioară…!

            Va să zică Vasile luase hotărârea de a rămâne pe aceeaşi poziţie, adică să nu accepte a depune mărturiile mincinoase ce-i erau impuse de Ion Coteanu, sub ameninţări.

            Şi l-au dat afară din facultate.

            Să fi trecut vreo zece ani de la liberarea mea din spitalul Slobozia, unde ajunsesem din lagărul de muncă forţată Luciu-Giurgeni, când a avut loc lansarea primei mele cărţi originale: “Shakespeare – un psiholog modern”, la Teatrul Naţional din Cluj. În acel oraş locuia acum Vasile. Ne-am dat întâlnire.

            Am aflat că, după exmatricularea lui, s-a prezentat la un nou examen de admitere, în alt centru universitar. A fost lăsat să promoveze un an, doi, şi a fost iarăşi exmatriculat. Nu a acceptat să se lase îngenunchiat. A luat-o de la început, aiurea. Acelaşi joc. A învăţat legătoria de cărţi, să nu mai depindă doar de banii părinţilor. Încă o dată s-a înfăţişat la un examen de admitere. Bineînţeles că i s-a îngăduit să mai urmeze cursurile vreo doi ani. Pe urmă, i s-au încheiat socotelile şi în acea facultate. Până ce, a patra oară, dacă ţin bine minte, se miră şi el când se văzu încă student şi în anul terminal, la filosofie, la Cluj. În apropiere de sfârşitul facultăţii, fu chemat de un domn  –  da, un domn! – care era şi factor de răspundere politică. Acesta spălă ruşinea învăţământului universitar românesc: îl încunoştinţă că ştia tot despre toate necazurile lui, dar că nu socotea că ar fi fost un duşman de clasă şi că îi încuviinţa luarea licenţei. Îl mai îndrumă ca, dacă intenţiona să ducă o viaţă paşnică, să rămână cu postul în Cluj, sub ochii săi atenţi. Astfel, când l-am întâlnit eu, Vasile era lector universitar, cu norma în cercetare, la institutul de filosofie al Academiei. Acum se poate să fie cineva mult mai important, în afara faptului că este poet, aşa cum l-am cunoscut dintotdeauna. Eu i-am editat atât volumul de versuri cât şi două cărţi de istorie a filosofiei, sub numele Vasile Zvăncescu.

            Pentru ca cititorul să mai afle ceva despre Vasile, în afară de mărturia precedentă privitoare la caracterul fără pată al acestui tânăr care a fost victima prieteniei ce a purtat-o unui alt tânăr prea romantic şi prea puţin cu picioarele pe pământ – acela fiind eu, o mărturisesc cu tot regretul – sunt dator să istorisesc o întâmplare stranie de care am avut parte în satul Mănăstirea Humor.

            Petrecând acolo de mai multe zile, în umbra frescelor miraculos de frumoase şi a turnului adiacent, mă îndreptam după prânz spre biserică. Am băgat de seamă de la distanţă un autocar din care descinseseră turişti, care acum se întorceau la vehicol. Pentru a evita aglomeraţia lor zgomotoasă, am cotit astfel încât să-i las în urmă, intenţionând să-mi recuperez priveliştea paradisiacă numai după abandonarea locului de către invadatori.

            După ce m-am depărtat de stolul străinilor cu vreo douăzeci de paşi, aud dinapoi un glas bărbătesc, prietenos şi vesel:

            – “Mihai! Mihai Rădulescu! Hei, Mihai!”

            M-am răsucit pe călcâie degrabă. Deşi nu recunoscusem vocea, era limpede un cunoscut. Acela, un ins către patruzeci de ani, înalt, cu umeri largi, cu cămaşa descheiată la piept nu numai datorită căldurii, ci lăsând şi impresia unui nobil şi boem dezinteres pentru cum arăta, îmi făcea semne încântate cu braţul, dacă nu chiar cu braţele amândouă. M-am grăbit către el, la fel de nedumerit ca şi până atunci: cine putea fi?

            – “Sunteţi Mihai Rădulescu?”

            – “Da. Eu sunt…”

            – “Andone mă numesc…”

            – “Ne cunoaştem?”, l-am întrebat stânjenit.

            – “Nu chiar. Eu vă cunosc; d-voastră pe mine, nu.”

            – “De unde mă cunoaşteţi şi cum de eu…nu?”

            – “De la Vasile Zvanciuc.”

            – “Adică, el… cum…? Ne-am cunoscut în Costâna sau unde?”

            – “Niciodată şi nicăieri. Vasile mi-a vorbit de d-voastră şi …v-am recunoscut!”

            Sărmanul fratele meu Vasile – după câte ai suferit de pe urma mea, să mă mai ştii descrie cu atâta …dragoste!

            Şi aş mai adăuga un cuvânt. După un nenorocit accident vascular cerebral, ce l-a lăsat întins pe podea, singur în casa părintească, până ce a fost descoperit de careva şi salvat, Vasile mi-a dat un telefon. Câtă căldură era în glasul lui!

            – “Mihai, dacă vrei să mai petreci o vară la Costâna, grăbeşte-te! O să vând casa…”

            Vasile, deşi nu stăm de vorbă mai niciodată, ştie ce a însemnat Costâna în existenţa mea.

            După încheierea acestor rânduri, sper să afle şi ce a însemnat el în existenţa mea.

Mihai Rădulescu

P.S. Cititorul pentru a afla mai multe despre condiţia intelectualilor români sub comunism, cautați scrierile mele: “Însemnări pe “Calendarul meu” de Radu Gyr, “Hrandt” (îmbogăţit cu o galerie de laviuri) şi ““Rugul Aprins” de la Antim la Aiud”

Vă aşteptaţi la protecţie din partea guvernului sau a preşedinţiei? Fiţi serioşi, dragi români! Pentru ei sînteţi doar plătitori de taxe, evidenţe de stors bani, maşini de vot şi buzunare de întors pe dos. Atît! Cel mai înalt oficial în Justiţia americană, Procurorul General Eric Holder a afirmat public că bancherii sînt nişte criminali ce nu pot fi închişi, că băncile jefuiesc întreaga naţiune şi că ceea ce fac ele este împotriva legii, dar pe de altă parte aceleaşi bănci sînt mai presus de lege, astfel încît Departamentul Justiţiei din America nu va face nimic împotriva lor. La noi, preşedintele Ţării ordonă folosirea forţei împotriva românilor datornici la bănci. Citez de pe o hotărîre judecătorească de executare silită, trimisă în redacţie: „Noi Preşedintele României, dăm împuternicire şi ordonăm executorilor judecătoreşti să pună în executare titlul executoriu… şi ordonăm agenţilor forţei publice să sprijine îndeplinirea promptă şi eficientă a tuturor actelor de executare silită”. În înţeles mai clar, trimite mascaţii forţoşi peste românii amărîţi, pe care, tot preşedintele şi guvernul, i-au lăsat fără locuri de muncă, ca acum să li se ia cu forţa casa şi patul, aragazul şi masa de bucătărie, pentru o datorie de cîteva sute sau mii de lei.

Islandezii n-au glumit cu bancherii corupţi. N-au cedat în faţa oligarhilor internaţionali. I-au arestat pe bancheri, iar acum îşi construiesc un stat de drept, unde hoția băncilor și a corporaţiilor nu-şi mai găsesc locul. La noi, criminalitatea băncilor, încurajată şi susţinută de Putere şi de Guvernator, a distrus Ţara prin regizarea inflaţiei, vînzarea bunurilor de preţ ale naţiunii şi împrumuturi pe buzunarul sărac al poporului. În numele României clasa politică se împrumută de dimineaţă pînă seara. Domnule politician, guvernator, preşedinte, domnilor bancheri, recuperatori şi executori, domnilor Mafioţi aţi lăsat Ţara fără tălpi la pantofi! Averile voastre trebuie confiscate. Averile voastre umflate cu legile sub braţ! N-aveţi niciun interes să urgentaţi reformele în Justiţie! România are nevoie de Reforme reale în instituţiile statului şi mai ales în Justiţie. Nu de improvizaţii interpretabile în funcţie de căciula mafioţilor aciuaţi la Putere. Nu de eludarea legilor! De aici pleacă tot haosul intern! Pentru că România să scape de sub cizma bancherilor-cămătari, toţi cei cu mînă lungă, corupţii şi toată adunătura politică trebuie să părăsească Puterea de mînă cu (in)justiţia, cu bancherii şi cu nănaşul lor de la benere.

Mafia care conduce România are un singur scop: distrugerea României, ca stat naţional, la toate nivelurile. Sindicatele ce fac? Păi, liderii de sindicat sînt şi ei vînduţi „diavolilor”. Schimbaţi-i! În funcţiile decizionale au ajuns trădătorii născuţi şi făcuţi, care mint poporul cu zîmbetul de ceapist, devenit peste noapte doctor în ştiinţe politice şi adminostrative. Alungaţi aceste zdrenţe care ne-au vîndut şi pe noi, şi Ţara. N-au niciun Dumnezeu. Mamon este Zeul lor. Doamne!, ce blestem pe Ţara noastră, să aibă parte numai de conducători tonţi, vînzători de neam şi analfabeţi. În loc să redreseze economia, să facă ceva pentru dezvoltarea Ţării, se grăbesc să vîndă ce-a mai rămas în picioare, iar găurile făcute de ei în visteria Ţării, le completează, încurajînd, prin legi aberante, deposedarea prin forţă a românilor săraci, datori la bănci cu cîţiva lei. Ruşine, domnilor! De la preşedinte la guvernator pînă la ultima căpuşă a Puterii de la Bucureşti! Tîlharilor le este permis orice în scop politic. Dacă ne mai şi destramă Ţara, sîntem terminaţi. Crocodilii internaţionali abia aşteaptă să ne facem praf şi pulbere. Şi aşa România are cea mai mare sărăcie din U.E.. Spuneţi-mi, vă rog: are românul de toate şi doar regionalizarea îi mai lipseşte? Are românul de toate şi trebuie să ţină în spinare miile de bancheri prin clauze abuzive, miile de trîntori şi funcţionari guvernamentali? Mai rămîne românul cu ceva, dacă astfel de legi antisociale ticluite de bănci, cu dus şi întors, îl lasă fără casă, fără masă şi fără orătăniile din curte? Am citit anunţ de vînzare a obiectelor confiscate prin executare silită: „De vînzare: fotoliu, aragaz, televizor, pat, şifonier, calculator, fier de călcat, centrală electrică, poartă din fier”…

Nu mi-a trecut prin cap niciodată că românilor li se vor pune la cale astfel de nenorociri şi că în loc să se emită legi cu caracter social, statul vrea, cu prioritate, bone profesioniste. Adică, chiar au întocmit un proiect de lege care obligă dădacele să aibă pregătire profesională. Au de toate românii, aşa că, doar bonele profesioniste le lipseau. Că să nu zică poporul că nu sînt activi, demnitarii statului se ocupă cu tot felul de matrapazlîcuri, cu maidanezi şi bone, şi deloc de starea jalnică în care au adus poporul. Femeiul ăsta contabilizează totul pînă la ultimul cent, dar e orb cu salariile şi pensiile umilitoare ale românilor, care abia îi mai ţin în viaţă. Şi de ce, domnilor guvernanţi sunteţi solidari doar în materie de confiscări, executări, taxe, impozite, tăieri, ajustări şi nu în materie umană, în privinţa securităţii individului? România este singurul stat din U.E. unde nu există o lege a falimentului personal. Românul nu beneficiază de nicio formă de protecţie în faţa bancherilor care au abuzat milioane de români. Cine i-a lăsat fără locuri de muncă, aducîndu-i în situaţia de a nu-şi mai putea onora ratele, ca acum să li se confişte pînă şi poarta de la intrarea casei? Guvernele democrate. Cine a condus finanţele spre dezastru? Industria bancară de pe teritoriul Ţării şi lăcomia paranoică a bancherii-cămătari. Dar legea, fiind făcută pentru poftele lor, nu-i arde la seif. Comisioanele interbancare din România sînt cele mai mari din Europa. Dobînzi extrem de mari, dobînzi frauduloase la dobînzi, comisioane de întîrziere, comisioane la comisioanele de întîrziere sau comisioane la plăţi anticipate! O datorie de 500 de euro a ajuns de 5.000 de euro. Doar 10% din datoria creată artificial reprezintă împrumutul. Guvernul şi guvernatorul nu-şi falimentează acoliţii sau firmele în cîrdăşie. Ba mai mult, acestora le şterge datoriile şi bagă poporul în faliment. Deşi Executivul le-a oferit ca argumente doar presupuneri, deputaţii au aprobat ştergerea datoriilor Rompetrol. Şi nu e prima sau ultima mare companie.

Lasă că se duc amărîţii de români, lună de lună, ei cei mai mici şi loviţi din toate părţile, şi se înghesuie la ghişee să-şi plătească dările. Chiar dacă rămîn fără bani de utilităţi, hrană sau medicamente. Că altfel, naiba îi ia! Vin executorii şi le iau perna de sub cap. Această clasă a împuiat în democraţie şi s-a îngrăşat cu trîntori care îşi papă biberonul de la bănci. Bine că se şterg datoriile companiilor mari! Tot ale lor, ale cumetrilor şi mătuşilor sînt. Să plătească mulţimea datoriile lor! De ce nu veniţi să ştergeţi datoriile amărîţilor pe care i-aţi dat afară şi le-aţi vîndut întreprinderile, iar acum nu mai au cu ce supravieţui, dar să mai şi plătească ratele frauduloase ale băncilor. Ar trebui construită o fabrică de ţepe, iar din mulţime să se ridice un alt Ţepeş! În această eră a ticăloşiei, toate partidele politice au preocupări infracţionale. Atunci, ce soluţii sau legi cu caracter naţional să emită acestea? De un sfert de secol, cei din fruntea bucatelor naţionale, gunoaiele din politică, fură de la stat, fură unii de la alţii, se iartă unui pe alţii şi îşi şterg datoriile între ei. Sper că va veni ziua cînd vor răspunde la întrebări în faţa poporului. Prea mic, prea neîncăpător e „Zidul de la Târgovişte” pentru cît de mulţi la număr sînt trădătorii şi vînzătorii Ţării! De ce Angela şi Barosso nu se cramponează de încălcarea drepturilor constituţionale ale românilor, care plătesc taxe europene din salarii de lumea a treia? Europenii au între 1.500 şi 3.000 euro lunar, românii, 200 sau 300 de euro lunar. Din toate aceste pricini avem o economie imaginară, datorii uriaşe cum n-a avut niciodată România, viitorul poporului amanetat, aparatul administraţiei de stat înţesat de trîntori, hoţi şi reţele de prostituţie.

Corupţia, şantajul şi gunoaiele de prestigiu au ajuns endemice, iar benere este condusă de acelaşi om, tot de aproape atîţia ani cît a condus România preşedintele Ceauşescu. Care, oricum, a fost un mare patriot. Dumnezeu să-l ierte! Tot ce a construit Nicolae Ceauşescu au vîndut democraţii, şi s-au îmbogăţit între ei, la vîrf. Oare ţara noastră nu mai are niciun expert în finanţe, niciun bancher onest şi patriot? Care să îl înlocuiască pe veşnicul, cu o singură calitate, dobîndită la prima vizită în S.U.A.: posedă un anumit telefon, la care răspunde cu o singură replică: Yes. Naivi sînt cei care cred că el conduce B.N.R. şi face strategii bancare cu capul din dotare. Strategii antinaţionale, căci despre asta este vorba în propoziţie. Vă amintiţi de perioada hiperinflaţiei? Atunci, benere tipărea bani cu toptanul şi, cînd a primit telefon de la unchiuleţul Sam să ţină inflaţia în frîu, a stopat subit maşinia de tipărit. În rest, ambiguitatea strategică (ne ascundem de „spioni”, vorba aia), guvernatorul ne ameninţă ca va fi „volatil” – şi cam asta i se livrează românului rebegit de frigul ignoranţei de stat. Oricîtă „căldură” ar promite acest „volatil”, bancherii îşi fac de cap în cîrdăşie cu recuperatorii şi executorii, abuzînd mii de români, în baza aberantelor legi, parafate de Puterea care chefuieşte pe malurile Dîmboviţei.

Sursa: Revista ART – EMIS

           Trec vremile

Trec vremile… ca nişte ape
Şi faţa lumilor o spală…
Se luptă sufletul să scape
Din furtunoasa-nvălmăşeală
Şi din şuvoaiele de apă.

Ca-n încleştarea agoniei
S-afundă iar şi iar se suie.
Izbeşte-n porţile veciei,
Dar taina nimeni nu-i să-i spuie,
Şi iar s-afundă… şi se suie!

       Ştiu, fără ca să pricep

Ştiu, fără ca s-o pricep, Treimea
Şi pe Ea viaţa îmi aşez,
Cum îmi cred, cu toată adâncimea,
Inima, pe care nu mi-o văz:

Tainica, neistovita ei lucrare
Într-o rană mi s-a-mpărtăşit:
Rodnicul de viaţă fără încetare
Sânge, în trei feţe, dar nedespărţit…

(luni, 19 aprilie 1954, Bucureşti)

                       Vasile Voiculescu

   Munca este definită ca o activitate fizică sau intelectuală, făcută pentru a crea bunuri materiale și spirituale. Dintre toate tipurile de activități, munca ocupă locul cel mai important în viața omului. Ea trebuie exersată din copilărie și mai departe pentru formarea personalității și a identității adultului. Munca este o condiție a existenței, dar și o dovadă a sănătății noastre fizice și sufletești. Rostim rugăciuni pentru sănătate, ne dorim sănătate pentru a putea munci. Omul harnic este pregătit în orice moment pentru muncă. Astfel el ajunge să fie mulțumit și să se bucure de ceea ce a realizat, iar momentul cel mai fericit este tocmai cel al muncii împlinite. „Plăcerea serviciului aduce perfecțiune muncii”, spunea Aristotel, după cum, invers, perfecțiunea muncii aduce mulțumire și plăcere.

   Chiar dacă munca pretinde efort, ea nu constituie o povară a vieții, fiindcă ea angajează omul spre un scop creator, care pe măsură ce este împlinit, aduce satisfacția materială dar și pe cea sufletească. Fiind condiția esențială a vieții, munca este sfântă ca viața însăși, fiindcă ambele au origine divină, iar Dumnezeu binecuvântează totdeauna munca cinstită. Ea trebuie pornită cu entuziasm, făcută cu plăcere, nu în zadar Confucius medita: „Dacă îți place ceea ce faci, niciodată nu va fi o muncă”, a se înțelege – trudă. Sau, în exprimarea Academicianului Grigore C. Moisil: „Munca este o pedeapsă, numai dacă omul nu se află la locul potrivit, dacă face altceva decât îi place”.        

   Efortul fizic sau intelectual făcut în vederea atingerii unui scop este virtutea ce dă sens și bucurie vieții, pe când lenea este o patimă ce degradează sufletul, considerată a fi un simptom al patologiei psihice și spirituale. Munca însă trebuie făcută cu cap, adică fără a ajunge la surmenaj, la robotizare; să fie aleasă conform aptitudinilor fiecăruia, să nu ocupe prea mult timp pentru a nu deveni „din subiect obiect”, adică o rutină obositoare; după cum spunea filozoful și scriitorul Emil Cioran; să nu ajungi la sfârșitul ei obosit în așa hal încât să nu dorești altceva decât să dormi; să existe și un timp liber pentru a ne pune întrebări, a gândi, a contempla ceva, a iubi sau a ne îndeletnici cu de-ale artei, a avea timp și pentru prieteni. Înțeleptul Aristotel spunea: „Muncim ca să ne câștigam timpul nostru liber”.

   Emil Cioran, căruia nu toți îi înțeleg sau îi acceptă integrala analizei sufletești, era conștient de necesitatea unei părți a timpului atribuit ție însuși și exprima părerea sa: „Munca susţinută şi neîncetată tâmpeşte, trivializează şi impersonalizează. Ea deplasează centrul de preocupare şi interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se interesează atunci de destinul său personal, de educaţia lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescenţe interne şi de realizarea unei prezenţe iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieşire din centrul fiinţei. Este caracteristic că în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează.” A se înțelege că munca adevărată ar necesita nu numai munca „exterioară” ci și cea din interiorul ființei noastre.

   Munca nu trebuie să fie monotonă și pentru aceasta trebuie făcută cu capul și cu inima, deopotrivă. Un exemplu edificator a dat cineva cu deținuții din romanul lui F.M. Dostoievski – Amintiri din cartea morților – care își ispășeau pedeapsa, mutând stereotip, fără nici un rost, nisipul dintr-o parte în alta… Monotonia, constând în executarea unui gest inutil, repetitiv, fără plăcere, poate ucide ființa. Un romancier american spunea: „Feriți-vă de monotonie, este mama tuturor păcatelor mortale”.

   Cioran mai afirma – și pe unii i-a speriat formularea – că „Munca este un blestem”. Cu adevărat, munca este blestemul divinității, fiindcă omul ar fi putut trăi și altfel, fără efortul de a-și produce cele necesare; Dumnezeu ar fi putut face ca omul să se hrănească fără să muncească, însă a considerat că nu i-ar fi folosit o astfel de viață. Dumnezeu, cu judecata Sa, a lăsat ca bucuria să vină în urma ostenelii. Canonul primit de Adam de la Dumnezeu, atunci când a căzut în păcat a fost: „Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale” (cf. Facerea 3,17).

   Înțeleptul Solomon spune că „cea mai scumpă comoară pentru un om este munca” (cf. Pilde 12, 27), iar hărnicia este socotită o virtute, fiindcă odată pus în această stare, omul trebuie să se ostenească muncind, fără a ajunge la surmenaj. Munca făcută rațional și cu tragere de inimă nu îmbolnăvește niciodată, ci din contră, mișcare fiind, ea contribuie la sănătatea noastră.

   Unii oamenii însă, greșesc neglijând odihna.  În Facerea lumii se spune: „…Și a sfârșit Dumnezeu în ziua a șasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a șaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut. Și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială”(Fac. 2, 1-3). Alții se zăpăcesc, mintea li se împrăștie, o iau razna cum se spune, încercând să facă mai multe lucruri deodată, când normal ar fi să termini lucrul început, astfel mintea se curăță, se odihnește și omul poate începe altceva.

   Există și aspectul tragic al zilelor noastre. Din cauza lipsei de ocupație, adică în lipsa muncii, mulți ajung să se îmbolnăvească, depresia fiind una dintre bolile des semnalate. Este situația actuală a tinerilor care nu au locuri de muncă. Despre „o generație pierdută, lipsită de perspective” vorbește un jurnalist, și înclin să-i dau dreptate. La ce mai folosesc diplomele de studii superioare când nu te poți folosi de ele?

   Mihai Eminescu, la vremea sa, scria: „Munca este legea lumii moderne… temeiul unui stat e munca… bogăția unui popor nu stă în bani, ci iarăși în muncă….Fiecare, și mare și mic, datorește un echivalent de muncă societății în care trăiește.” Da, munca a fost și rămâne legea lumii, numai că astăzi ai o diplomă, ai mintea, sufletul și trupul pregătit pentru muncă, pentru această datorie, dar buzunarele celor care ar trebui să o primească sunt cusute. Trăim într-o societate care ne îndeamnă să consumăm permanent, consumul este evaluat în bani, banii se obțin prin muncă, munca ne hrănește, munca ne îmbogățește, munca ne fericește, ca atare societatea datorează omului posibilitatea de a munci. Dar, nici studiile superioare, nici supercalificarea nu le oferă tinerilor această posibilitate, nu ajută la reducerea șomajului. Unii tineri se angajează pe posturi care nu corespund studiilor făcute, calificării lor, alții nu găsesc nici astfel de posturi. Cuvântul „Job” s-a internaționalizat, a ajuns un cuvânt prețios și este rostit ca o rugăciune de către tinerii veșnic în căutarea lui.

   Poate ar fi momentul unei reevaluări serioase și grabnice a situației și găsirea tot atât de grabnică a soluției? Societatea modernă a suferit o mare schimbare și este necesară găsirea soluțiilor, cu scopul ajungerii la un viitor umanizat și a nu lăsa ca timpul să sacrifice generații întregi. Sărăcia, dar și lăcomia creează pauze, pauzele duc la degradarea societății. Poate oamenii adunați pe specialități vor putea gândi și găsi soluții, dacă elitele politice ale lumii nu o pot face?

   Viața tinerilor este prea prețioasă pentru a se permite cuiva a o neferici. Timpul este dăruit fiecăruia de Dumnezeu și timpul risipit în zadar nu poate fi răscumpărat niciodată. Iată de ce mă trec fiorii gândind la această „generația pierdută”. Și cred că ea va fi cu adevărat pierdută, în cazul în care nu se va găsi o soluție salvatoare și aceasta cât de curând posibil.

  Vavila Popovici

  Raleigh, Carolina de Nord, SUA