Cuvânt și iubire

“Când noi slujim în trup, de pildă, iubirii de plăceri, leneviei, poftei, somnului, cuvintelor de ruşine, chefurilor, ne aflăm atunci în uitare de Dumnezeu, în întoarcere de la Dumnezeu”.

“Fiecare dintre noi este o mică împărăţie. Împăratul suntem noi înşine, conştiinţa noastră şi activitatea noastră autonomă. Supuşii sunt puterile fiinţei noastre, puterile trupului, sufletului şi duhului. Altar al lui Dumnezeu este în noi inima. Când împăratul nostru, conştiinţa şi libertatea, Îi întoarce spatele lui Dumnezeu şi se abate spre sine şi spre făpturi, atunci toată fiinţa noastră se umple de patimi şi de înclinări strâmbe ca de nişte idoli, toată puterea sufletului şi a trupului devine templu al unui anumit idol… Dumnezeu este uitat.

Atunci, noi slujim în trup, de pildă, iubirii de plăceri, leneviei, poftei, somnului, cuvintelor de ruşine, chefurilor, teatrelor şi aşa mai departe, precum păgânii slujeau Venerei, lui Bacchus şi celorlalţi.

În suflet slujim slavei deşarte, dorinţei de a plăcea oamenilor, invidiei, mâniei, urii, intereselor patimii de a sclipi, de a plăcea şi aşa mai departe, lucruri din care se alcătuieşte în noi idolul egoismului înveterat. Adică atunci suntem în toate privinţele idolatri şi slujim din răsputeri unor dumnezei străini.

Ne aflăm atunci în uitare de Dumnezeu, în întoarcere de la Dumnezeu, în vrajbă împotriva lui Dumnezeu.

Însă când, în cele din urmă, ne întâmpină mila lui Dumnezeu şi El ne trimite duhul fricii Sale şi al evlaviei, împăratul nostru, conştiinţa şi libertatea, se trezeşte, începe să cureţe cu râvnă împărăţia sa de toţi idolii, alungă patimile din toate puterile sale şi în locul lor întipăreşte virtuţile corespunzătoare, pentru a plăcea prin ele lui Dumnezeu, cu hotărârea ca de acum înainte numai Lui să-I slujească chiar cu preţul vieţii.

Atunci în altarul nostru va stăpâni nu egoismul, ci lepădarea de sine şi devotamentul faţă de Dumnezeu, iar în suflet şi în trup vor împărăţi în locul patimilor sfintele roade duhovniceşti: smerenia, blândeţea, înfrânarea, curăţia, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, hărnicia şi celelalte, şi pe toate acestea, pentru Dumnezeu, pentru a plăcea Lui, cu simţământul deplinei dependenţe de El şi al îndatoririlor conştiinţei, le îndreaptă după voia Lui şi spre slava Lui.

Pentru că atunci când are loc în noi asta, nici Dumnezeu nu rămane spectator exterior al acestor schimbări din noi, ci Însuşi Se pogoară la noi şi Se uneşte cu sufletul nostru. Iar unde este Dumnezeu, acolo este fericirea.”

(Sf. Teofan Zăvorâtul, Știința rugăciunii, Editura Sophia, p. 121-123)

http://www.doxologia.ro/

“Prietenii copilăriei” – Editura “Amurg sentimental”

Tot mai prezent în actualitate, prolific şi popular, scriitorul Alex Vâlcu uită, preţ de o carte, de tot şi de toate şi păşeşte cu un firesc al receptării în universul fascinant al copilăriei, transferîndu-l magistral în jocul versului. Lumea pe care o creează cu talent şi sensibilitate în „Prietenii copilăriei” poate fi uşor descifrată de către micii cititori prin simplitatea exprimării, ca şi caracteristică valoroasă. Alex Vâlcu este genul de scriitor care se poartă prin timp cu sufletul încărcat de simţiri şi gradaţii estetizante: de la bucurie la înţelepciune, de la tristeţe la sobrietate, de la entuziasm la cumpătare, de la inteligenţă la entuziasm, de la aprofundare la simplitate şi înapoi la toate. Numai un spirit ca atare se poate duce şi întoarce pe plaja unor abordări lirice de acest gen. Şi, iată-l din nou în luminile rampei! De această dată cu „Prietenii copilăriei” – carte cu registru cognitiv, rafinat şi accesibil, menită, dacă va avea la îndemînă pîrghiile de promovare, să-şi facă drum în sfera educativă şi de atracţie a copiilor preşcolari. Ştiind că poezia este o prezenţă necesară în educaţia lor, iar înţelegerea şi receptarea ei sînt facilitate de jocul cuvintelor şi al rimei, Alex Vâlcu le-a dedicat poezii uşor de memorat, poezii calde, pătrunzătoare, care pot stimula memoria, pot crea o legătură durabilă între copii şi dragostea pentru lectură de mai tîrziu.

Asumîndu-şi prin carte rolul de formator, îi iniţiază pe cei mici în tainele poeziei, îi implică de fapt în jocul versului cu rol educativ, transmiţîndu-le cunoştinţe moralizatoare despre lumea necuvîntătoarelor, despre natura înconjurătoare şi despre sentimentul de preţ al prietenei, dezvoltîndu-le anumite trăsături de caracter. Dincolo de versurile gingaşe intuim scriitorul plurivalent, cu naturaleţea şi modul simplu prin care şi-i apropie pe copii de poezie, garantîndu-i, astfel, empatie sporită. La fel ca şi poveştile, prin limbajul plăcut, ritm şi rimă, poeziile transmit învăţăminte, sfaturi, cunoştinţe. Ştiind că legătura poeziei cu desenul este foarte importantă pentru copii, ştiind că desenul este parte constitutivă a imaginaţiei lor, că ei se regăsesc în desen şi în poezie, că au nevoie de ambele, bine inspirat, Alex Vâlcu dublează fiecare poezie cu imagini de colorat, în scopul de a le capta mai uşor atenţia, întregind astfel ansamblul imagistic şi educativ al sciiturii. Desenul însemnînd în esenţă continuarea temei abordate în poezie, stabilind punţi de legătură între imaginaţia micuţilor şi realitate. Alex Vâlcu le vorbeşte prin carte cu o voce genuină. Tot atît de adevărat este că vocii sale i se adaugă remarcabila voce artistică a ilustraţiilor semnate de Luminţa Vâlcu, pictor de şevalet, grafician şi poet – licenţiată a Facultăţii de Teologie „Sfânta Muceniţă Filoteia”, secţia Artă sacră – un artist plastic rafinat, care pictează chipuri de sfinţi, chipuri de oameni, de îngeri, pictează biserici şi ziduri de case, scrie cărţi cu poeme de dragoste şi poezii pentru copii, semnează grafica de pe coperţile de carte ale unor scriitori contemporani. Odată ce vor auzi aceste versuri cu rimă, ritm plăcut şi calităţi care le fac uşor de învăţat, odată ce vor vedea şi desenele de colorat, copiii vor încerca să le memoreze şi coloreze desenele.

Un foarte bun mod de comunicare cu cei mici, rimele scriitorului Alex Vâlcu îi va face atenţi, îi va încînta, iar ei îşi vor da silinţa să le înveţe. Prin muzicalitatea frumos curgătoare, poezia din „Prietenii copilăriei” vizează în mod direct afectivitatea copiilor, îmbogăţirea limbajului, a îndemînării pentru desen şi stimularea imaginaţiei lor. Pentru că, îndeobşte, tot ceea ce scrie Alex Vâlcu vibrează cu sinele cititorului, cărţile sale sînt sortite atenţiei, nu pentru că are noroc, ci pentru că are harul de a împrăştia, de a împărtăşi prin scris farmecul, bucuria, entuziasmul, înfrîngerile şi tristeţile deopotrivă. El poate fi un exemplu în ceea ce se numeşte permanenţa unui scriitor în peisajul literar contemporan, subliniind, de fapt, existenţa unui filon adevărat.

Notă: Alex Vâlcu este membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, al Ligii Scriitorilor din România şi redactor la revista „Amurg sentimental”. Este prezent în numeroase antologii, dicţionare şi cărţi de interviuri.
Cărţi tipărite:
Poezie: „Altarul meu” (2004), „Iubeşte viaţa!” (2005), „Un bob de nisip” (2006), „Paşi” (2008), „Adieri astrale” (2011)
Proză: „Amintiri din mileniul 2″ (2012), „Aşa a început legenda” (2010)
Poezii pentru copii: „Lunile anului” (2007), „Prietenii mei dragi” (2008), „Prietenii Copilăriei” (2013)

Maria Diana Popescu

Revista ART – EMIS

„Din Boian la Vatra Dornei…”. Aceste cuvine, atât de cunoscute din „Doina” lui Eminescu, sunt cartea de vizită a satului Boian. Deseori revin la această „Evanghelie a neamului românesc”, şi doresc să-mi împart emoţiile şi cu cititorii „Zorilor Bucovinei”, începând de la părerile şi aprecierile unor eminescologi despre cea mai scumpă „Doină” a sufletului românilor. Toţi istoricii literari notează că Eminescu trebuia să citească „Doina” la festivitatea dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare din Iaşi, în ziua de 17 iunie 1883. Astfel, anul acesta se împlinesc exact 130 de ani de la acel marcant eveniment. Există diferite păreri cu privire la lipsa lui Mihai Eminescu de la ceremonia inaugurării monumentului. George Călinescu, bunăoară, balansează între părerea că Poetul preferase să rămână în tovărăşia lui Ion Creangă, căruia, probabil, i-a citit poezia. Alţi contemporani cred că Eminescu nu avea măcar un costum adecvat situaţiei festive şi s-a retras, speriat de atâtea uniforme strălucitoare (regele şi regina sosiseră escortaţi de un convoi impunător).

E cunoscut şi faptul că Eminescu, în general, nu iubea festivităţile şi, în special, n-a avut o părere bună despre serbarea din 17 iunie 1883 de la Iaşi. Despre aceasta se subliniază şi în dările de seamă, publicate la 18 iunie 1883 în ziarul „Timpul”: „…Şi, Tu, Doamne Ştefane, stăteai rece asupra acestei adunări de precupeţi de hotare şi n-ai izbit cu ghioaga Ta răfuitoare de erou în capetele acestor reptile, acestor agenţi provocători ai străinătăţii… Tu, care de patruzeci de ani, în patruzeci de bătălii, Te-ai aruncat în rândul întâi al oştirii, căutând martiriul pentru Ţară, asculţi oamenii pentru care patria şi naţionalitatea sunt o marfă pe care o precupeţesc?”.

„Doina” întruchipează concepţia politică a lui Mihai Eminescu şi „un plâns al neamului din Ţara Moldovei”. Se presupune că unul din motivele cele mai sigure că Eminescu n-a citit „Doina” la festivitatea dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare ar fi şi sfaturile prietenilor junimişti, în frunte cu Maiorescu, fiindcă la sărbătoare asistau diplomaţi austro-ungari, germani, ruşi… Totuşi, poezia a fost citită la cenaclul „Junimii”, chiar în acea seară. Despre efectul ei a rămas mărturie însemnarea lui Iacob Negruzzi, publicată mai târziu, după moartea lui Eminescu, în „Convorbiri literare” din 1 iulie 1889: „Profitând de împrejurarea că un număr mare de membri vechi ai societăţii literare, printre care şi Eminescu, se găsea cu această ocazie la Iaşi, « Junimea » ţinu o mare întrunire. În acea seară Eminescu ne citi cunoscuta « Doină »… Efectul acestor versuri pesimiste care contrastau aşa de mult cu toate celelalte ode ce se compuse cu ocaziunea acelei strălucite serbări, fi adânc … În contra obiceiului « Junimii», căreia nu-i plăcea să-şi manifeste entuziasmul, pentru întâia dată de când exista societatea un tunet de aplausuri izbucni la sfârşitul citirii şi mulţi dintre numeroşi membri prezenţi îmbrăţişară pe poet”. Iar Vasile Pogor l-a sărutat şi i-a spus: „…Eminescule! Ajunge că ai scris o poezie care va dura cât Moldova…”. Această citire a fost cea de pe urmă a lui Eminescu, căci, încă în acea lună la întoarcerea în Bucureşti, boala i se agravase.

Aşadar, opera lui Eminescu, începută în 1866, se încheie cu „Doina” cea atotcuprinzătoare, citită în cenaclul de la Iaşi, la 17 iunie 1883. Este una din poeziile cele mai populare şi mai cunoscute de oamenii simpli, în ciuda cenzurii de aproape jumătate de veac. Doar „Doina” eminesciană s-a aflat sub arestul comuniştilor. Se ştie că Poetul a scris mai multe doine, dar nici una n-a fost întitulată la forma hotărâtă, adică „Doina”. Dacă am uni pe harta României punctele indicate în „Doina”, am obţine România întregită de Mihai Eminescu, cu mult înainte de 1918. Prin această poezie i s-a înălţat un monument lui Ştefan cel Mare, care supravieţuieşte peste veacuri: „Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las-Arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija sfinţilor/ În seama părinţilor,/ Clopotele să le tragă/ Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/ Doar s-a-ndura Dumnezeu,/ Ca să-ţi mântui neamul tău!/ Tu te-nalţă din mormânt,/ Să te-aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând”…

„Doina” lui Eminescu nu şi-a pierdut actualitatea nici în zilele noastre. Revenind la faptul că multe decenii poezia a fost arestată, o să povestesc un caz din viaţa familiei mele. Aveam o bibliotecă destul de mare. Un „binevoitor” ne-a pârât la raion că Vasile Bizovi ţine în casă cărţi româneşti interzise. Într-adevăr, aveam literatură română de mare valoare, printre care şi „Doina” lui Eminescu. Noi le-am camuflat cu volume ruseşti şi „moldoveneşti”. Într-o zi ne pomenim cu doi inşi din centrul raional, chipurile au venit (nepoftiţi) să admire biblioteca noastră. Au scos câteva cărţi în limba rusă, le-au răsfoit… Apoi ne-au întrebat dacă avem cărţi în limba română. Soţul le-a răspuns că avem traduceri din Tolstoi şi alţi scriitori ruşi, cumpărate de la magazinul „Drujba”. Unul din ei a întrebat direct: „Dar „Doina” lui Eminescu aveţi, căci vrem s-o citim…”. Foarte calm, soţul le-a răspuns că n-o avem, deoarece e interzisă şi nu face s-o citeşti. Deşi purtau haine civile, am înţeles că acei doi erau de la securitate. După plecarea lor, am răsuflat uşuraţi şi ne-am făcut cruce, mulţumind lui Dumnezeu că am scăpat de năpastă. Iar „Doina”, în pofida interdicţiilor, era citită şi memorizată de boinceni, ea fiind cartea scrisă în inimile noastre.

Doina – Mihai Eminescu

De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s’a,/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate./ Din Hotin şi pân’ la Mare/ Vin Muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o aţin;/ Din Boian la Vatra-Dornii/ Au umplut omida cornii,/ Şi străinul te tot paşte/ De nu te mai poţi cunoaşte./ Sus la munte, jos pe vale/ Şi-au facut duşmanii cale,/ Din Sătmar până-n Săcele/ Numai vaduri ca acele./ Vai de biet Român săracul! Îndărat tot dă ca racul,/ Nici îi merge, nici se ‘ndeamnă,/ Nici îi este toamna, toamnă,/ Nici e vară, vara lui,/ Şi-i străin în ţara lui./ De la Turnu ‘n Dorohoi/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi s’aşează pe la noi;/ Toate cântecele pier,/ Sboară paserile toate/ De neagra străinătate;/ Numai umbra spinului/ La uşa creştinului./ Îşi desbracă ţara sinul,/ Codrul, frate cu Românul,/ De secure se tot pleacă/ Şi isvoarele îi seacă/ Sărac în ţara săracă!//
Cine-au îndrăgit străinii,/ Mânca-i-ar inima câinii,/ Mânca-i-ar casa pustia,/ Şi neamul nemernicia!// Ştefane Maria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las’ Arhimandritului/ Toata grija schitului,/ Lasa grija Sfinţilor/ În seama părinţilor,/ Clopotele să le tragă/ Ziua ‘ntreagă, noaptea ‘ntreagă,/ Doar s-o ‘ndura Dumnezeu,/ Ca să-ţi mântui neamul tău!/Tu te ‘nalţă din mormânt,/ Să te aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând./ De-i suna din corn o dată,/ Ai s’aduni Moldova toată,/ De-i suna de două ori,/ Îţi vin codri’n ajutor,/ De-i suna a treia oară/ Toti duşmanii or să piară/ Din hotară în hotară/ Îndrăgi-i-ar ciorile/
Şi spânzurătorile!

Eleonora Bizovi, Bucovina de Nord, Ucraina

Sursa: Zorile Bucovinei[1]

Convorbire fulger la telefon între Joseph Biden, vicepreşedinte S.U.A. şi preşedintele României! Presa scrie că ar fi discutat teme ce ţin de politica internă a ţării noastre, precum şi atitudinea României cu privire la procesul de extindere a Uniunii Europene şi a N.A.T.O. în Balcani. Cine mai crede în asemenea poveşti de adormit copiii! Biden a recitat monologul „ţeapa Bechtel”. Sporadic se mai auzea cîte un „yes!” slugarnic de la celălalt capăt firului. Cum preşedintele n-a avut loc de întors cu americanii, i-a dat replica lui Charles, în timpul vizitei la Cotroceni: „Am auzit că v-aţi mai luat o casă, în curînd o să aveţi un sat întreg”. Azi o casă, mîine un sat, azi, un ou, mîine un bou… Uite-aşa, în loc să avem pe steag lupul dacic, ne trezim cu animale preistorice. Are prinţul vreun scop de se tot plimbă prin Transilvania, cele patru case pe Valea Zălanului sînt doar micul dejun. Foarte grav! Străinii nu se pot odihni de grija Transilvaniei noastre! Se visează prinţi de Transilvania!  Se infiltrează cu turmele peste tot unde este ceva de jefuit.

Ce minuni să aşteptăm de la Putere, dacă pînă şi Constituţia se modifică în pas alergător. Cîte 40 de articole pe zi. Se scoate, se amendează, se introduce  orice, în funcţie de orgolii, pofte, răfuieli, porunci de la Înalte Porţi, împărţire, despărţire. Chiar şi Ţarul Putin a ajuns la despărţire după treizeci de ani de mariaj. De la o acţiune pentru salvarea unui parc, Turcia a luat foc. După cîteva zile protestele au căpătat o altă turnură, manifestanţii din mai multe oraşe cerînd demisia guvernului Erdogan. Să aibă legătură cu faptul că, în mai, Turcia a rambursat ultima tranşă a datoriei către F.M.I.? Să fi uitat premierul turc Tayyip Erdogan păţania lui Ceauşescu, după ce acesta a anunţat că şi-a achitat toate datoriile externe? De, dacă n-a învăţat nimic din istoria popoarelor „eliberate”! U.E. e gata să vîndă arme „rebelilor” sirieni, iar bilderbergii vor pune pe masă destinul Iranului şi al celor două ţări coreene. Ca doar nu se întîlnesc la nivel înalt ca să mănînce micii româneşti, scăpaţi ca prin urechile acului de cenzura Bruxelles-ului. Expansiunea ţărilor din grupul BRICS e privită cu mînie de către corbii F.M.I, rămaşi acum fără bucata de caş a Turciei. Orice răzmeriţă sau război sînt întotdeauna precedate de minciuni şi manipulări, răspîndite machiavelic prin mass-media.

Din adevăr în adevăr, tot la zicala românească am ajuns: „corb la corb nu-şi scoate ochii.” Foştii şefi ai comisiilor ce supravegheau asigurările, pensiile private şi piaţa de capital, încasau lunar între 14.000 şi 40.000 de euro lunar. Cu banii ăştia îşi putea construi fiecare cîte o stradă naţională proprie! După dizolvarea acestor comisii şi înfiinţarea  Autorităţii de Supraveghere Financiară – o nouă verigă a cîrdăşiei – aceştia pot încasa între 9 şi 19 salarii compensatorii, pe care şi le-au votat singuri. Însă, tînărul şi neliniştitul premier le taie macaroana: „Alo, taxa pe obraz! E inacceptabil să iei 800.000 de Euro după ce ai luat 20-30.000 de Euro pe lună, într-o instituţie publică!” Şi ce eforturi speciale pentru Ţară au făcut şefii ăştia pentru a încasa sumele colosale? Unui simplu angajat român, cu o retribuţie de doua sau trei sute de euro pe lună, îi trebuie 3 vieţi ca să cîştige 800.000 de euro. Astea sînt legile din Ţară! Făcute special pentru speculanţi, trişori şi infractori.

Cum politicianului chel tichie îi trebuie, fireşte, de mărgăritar, „turcu’ plăteşte!” Aşadar, rupe stema, pune stema! De la Tricolorul cu gaură, poate ar trebui să trecem la Tricolorul cu lupul dacic, stindardul armatei dacilor. Dacă tot vor stema înapoi pe tricolor, ca să nu fim confundaţi cu Ciad. Purtat întîia oară de pandurii lui Tudor Vladimirescu, într-o formă apropiată de cea pe care o are astăzi tricolorul, se pare că cele trei culori ale actualului stindard al românilor şi basarabenilor au fost emblema naţională din vremuri străvechi, mai precis din timpul dacilor: „balaurul cu cap de lup” era colorat în roşu, galben şi albastru – aceasta fiind cromatică reprezentativă a strămoşilor noştri. Ipoteza este susţinută de istoricii Aurel David şi dr. Marius Bizerea. Mă rog, sînt atîtea priorităţi naţionale şi ei îşi fac de lucru la stemă. Bănuiesc că nişte arondaţi stau la rînd. Sau poate i se dă o gura de oxigen fabricii de steaguri. Cine ştie! Calculaţi cît cheltuieşte statul român cu adăugarea stemei pe drapel, apoi cu înlocuirea steagurilor vechi! Ca întotdeauna, se umblă la efect nu la cauză.  Din punct de vedere istoric, drapelul de stat de la 1866 la 1948 este simplu: tricolorul, avînd culorile dispuse vertical.

Înainte de a intra în vacanţa de vară, să recapitulăm cîteva lecţii importante: încălzirea globală nu există, Haarp ştie de ce! E un matrapazlîc  de adunat bani din taxa de poluare. Doar unele state poluează. Americanii şi chinezii, nu. Cu banii adunaţi vor să  repare ozonul, pentru că lăcătuşii aceştia cosmici nu ştiu că noi ştim mai bine decît ei că Terra nu-i o jucărie, ci e viaţă din viaţa Universului. Astfel că stratul de ozon se auto-regenerează, în ciuda eşapamentelor poluante. N-am ştiinţă că ar exista vreun filtru care să cureţe aerul planetar, ca să fim puşi la plată pentru raţia de oxigen. Într-o ultimă ordine de idei, viaţa la cote extrem de scăzute a românului este urmare a faptului că la ghişeele Puterii s-au înghesuit fripturiştii, au dat năvală, pe funcţiile statului, incompetenţii. Agresarea şi surparea nivelului de trai al românului vine pe cale de consecinţă a înţelepciunii dobîndite de clasa politică în aproape un sfert de veac, de cînd tot îşi mută corupţia de pe un picior pe altul. Împărţirea României ca pe un tort este urmare a exhibărilor ideologice antinaţionale, care au devastat bogatul, altădată, plai românesc, şi l-au umplut cu venetici şi exploatatori în numele aşa-zisei eliberări. În concluzie, regionalizarea este o şmecherie politică, fără legătură cu economia şi dezvoltarea Ţării.  Nu mai credeţi în tablouri ecologice, cu gogoşari vînduţi înapoi grădinarului. Scuturaţi-vă şi fiţi mai curajoşi! Nimeni nu se naşte demagog şi hoţ. Hoţia şi demagogia se lipesc cronic de politicieni, mai ales că lucrează cu mierea poporului. Din fericire pentru ei, viiturile istoriei îi ţin pe loc, în loc să-i măture. Iar noi? Tot cu mîinile în sîn.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

După cum putem constata, scriitoarei din Timişoara, Hedir Al-chalabi îi prieşte Aradul, se simte bine aici; căci iată, de când Oraşul de pe Mureş o găzduieşte, este la al patrulea volum care vede lumina tiparului: „Libertate prin cultură“, o carte de eseuri literare, Editura SINGUR, Târgovişte-2013.
Celelalte trei cărţi lansate la Arad fiind: „Şoptind suspine mute“ Editura DavidPrintPress Timişoara – 2012; „Gânduri ciobite“ (în colaborare) – 2012 şi „Rai întunecat“ – 2013, ultimele două apărute sub egida Editurii Mirador Arad, cu menţiunea că toate trei sunt cărţi de poezie.
Aşadar, colega noastră de la „Gla­sul Aradului“, Hedir Al-chalabi îşi extinde aria de abordare a literaturii, publicând de această dată o carte de proză, mai precis o carte de eseuri, de critică literară.
„Libertate prin cultură“ este o carte scrisă cu patimă, cu sinceritatea unei dălți care-și iubește viitoarea statuie. Căci Hedir Al-chalabi este o scriitoare care-şi gândește cărţile într-un spațiu determinat contemplativ. În „cuvântul înainte“ al cărţii autoarea spune despre cum se simte un om aflat la limita existenţei: „Dacă eşti pus la zid, hulit, ajungând să fii supranumit într-un anume fel din cauza unor idei preconcepute, eşti pierdut! (…) Am fost azvârlită într-un subteran cu o cruzime inumană. De la început judecătorii mi-au fost potrivnici, tratându-mă ca pe cel mai neînsemnat obiect. Pentru ju­decător, acuzatorul era ca un Dumnezeu, iar jertfa, ţinta lui. (…) Jus­- tiţia îi cere judecătorului să ţină cumpăna dreaptă dar el arunca greutăţile numai într-o singură balanţă a cântarului.“
Sunt câteva mărturisiri ale lui Hedir Al-chalabi despre starea, gândurile şi imperiul sub care şi-a scris cartea de faţă, „Libertate prin cultură“. Citind aceste rânduri poate cititorul îşi închipuie că volumul de faţă este unul întunecos, tenebros, plângăcios şi negru. Poate socoti că textele ei se referă la cele mai pesimiste cărţi din literatura universală. Nimic mai fals! Analizele pe care ni le propune scriitoarea noastră sunt pline de lumină, de frumosul din lucruri, care dau speranţă şi optimism. Hedir Al-chalabi, atât ca scriitoare cât şi ca om dă dovadă încă o dată de o putere de caracter ieşită din comun. Cartea ei te incită la lectură, te îndeamnă să iubeşti frumosul, să fii bun şi să nu-ţi părăseşti speranţa în nici o împrejurare a vieţii.
Astfel, fără a fi exhaustiv, Hedir Al-chalabi propune cititorilor săi autorii: David Gamon-Muşchiul Mental; Marijane Satrapi-Persepolis; Charles Baudelaire-Florile răului; Alberto Manguel-Biblioteca nopţii; Oscar Wilde-Portretul lui Dorian Gray; Dostoievski- Crimă şi pedeapsă; Mircea Eliade-Mai­treyi; Paul Coelho-Alchimistul; Umberto Eco-Numele trandafirului şi ro­- mânii Ştefan Doru Dăncuş-Avocaţii cerului; Mariana Gurza-Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei.
L-am lăsat la urmă pe Silviu Genescu, om pe care Hedir Al-chalabi îl preţuieşte în mod deosebit. Silviu Genescu este un fost coleg de redacţie, ceva mai mare decât autoarea, care i-a făcut cadou mare parte din cărţile tratate aici; sau i le-a recomandat pentru citire. Silviu Genescu este pus sub lupa scriitoarei Hedir Al-chalabi prin cartea sa de culegeri, „Rock me Adolf, Adolf, Adolf“.
De asemenea trebuie să menţionăm că prezentarea cărţii este semnată de Ştefan Doru Dăncuş, un „voievod de Ieud-Maramureş”.
În fapt, autoarea a vrut ca această carte să fie un îndemn pentru supravieţuire, pentru a trăi demn. Hedir Al-chalabi mărturiseşte în finalul cărţii: „Am vrut să scriu despre greutăţile trăite, despre lupta demnă pentru supravieţuire, despre efortul pentru păstrarea copilăriei şi pasiunea de viaţă. (…) Zâmbetul, voioşia, seninătatea se obţin în urma unor lungi exerciţii de voinţă, consum inte­lectual epuizant continuu. Trăind multă vreme printre indivizi de toate categoriile, pe care îi ajuţi dar primeşti ca recompensă cruzimea, îţi poţi pierde încrederea în oameni. Trebuie păstrată speranţa, oferind şansa celor din jur să îşi arate buna credinţă“.
La începutul acestor rânduri am glu­mit amar, spunând că lui Hedir Al-chalabi îi prieşte Aradul, ca scriitoare. Poate, doar a publicat patru cărţi! Dar numai ea ştie cât suflet a costat-o…

Petre Don

http://glsa.ro/arad/cultural/108078-hedir-al-chalabi-a-comis-o-noua-carte-libertate-prin-cultura-al-patrulea-volum-lansat-de-ea-la-arad.html

Să te prăpădeşti de ciudă, nu alta! Încă o haită de lupi, tocmiţi paznici la oi! Un grup interministerial, căruia i se încredinţează lîna de aur. Alte cheltuieli, aceeaşi miriapozi hămesiţi, cu un ochi la slănină şi altul la făină. Băieţii vor analiza cauzele macro-criminalităţii şi ale marii corupţii, vor trage la răspundere: „ai mîncat usturoi şi nici nu catadicseşti sa faci gargară cu Listerin.” Cam în acest mod „vor analiza structura, starea şi dinamica corupţiei, vor evalua efectele măsurilor legislative şi de politică penală asupra macro-criminalităţii şi vor prezenta Guvernului strategii şi programe naţionale de prevenire”. Cîtă gargară în fişa postului! Un fel de dat cu băţul în vînt sau cu palma în mămăliga fierbinte! În fruntea bucatelor naţionale stau, de aproape un sfert de veac, cei mai tari „specialişti” în strategii şi programe de prevenire şi iată unde au adus Ţara! Preşedintele dă vina (de faţadă) pe nivelul ridicat al corupţiei din instanţe. Adică vorbeşte de funie în casa spînzuratului. E vorba de o fixaţie de meloman pentru o parte a justiţiei, care nu s-a lăsat supusă şi controlată. Cei mai mulţi judecători sînt responsabili, au încă principii de la care nu fac rabat. De aici dorinţa de a distruge ce a rămas bun din Justiţia României, care încearcă, însă fără rezultat, să facă ordine în haosul instalat de opt ani încoace. Unul, răsplătit cu un fotoliu catifelat la C.C.R. pe bani mulţi, a băgat flota la arhivele secrete. Alţii, care şi-au primit porţia de ros, s-au ocupat de casa din Mihăileanu, de schimbul de terenuri, au avut grijă să-i ofere pe tavă justiţia.

Dar, în politică, mai devreme sau mai tîrziu, totul se plăteşte. În Europa, deja li se pun cătuşe politicienilor care se credeau inexpugnabili. A venit scadenţa plăţii fărădelegilor. Poate de aceea economistului-şef al B.N.R. îi scapă porumbelul din gură: „Una dintre erorile fundamentale ale elitelor româneşti pe tot parcursul istoriei moderne a fost că au crezut că soarta celor mulţi şi nevoiaşi este irelevantă pentru dezvoltarea ţării!” Cînd a spus elită s-a referit în mod sigur la bancheri, politicieni, bogătaşi, corupţi, mafioţi, nu la elita intelectuală care trăieşte de azi pe mîine. Excepţie făcînd horopiştii şi pornografii prinşi ca moliile pe hainele Puterii de la Bucureşti. Doar în declaraţii îi macină grija pentru talpa Ţării. N-au nici un interes să stăvilească adîncirea ecartului dintre săraci şi privilegiaţii capitalismului.

Un nebun aruncă mai multe pietre în apă şi alţi nebuni sar ca oile să le scoată. Cam aşa stă treaba cu regionalizarea şi modificarea din mers a Constituţiei. E evident, făptaşii ar fi mai potriviţi pentru ridicat diguri împotriva inundaţiilor sau la betonat craterele de pe autostrăzile Patriei, decît să delimiteze zone administrative cu autoservire pentru mafioţi. De altfel, regionalizarea va fi un proiect ratat, ca orice edificiu capitalist proiectat de către impostori în ultimii 23 de ani. Consiliile judeţene nu vor fi desfiinţate. Peste ele va funcţiona un Consiliu Regional. Va fi nevoie de birouri supraetajate, fiindcă împărţirea pe regiuni de interese va crea o structură administrativă suplimentară: Consiliul Regional. Explicabil atunci, de ce aceşti săritori cu prăjina fac praf Constituţia în părţile esenţiale. România este republică, stimaţilor! N-are ce căuta casa regală în Constituţie! Legea supremă în stat nu e manual de istorie contrafăcut! Ocrotiţi neamul şi Ţara! Nu trîntorii care au trădat poporul de-a lungul istoriei! Ce să mai aşteptăm de la conducătorii vînduţi, care fac eforturi să depopuleze România! Deja 3,5 milioane de cetăţeni români locuiesc în străinătate. Potrivit unui raport al O.E.C.D., România se poziţionează pe locul doi în lume, după China, între ţările exportatoare de forţă de muncă ieftină. Un alt raport O.N.U. menţionează un fapt şi mai delicat pentru viitorul Ţării: „pînă în 2050, România va pierde 15% din locuitori”. Iată roadele capitalismului românesc! Românii n-ar fi plecat peste hotare decît în excursii, dacă ar fi trăit decent în Ţară. Dacă nu le-ar fi fost desfiinţate locurile de muncă, dacă ar fi avut salariile europenilor. Cum să nu plece? Au ajuns bătaia de joc a guvernanţilor postdecembrişti, ale căror ţeluri au fost şi sînt hoţiile de stat şi ignorarea completă a cetăţeanului.

De 23 de ani, nimic pentru popor! Doar războaie politice pentru putere, legi şi ordonanţe în favoarea ciolanelor! Cine spune că istoria nu se repetă, se înşeală. Se doreşte acum eliminarea rolului istoric al lui Cuza în formarea statului român, la fel cum a fost detronat şi exilat în 1866 de „Monstruoasa coaliţie”. În mod clar, unele amendamente aduse Constituţiei urmăresc interese politice viitoare, dar nu în favoarea României. Iată de ce îi plătim pe parlamentari! Ca să împartă şi să-şi facă parte! Totuşi, cum se poate să toci banii statului şi rămîi în funcţii? Poate ne vor răspunde bancherii, pentru că şi ei au fraudat şi abuzat milioane de români. „Modul cum acţionează băncile şi executorii judecătoreşti este identic cu cel în care acţionau arendaşii în anii 1900-1920 sau perceptorii în anii ’50. Îmi povestea bunica paternă cum treceau periodic perceptorii cu căruţa prin sat şi luau românului datornic din casă sau din curte ce avea mai de preţ: maşini de cusut, scoarţe, bucate, vite etc., pe care le scoteau la mezat pentru a acoperi dările către stat. Noi, românii, nu vom scăpa niciodată de blestemul birurilor, pentru că nu suntem în stare să ne autogospodărim şi să folosim cu înţelepciune bogăţia revărsată de Dumnezeu peste ţară. Noi nu putem trăi fără stăpâni. Când ne ajunge cuţitul la os, ne răzvrătim, murim pentru libertate, iar când o căpătăm, nu ştim ce să facem cu ea. Ne căutăm repede alţi stăpâni, care să ne stoarcă de bruma de avere, de rezervele naturale, iar în final, chiar de libertatea pe care nu de mult am obţinut-o cu jertfe şi sânge! Şi culmea, nu învăţăm nimic din propria istorie, chiar dacă ea se repeta obsedant” (Vasile Bârea).

Cred eu că românul s-a fript şi nu va mai călca uşor pragul bancherilor-cămătari. N-au decît să-şi ia valiza şi să plece în Guineea-Bissau! Mirosul falimentului a ajuns în bănci, nu mai au surse de finanţare, trăiesc pe spinarea benere, nu mai au proiecte care să genereze randamente de fraudă şi hoţie, prin cel mai mare nivelul de dobînzi şi comisioane din Europa. Aşadar, băncile n-au cum să meargă mai departe. Adio profit din România! N-au decît să închidă la vrac! Drum bun! Noi trebuie să fim acum cu ochii pe nobilul extraterestru, care sub masca de ambasador al turismului românesc în lume, nu-i prieten cu românul pe care îl dispreţuieşte. Partizanatul ecologic nu prevede numa’ să guste dulceaţa bio şi brînza de oaie. Nici să cosească iarba pe plaiul transilvan.

Maria Diana Popescu, Agero
http://www.agero-stuttgart.de

Vrând să răspundă la întrebări, romanul domnului profesor Traian Ghe Cristea, tipărit la editura Editgraph, Buzău, ridică alte întrebări, mai numeroase decât cele la care răspunde.

De-a lungul istoriei, luând sub lupă perioade diferite, vom constata existența unor puncte, poate de multe ori, cu aspect disparat, dar în realitate unite prin fire nevăzute. Tot ce a devenit istorie, a fost cândva cotidian, trăit de oameni  care prin modul de a vedea viața, de a duce mai departe învățături primite de la înaintași, s-au înrădăcinat în amintirea  celor din jurul lor, dându-le speranța  luptei pentru ziua de mâine, pentru vise prea îndrăznețe, considerate de unii himere. Că au fost de apreciat sau nu, au generat reacții, au obligat la atitudini.

          Prin cartea Iubire fără sfârșit,  Traian Ghe. Cristea, profesor, cât o viață de om, face prezent în viața noastră un astfel de punct în care s-a consumat istoria unor ani din  care s-a revărsat apoi rodul asumării acesteia. Mama este, în cartea de față, piatra de temelie a transmiterii credinței în Dumnezeu, a modelării aluatului, omului, de la copil la matur.  Cum spunea printele N. Steinhardt „dăruind vei dobândi”. Mama nu poate să demonstreze cum crește sensibila sămânță a credinței nestrămutate decât prin propriul exemplu, de multe ori de neînțeles, irațional pentru micul Emanuel. Fire sensibilă, prea sensibilă, poate, ca un suvoi greu de stăvilit, o fântână de curiozitate și nedumerire, copilul găsește în mama sa leacul febrei sale de a cunoaște și nu oricum: nu pot să țin minte decât ce înțeleg, deci o fire analitică, devenit peste ani Emanuel Iovi, fostul profesor, dresorul de himere, călător prin cotloanele scrisului,căutător de pulberi siderale prin policromia gândurilor. Felul de a fi al mamei, blândă și iubitoare, îl făceau să treacă peste lipsuri: Erau și zile seci, când foamea ne bântuia lacomă și pe masă n-aveam decât un boț de mămăligă, păstrat de mama într-un ștergar alb, de in. Ea nu dispera, îmi zâmbea și-mi spunea că va pregăti pentru mine ce n-a văzut Parisul. Când mă întorceam simțeam că mama a făcut o minune; mirosea în bucătărie atât de frumos, încât săream la gâtul ei, o sărutam și o întrebam dacă ea face minuni. Dar cu ce era  masa plină? Felii de mămăligă fripte pe plită; cartofi copți, frământați cu mujdei de usturoi verde, o grozăvie!. Mama nu mânca  însă odată cu fiul ei. Acesta observă și o urmărește. Mânca doar cojile de mămăligă și, pe urmă spre uimirea copilului spunea: Mulțumescu-ți, Doamne!. Sau  Mama s-a sculat mai dimineață, ca să pregătească micul dejun. Nu era cine știe ce, dar mi se părea un  dejun sărbătoresc.Un ceai aromat, numai cum ea știa să facă; pâine prăjită, unsă cu margarină, mieji de nucă pudrați cu zahar și scorțișoară.(…) În jur totul era curat și ordonat, iar mama zâmbitoare și frumos îmbrăcată pentru Sfânta Biserică. Avea chipul luminos… Într-o iarnă cumplită, cei doi rămăseseră fără lemne, având doar cu o biată lampă de gaz. Rina, prescurtarea de la Ecaterina, numele mamei, răcită nu dorea să-și sperie băiatul, se lupta cu boala: Să nu te sperii de ce-i afară, de starea mea, băiete. Așa e în viață; mai trece omul și prin zile negre. Mai rău când în suflet e viscol, când în inimă bântuie furtuni și când în gânduri pătrunde otrava disperării. Leacul nostru- i credința. Credința în bine, ea ne ajută să rezistăm cu dârzenie… Ducându-se după ultimul mălai rămas, să facă un terci, găsește ușa de la magazie deschisă de viscol și  zarvă mare făcută de vrăbiile ce căutau adăpost și se cuibăriseră pe hol.

 – Nu te teme, băiete. Păsările cerului sunt înfometate și înfrigurate.[…]

 – Ce să fac acum? spune Emanuel.

 – Să le ajuți. Ia jumătate din mălaiul pentru terciul promis ție, pune apă caldă peste el, frământă bine și dă-le să mănânce, fără să le sperii.

  – Dar noi ce-o să mâncăm dacă le dau din mălaiul pentru terci?

  – Fii făr grijă, nu ne lasă pe noi Dumnezeu.

Băiatul face ce i se spune, după care mama îi povestește de la ce sfântă vine numele ei, de Ecaterina, și cât a pătimit mucenica. Fascinat, dar și pus serios pe gânduri este trezit la realitate de ciocănituri în ușă. Venise buna și milostiva noastră vecină. Zise: V-am adus ceva de-ale gurii și o sticlă cu gaz,pentru lampă,că e greu pe așa  vreme să n-ai nici de unele. Da de ce stați în frig? Bănuiesc eu, s-au terminat lemnele. Hai, că după ce plec, mă întorc să v-aduc un coș de ciocălăi de porumb, că tot îi rod șoarecii în magazia mea.

Aceste exemple s-au întipărit în mintea omulețului ca încrustate în piatră.

Scena petrecută la cimitir a pus sufletul și mintea băiatului în fața unor grele concluzii. A văzut o față nebănuită a realității, trăită frumos lângă ființa care i-a dat viață, singurătatea, cu mușcătură adâncă, simțită doar la mormântul celor care nu mai sunt. O matrice a devenirii. Aspecte pe care trebuie să le întâlnească, ca apoi să le înțeleagă, măcar mai târziu.

Toate acestea și le aduce aminte cu mari emoții chiar dacă cu cât înainta în vârstă, cu atât îl lătrau mai mult grijile și era zilnic nemulțumit, măcinându-se în interiorul ființei sale. Iovi este un scrupulos, Se făcuse mărișor, cu cartea nu stătea prea bine, nu pentru că nu lar fi dus capul; dimpotrivă, minte avea cu carul,slavă Domnului! ci pentru că prea vroia să despice firul în patru, să ni se deschidă ochii și să vadă și el mai limpede lucrurile, probleme vieții lui pe pământul acesta.

Dragostea și credința mamei, l-au ocrotit, dar în fața zbuciumatului sentiment al dragostei, în fața întrebărilor chinuitoare despre ce e iubirea si de câte feluri, răspunsurile sau sfaturile nu  aveau consistența dorită. „Fețele iubirii” îl perpelesc pe Emanuel: Cum adică iubire? Că eu aud de la oameni „Te iubesc cutărică”, gândea el dar, Iubirea este ca o dulce căldură împrăștiată de razele de soare, primăvara în toată ființa omului. E ca un soare lăuntric, îi spune mama. Lui însă îi luau foc obrajii când o vedea sau se gândea la țigăncușa Saveta. (…)el simțea pentru fata cu cireșe la urechi altceva decât simțise până atunci pentru o ființă, o altfel de iubire decât pentru mama sa. Iubire mare a fost pentru ea! La bostană, la pepeni, după scena de amor, a urmat amărăciunea, Saveta nu era singură îi distrase atenția cât ceilalți au încarcat căruța cu pepeni.  Depășind măsura la adăpostul întunericului, un confrate al țigăncii l-a trosnit de la lăsat mai mult mort decât viu. Dar, la poliție, Emanuel s-a făcut că nu o cunoaște pe Saveta, pentru a nu fi pedepsită. Mare caracter! Făcut de rușine, umilit, bătut, băiatul nu se răzbună. Învățătura mamei  a dat roade! Cuprins de remușcări se duce la preot, acesta cu blândețe îi spune: „Venim pe lume din mare iubire, decoperim atâtea feluri de a iubi, dar nu știm, Emanuele, că prin iubire, ne înălțăm, nu ne coborâm. Noi nu cădem în iubire, ci îi ieșim în întâmpinare…”

Apoi descoperă că „si din iubire se poate muri”. Steluța, vecina lor, Cum să moară fata aia minunată, bună și frumoasă ca o zână?

A avut multe aventuri, Emanuel, amoroase, spre necazul Rinei că nu se așează și el la casa lui ca tot creștinul. A avut însă noroc și de „îngeri păzitori”, unul fiind, profesoara de română, care o repezit-o pe femeia de servici, considerată și codoașă pentru că spiona cadrele turnându-le la Securitate. Personajul nostru face cunoștință cu fața ascunsă și periculoasă a ipocriziei umane, a răutății gratuite, a felului de a fi al unora dintre semenii săi, profesori, colegi…

Vremurile copilăriei, adolescenței, tinereții și chiar ale maturității lui Emanuel sunt străbătute de schimbări sociale, ce alterează comportamentul oamenilor. Imprevizibilul este ca un șarpe pândind din toate bălăriile finței umane.

Aventurile  amoroase ale lui Iovi se opresc însă brusc, la întâlnirea persoanei care avea să-i devină soție, Daria. Pe cât de mult l-a tulburat acest vierme al amorului așa a dispărut odată cu găsirea a ceea ce căuta de multă vreme. Nu focul aventurilor, ci căldura unui cămin, bucuria unei familii.

Iubire fără sfârșit se postează ca o bornă, pentru acea perioadă, din punct de vedere al vieții sociale, al devenirii personale. Conflictul acerb al scrupulosului profesor este domolit și canalizat pozitiv după discuția cu preotul Gheorghe venit la spital. Sentimentul de goliciune vine din pierderea nedorită a încrederii în sine și abuziva cantonare în sălașul modestiei. Experiența de viață a părintelui, în slujba unui destin fără orar săptămânal nici chiar zilnic, pune un diagnostic spiritual de echilibru. Totul ține de echilibru. Modestia  cantonată în alte cămări ale sufletului și mai mult decât trebuie, dezechilibrează balanța existenței. Sfârșitul este normal: în univers unii vin alții pleacă, rostul nu este anticipativ. Profesorul pleacă din lumea în care s-a zbătut să împace dileme, pe o bancă, în fața bisericii, ca și cum corpul greu de materie nu mai poate urma sufletul detașat de efemerul acestei vieți. Dornic de a găsi o dragoste din care a băut câte puțin, doar să nu moară de sete, cultivată de mama sa, candidat la alunecarea din timp, în univers (…), descoperise, în final, cine este el cu adevărat între actorii care l-au pândit cu furie, cândva,  pe alt mal decât cel pe care mulți se află ca și colega lui care-i spunea ce învățase de la mama ei: Natalițo, nu fi proastă, vâr-te-n față. Nimic să nu te mulțumească la altul; tu să găsești nod în papură orișicui. Să vază cei din jurul tău că tu ești cea mai deșteaptă. Să-i vezi la picioarele tale. 

Învățăturile mamei, energie motrice, sunt indicatoare de necontestat. Indiferent  cât de contrastante sunt personajele în viața lor.                                                    

Autorul spune în „Preludiu”-l simfoniei sale: Uneori mă întreb cine are ori va avea nevoie de aceste nătângi destăinuiri pe care mereu le-am socotit trădări ale sufletului prin rostire. Zădărnicie să fie oare că eu vorbesc din peșteră cu mine, cu tine, cu voi?

Răspunsul îl dă, parțial, dar edificator, semnatara prefaței, prof. drd. Sava Manuela Camelia: „Este o carte cum puțini scriitori au știut să plăsmuiască, autorul situându-se în descendența unui Ion Creangă (care o adorase pe Smaranda cea făcătorare de minuni), a lui Ion Slavici (care concretizase portretul mamei duioase, zgârcite, dar iubitoare în „Mara”) sau a lui Lucian Blaga (care îi era recunoscător acelei Eine Urmutter, mama primară, primordială), scriitori care au închinat, la rândul lor, iubirea fără sfârșitul sfintelor ființe care le-au dat viață.”

Teo Cabel