Cuvânt și iubire

Toamna din noi…

Cu toamna….frunzele plâng pe aleii…
Trec peste văi cocorii trec peste văi
Ca un hoinar vântul…mă doare ..
Cutreiera… lumea până la nori
Cad gânduri.. cad ploi!
E toamnă in vise . .e toamnă în noi…
Dorințele coapte se scutura-n gând…
Anii au trecut. .rând pe rând…
Ferestre prin Timpul
Ce cade plăpând …fluture în toamnă multicolor ..
Visător…norul destramă prin ploile.. doruri născute..cu ploaia din suflet șuvoi…

Orice rugă e plină de sens

 

Dintre toate nenorocirele
nu-i niciuna egală cu moartea,
multe te seacă la inimă şi te vestejesc
dar în timp mai poţi recupera câte ceva.

Orice rugă e plină de sens
de aceea admir cu dragoste pe toţi oamenii,
privesc natura cu mărinimia darnică a clipelor
şi-mi pare rău pentru ce nu pot face acum
când zborul se-nfiripă-n aripi
chiar dacă nu sunt pasăre,
dar sunt o fiinţă liberă sub cer
şi am pământul sub picioare.

Am rămas pe întinderi fără margini,
să-mi fac un contur numai al meu
în care nimic să nu lipsească,
viaţa să-mi pună la încercare spiritul
şi să curgă asemeni apelor
din fiecare anotimp.

 

 

Viaţa ca o corabie

Trupu-i pluteşte prin aer nesigur,
dacă-l atingi se clatină ca o frunză,
în oglinda cerului este o bulă de săpun.

Nu se ştie cum o să fie…

Părăsit se goleşte de arome
de nimeni nu-i simte lumina cum se umbreşte.

Atunci când devine stăpân pe trup
şi intră-n el cu voinţă dulce
simte cum îl cuprinde născătoarea fiinţă.

Desigur are şi un suflet înmiresmat,
un flux care-i pătrunde-n gânduri
iar despre viaţa care curge ca un râu
ştiu ca are marea ei,
străjuită de ţărmuri
la care ancorează corăbii pline cu vise.

 

 

Viaţa-n floare de lotus

O să se tragă zăvoarele de lemn,
porţile o să suspine din încheieturi,
se va lumina dincolo de ziduri,
de vor năvăli fluturii pictaţi.
Aburi din pământ se ridică la ceruri
şi ele au scările trase.

Asemenea unor sertare cu obiecte diverse
memoria mea se deschide încăpătoare,
rămâne fără margini.
Se decojeşte noaptea până la piele
atât cât să se poată iubi cu stelele
aşteptând luceferii să coboare pe pământ,
zburători cu aripi reci prin visele femeilor.

Read More »

La urma urmei…ce e un tată?

 

 

La urma urmei, ce e un tată?
– E cineva…mi-a zis bunica…
E omul ce e foc şi vatră
E cel ce nu cunoaşte frica.

 

 

                  La deschiderea unei văi prinsă în frunzişul copacilor abia îngălbenit, căprioare de aramă cu gleznele şi copitele zvelte şi iuţi, erau gata de salt spre desişul întunecos, cu miros de putred în urma ploilor de argint care se mutaseră spre sud peste coamele dealurilor, poposind lângă podgoriile încă neculese cu arome îmbietoare şi dulci. Aici urma să se desfăşoare simfonia strugurilor cu boabe negre, roşcate şi aurii, puşi în coşuri împletite de sătenii veacurilor care păstrează totdeauna credinţa cu ei ca pe o aură sfinţită-n biserică.

                   Nu ştiu cum aş putea răsuci cuvintele şi vorbele înfometate de miresmele locului, să fac deschiderea primitoare prin porţile sărbătorilor, cu un sărut de pâine caldă, ruptă, rostind numele divin. Alergam cu sufletul, treceam de vegetaţiile potrivnice şi paşii mei îşi lăsau voit urmele pe drumul şerpuind pe marginea râului care străbătea satul ca o curgere-n neant. Mâinile mângâiau cu sfială aerul cântător, degetele erau aprinse de nerăbdarea ajungerii acasă, acolo unde un drumeag coboară din munte şi se pierde-n uliţa pe care copilăria mea şi-a stabilit domiciliul ce nu mai poate fi niciodată schimbat. Deasupra satului măgura cu o formă de jumătate de ou, se învecinează la apus cu valea Socilor iar la răsărit cu pârâul dintre măguri şi are la baza o platformă dezordonată pe care sătenii au plantat o mulţime de cireşi, vişini şi chiar pruni. Unii şi-au încropit grădini cu garduri din mărăcine în care până la înălţarea vişinilor proaspăt plantaţi, cultivă cartofi, un soi tare şi făinos adaptat la aceste condiţii de înălţime. Îmediat sub pieptul măgurii era o plantaţie de stejar plină de fragi şi căpşuni sălbatici cu fructe atât de aromate şi gustoase încât copiii satului le culegeau de zor deşi puteai să ai surpriza să întâlneşti vulpi, iepuri şi mai ales şerpi. Această plantaţie se prelungea cu o pădure de fag şi carpen în formă de triunghi cu vârful în jos, străjuită de două pâraie care se uneau într-unul singur ce formau valea Ruşească. Ea curge leneşă pe lângă sat la răsărit de acesta vărsându-se în Şuşiţa verde. Pe partea opusă la vest de sat, curge desigur pârâul Socilor care îşi are obârşia în trei izvoare departe în munte, ele se unesc într-unul la botul Socilor şi străbate o vale împădurită cu aluni, fagi şi carpeni iar deasupra lor sunt stânci abrupte de calcar în care îşi fac cuiburi lăstunii de stâncă. Acest pârâu iute de felul lui şi învolburat pe vreme de furtuni se varsă tot în Şuşiţa Verde.În el noii copiii verii ne făceam bălţi pentru scăldat s-au pescuiam mrene şi fâse de-ţi era mai mare bucuria. Între aceste coordonate acum parcă amorţite pe dunga timpului se întindeau livezile de pomi, ogoare cultivate cu tot ceea ce-i trebuie ţăranului trăitor în veşnicie, ce căpătau aure pline de aroma suspinului copt şi a vorbelor de duh rostite de bătrânii cu deschidere la poveşti şi întâmplări care mai de care pline de suspans şi tâlc. În gândurile mele pietrele vorbesc, izvoarele au ochi de lumină dătătoare de imbold, vânturile au un susur vorbitor în frunzele tremurate ale copacilor şi ploile solfegiază molcom simfonii ale bucuriei, alunecă într-o boare vie, ademenitoare peste măguri şi păduri dese, neguroase cu acoperişuri de nori de stele deja răsărite. Cu furtunile pe braţe trec întotdeauna mai departe spre marile căutări unde nici o umbră nu poate opri soarele să râdă pe umerii fecioarelor cu părul irizat în voia adierilor de vânt.

                  Aştept dimineţile să se logodească cu gândurile năstruşnice pe liziera pădurii de pini surprinşi de ecoul trecerii trăsurilor toamnei spre oraşul de rubin cu lumini multicolore ca penajul unui păun sosit prea devreme la întâlnirea cu stelele de pe partea de cer luminată de luceafărul de seară supărat pe steaua nordului devenită tot mai vizibilă. Noaptea îmi părea plină de o vrajă care prindea totul în aripile ei şi, deşi era străbătută de atâtea poveşti cu întâmplări pline de trăiri şi închipuiri fantastice nu-mi era frică, călătoream noaptea de la o casă la alta a bunicilor, pe cea mai scurtă cărare care trecea prin faţa bisericii şi cimitirului aşezate la mijlocul dealului viei.De multe ori această trecere o făceam în fugă cu fraţii mei.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

26 septembrie, 2018

VIOREL BIRTU PÎRĂIANU,

Tic-tac, tic-tac…,

Editura Singur, Târgoviște, 2017

          Titlul acestui volum, ”Tic-tac, tic-tac…” relevă legătura dintre măsura incomensurabilă a timpului și tăcerea poetului, cu fiecare bătaie a ornicului interior. De ce simte poetul inutilitatea cuvântului și nevoința de a tăcea, pe măsura trecerii timpului. Demersul liric i se pare uneori, zadarnic? Și totuși, el e arcul peste lumi, peste zări, e tot ce rămâne din ființa terestră, urma vizibilă care îl proiectează în veșnicie. Așadar, tac, cu fiecare secundă…Un ritm impus de bunăvoie. Din care se iese arar și doar atunci când are ceva imperios de comunicat omenirii.

Există unii creatori care, chiar și atunci când tac, spun ceva. Tăcerile lor grăitoare sunt, cu atât mai semnificative, cu cât trăirile lor sunt mai acerbe. Sunt tăceri roditoare, fecunde, bogate în gânduri, în amintiri, în visuri și în cuvinte vechi, nefolosite încă. Cuvintele nerostite își cer, însă, drepturile legitime. Nașterea de cuvinte e ca o facere de Lumină, țâșnită din adâncul ființei, la tăierea clipei în două bucăți gemene. Trebuie să așezi o piatră măcar, la altarul timpului rostogolit fără întoarcere. Nici amintirile nu au destulă memorie, în zborul lor fără de spațiu. Se cuvine răbdare și veghe. Poate că ar trebui – alt aluat pentru aripi, să învelești îngerii, noaptea, în parcelea de cer unde își au sălașul.

          Autorul acestui volum, cu titlu implacabil, dorește să ne amintească faptul că întunericul nu durează o veșnicie, oricum se destramă și, la capătul lui, se ițește Lumina.

          Trei repere fundamentale caută poetul în ochii iubitei: ”adevărul, lumina și viața”. În loc de acestea, poetul se perindă uneori, prin ”Amurgul pustiu”, constatând trist că: ”totul e tăcere, lacrimi și durere”. Însă, datorită iubirii, depășește această stare de pustietate sufletească.

S-ar zice că Viorel Birtu Pîrăianu este un poet care pune mare preț pe suflet, căruia îi atribuie însușiri antropomorfice. În poezia lui întâlnim: arca sufletului, tălpile sufletului, lacrima sufletului, aripile sufletului, pajiștea sufletului, văpaia din suflet, pleoapele sufletului, faleza sufletului, ”pe pereții scorojiți ai sufletului”; ”sânii tăi uitați pe perna sufletului”; etc.

          Personificarea este o modalitate de expresie des folosită. Adeseori ea se transformă-n metaforă. Astfel, vântul sărută, amurgul plânge, plânge ploaia (poate cea mai verosimilă), pașii unui gând, pe lacrima gândului, pe buzele iubirii, brațul timpului, surâsul zărilor, palma râului, țipătul luminii, buzele gândului.

          La Viorel Birtu Pîrăianu, arderea cea mai intensă este iubirea. Buzele ard, inima arde, obrajii ard, trupul, la fel, mângâierile sunt aprinse. Însă voluptatea, patima, nu întinează, ca la unii îndrăgostiți, ci purifică. Și întrebările ard, și tăcerea. Este manifestarea cea mai intensă a sentimentului: ”în arșița sentimentului / atingeri fine, line / cu întrebări / ce ard, ce dor / cu buzele gândului / în țipătul pământului / iubește-mă femeie, în noapte, / iubește-mă cu patimă, cu foc, / să ardem, să ardem, / cu focul divin al iubirii / respir iubire, / în tine, cu tine / tu, lacrimă și dor / dor nebun, călător / pe cărările sufletului / pășesc în mângâieri aprinse / de nimeni cuprinse, / de nimeni stinse / picură stropii de rouă / de ziuă nouă / pe buze uscate / te învelesc în lacrima sufletului”(În arșița iubirii). Iubirea se consumă așadar, ”în arderi nebune, sublime, pe pământ / suspină patima / țipă dorul / în acorduri pure, fine / fiorul se alintă / între fierbinți sărutări / adânci, în trup, în spirit și în gând”(Chemări).

          Este interesant de remarcat, că aceste arderi, ”în focul divin al iubirii”, transformă persoanele, le face mai curate, mai pure. Este vorba aici și de focul sacru, cel fără de cenușă, focul purificator.

          Despre iubirea ideală, se poate spune că poetul încă nu a întâlnit-o, de vreme ce spune: ”poate ești aceea/ pe care o aștept în ani”, în timp ce ”pânze de tăcere / se întind pe drum”.(Amurgul pustiu).

          Tonul este adeseori elegiac, buzele rămân rătăcite ”pe țărmuri de dor”, amurgul se scurge, iar surâsul iubitei devine și el ”dor curgător”(În arșița iubirii), în timp ce sufletul rămâne ”sub pașii sărutului”. Poetului nu-i rămâne așadar, decât să scrie pe nisip, ceea ce și face:”scriu pe nisipul fierbinte/ cu o scoică / cioplită de gânduri / cu ochii deschiși către ape / povestea noastră de amor / pășind cu tine în eternitate / sorbind din apa pură a iubirii”(În arșița iubirii).

          Ceața este un element aproape omniprezent în poeziile lui Viorel Birtu Pîrăianu. De altfel, intervin în acest decor ambiguu, și elemente fantomatice, care țin mai curând de metafizic: ”plec la o întâlnire / ce nu va avea loc / în față o ușă / ce nu există, / e doar o părere, nu…” (Un gând trecut). Și altăoară cheamă ”ecoul rătăcit în ceață”; ori,”las în urmă / murmurul ceții”.

          Și tot ceața îi apare poetului ca un ”abis necuprins”, generator de vise, de fantasme, de miraj, drept pentru care se întreabă:”să plec sau să rămân, în vis?”(Un gând trecut). Poetul spune, la un moment dat: ”Sunt atât de obosit de viață / de mersul orb, prin ceață”(Aștept).

          Iubirea, deși aparent voluptoasă, este idealizată adeseori, proiecție a unui vis ori a unui dor care nu se știe dacă se va împlini: ”captivă în iubire / înmugurești în fiecare clipă / suavă te deschizi în zori / sub sărutul gândului / în matca sufletului / aștept să desfac în noapte / șoapta unui trup / să pătrund în taina nemuririi / cu tine femeie / strop de iubire”(Șoapta unui trup).

          Marea calitate a poeziei lui Viorel Birtu Pîrăianu este muzicalitatea, ritmul interior, deși se înscrie în linia modernă, liberă de canoanele teoriei versificației. Cantabilitatea, rima întâmplătoare, bogăția mijloacelor de expresie, paleta de sensuri oferite, o fac plăcută și căutată. Poetul reușește în mod exemplar să creeze o armonie benefică a cuvintelor. Dar, cu câtă modestie afirmă poetul, în pofida atâtor avuții spirituale pe care le posedă: ”caut să fiu / doar un om între oameni”(O lacrimă într-un suspin). Și cu o luciditate specifică oamenilor care știu ce vor, autorul afirmă:”eu azi mai sunt / acel ce nu mai sunt”(Epistolă).

          Sintagme arhicunoscute, trecute prin filtrul sensibilității poetului, devin oaze proprii de încântare și desfătare sufletească, înnobilate de prezența hieratică a iubitei: Ex. În ”iarba verde de acasă”, unde jocul dragostei devine sublim: ”ne iubim în pat de flori / împodobit cu zări / culese din tainice depărtări / ce frumos ardeam amândoi / în fiorul iubirii dintâi / atât de puri, atât de goi/ doi nebuni amândoi / vorbeam, trăiam, visam, pluteam, / pe aripile dorului / ți-am sărutat lacrima / încet-încet / ai tresărit înfiorată, întâia dată”. Dar, dragostea devine unică, prin faptul că este imortalizată în memoria clipei:”clipa tăcea / ascunsesem limbile ceasului / în buzunarele rupte ale lumii / timpul uitând să mai treacă / eu am rămas să aștept femeia / pe peronul unui timp/ uitat în tăcerea cuvântului” (În iarba verde de acasă).

          Iubirea este aureolată de sublimul purității imaginii: ”sărutând abisul unui gând”;”dulce chemare / în pașii dorului”; ”am sărutat prima oară glezna unui vis”;”tremurai feciorelnic în noapte”;”dimineața te-ai învelit cu alge / pășind pe țărmul solar”; ”aroma ultimului suspin”;”pe buze purtam crini”; ”lăsasem pe țărm / cioburi de stele / culese din Calea Lactee”, etc. (Cronica unei iubiri).

          În căutarea frumosului imortalizat în cuvânt, acest poet al cumsecădeniei asumate, e însetat de Lumina pură a Începutului.

          Cu toate acestea, autorul traversează și stări dramatice, populate de ”cuvinte incoerente”; de ”întunericul lumii”; ”un copac uscat”; de ”tragicul țărm”;”gânduri amputate”;”lumina tremură de frig”;”de griji, nevoi, întrebări”,”piatra albită de sânge” și peste toate, ”pe cer o privighetoare / cânta la un pian imaginar”, care ar putea fi ieșirea din labirintul tristeții. Deși, privighetoarea, nu are nevoie de un pian imaginar, cântecul ei neasemuit, acoperind orizontul.

          La Viorel Birtu Pîrăianu – tăcerea doare și ”arde durerea ultimului cuvânt” – de intensitatea trăirii. Între privirea orizontală și cea verticală e cale de o cruce: ”privesc la cer / mă uit la viață” (Printre gânduri amputate). Și în timp ce viața picură, se scurge ”implacabil în gol / gol, ruină, nămol”, poetul, numărând zilele în gând, spune: ”visez o floare”, chiar dacă ”floarea a înghețat în zare / lumina a trecut”. Deși e conștient că: ”merg pe picioare amputate / rostesc cuvinte frânte / adun cuvinte din cioburi de gânduri / Și tac printre rânduri”(Printre gânduri amputate). Adeseori, tăcerea este echivalentă cu tristețea: ”mă ascund în tăcere și plâng” (Poarta).

          Autorul face aici, legătura dintre Cuvântul prim, al doilea sistem de semnalizare și smerenia omului față de măreția copleșitoare a Universului, a creației universale. Eul liric își caută loc în acest Univers îndepărtat, iar atunci când nu-l găsește, se cercetează pe sine.  În fața lui, a Universului, nu poți decât să taci. O tăcere germinativă, însă, deși poetul se simte stingher și copleșit, în micimea lui. ”privirea străpungea tăcerea timpului / în lacrima crudă a gândurilor / sfâșiate dintr-un suflet rătăcit pe pământ / nu reușesc să evadez dintre gânduri / un pas la limita durerii / cuvintele spală despărțirile / nu cer nimic / sunt vis sau nălucire / aici doar clopotul mai dă de știre / ding-dang-dang / bate-bate în neștire / e clipa să plec sau nu / în iarnă am rămas cu moartea / de vorbă pe o stradă / murdară de sânge / lovit de semenii mei / poate este ziua aceea / și dacă nu este / am pășit către sfârșit / deși sfârșitul / era de mult sfârșit / nu am văzut/ eram ocupat / cu începutul sfârșitului / într-o lume hâdă și moartă”(Începutul). Însă poetul preferă ”aroma pură a iubirii”. Și totodată:”mă-mpiedic de lacrima unui gând”(Parfum de orhidee), gândul fiind primordial. Într-o poezie, autorul se exprimă astfel despre gânduri: ”cu mâna murdară de gânduri”(Tu dormi).

          Preocupat de transmiterea ideii, autorul a decis să renunțe la forma clasică a poeziei și chiar la rigoarea semnelor de punctuație care nu ar aduce nimic în plus mesajului său. Folosirea minusculelor la început de frază sau vers este, în acest caz, îndreptățită.

          Se remarcă, în toată această căutare a idealului, preferința pentru puritate, ”în roua pură a dimineții”; ”aroma pură a iubirii”; ”în răsăritul pur de soare”.

          Din imperiul floral, poetul a ales nufărul alb, floarea nobilă – orhideea, dar și maci roșii, simbolul dragostei aprinse, parfumul suav de iasomie, lotusul, ș.a.

          El a ridicat iubirea la înălțimea altarului, prin aceasta, eternizând-o. Și totuși, profesiunea poetului își spune cuvântul prin folosirea unor termeni medicali: valva mitrală, cordul, ”mă dor oasele sufletului”.  

          Apelativele pentru iubită sunt: draga mea, mândra mea, femeie, ș.a.

          Adeseori, poetul induce un fel de ambiguitate pentru a spori misterul poetic:”sunt un absent prezent”;”parcă dorm, parcă visez”;”să stau, să pier / în universul efemer”; etc.

          În contrapondere cu gândul și cuvântul, apare des, tăcerea, care ia diferite aspecte, adeseori cuplată cu singurătatea și cu dorul: ”tăcere și multă singurătate”;”tăcerea dorului nestins”;”tăcerea a îmbrăcat totul/ în haine de gală”;”ascult clipocitul tăcerii”; ”ascult tăcerea pământului”; nu reușesc să evadez dintre gânduri”.

          Despre sine, poetul spune că e:”cocor rătăcit într-o lume” (Aștept). Și despre intențiile sale creative: ”voiam să cioplesc universul/ cu un vers”(Vorbe). Și: ”De mă vei întreba vreodată ce sunt / îți voi răspunde simplu / sunt un copac / pe țărmul unui gând / lovit de oameni, timpuri / curg și curg / sunt singur pe o stâncă / trec clipe, trec ani / în zori / eu înverzesc mereu / doar pentru voi” (Copacul). Iar altădată, spune: ”eram prea viu / aici, între voi”(Vorbe). Recunoscându-se un romantic autentic, poetul spune: ”sunt trubadurul rătăcit / pe țărmul unui vis” (Sărutul în noapte). Și într-o altă ipostază, ludică, poetul afirmă: ”dansez, dansez / cu cerul, cu luna / sunt trubadur sprințar / ce plutește iar și iar / fără gând, fără habar / prin lume, printre fete, printre toate / mă rotesc în joc nebun/ pingelele sunt rupte / cine stă să le asculte / muzica cântă, cântă / fecioara pășește în pași de visare / în dans etern / prin timpuri de zadă / ce dans cu foc / petreceri de-a pururi să fie / dimineața,/ mă lovesc zorile în față / în brațe nu-i nimeni / nu-i înger de fată / pe pernă a rămas / o lacrimă”(O lacrimă de fată). În alt loc, autorul spune despre sine că e: ”trubadurul zărilor / menestrelul zorilor”(Cine-i).

          Aici, poetul se lasă condus de ludic, de muzicalitate, de ritm, ca în poezia clasică. Dar totul se dovedește a fi numai un vis.

          Autorul nu se dă înapoi de la voluptatea unei clipe eterne de iubire: ”arzi într-un sărut / mereu neînceput / dezmierd fiorul unui dor / cu pana unui gând / sau un sărut / ascuns, furat, mușcat, cerut, / aș vrea / câte aș vrea / să te cuprind, să strâng / în noaptea cu căderi de stele / un vis mereu neînceput, / de terminat / cine mai știe / eu am rămas / pierdut în reverie”(Clipa de iubire).

          Un tablou idilic, aidoma unui pastel, emoționează prin frumusețea imaginii create din elemente simple, naturale:”lângă fântâni / pâlpâie licuricii și țipă păunii / un cuib / rășină, miros crud de brad, / brusc, țâșnește o minune / printre lăstuni / o căprioară / cu ochii cruzi / cocorii strigă în zare, a chemare / pe o stradă, doi măgăruși apatici / pe chei, sirenele mă cheamă / în larg / acolo, dincolo de zare / în port, pescarii / coșuri pline / raci, țipari și o broască țestoasă / prea curioasă / în vale / o moară, toarce agale / la întâmplare / la asfințit / în jocul amurgului / ziua s-a sfârșit / umbre pe cer / mângâie genele / nu am plecat / să fug printre stele / am rămas / adormit între ape / pe țărm / o femeie / o inimă singură / așteaptă”(Pași).

          În general, titlurile sunt sintetice, alcătuite dintr-un cuvânt sau două, el rezumând o stare, de fapt, lumea văzută cu ochi de poet. O afirmație neașteptată ”cuvântul meu / are vârsta sufletului, a singurătății”(Un om printre stele). E vorba, desigur, nu de vârstele biologice, ci de vârstele spiritului. Dar cuvântul poate împrumuta și alt veșmânt, cel mai puțin luminos:”în absența ta / cuvântul s-a îmbrăcat în întuneric / căutând viața / la sânul gol al cunoașterii”(Pe câmpiile dorului).

          Un întreg bagaj de elemente magice completează tabloul suprarealist: tărâmuri de vrajă, corăbii de vânt, sirene cu voci duioase. Din peisaj nu lipsește trubadurul cu chitara, care-și execută repertoriu ce cuprinde: ”chemare, iubire, uitare” – peste valul ”ce se sparge de timpuri”(Cuvânt peste ape).

          Femeia, în viziunea poetică a autorului este ”fărâmă pură de suflet / izvor de albă lumină”(Pe câmpiile dorului). Altădată, femeia este ”floare de lotus închis”.

          În toate ipostazele propuse, apare lumina care ia diferite aspecte: lumina a îmbătrânit, crinii hohotesc ”loviți de țipătul luminii”. O altă ipostază a luminii: ”lumina a coborât / pe pământ / să își răcorească / trupul fierbinte”(În neliniștea timpului). Și: ”Vocea ta emană lumină”, spune poetul.

          Realismul, luciditatea trec uneori, dincolo de mirajul închipuirii și poetul se trezește pierdut în marasmul vieții, în ”circul cotidian” constatând că ”e vremea marelui nimic” (Vremuri vechi, vremuri noi).

          Și totuși, având cuvântul drept pavăză și acoperiș, poetul capătă îndreptățire să spună:”mă plec gârbovit peste ani / printre plopi și castani / la margine de drum / pe unde trec / ieri, azi, acum/ unde sunt nu știu / de ieri, de mult / ascult tăcerea pământului / uneori mă ascund în tăcere să plâng / aștept în neliniștea timpului / un semn / cu mâinile rănite de întrebări / în noapte / mă voi cățăra / în geana gândului / să urc către cer / acolo voi găsi adevărul / de viața asta / nu-mi mai pasă / mă dezbrac de dureri, tristeți / privesc pe unda timpului ce trece / în poartă / o tânără femeie / poartă în pântec / sensul nostru pe pământ / aprinde făclia luminii / să lumineze calea / la poarta întunericului / peste timp, peste ape”(Poarta).

          Dovadă că și-a înțeles rostul în astă lume, poetul spune: ”scriu și scriu / cu pana gândului și sângele trupului / pe scoarța sufletului”(Scrisoarea).

          Așteptarea, visarea, dorul, plăsmuirea, tăcerea, lacrima de pe obraz, dezamăgirea și chiar trădarea, sunt ingrediente care compun iubirea. Din toate, poetul alege femeia, cu care poate să recompună lumea de la început:”eu vreau femeia/ doar atât/ nu vreau statui sau falnice zeițe / nici zâne, nici crăiese / te vreau pe tine / nu tăceri / eu știu / și bine știu / iubirea noastră este sfântă”(Lacrima iubirii).

          Sunt clipe când strigarea poetului devine patetică, rod al unei exasperări existențiale căreia nu-i găsește ieșire:”plutesc pe râul Lethe / uitarea o caut / cerul mi-e pernă / și marea veșmânt / în  mână port o lampă / lumina sufletului / să-mi poarte dorul departe / să uit de lume, de toate / să-mi beau bătrânețea / din ulcioare de lut / să beau, să beau / din noapte în zori / sub lacrima zorilor și păcatele nopților / să sparg ulciorul / de pereții uscați / lăsați-mă să beau nebunia din mine / ploaia a tăcut / am înțeles că sunt acel / care nu mai sunt / se contopiră toate / azi am plecat cu luntrea / condusă de Charon / trupul să-l poarte pe Styx / în larg dragi pescăruși / privesc ultimul drum”(Drumul).

          Unele poeme sunt incantații murmurânde, în care sugestia, repetiția iscusită, uneori inversată pentru a obține efectul scontat, eufonia, crează cadrul unei povești de iubire. Astfel, poeziile devin mici secvențe decupate și apoi puse cap la cap, ca-n jocul puzzle, pentru a realcătui un episod romantic.

          Un portret admirabil al femeii se află în poezia ”Inelul”: ”femeie / diamant din celulele iubirii / giuvaier de tainice gânduri / ascunse, de nimeni atinse, pătrunse / gura poem / iar ochii / stele în noapte / trupul tău, miezul durerii”. Pentru poet, dragostea are ca finalitate, purcederea împreună la altarul iubirii, pentru a-și așeza, unul altuia, inelul de dor. Într-un joc al contrastelor care duce cu gândul la Lucian Blaga (”Așa-s de negri, ochii tăi, Lumina mea”), Viorel Birtu Pîrăianu spune: ”tu, albă stea / în negura nopții”(Inelul).

          Folosind în special fondul comun de cuvinte, într-o economie a mijloacelor de expresie, poetul reușește să obțină efecte neașteptate și mai ales, să transmită emoția, ceea ce este esențial în poezie. Aici se cuvine să amintim, acele jocuri ritmice, bazate pe repetiție:”de azi, de ieri, de unde vrei, / să ceri, să iei / sunt parte dintr-o parte / găsită ieri în altă parte / de cine / de cine vine / la masă, la cină / și uneori la mine / dacă mai vine / marea un râu/ pierdut într-o apă / pete albe pe cer / sunt nori efemeri / de azi, de nicăieri / sau pescăruși în zbor / spre țărm / de drag, de dor / timpul curge mereu înainte / eu merg mereu înapoi / la capăt a ajuns timpul / eu m-am rătăcit / în celălalt timp / aștept, aștept un timp, în răstimp”(Timp rătăcit).

          În adorația lui nedisimulată, poetul vede femeia, de multe ori, în chip de înger,”fecioară / vis alb și pur / pe tărâmuri de vis”; ”gingașă floare” (sintagmă comună); ”mirifică fecioară”; ”femeie, înger dintr-un vis” (Visul).

          De dragul sonorității, eufoniei, în rima întâplătoare pe care o practică în vers alb, poetul acceptă și sintagme comune: nisipuri ce ard, pașii sufletului, zbuciumul gândului, suspinul timpului, țărmuri de vis, cenușa timpului, tărâmuri de vis, flăcările sufletului, dor călător, cuvinte de amor, lacrima iubirii, lacrimă în noapte, lacrima tăcerii, fierbinți sărutări, vis aprins, steaua iubirii, țipătul gândului, pasul timpului, sărutul zărilor, șoaptele iubirii, ușa sufletului, licăr de șoapte, potecile-s pustii, clipe eterne, buzele arse de dor, fluturii iubirii, zbor etern și pur, ș.a.

          Volumul se încheie în chip optimist cu o speranță că, înaintând pe drumul drept, pas cu pas, ne îndreptăm spre fericire: ”am acoperit trupul cu frunze / să vindec rănile din suflet / trec dincolo de uitare / din frunze cresc muguri / dimineața pășesc prin roua primăverii / vara așez pe frunte / coroana de flori a luminii / toamna rătăcesc prin vălul timpului / iarna trăiesc din plăsmuiri / mângâi depărtările / timpul înflorește mirific / sub șoaptele iubirii / o imagine proiectată / într-o mie de clipe / a strâns cuvântul în palme / sărut universul / pășind ușor spre fericire”(Un pas spre fericire). Întreaga lirică a acestui prodigios poet se învârte în jurul iubirii, care ia diferite chipuri, iubire de cuplu, iubire curată, iubire de sorginte divină ș.a. Cântând și omagiind iubirea, poetul nu face altceva decît să înalțe imnuri vieții, în tot ce are aceasta mai sublim. Și dacă, poetul a ales, cu fiecare măsură a timpului să tacă, așa cum reiese din titlu, poezia lui vorbește, aclamă, cheamă, îmbrățișează, unește sufletele și induce o stare de bine, care nu poate veni decât de la Dumnezeu.

         

CEZARINA ADAMESCU

4 Răpciune 2018

La 10 septembrie 2018, în incinta Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova din Chişinău, a avut loc o manifestare culturală inedită graţiei câtorva puncte-cheie. Evenimentul a găzduit, de la bun început, inaugurarea Filialei ASCIOR-CHIŞINĂU, de către reprezentanţii Asociaţiei pentru Civilizaţie Ortodoxă, cu sediul la Buzău, România.

Ulterior, publicul spectator a savurat cu o deosebită satisfacţie lansarea a două cărţi de poezie: Părinţii ca sfinţii, autor Ştefan Ștefan Sofronovici, şi Dragii mamei copilaşi de Efrosinia Sofronovici, mama poetului, în vârstă de 92 de ani.

Momentul de graţie l-a constituit, totuşi, lumea bună venită de pe ambele maluri de Prut, cu reprezentanţi ai Academiilor, dar şi ai Uniunii Scriitorilor din Bucureşti şi Chişinău, capitalele celor două State Româneşti: România şi Republica Moldova. Manifestarea culturală s-a produs în Sala de Conferinţe „Alexe Rău”, fiind moderată de Maestrul în Artă Pavel Popa şi organizată prin implicarea directă a colaboratorilor Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova (Chişinău), a conducerii Asociaţiei ASCIOR (Buzău) şi a Uniunii Scriitorilor de Limbă Română.

Cu un mesaj de salut la inaugurarea evenimentului a venit părintele Andrei Caramalău, arhimandritul Mănăstirii „Sfântul Apostol Andrei”, mănăstire ce aparţine Mitropoliei Basarabiei, amplasată în oraşul Durleşti, suburbie a Municipiului Chişinău. Sfinţia sa a binecuvântat adunarea şi a rostit o rugăciune după obiceiul creştinesc. Ulterior cuvânt i s-a oferit domnului inginer Nicolae Muşat, preşedintele-fondator al ASCIOR (Buzău), şeful delegaţiei din stânga Prutului. Dumnealui a prezentat membrii delegaţiei şi a informat publicul cu privire la statutul şi activitatea asociaţiei pe care o conduce, trecând în revistă realizările obţinute. În discursul său, s-a referit în mod deosebit la tipărirea revistei Orizonturile Bucuriei: revistă de credinţă, atitudine, cultură şi civilizaţie ortodoxă, apoi la realizarea Antologiei ASCIOR 2017 (unde au fost publicaţi mai mulţi autori basarabeni) ş. a., anunţând deschiderea spre colaborare atât celor prezenţi la eveniment, cât şi tuturor oamenilor de cultură şi ştiinţă, interesaţi de promovarea valorilor spirituale creştineşti.

Printre realizările esenţiale obţinute de asociaţie au fost enumerate inaugurările mai multor filiale, printre care cea de la Tulcea, Bucureşti, Orhei, Cernăuţi, Soroca ş. a. Filiala ASCIOR-CHIŞINĂU este a şaptea la număr, a menţionat domnia sa. În calitate de preşedinte-fondator al filialei de la Chişinău a fost aleasă doamna Diana Ciugureanu-Zlatan, care este şi Preşedintele Uniunii Scriitorilor de Limbă Română, iar vicepreşedinţi au fost desemnaţi poetul Ştefan Sofronovici, arhimandritul Andrei Caramalău şi juristul Diána Hristisean.

Mesaje de salut au acordat şi ceilalţi membri ai delegaţiei: dr. Angelica Stănciuloiu, economist, director integrare ASCIOR, poeta Olga Văduva-Grigorov, preşedintele filialei ASCIOR-TULCEA şi dr. Mihail Popescu, prof. universitar, vicepreşedinte ASCIOR-BUCUREŞTI. Publicul s-a arătat interesat de activităţile întreprinse de asociaţie şi filialele acestora, iniţiind un dialog interactiv cu invitaţii şi mulţumindu-le pentru intenţia de a deschide o filială şi în municipiul Chişinău.

Startul lansării celor două cărţi l-a dat Academicianul Mihai Cimpoi, numit de către mulţi intelectuali de la Chişinău, Patriarhul Culturii Româneşti din Basarabia, în calitatede prefaţator al celor două volume de poezie prezentate. Domnia sa a accentuat ca semnificativ faptul că acest frumos eveniment cultural are loc în Anul Centenar, apreciind drept fericită coincidenţa inaugurării filialei ASCIOR-CHIŞINĂU cu lansarea celor două cărţi de poezie cu profund conţinut religios şi patriotic.

În prefaţa cărţii Dragii mamei copilaşi, întitulată Mărturia critică a unei ţărance, remarcabilul critic literar a evidenţiat la justă valoare că autoarea: „Efrosinia Sofronovici iese din uriaşul con de umbră al Cântăreţului anonim şi îşi pune versurile şi cântecele pe hârtie. Poeta-ţărancă, înzestrată cu darul rostirii de cântec, de recitativ baladesc, vine cu o mărturie sinceră despre propria viaţă, despre familia numeroasă pe care a avut-o, despre vremurile pe care le-a trăit. Mai potrivite pentru definirea a ceea ce ne propune ea sunt mai vechile mărturisenie şi mărturiseală, care sunt înrudite cu spovedanie” [Sofronovici Efrosinia. Dragii mamei copilaşi. Chişinău: Pontos, 2017, p. 3].

Menţionând că tematica patriotică este o adevărată rara avis în poezia de azi, exegetul a atras atenţia că poeţii americani, după sângerosul atentat din 11 septembrie 2001, au început a aborda mult mai temeinic această temă. În încheiere, referindu-se la cel de-al doilea volum de poezie lansat Părinţii ca sfinţii, academicianul a citat un fragment din prefaţa cărţii întitulată sugestiv Cărarea cea dreaptă a vieţii şi a poeziei: „Ştefan Sofronovici se bucură că renaşte credinţa, că «renasc Biserici albe din ruină – izvoare de demult cu apă vie», se bucură de faptul că Dumnezeu ne mai călăuzeşte şi ne îndreaptă pe calea cea dreaptă, că «Putna în
iubire ne adună». De aceea, îmbracă versurile în formă de rugăciune, de acatist, de comunicare şi cuminecare, de invocare a harului divin, care să-i facă altar inima, de dialog cu aproapele, care antrenează duhul folcloric al versului («Lacrimi sunt apele,/ Înstrăinatele,/ Plângem cu-aproapele/ Jertfele plaiului,/ Patima graiului…»)” [Sofronovici Ştefan. Părinţii ca sfinţii. Chişinău: Pontos, 2018, p. 4].

În discursul său, academicianul Nicolae Dabija a amintit publicului-spectator că a semnat o prefaţă la prima carte a lui Ştefan Sofronovici, Noi nu avem pământ de dat, apărută în anul 2001, menţionând prospeţimea poeziei acestui autor, graţie tematicilor religioase şi patriotice, atât de imperioase pentru cultivarea spiritului militant al tânerei generaţii aflate în confruntarea zilnică cu pierderea valorilor naţionale spirituale, istorice şi lingvistice. Scriitorul s-a referit cu o deosebită satisfacţie la vecinătatea satelor de baştină Codreni, de unde îşi trage propriile rădăcini, şi Batâr, satul copilăriei şi al adolescenţei protagonistului Ştefan Sofronovici.

Domnia sa a accentuat rolul credinţei în soarta poporului român şi a menţionat faptul că documentele mai vechi dezvăluie informaţii inedite privind destinul istoric al satelor din îngemănarea Codrilor cu Stepa Bugeacului, cum sunt Batârul şi Codrenii, în care, cu secole în urmă, pe timpul năvălirii tătarilor şi a turcilor, bisericile erau construite pe roţi, iar în momentul diverselor intemperii barbare erau deplasate de către locuitori satelor în ascunzişuri.

Academicianul a mărturisit cu o deosebită satisfacţie că prezenţa protagonistei Efrosinia Sofronovici i-a adus alături chipul şi blândeţea mamei sale, mulţumindu-i atât pentru seninătatea privirii de mamă-model, păstrătoare a credinţei strămoşeşti, cât şi pentru versurile scrise cu aleasă dragoste de oameni şi de cei apropiaţi.

Poetul, dramaturgul şi folcloristul Iulian Filip, coleg cu Ştefan Sofronovici la Sectorul de Folclor al Institutului de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei, a amintit de colaborarea fructuoasă încă de la Teatrul Etnofolcloric „Ion Creangă”, de prin anul 1988, unde a lucrat şi regretata Tatiana Sofronovici.

Cuvinte de laudă a găsit Domnia sa şi în adresa Efrosiniei Sofronovici, care are o zestre folclorică rarisim de bogată, dânsa fiind nu doar un bun informator de folclor, dar, mai ales, un veritabil promotor de tezaur folcloric în calitatea sa de interpretă şi dansatoare.

Prieteni şi invitaţi ai celor doi protagonişti au adresat cuvinte de profundă apreciere muncii şi talentului depus în cele două volume. Menţionăm, în acest context, discursurile susţinute de către:

Diana Ciugureanu-Zlatan, poet şi ziarist, preşedinte al Uniunii Scriitorilor de Limbă Română;

Veronica Pirlea-Conovali, profesoară de istorie, vicepreşedinte al USLR;

Victor Ignat, Artist Emerit al Republicii Moldova; Diana Hristisean;

Victor Celan, actor; dr.

Tatiana Butnaru, folclorist ş. a.

În semn de înaltă apreciere a creaţiei poetului Ştefan Sofronovici, câţiva elevi de la Gimnaziul Durleşti, ghidaţi de bibliotecara Ţurcan Elena, au recitat poezii din creaţia protagonistului. Cu aceleaşi consideraţii a venit şi compozitorul Olga Trudov-Mațarin, care a interpretat câteva melodii pe versurile poetului.

Publicul a fost încântat să o contempleze pe mama Efrosinia Sofronovici, care, la o vârstă înaintată, îşi recită cu aleasă profunzime şi dăruire propriile versuri, dar şi pe cele învăţate în îndepărtata copilărie, precum şi să audieze cântece folclorice în interpretarea protagonistei, deţinătoare a unei voci remarcabile.

O surpriză a produs şi Mihai Sofronovici,fiul mai mare al Efrosiniei Sofronovici, interpretând cântecele Barbu Lăutaru, Car frumos cu patru boi (autor Vasile Militaru) şi a unei creaţii muzicale proprii despre destinul tragic al Basarabiei.

Nelipsiţi de la eveniment a fost Ansamblul folcloric Ţărăncuţa din or. Durleşti, conducător artistic Ştefan Sofronovici, conducător muzical Veaceslav Adam, şi nepoata celor doi protagonişti, Ana Granaci, solistă a ansamblului, care au propus spre atenţia publicului câteva cântece populare, inclusiv culese de la Efrosinia Sofronovici.

Inedita manifestare a culminat cu o sesiune de autografe şi cărţi dăruite participanţilor la eveniment. La mai mult şi la mai mare, dragă coleg Ştefan Sofronovici şi scumpa noastră mamă Efrosinia!

————————————–

Dr. Mariana Cocieru,

şef al Sectorului de Folclor

Septembrie, 2018

Anul 1918 a fost anul în care visul poporului român s-a înfăptuit. Năzuinţele unei naţiuni, încununarea victorioasă prin lungi aşteptări şi sacrificii! ,,Unirea, Naţiunea a făcut-o!” (Mihail Kogălniceanu).

 Poporul român a fost înfăptuitorul Marii Uniri, în întregimea sa! Vasile Goldiş, unul dintre militanţii pentru unificarea statală deplină, afirma: „România Mare nu este creaţia partidelor politice sau a armatei, ci a evoluţiei istorice, ce nu poate fi oprită de nici o forţă umană”. Iar Nicolae Iorga, a apreciat că cele două mari etape, în care poporul român şi-a realizat şi şi-a desăvârşit unitatea – 1859 şi 1918 – au marcat „consacrarea în domeniul realităţii a unei stări de conştiinţă care a existat întotdeauna, de la originea însăşi a neamului nostru”.

De menţionat rolul marcant al Bisericii Ortodoxe române, mereu implicată în vremuri de răstrişte alături de neamul românesc.

Sunt nevoită a mă întoarce din nou la rădăcini. Nicolae Iorga aprecia că „istoria este un tribunal suprem în care se judecă faptele popoarelor, ale naţiunilor şi a întregii omeniri”. În îndelungata luptă a românilor pentru independenţă şi unitate, niciodată o idee, un ideal nu a polarizat cu atâta forţă vo­inţa unei întregi naţiuni, ca în anii grei ai primului război mon­dial.

 

Per aspera… un capitol de istorie trăită, de unchiul din partea mamei, Vasile Plăvan, avocat, jurnalist, publicist, în perioada de zbatere a fiinţei neamului românesc. Nici acest subtitlu nu este întâmplător. Per aspera ad astra (lat.) pe căi anevoioase (se ajunge) la stele – Seneca

Anul 1916 îl surprinde pe Vasile Plăvan, ca elev al Şcolii Militare de Infanterie din Botoşani. Ca sublocotenent de rezervă, făcând parte din regimentele 10 Vânători, apoi 2 Alba Iulia, participă la războiul pentru întregirea Neamului, fiind decorat cu ,,Medalia Ferdinand I”, ordinul ,,Coroana României“, ,,Crucea Comemorativă de război“ etc. A făcut parte până la moarte din ,,Asociaţia voluntarilor bucovineni”.

Dar, să-l lăsăm să ne ofere tabloul viu al acelor vremuri, ca participant în războiul pentru întregirea Neamului.

*

Câmpina, 5 Octombrie 1915

Rusia a trimis ultimatum Bulgariei. La fel a făcut Franţa şi Anglia. Situaţia Bulgariei este cât se poate de grea. Poate că Germanii o vor mâna la catastrofă. Românii aşteaptă cu o nervoasă atenţie răspunsul Bulgariei.

7 Octombrie

Încă nu se ştie răspunsul Bulgariei. Se zice că Ruşii bombardează Varna. Oricum, în Balcani focul stă gata să izbucnească. Generalul englez Hamilton a debarcat cu o armată pe coasta Greciei.

Din “Universul” aflu că în Bucovina se iau măsuri sistematice pentru stârpirea elementului românesc. E o veste dureroasă din cale afară. Autorităţile austriece au ordinul, în caz că armata română ar năvăli în Bucovina, să deporteze în masă peste Carpaţi pe toţi Românii cari au mai rămas în viaţă.

8 Octombrie 

Relaţiile diplomatice dintre Împătrita Înţelegere şi Bulgaria sunt rupte. Guvernul grec de sub conducerea lui Venizelos a demisionat. Atitudinea Greciei este neprecisă. Despre noi se vorbeşte că mai aşteptăm. Sigur însă nu ştie nimene nimică.

Natura îmbracă a doua haină de toamnă de când se aude dialectica macabră a tunurilor. Această dialectică nu se resimte de oboseală, vocea ei se menţine la aceeaşi înălţime, căci puteri noui sub formă de muniţiuni fabricate de ştiinţa omenească – o înviorează, ba îi ridică timbrul din ce în ce mai tare, mai obsedant. Naţiunile care clipă cu clipă, încet, dar continuu, şi-au întrupat geniul, energia în monumente de artă, în învenţiuni de tot soiul spre folosul omenirii, în poezie, în pictură, în arhitectură, se întrec acum să distrugă, parcă ar fi cuprinse de nebunie, produsele eforturilor lor din timp de pace. Vremile acestea, cari ni-i dat să le trăim, sunt cele mai lugubre, cum ne arată răbojul istoriei. Sufletul plin de milă şi bunătate, iubitor de adevăr şi dreptate este exterminat. Se pare că revine pe pământ era dinainte de arătarea zărilor creştinismului.

10 Octombrie

S-a împlinit un an de la moartea marelui Rege Carol I. În toate bisericile din ţară se oficiază parastase pentru odihna sufletului său. În timpurile acestea de cumpănă se evidenţiază şi mai covârşitor cât de strălucit conducător de ţară şi mare oblăduitor a fost Regele Carol I.

Când eram funcţionar în gara Obor am avut fericirea să-l văd bine. Se înapoia din vizita pe care o făcuse pentru prima dată în Cadrilater. Era în fereastra vagonului şi arăta cu mâna înspre grădina “Eliade Rădulescu” Faţa îi era încadrată de o barbă ca omătul, din ochii săi se desprindea o înţelepciune şi o seninătate de măreţie antică. Privindu-l cu un sentiment de rară înălţare, trăiam aevea fericirea ce mi-o dăduse Dumnezeu în ziua aceea, când întâlnii în cărarea vieţii mele un erou de al lui Carlyle.

11 Octombrie 

Ziua aceasta mi-a trecut greu. A fost posomorâtă, de aici şi greutatea ce a apăsat pe sufletul meu. Belgradul a căzut în mâinile Austro-Germanilor. Cu toate că şi-au apărat hotarul cu mare eroism şi o pătimaşă îndârjire, Sârbii au trebuit să-şi părăsească scumpa lor capitală. Vestea aceasta ne-a adus multă durere. Atitudinea Bulgariei nu e cunoscută precis, dar se crede că va lua armele pentru a lupta alături de Germani. De altfel Ferdinand, ţarul Bulgariei, spune cu emfază că e convins de biruinţa finală a Puterilor Centrale.

12 Octombrie

            Toată ziua am fost trist. O ceaţă deasă şi rece a plutit deasupra Prahovei. Vârfurile munţilor au fost ascunse în nouri de plumb. Codrului a început să-i îngălbenească frunza. O zi de toamnă adevărată.

Şi astăzi am trecut pe lângă casa pictorului Grigorescu. Casa aceasta luminoasă, clădită în stil românesc, a adăpostit pe cel mai mare pictor al nostru.

Astăzi ea stă tristă şi însinguratecă; în ograda ei nu se vede nici un semn de viaţă. Vezi bine că nu, pentru că stăpânul ei a părăsit-o! Purtate de vânt, doar frunzele desprinse de pe copaci se aştern în ograda pustie. Şi totuşi odată casa aceasta era mândră că în ea se sbuciumau marea gândire şi marea simţire a lui Grigorescu. Din cerdacul acestei case va fi privit el fermecătoarele apusuri de soare, pe care le-a prins cu mare măestrie pe pânzele sale, pentru a le da apoi în seama veciniciei. De câte ori trec pe lângă casa aceasta, mi se îndeasă în amintire carele ţărăneşti trase de boi uscăţivi de pe pânzele lui Grigorescu. Desigur că Grigorescu a iubit ţăranul român şi viaţa i-a cunoscut-o până în cele mai mici amănunte. El a găsit drumul care l-a dus la comorile tăinuite în sufletul ţăranului. De aceea  aceasta a fost atât de divinizat de pictor. Boii de pe pânzele lui Grigorescu sunt totdeauna uscăţivi, pentru că aceasta cadrează cu viaţa grea a aceluia, căruia de obicei i se zice talpa ţării. Nici un penel n-a redat mai divin natura şi ceriul ţării noastre decât cel al lui Grigorescu. Numai el a ştiut să pue pe pânză farmecul unui melancolic amurg din ţara noastră.

14 Octombrie

            Cum se lăţeşte o rană necăutată cu mijloace profilactice peste tot corpul bolnavului, astfel războiul, rană a cugetării diplomaţilor, cuprinde încet, treptat, câte o ţară mai mult de pe rotogolul pământului.

            Bulgaria a declarat război Serbiei – ştire oficială. Ciocnirile au început cu toată furia. Fapta laşă a Bulgariei va rămâne oare fără sancţiunea cuvenită din partea omenirii? Misterul în care este învăluit guvernul d-lui Brătianu nu îngăduie nimăruia să conchidă cu precizie asupra atitudinii României. Tăcerea aceasta a scos pe mulţi din pepeni. Cu toate acestea soldatul român veghează la hotar, gata pentru orice. De peste Carpaţi şi Molna vin numai veşti de jale şi durere.

            La Salonic Aliaţii debarcă trupe, pentru a veni în ajutorul Sârbilor.

24 Octombrie

Zi însemnată. „Federaţia Unionistă” a ţinut o mare adunare în sala „Dacia” din Bucureşti, la care am luat parte şi eu. Au rostit cuvântări înflăcărate Delavrancea, Take Ionescu, Grigore Filipescu, Octavian Goga, părintele Lucaciu şi alţii, cerând imediata intrare în acţiune alături de Împătrita Înţelegere. După adunare a urmat o manifestaţie frumoasă pe străzi. Autorităţile intervenind pentru menţinerea ordinei, s-au produs ciocniri şi busculade serioase. Manifestanţii au fost, fireşte, şi pribegi din Ardeal şi Bucovina.

Voluntarii ardeleni şi bucovineni, cari prin gestul lor hotărât de patriotism curat şi sincer, dădură lumii dovadă strălucită pentru unitatea sufletească a Românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor, au fost incartiruiţi în 1917 pentru organizare şi instruire în taberele din satele Cepleniţa, Buhalniţa şi Deleni din jurul orăşelului Hârlău. Acolo se înfiinţară cele trei regimente de voluntari ardeleni şi bucovineni: 1 Turda, 2 Alba-Iulia şi 3 Avram Iancu, sub comanda d-lui colonel Olteanu, astăzi distins general. În împrejurimile Hârlăului voluntarii români au fost instruiţi luni dearândul de către ofiţerii români, pregătindu-se pentru ceasul cel mare care avea să sosească.

În Decembrie 1917 sosi la corpul voluntarilor un grup de cărturari ardeleni şi bucovineni, voluntari şi ei, cari absolviseră instrucţia în şcoala militară din Botoşani în compania de voluntari de sub comanda căpitanului Beldiceanu. Nouii elevi plotonieri fură întrebuinţaţi la deprinderea soldaţilor voluntari cu metoda de luptă după instrucţia românească. Voluntarii avură, între altele, însărcinarea să păzească şi să menţie în acea parte a ţării ordinea periclitată de armatele ruseşti care se găseau în plină debandadă.

Prin luna Martie 1918 mai mulţi elevi şi soldaţi am fost trimişi, după o alegere făcută de către comandanţii de batalioane, la şcoala specială de mitraliere din Iaşi. Ne găseam sub mistica triunghiului morţii, care ni se aciuase în suflet. Cu atât mai vârtos stăruiam să ne pregătim cât mai bine pentru împlinirea datoriei, muncind de zor. Abia ajunsesem să mânuim bine la şcoala din Iaşi mitralierele şi grenadele, când sosi un ordin de rechemarea noastră la corp. În acelaşi timp veni ca un trăsnet şi vestea despre încheierea păcii de la Buftea, care rupsese făşii din trupul sângerând al Ţării, mutând bourii de pe locul unde străjuiseră mai multe veacuri.

În Iaşi aflarăm că una din condiţiunile păcii de la Buftea este şi disolvarea corpului de voluntari, a căror extrădare o ceruse duşmanul. Când zvonurile desluşiră tot mai mult condiţiunile păcii de la Buftea, o jale de nedescris se lasă pe sufletele voluntarilor. Nu puteau înţelege această prăpastie ce suhnise atât de dureros între realitate şi visul lor alintat de un şir de generaţii. Lovitura venise cu atâta cruzime, încât voluntarii la început nici nu credeau că se dărâmase pentru o clipă, visul cel mai scump al neamului.

Pe o noapte neagră şi pâcloasă coborârăm spre gara Iaşi pentru îmbărcarea. În oraşul abătut nu întâlneam decât patrule şi sentinele. În atmosferă pluteau parcă sufletele celor 800 de mii soldaţi cari ne şopteau că ei nu înzădăr îngrăşară pământul ţării cu sângele lor. În clipele acelea de grea cumpănă pentru Ţară desperarea şi obida era mare, dar încrederea în dreptatea imanentă nu dispăruse. În gara Iaşi voluntarii deprimaţi începură să-şi descarce aleanul, cântând doine trăgănate. În noaptea ceea răsunară în capitala Moldovei doinele ardeleneşti, frumoase şi fermecătoare, răsunară cântate cu mare foc de voluntarii stânşi de dorul după Ardeal şi Bucovina. Un sergent distins pentru acte de mare bravură a cântat, înconjurat de un grup de voluntari cari îl acompaniau, o doină care se aude în Ardeal:

De-ar fi trăsnit Dumnezeu

Muntele de la Braşău

Talpa leagănului meu,

Să nu se legene nime,

Om nefericit ca mine,

Că n-am avut nici un bine.

Ajunşi la Hârlău, aflarăm despre disolvarea definitivă a corpului de voluntari. Ştirea aceasta o primirăm chiar în Săptămâna Patimilor. La despărţire d-nul general Olteanu într-o cuvântare înflăcărată ne-a încurajat să ţinem sus frunţile, în  bătătura de la Hârlău voluntarii urmând în curând să se adune iarăşi spre a purcede să sfarme pentru vecie cătuşele robiei.

Voluntarii se răspândiră în toate părţile în preajma Paştilor din 1918, sperând în dezolarea lor să-şi afle un rost pe lume. Unii ofiţeri cum au fost Ghişa, Bufnea ş.a., au înfruntat toate pericolele strecurându-se printre armatele bolşevice din Rusia până în fundul Siberiei la legiunea cehoslovacă-română, unde au luptat vitejeşte împotriva armatelor bolşevice.

Ofiţerul bucovinean Piţul sub numele de Petaleanu, la demobilizare în 1918 a plecat cu regimentul său în Capitala ocupată încă de inamic, expunându-se pericolului de moarte, numai ca să contribue şi el la ridicarea moralului scăzut al camarazilor săi din cauza păcii de la Buftea. Inamicul german, aflând că ofiţerul Piţul este de fapt fost supus austriac, luase hotărârea să-l extrădeze autorităţilor austriace. Soarta a voit ca tocmai atunci să se producă prăbuşirea armatelor centrale, încât ofiţerul bucovinean a putut scăpa cu viaţă.

*         *

*

E luna Mai din 1918. În Basarabia din pricina zăpuşelii ce nu mai conteneşte, iarba este uscată sfarog, holdele sunt închircite, iar frunza porumbului e arsă şi adusă de margini în luptă cu seceta. Albastrul zărilor este spălăcit şi cât cuprinzi cu ochii, în toate părţile, nici o pată de nour nu vezi mijind. Doar câte un vârtej de praf, răscolit de trăsurile de pe drumuri, se ridică cenuşiu în aer…

Peste meleagurile Tighinii se lasă amurgul cu farmecul şi răcoarea aşteptată. Verdele fraged al naturii îşi pierde, treptat, tonul şi melancolia vioriului se aşterne peste toate.

Spre apus de Tighina se-ntinde satul Borisovca. Sunt puţini Moldovenii din el. În satul acesta s-au dat lupte crâncene între Români şi bolşevici, pentru ocuparea Tighinii. Cetatea din Tighina era un puternic punct de sprijin pentru forţele bolşevice şi nu fără jertfe a putut fi luată de soldatul român. Locurile acelea sunt stropite cu sânge de al soldatului nostru, sunt sfinţite cu sângele său vărsat în iureş vitejesc, pentru a readuce la moşia noastră Basarabia, bogatul ogor al Basarabiei, răşluit pe nedrept de Ruşi. Şi nu poţi trece fără să nu te înfiori, pe lângă brazda încă proaspătă de pe mormântul acelora, care şi-au pus tot sufletul în faptele lor, ca pământul străjuit şi apărat cu îndârjire de arcaşii lui Ştefan cel Mare să fie readus sub oblăduirea noastră.

Stăpânit de gânduri negre – abia se încheiase pacea de la Bucureşti – mă pornesc, aşa fără ţintă, pe şoseaua ce duce spre Bolboaca. Eram probeag şi doar gândurile îmi ţineau de urât, nu mai gândurile în acele momente îmi dădeau mângâiere şi forţă, să-mi port,  cu fruntea sus, crucea ce apăsa greu pe umeri. În acel asfinţit de soare am luat-o singur prin sat în sus – lucru cu care mă îndeletniceam adesea. Aveam o ocupaţie plăcută, când stam să privesc, sub feluritele ei feţe, viaţa, vâltoarea vieţii ce se străduia să spele petele roşii de sânge, lăsate de răsboiu, dar care îndărătnice, nu-şi ştergeau urma, vrând parcă anume să sape cât mai adânc în creer păcatul pe care-l trăise omenirea.

Ori unde îmi aruncam privirea, vedeam urme de ale răsboiului: case pustii cu acoperişul scrijelat, schelete împrietenite cu bucăţi de abuz la margine de drum, pomi cu tulpina retezată sau cioplită de oţelul tunului, sărăcie în ogrăzi, livezi tăiate de tranşee, cruci presărate prin sat, cai numai oase.

Stihiile răsboiului îşi puseseră şi-n acele părţi pecetea. Ici-colo vedeai câte un gospodar batrân care se trudea să dreagă ce bruma îi mai rămăsese pe urma furiilor răsboiului. Sudorile amestecate cu lacrimi, paloarea de pe faţă, crisparea buzelor, ochii necăjiţi îţi spuneau de durerea unui om care îşi vede la bătrâneţe părăduită munca de o viaţă întreagă. Munca! Ce tâlc dureros are ea pentru ţăranul harnic! Un lucru pe care l-a agonisit în sudori, este crescut, oarecum, în sufletul ţăranului. De aceea când îi este smuls, i se duce şi o parte din sufletul său cu acel lucru.

Cum păşeam pe drum, un cântec frumos a-nfiorat tăcerea serii ce se lăsase de-abinelea. Cântecul venea din sus, dinspre ţarină, şi se desluşea din ce în ce mai bine. Era atâta duioşie în el, atât alean stingher, că m-am oprit locului să-l ascult. Se cunoştea că nu era cântec românesc. Rusoaice veneau cu sapa de-a umăru de la praşilă. Un ciopor de fete se desfăşurase de-acurmezişul drumului şi se mişcă alene cântând în două voci, prin mijlocul satului. Eşiau femeile la porţi de ascultau împietrite acel cântec de jale.

Cântecul de mult se pierduse în vale ci eu tot stam pe loc ascultând melodia ce-mi rămase în auz. Şi multă vreme m-a urmărit acea vrajă a cântecului de stepă. Se născuse în pustiul stepei, căci trăgănările lui prelungi şi stridente aminteau imensitatea stepii cu monotonia obositoare. Acolo pe stepă, în cântece de acestea îşi varsă amarul inimii cazacii. Şi cum vremurile au urzit ca straja Moldovei de la Nistru să dea până la Prut, lăsând cu nestânsă durere o parte din hotar în sama străinului, acesta hâlpav s-a sforţat să dea cu sila acelui colţ de Moldovă tiparul său, felul de viaţă al său.

Dar duhul acelora cari dorm somnul de veci în acel pământ, s-a împotrivit opintirilor duşmanului. Şi cu toate că acesta a gospodărit, după năravul său, un veac şi mai bine între Prut şi Nistru, nimic nu l-a ispitit pe Moldovean să-şi schimbe datinile. Moldoveanul legat de glie a rămas acelaş. Cântecul său de jale nu l-a dat pe cântecele ruseşti.

De departe, din fundurile Ucrainei, luna îşi arăta discul roşu, învăluind în taină satul. La tabăra de lângă cetate soldaţii dorm în jurul vetrelor de foc. De undeva se desprinde o doină oltenească, zisă din caval. Nimic nu se mişcă, drumurile sunt pustii, doar vre-un câine latră din cand în când. Pe coama cetăţii Tighina, mândru, cu arma la umăr, păşeşte soldatul român: straja Moldovei e iar la Nistru!

(“Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei” – restituiri – Editura Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ IOAN SLAVICI şi EUROSTAMPA,  Timișoara, 2013, pag21-28 )

Istoria ne-a aruncat, ca pe nişte străini, devenind venetici în ţara noastră. „Dar când scoţi din rădăcini nucul fraged şi-l muţi în alt loc, la început el îşi păstrează în sălaşul său proaspăt verdeaţa sănătoasă a vieţii. Gospodarul care se razimă pe această spoială de gând şi nu grijeşte la vreme de pomul cu rădăcinile însângerate, bagă de seamă după un timp cum frunzele nucului se lasă în jos triste, îngălbenesc şi apoi cad la pământ. Cu mâhnire vede că tulpina nucului închirceşte şi prinde a se usca, se încredinţează că pomul nu s-a prins, rădăcinile bolnave şi necăutate la timp neavând puterea de a suge din mâna pământului binecuvântarea vieţii.“ – Vasile Plăvan.

Acum, trebuie să recunoaştem că suntem mai dezbinaţi ca niciodată. Doar credinţa şi cultura ne mai ţin drepţi şi demni. Credinţa ne-a fost mereu reazăm iar ,,cultura e puterea cea mai tare de pe pământ şi e o cetate nouă a unităţii naţionale”, parafrazându-l pe Simion Bărnuţiu.

Centenarul Marii Uniri ne responsabilizează pe fiecare. Bunul Dumnezeu să dea gând bun fiecăruia, şi reîntoarcerea la normalitate să vină ca o binecuvântare. Nu avem voie să irosim moştenirea lăsată de cei care au adus jertfă, pentru ca noi, azi , să ne bucurăm de libertate…

 ——————————

Mariana Gurza

Timişoara

20 septembrie, 2018