Cuvânt și iubire

MORŢII DE AER

 

frunzele au căzut din copaci : se vede

printre ramurile golite ale

copacilor – cerul :  ba nu – se văd

îngrămădiţi – înghesuiţi – găvozdiţi

unul-ntr-altul – Morţii de

Aer

 

îşi iţesc – de pretutindeni – capetele lor

balonate – Morţii de Aer privesc

toţi – holbat – grozav de curioşi – ce s-a mai ales de

fanfaronul verii – de

mine adică – cel ce-am fost  – cândva – atât de

nătărău cu

struna (se zice – azi – ceva mai

pieptănat: „entuziast”!) – cu nimeni

cooperant – atunci – cândva – pe când Morţii de

Aer nu mi se arătau – încă – de

nicăieri – atât de  sâcâitor

insistenţi…

 

nu-i număr pe

Morţii de Aer : sunt

sumedenii – puzderii – mişună

toţi  – şi se unduiesc

parşiv – şerpeşte – cât

o bogată recoltă de

nimic… – …niciun

peşte…

 

mă adresez lor – ca şi cum aş vorbi

cu mine însumi : „buuună treabă” (le zic

mustrător) – „au şi început morţii să-şi

închipuie – ba chiar să se ia în

serios – precum că ei ar fi adevăraţii – …mda… – mă rog…

autenticii dregători !–… ba ei se pretind chiar şi

singurii locuitori ai

lumii… – …fuck you…hai

sictir…”

 

le-ntorc spatele (în

patul meu de sub Fereastră) – şi mă

pregătesc – sărbătoresc – să-mi

continuu – binecuvântat

somnul de zi…

 

Dumnezeul Cel Musculos  – însă – e-n spatele meu cel

întors – şi mă zgâlţâie

binişor şi cu

încredere (ca pe un sac golit de

Crăciun) : „hai – cu Morţi de

Aer sau cu Vii de

Lut – Vara ca şi Iarna – hai – caraghiosule – hai

la treaba cea de

obşte…!”

 

…eu mormăi – tot întors cu spatele – la lume şi

Dumnezeu – mormăi ceva de

nereprodus  în vorbe fireşti (cel puţin nu în

astfel de împrejurări

solemne – sau  – cine ştie

doar cu pretenţii de

solemnitate circumstanţială

provincială…)

 

doar Morţii de

Aer m-au auzit – şi

mi s-au închinat – din ceruri până-n

fundul pământului – ca unui boz

străvechi…

 

cu toată gloata uriaşă de Morţi de Aer pe

cap – plus cu un dumnezeu (…cam

amnezeic şi

tiranic…) – în

cârcă – mi-am înşfăcat şi-am

smuls dintre

gheţurile polare

Scripca :  i-am încercat – cu

ghearele – reglementar – toate

strunele – şi începui  – dintr-odată – să

cânt – cosmic să

cânt  – şi afară de orişice

vânt ori

mormânt…-  …în pofida a tot ce se zice

pe-aici – c-ar fi

Real şi Năprasnic – …să cânt fără de păs nici

crezământ…

 

…sâc! – lasă că vă fac eu să ziceţi – toţi

dumnezeii şi Morţii de

Aer şi copacii sărăciţi şi

stâlciţi… – …că aici este

„cea mai bună dintre lumi”…sau…cam

pe-aproape …inimaginabil de

aproape…băăă…

***

 

COMUNICATE  CELESTE ÎN VÂRFUL PICIOARELOR

 

mi s-au prins – ambele

mâneci – în Maşina de

Frumos a

Luminii : de acum încolo

nu  voi mai putea

scrie – decât tablouri

geniale – de acum încolo

nu voi mai putea urmări  – pe

cerul privirii – decât

aripi de serafi şi de

heruvimi

***

îmi picură fiinţa numai

agheasmă : deci

mă voi întoarce la voi – doar odată cu

stolurile

***

acum e linişte de

catedrală – printre

moleculele de sânge – mereu

învrăjbite – ale staturii mele de

ceas

 

voi bate – solemn – de-acum

doar clopotul

eternităţii : şi asta

doar când va răsări Steaua Nordului – şi când

voi binevoi eu…

***

intrarea de

Rege în Cetate – s-a făcut

cu un ceas după

Sfârşitul Lumii

***

Adrian Botez

 

 

DEMENŢA – ASTĂZI – E O MODĂ – ÎN LUMEA ASTA MARGHIOLITĂ

 

Demenţa – astăzi – e o modă – în lumea asta marghiolită

şi chiar se cere – tot tiranic – a fi privită şi slăvită…

furnici ocupă galaxia – ne arestează Melodia

pitici se-ndoapă cu demenţă – şi trec pe roşu Armonia

 

demenţi de stradă şi-ncăpere – tare-aveţi minţile mizere

Demenţa voastră-i oarbă – slută – se dă la Bine ca la fiară :

surghiun-amar şi schilodire:  pe Crist-de-Arest nu-l lasă-n ere

ba-n noaptea ce-a trecut  – gregară – i-au rupt şi gât şi jugulară!

 

…unde sunteţi – Hingheri Demenţei – s-o priponiţi în cuşti-coşmare

să daţi Viorii nouă şansă – iar Galaxiei – îndurare ?!

tot caut – prin stele – rostul vieţii – încât îmi schimb hanţele-n …frac

 

dar n-am aflat nici până astăzi cum să afum – de ducă – -un drac…!

…e-atâta umilinţă – Criste – în sânge-dor ce-ţi curge-n veac

căci inutil ţi-e – iar – Calvarul… – … Nord-Stea fudul grăi : „mac-mac”!

***

 

FRIG ZELOS

 

e frig – cuţitele se-ascut în viciu

şi singuri înjunghia-ne-vom pe-altare

e frig – şi dumnezeul de serviciu

s-a îmbrăcat în raze solitare

 

hornarii-s judecaţi de mari răspunderi

dar – invizibili – iar revin la rimă :

în chinuita viaţă – hoţii de pătrunderi

argumentează crimă după crimă

 

e frig – hormonii se transformă-n  lebede ardente

e frig – iar morţii strigă vorbe mult prea lente

ajung la candelabrul stelelor şi-l sting :

 

toţii munţii-şi strâng noi piscuri  – în vechi ring…

…degeaba frigul frige-agheasmatarul :

unul prin altul –  rătăcirăm harul…

***

 

Read More »

Au trecut ani buni, decenii, de când m-am conectat la isprăvile calofile, din cele multe dispuse de autor în spaţiul public, şi nu ascund că fiecare în felul ei mă intrigă, mă incită şi mă surprinde – prin diversitatea problemelor abordate,  prin lărgimea de orizont din care autorul descinde, prin rigoarea arătată şi prin  adâncimea de gând imprimată scrierilor sale. Are ceva din polivalenţa spiritului  renascentist şi fiecare din lucrările sale este procesată după regulile lucrului bine făcut şi bine perspectivat. Fie că vorbeşte despre Eminescu, despre cinstitul mitropolit Dosoftei sau despre fraţii Botta verbul lui Adrian Botez se rostogoleşte curajos şi sporitor prin cultura românească şi aduce o anumită prospeţime şi în înţelegerea problemelor abordate.

      Cartea despre Nălucirile abatelui Bernardo (Editura Rafet, 2014) surprinde prin  atmosfera medievală, prin atotprezenţa divinului în regizarea destinului uman şi a intervalului dintre naştere şi moarte. Mai cu seamă moartea este o prezenţă frecventă şi constituie un motiv privilegiat în nălucirile abatelui Bernardo, năluciri pline de mister prezentate ca un fel de jurnal menit să dea seama de faptele sale, dar de fapt să optimizeze un gen literar căreia îi conferă bemoli emoţionali la cheie şi o calitate literară de excepţie.

      Prima dintre năluciri se referă la duioşia cu care un mare hoţ din Florenţa  se implica, uneori cu riscuri imense,  în ocrotirea păsăretului, prin tenacitatea cu care le elibera din colivie şi le reda libertatea. Nesăbuinţa sa era aşa de nereţinută că n-a scăpat de obsesia lui nici cele o sută de colivii ale reginei, fapt pentru care a fost condamnat la moarte. Dar în momentul când gâdele a ridicat securea să-l scurteze de cap mii de păsări l-au înconjurat pe călău şi s-an năpustit asupra satârului de oţel pe care l-au ciugulit de n-a mai rămas bietul gâde decât cu ceea ce fusese coada de lemn a securii ucigaşe. Pagina este superbă şi ne arată cât de generoasă era fisura din real,  de lăsa celor vechi posibilitatea să inducă fantasticul în textul scriiturii. Ciuguleau oţelul, toate deodată, teribil de sistematic şi repede, ca o ropotire de grindină celest- pedepsitoare… până când, tot dintr-odată, zburătoarele s-au năpustit înapoi, înspre ceruri ca aspirate titanic (p.14).

      Dintr-o altă povestire aflăm cum s-a întâlnit cinstitul abate cu moartea într-un han unde poposise pentru adăpost la vreme de noapte. Aici întâlneşte un alt pribeag care, simţind că i se apropie sfârşitul, cere să-i primească spovedania. Era fiul unui conte din Ferara, care, după ce fratele său îl izgonise din castel se abandonase pribegiei. Din povestea pribeagului aflăm cum s-a întâlnit cu moartea, având chip de fecioară răpitoare cu plete lungi de-i ajungeau la călcâie. L-a sărutat aşa de pătimaş că i-a sorbit sufletul. S-a trezit din leşin după multă vreme, dar când s-a privit în apele râului Po nu s-a mai recunoscut. Luase chipul unui balaur cu două capete – unul de lebădă şi altul de şarpe. De atunci nu mai ştie nimic despre el şi nici cum a ajuns la han. Dar în timp ce-şi povestea viaţa din trupul bătrânului s-a pornit un fum arzător de fierbinte,  s-a iscat un alt trup, şi limbi de foc îl învăluie cu mare repezeală că abatele abia avu timp să se smulgă şi să iasă din încăpere.  În urma lui abatele auzi hohotul triumfător al morţii. Este un alt mod de a face loc fantasticului în pântecul textului.

      O altă povestire are drept cadru o grotă de munte în care îşi ducea viaţa un anahoret pe care abatele  îl vizitează. Bătrânul avea darul clarvederii şi putea descifra viitorul tuturor celor ce-i cerea u şi-l vizita. Abatele avea să afle mai târziu că toate cele prevăzute de bătrânul anahoret s-au împlinit întocmai.

      În sfârşit ultima povestire are ca pretext cioburile unei oglinzi capabilă de reconstitui chipul din fragmentele risipite.

      Nălucirile abatelui sunt de fapt moduri diferite de a face loc fantasticului pentru a complementa realul.

      Adrian Botez nu este doar un fantast, nu se decontează doar din labirinturile ficţiunii, este în acelaşi timp poet, ba chiar unul bine aşezat în imaginarul poetic contemporan, este un critic şi istoriograf literar cu multe dovezi de probitate, de rigoare, de acribie şi discernământ. Mă bucur la fiecare nouă ispravă literară de-a sa, îl citesc cu interes şi n-am ezitat niciodată să-l propun cititorilor ca pe un  reper şi izvor de înţelepciune.

      Să trăieşti Adrian Botez, să ai putere de muncă în continuare şi să ne oferi alte  dovezi de lucru bine făcut.

———————————

IONEL NECULA

Octombrie, 2018

PĂSĂRI ALBE ŞI ERYNII             

 

zburătăcind de colo-colo – păsări albe

caută un har de moarte şi-nviere…

erynii beau comori de sânge-n zvon de halbe

lăsând doar fulgi de vis pe rana serii

 

Cetatea oarbă-şi împlineşte soarta :

nu vede păsări albe peste dealuri

leşìnă huhurèzii-n lună – şi nici Arta

nu-nseamnă pentru ea Sfinţite Valuri…

 

Crist răstignit e doar gravură moartă

iar şobolanii ies grămezi din găuri

să critice – ferfeniţind lumea în hăuri…

 

…lin cânt  – Fluier din Hamelin  – îi poartă…

…erynii beau comori de sânge-n zvon de halbe :

s-a stins răgazul hieratic – pentru jalbe…

***

 

BALADĂ MISTICĂ

 

doar copaci am sprijinit

cu spinări de lemn sfinţit :

o – furtuni de cer urnit !

 

am tăcut şi am scrâşnit

pe copaci ne-am răstignit

în piroane de argint…

 

vieţi şi frunze ne-am uimit

să nu-şi ia zborul – grăbit

…dar acum am rebegit…

 

mistic vom voma

tainic vom afla

cai fără de şa

 

cer vom măsura

Domnul ne-o cruţa

în Cuvânt vom sta

 

stai şi înfloreşte

în senin răzbeşte

în senin scufundă

cântec sori şi undă

 

flori dumnezeieşti

cântă şi priveşti

slăvite fereşti :

struna s-o-nstruneşti

tăceri şi poveşti

 

lir lir lir vom bea

zei vom fi şi-om vrea

caii ne-or purta

în potir de stea

 

gânguri-vom crini

polenul de vini

l-om amesteca

ceruri vom sufla

 

câmpii de lumină

toţi deodat’ suspină :

din cântec ales

va rămâne vers

 

candele de inimi

pâlpâie – nu-i nimini :

îngeri s-or topi

stih vor nimeri

***

 

BATE VÂNTUL…

 

bate vântul printre frunzele livide

bate vântul – măruntaie-aprinde

bate vântul – jefuieşte cerul

zeii bejenari se dau cu gerul

 

criminală toamnă – ne-atârni în cuţite

sângerăm pe suflet – sângerăm ca vite

abatorul toamnei – năclăit de sânge

îmi măcelăreşte ochiul care plânge

 

biete frunze făr’  de gând – durerea

v-aţi ascuns-o-n pieptul meu pustiu

„nicăieri” şi „nimeni” îmi mai sunt puterea :

 

ştiu că vara-i dusă – la ce să fiu viu?

…bate vânt-veninul – bate şi deschide

Cripta Numelui Colericei Aspide…

***

 

CRAI DIN CRAI

 

crai din crai

se face rai

peană de cocor

izvorul de dor

 

de brazi – cântecul

de munţi – clopotul :

călăreţii lunii

orbi – pierd rândul strunii

 

fluier de păstor

iscat din izvor

cântă în coroane

ţine vechi icoane

murmură isoane

ţine rânduiala

ţine dreaptă scara

 

îngeri se ridică

lumina n-o strică :

în ochi de inìmă

fulgeră o rimă

 

Crist îngândurat

s-a înviorat

şi-a-nvăţat heruvii

la pian de vezuvii

 

arzi – dar te mângâie

cu dans de tămâie

te aprinzi – dar focul

înfloreşte locul

înteţeşte jocul

 

…vine-o căprioară

să soarbă vioară

inorogul vine

se sfinţesc albine

 

tot ce-n cer dansează

stelele de-amiază

nevăzute-nvie

veche simfonie…

***

 

LUMEA NU MI-A FOST IBOVNICĂ – STRĂINE

                                                    

lumea nu mi-a fost ibovnică – străine

tot ce-am îndurat e luat de apa „mâine”

fire de lumină vioara suspină

eu îmi scriu – tot singur – vină după vină

Read More »

Adrian Botez a intrat în zona dramaturgiei cu volumul de piese de teatru Rege în vacanţă*, apărut la Editura Rafet, în anul 2018. Scriitorul, mereu activ, implicat în mişcările sociale actuale, prin textele sale, îşi menţine temele, viziunea sa este cea ştiută din poeme, din proză, din eseuri. El apelează la pilonii de sprijin, oferiţi de cultura solidă, de mitologia greacă, de valorile creştine, ajungând la punctul în care lumea este decodificată, până la ultimele consecinţe. Umanitatea este pusă sub lupă, personajele joacă aparent liber, dar o presiune enormă apasă pe umerii lor. Libertatea este presupusă, nu este reală. Cuvintele se rostogolesc peste cititor/ spectator, ca o avalanşă, autorul ştie să transmită adevărul, pe care-l consideră important, pentru supravieţuirea lumii.

La Adrian Botez lucrurile au o finalitate, personajele sunt supuse judecăţii divine, sunt strivite de timp. De remarcat, în aceste piese de teatru, capacitatea dramaturgului de a descrie tablourile. El merge până la amănunte, sugerează stările, reacţiile, drama în sine. Acest lucru trădează un autor implicat, până la jertfa de sine, alături de personaje: nu le empatizează, dar este solidar cu destinul lor. Ca de obicei, trimiterile autorului lămuresc multe din dialoguri, din descrierile scenelor, din prezenţa personajelor. Deşi apelează la principiile consistente ale realismului clasic, regăsim, în fiecare piesă, un limbaj crud şi familiar. Lumea este actualizată, prin cuvintele puse în mintea şi pe buzele oamenilor care se mişcă pe scenă, într-un timp fără de timp. De subliniat că, de fapt, avem în faţă scena, mai largă, a lumii, cea pe care ne consumăm destinele până la aneantizare.

Iată cum este descrisă scena: „Suntem în Francia… nu contează în ce epocă. Curtea Regelui: Regele, Premierul Guvernului, consilier regali autohtoni, doi consilieri de peste Mediterana, Seneşalul, mulţime de gură-cască, vânzoliţi, dar nu prea gureşi… Regele poartă pe cap, în loc de coroană, două oase de găină, încrucişate, stil <<pirat>>. Regele stă pe taburet, aşezat pe un eşafod, Premierul stă pe un fotoliu larg şi adânc. Pe tronul strămoşesc, situat între taburet şi fotoliu, nu stă nimeni” (2. Rege în vacanţă, p. 45).

Lumea, în care se mişcă personajele din piesele lui Adrian Botez, este una demonizată, spiritele se agită în voie, chiar influenţează personajele, fie direct, fie indirect, prin radiaţia negativă a răului, care impregnează sufletele.

Piesele au un liant care le ţine unite, înspre tragedia umană – dar fiecare acţiune se desfăşoară în colivia destinului:

1. Dumnezeu şi cristalul;
2. Rege în vacanţă;
3. Zalmoxis;
4. Iubirea, ca un glonte;
5. Justiţie – dramă…

Partea a doua cuprinde meditaţii intime… teatralizate, ca o impusă concluzie.

Autorul pune accentul de geografia dramei, subliniază tragi-comedia, misterul, acceptă că spectatorii pot juca piesa, sunt invitaţi chiar să participe.

Personajele sunt arhetipuri umane: regele, măscăriciul, gospodarul, nevasta, copiii naivi, spioni, anonimi, duhurile care împânzesc lumea văzută şi nevăzută, ospătarul, judecătorul, gardienii etc. Lumea se reia de la capăt, cu fiecare dramă, personajele rămân să-şi ducă, vesele, crucea. Au o poftă de vorbă ieşită din comun, poate ieşită din istoria curentă, duhurile dinamizează oamenii până la nebunie.

Condamnatul are şansa să fie pedepsit, prin plecarea în concediu, împreună cu regele… Justiţia oamenilor, deşi organizată strict, este neputincioasă, scriitorul punând în lumina scenei neputinţa de a „prinde” dreptatea, în starea ei naturală. Dreptatea este, undeva, pierdută în univers, totul se reduce la formalism. Oamenii nu scapă de superficialitatea altor oameni, care se joacă de-a justiţia. Scena are şi un slogan: „Luptăm pentru pace!”.

Ironia este prezentă, obiectul procesului este unul la limita dintre ficţiune şi obişnuinţă, umorul negru se revarsă ca efect al căderii umane.

Cea mai consistentă piesă de teatru o putem considera piesa Iubirea, ca un glonte.

Drama lui Mihai Asavei este posibil reală, lumea, în care este captiv, se deschide în prezenţa unor duhuri fundamentale: duhul văzduhului, duhul focului, duhul apei, elfi, salamandre etc. Locul lor este în dulapul personajului principal, ca într-o colecţie veche, purtată de generaţii. Mihai este medic şi suferă o dramă, are, prieteni şi colegi, alţi medici. Viaţa sa este marcată de suferinţă, Alexandra, soţia, se dovedeşte o femeie practică, marcată de cinism. Jocul de-a iubirea are motivaţii materiale evidente. Ospătarul este, şi el, prezent  – prin amabilitatea lui profesională, făcând legătura cu lumea de afară, marcată de apocalipse. Refugiul lui Mihai este în camera sa, acolo este şi liber, şi captiv! – infirmitatea îl afectează în mod evident. Cultura îi oferă ieşirea prin cer, lumea se mişcă sub puterea duhurilor. Răzbunarea lui Mihai Asavei este ieşirea din timp, dobândirea tinereţii eterne. Sfera de foc, în care se încrustează, sparge limitele societăţii convenţionale, irită mundanul.

Piesa Zalmoxis reia lumea veche din Daco-Valahia, se menţionează Muntele Ascuns, Kog-A-Ionul şi Magul, sunt personaje mitologice, precum călugării misionari etc. Se prezintă mitul sub focul sacru, scara lumilor, templul, Zalmoxis-Hristos uneşte lumea de sus cu lumea de jos, timpul cu netimpul, salvându-i pe oameni de un destin crunt… Autorul notează secretul: generaţiile şi popoarele se leagă prin rădăcini comune. Numele personajelor sunt obişnuite, oamenii se încadrează perfect în mit şi în faptele istoriei.

Adrian Botez se dovedeşte a fi un cărturar în sensul profund al cuvântului, unul care trece puntea cunoaşterii dintre orizonturi. El apelează la cultura care înmagazinează experienţele lumii şi subliniază forţele care macină indivizii.

Omul simplu, cel din mulţime, face parte din decor. În scenă sunt personajele cheie, începe totul cu regele, cu demonii, cu tot felul de consilieri. Adrian Botez prezintă faţa nevăzută a lumii, iar teatrul este un mijloc, prin care lumea dialoghează cu sine, crezând că nu aude nimeni în univers acest discurs, aceste dialoguri. Acţiunea este prezentată în negru, e poate prea mult pesimism în piesele de teatru. Este paradigma pe care autorul şi-o asumă, demonstrând aceasta cu argumentele sale. Spectatorul/ cititorul poate fi pus în mirare, dar pânza pe care se ţes epopeile este ruptă din marile mituri ale vremurilor vechi şi tari, precum vinurile alese.

Acţiunea se deschide sub un peisaj simbol, la ora în care ziua abia începe: „Noapte povârnită spre zori. Aşezat pe marginea unui container cu gunoaie – un demon, <<ieşit din iad>>, haihui, la meditaţie împâclită… nu mai poate suporta ipocrizia – fie ea a iadului, a cerului… a omului…” (p. 7).

La finalul cărţii ne sunt prezentate date despre opera literară şi culturală a scriitorului Adrian Botez. O viaţă bogată, el abordând majoritatea genurilor literare şi a fost/ este preocupat de problemele fundamentale ale sufletului românesc, de fenomenele istorice, care au marcat naţiunea, pendulând între rigoare şi mit. De altfel, Mircea Dinutz – în revista „Pro-Saeculum”, Focşani, nr. 3-4/2005, a reţinut despre creaţia acestuia, cu referire concretă la Epopeea Atlantică, următoarele: „Poet, în primul rând, cu serioase cunoştinţe magico-mitologice, cărturar de aleasă stirpe, bântuit de aromele din altare, atins de nimbul sacru al icoanelor şi aerul tare al ideilor, prozator şi eseist, din rezerva din ce în ce mai restrânsă a erudiţilor autohtoni, luptător cu har pe drumul Binelui şi Frumosului, Adrian Botez este un gânditor şi un scriitor pe deplin matur, viguros şi competitiv, la nivel naţional”.

Constantin Stancu

Octombrie 2018

*Adrian Botez, Rege în vacanţă, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2018 (Coperta I: Carol cel Mare – vitraliu la catedrala Notre Dame, din Paris -; (Coperta a IV-a: Giorgio de Chirico *1888 – 1978* – Piazza d`Italia, 1964, olio su tela, 50 x 60 cm); cartea este dedicată soţiei autorului, Elena.

La acest 28 octombrie ar fi împlinit frumoasa vârstă de 80 de ani. Doar câteva luni nu i-au ajuns până la acest deosebit jubileu. L-ar fi sărbătorit cu copiii și nepoții, cu toate rudele dragi din Crasna ei natală, dar și cu noi toți: cei care am cunoscut-o, am apreciat-o, am stimat-o mult.

          Maria Motrescu-Popescu, a fost cu adevărat fiica comunei Crasna. Ca și vestiții ei frați – poetul și ziaristul Ilie Motrescu, profesorii, autorii de cărți și activștii Ștefan și Nicolae Motrescu, care au dus Crasna pe meridianele lumii, doamna Maria și-a iubit baștina. A trăit, a muncit, a creat acolo într-o casă frumoasă de la poalele Carpaților. A avut o viață nu prea ușoară, așa a fost destinul tuturor Motreștilor, dar a știut să le învingă pe toate, să rămână mândră, demnă, puternică, ageră, curajoasă…

          Am cunoscut-o personal pe la începutul anilor 2000, când am început să scriu despre poetul Ilie Motrescu, fratele ei, de fapt al lor, iubit. Ne-am întâlnit la comemorarea Poetului-martir în incinta ziarului „Zorile Bucovinei”. De atunci, s-a legat între noi o prietenie ce a durat până în acest an 2018, când a plecat  pe neașteptate pe un alt tărâm. De acolo de sus, alături de bunii și dragii ei frați: Vasile, Ilie, Ștefan, George, Nicolae, veghează asupra noastră a tuturor celor ce am cunoscut-o și am stimat-o mult pentru vrednicie, cinste, dreptate, hărnicie, adevăr, credință, bunătate…

          Frații ei Ștefan și Nicolae, care au făcut multe lucruri frumoase pentru Crasna lor natală, au plecat și ei înainte de vreme pe drumul neîntoarcerii. Rămăsese draga lor soră Maria să ducă mai departe în lume cea ce n-au dovedit să facă ei. Și ea  a dus. Cu dragoste, durere, pentru pierderea lor irecuperabilă, cu responsabilitate, cu mândrie de neam, baștină, grai, credință. Motreștii toți au ținut cu sfințenie la aceste mari valori spirituale ale neamului nostru.

          A scris și publicat câte ceva prin ziarele românești din regiune. Am îndemnat-o să le adune între copertele unei cărți. Am ajutat-o să scoată de sub tipar cartea „Între vis și realitate”. Versuri, proză, srisorile tatălui Ion, ce a murit dus de regimul totalitar la canalul Belomor, către mama, amintirile unor săteni ce au suferit de pe urma teroarei roșii, câteva relatări despre viața familiei Motrescu, altele despre munca ei în școală. Am mai adăugat și câteva materiale dedicate ei, felicitări, mai multe fotografii. Cartea, apărută acum 10 ani se bucură de mare apreciere și azi în rândurile cititorilor.

          În afară de grijile de familie, a crescut și educat împreună cu soțul Dumitru (trecut și el la Domnul cu vreo 7 ani în urmă), doi copii, care la rândul lor i-au bucurat cu 6 nepoți, a purtat și grija copiilor sătenilor, fiind zeci de ani învățătoare la clasele primare, având mai târziu și ore de limba maternă.

          Toată viața a iubit și promovat folclorul autentic, a organizat cercuri folclorice în școală, dar și în sat, dansuri, cântece. Personal, a jucat chiar și în piese de teatru, a participat la câteva filmări. Se bucura mult că a putut organiza în școală și un cenaclu literar „Ilie Motrescu”. Nemaivorbind de participarea activă a elevilor săi la toate cele 5 ediții ale Festivalului regional „Ilie Motrescu”, dar și la toate comemorările, prezentările de carte, întâlnirile dedicate poetului Ilie Motrescu, dar și celorlalți frați ce au proslăvit prin scrierile și faptele lor demne Crasna dragă, care de-a lungul anilor au fost organizate în diferite sate din Nordul Bucovinei, la Cernăuți, dar și în Basarabia, România. Despre toate aceste evenimente de mare importanță s-au scris și publcat multe materiale în presa periodică, iar unele au fost tipărite și în cărțile mele proprii sau ale altor autori.

          Doamna Maria Motrescu a fost o bună prietenă a noastră a pătrăucenilor. Nu odată la inițiativa mea proprie, dar susținută cu multă amabilitate de lucrătorii sferei culturale, dar și de câțiva buni activiști ai satului, a fost oaspetele nostru drag. A mai fost prezentă și în alte biblioteci din raion, din satul Prisăcăreni, raionul Hliboca, ș.a.

          Marea ei dorință a fost ca să ducă la capăt cartea despre folclorul crăsnean, începută de fratele Nicolae. La 10 ani de la trecerea sa în neființă, a reușit acest lucru, ajutată fiind de câțiva oameni de bună credință. Deși la lansarea ei n-a putut fi prezentă din motive de sănătate, mi-a mărturisit chiar în seara zilei când fusesem la lansarea acestei cărți la gimnaziul din Crasna, că are o mare bucurie că a reușit să scoată cartea fratelui. Peste o săptămână  a plecat subit pe un alt tărâm, dar cu inima împăcată, că și-a văzut visul împlinit.

          Am comemorat-o la Salonul de carte românească ce a avut loc la începutul acestui octombrie în incinta bibliotecii pătrăucene, în prezența câtorva personalități din România, dar și din întreaga regiune.

          Recent s-a vorbit despre această carte a regretatului profesor Nicolae Motrescu, dar și despre contribuția adusă de sora lui Maria Motrescu, la apariția ei. Despre acest eveniment a vorbit la actuala Conferință de la Suceava dedicată celor 80 de ani ai Societății scriitorilor bucovineni, ziaristul și poetul Nicolae Șapcă, redactorul-șef al ziarului „Monitorul de Hliboca”, responsabilul principal de apariția cărții respective.

          O prietenie strânsă i-a legat pe toți Motreștii de bucureșteanul „îndrăgostit de Bucovina” cum l-am numit chiar eu personal cu mai mulți ani în urmă, întru-n ziar, Laurențiu Dragomir,  lucrător la AP Protecția Patrimoniului din București. Omul care a cunoscut-o și stimat-o mult pe Maria Motrescu, ca și pe ceilalți Motrești, de altfel, care a scos de sub tipar monografia comunei Crasna, a publicat o carte despre Ilie Motrescu, a editat o vreme revista „Crasna”, și care îmi spunea că,  citez „… Am pierdut un om, ca bunica mea. Puteam  vorbi despre orice cu ea…”

          … Acum, la Crasna vin doar amintirile. Amintirea despre unica soră,

 la cei doi frați ce i-au mai rămas, cel mai mare la Crasna – Constantin (Tatinuț) și cel mai mic Grigore în Basarabia. Dar și la copiii și nepoții pe care i-a iubit, i-a crescut cu drag, i-a educat, la toate rudele, ce probabil, își vor aminti azi de ea, în mod deosebit. Amintirea vine și la noi toți, cei care am cunoscut-o, am prietenit cu ea, am susținut-o și înțeles-o. O amintire frumoasă pe care  vom păstra în suflet toată viața.

———————————-

Prof. Eleonora SCHIPOR,

Bucovina de Nord/Ucraina

28 octombrie, 2018

                      

P.S. Propunem atenției cititorilor câteva poezii dedicate copiilor scrise de Maria Motrescu-Popescu, publicate în cartea sa „Între vis și realitate”

     ***

Poezii pentru copii

 

Urmare lui Hristos

 

Când cărarea e spinoasă

Și ne pare drumul greu,

Chiar și-n noaptea-ntunecoasă

Să-l urmăm pe Dumnezeu.

 

Drumul, Doamne, ni-l arată,

Pașii să ni-i ușurezi,

Să nu greșim niciodată,

În tot locul să ne vezi.

 

Nu ne lăsa, Doamne sfinte,

De ne vezi că lunecăm,

Ține-ne, Sfinte Părinte,

Cele bune să lucrăm.

 

Când ne poticnim prea tare,

Ne-ntinzi mâna, nu ne cerți,

Ești nădejdea cea mai mare,

Tu de-atâtea ori ne ierți.

 

Măicuțele

 

O măicuță am în ceruri

Și mai una pe pământ,

Amândouă de-o potrivă,

Mi-s în suflet și în gând.

Cea din cer mă ocrotește

Și mă rog la ea mereu,

Cea de jos mă îngrijește,

Tot respectul i-l port eu.

De-s bolnav, ori nu mi-i bine,

Maicile îmi dau putere,

Amândouă-s lângă mine,

Cu-o nespusă mângâiere.

 

Ce bine e să fii copil

 

Să fi copil e o minune,

Pe prunduri să te zbenguiești,

Să ai, desigur, a ta lume,

Și-n fiecare zi să crești.

Să crești, dar tot copil să fii,

Cu rechezite în ghiozdan,

Și din acele cărți să știi,

Să-adaogi minte an de an.

Și tot mereu înaintând,

Rămâi așa curat cum ești,

În față toată viața-având,

Ca ceva sfânt s-o prețuiești.

 

Vine Primăvara

 

Soare cald, multă lumină,

Peste toată glia noastră,

Primăvara las’ să vină,

Să ne bată la fereastră.

(refren):

Primăvară, primăvară!

Bucuroși să ne vii iară,

Ne-aduci floricele multe

Și toți cucii să ne cânte.

(refren)

Ghiocelul iese-n grabă

Și sfios se dă la soare,

El pe toți la rând întreabă:

–         Primăvara vine oare?

(refren)

Brazde calde, aburinde,

Peste haturi și răzoare,

Și căsuțe văruite

Cu ferestrele spre soare.

(refren)

Rândunele câte două,

Au venit cuibul să-și dreagă,

Iarăși bucurie nouă

La căsuța noastră dragă.

(refren)

 

Vino, Primăvară

 

Primăvară blândă, dulce,

Haide, vino, nu mai sta

Și-n brațe ne vei aduce

Toată frumusețea ta.

Ghiocei și viorele

De mână cu toporași,

Brândușele pe vâlcele

Și un roi de fluturași.

Cu cercei după ureche,

Stă-n cărare țanțoș nucul,

Oaspete fără pereche

A ajuns aseară cucul.

 

Anotimp în sărbătoare

 

Când toamna aurită ne sosește

Cu tolba plină de culori,

Parcă intrăm cu toții într-o poveste

Cuprinși plăcut de farmec și fiori.

Plutesc în aer mii de funingei

Ce prevestesc o toamnă-atrăgătoare,

Iar frunze colorate de arțar și tei

Îmbracă anotimpul în strai de sărbătoare.

Iar în grădini, livezi, e multă roadă

Și pepenii pe curpeni sunt mustoși,

Iar nucile cad claie la grămadă,

Copii-și umplă sânii bucuroși.

 

Sărbătoarea albinelor

La tăticu în prisacă,

Albinele au sărbătoare,

Vor să iasă-afară-oleacă,

Doar e prima zi cu soare.

Zumzet mare, gălăgie,

La ieșire-nghesuială:

–         Nu lăsați casa pustie!

Spune-un glas la repezeală.

 

O matcă în urdiniș

Cu brațele-ncrucișate:

–         Zburați toate pe furiș

Și casele-s nemăturate.

 

–         Of, ce mă fac cu ele oare?

Nu-s supuse, nu m-ascultă!

Dar ce soare! Ah, ce soare!

Mă las și eu nițel pe burtă.

 

Ploița

De două zile vântul rece,

Își bate joc de toți în cale,

E mânios pe unde trece,

Zburlește nucul cel din vale.

El vrea să spună c-o să vină,

Ploița cea mult așteptată,

Să ude florile-n grădină

Și pomii în livada toată.

Și puii de rândunică,

Așteptau stropii de ploaie,

Lăsând un pic căsuța mică,

Penelul fraged să și-l moaie.

MARIA MOTRESCU-POPESCU

   Şi-mi zise Domnul: „Eu sânt Frumuseţe;/ „În Mine-i cald sălaş de primăveri;/ „La Mine zorile sânt făr-de-seri,/ „Şi Duhul înfloreşte’n mii de feţe.”

 (Maica TEODOSIA-ZORICA Laţcu, FRUMUSEŢE)

 

   Filosoful creştin ortodox dacoromân este un Om educat, bine format, asumat unui ocean de cunoştiinţe de seamă, cu un everest de deprinderi aristocrate, cu o culme a bunului simţ, cu un spirit care atinge Cultura celestă hărăzită doar Spiretelor înalte.

   Pentru a deveni un Corifeu al Culturii, respectiv un Apostol al gândirii, Filosoful propriu-zis trebuie să-şi aşeze temeinicia pe temelia dascălului, a îndrumătorului, a formatorului de caractere elevate prin excelenţă.

   Trăgându-şi seva din Izvorul divin, din cel străbun nemuritor şi din mentorul ales, Gânditorul se formează prin harul divin pentru ca la rândul său să fie hărăzit a odrăsli pentru ceilalţi discipoli care la rândul lor trebuie să urmeze calea Mentorului.

   Filosoful creştin ortodox dacoromân trebuie să fie animat de toate lucrurile sublime, extraordinare, inegalabile, dar în mod expres de cultul Frumosului.

   Pentru aceasta trebuie să-şi croiască viaţa pe un model ales, pe un arhetip paideic–educaţia spiritului de nobleţe, de cinste sufletească şi mărinimie pe care să-l susţină cu toată fiinţa, puterea şi autoritatea culturii sale, în comuniune cu dragostea întru Dumnezeu şi întru Neamul său.

   Numai aşa, spiritualitatea Filosofului român creştin ortodox devine etalon, sursă şi putere pentru formarea celor care prin onoare şi demnitate sunt datori să slujească Dumnezeului şi Neamului, adică Frumosului revelat în tot ce străluceşte deplin ca o armonie a splendorii extazice ca o Simfonie a Luminii, ca o Lumină liberatoare.

   „O lumină caldă, o lumină liberatoare închide pleoapele şi deschide porţile sufletului./ Freamăt răsună din adânc şi-mi inundă făptura./ Beau frumuseţea unei clipe cât o viaţă.” (Ernest Bernea, Lumini în Necunoscut. Ed. Timpul, Iaşi-2000, p. 17)

   Graiul viu al Filosofului nostru se prelinge din adâcurile ancestrale convertite Frumosului care se adună în inima sa încăpătoare de Neam şi de Cer, pentru a se întrupa în scrisul haric nemuritor, slujitor al Iubirii.

   Caracteristica sufletului său frumos dă dimensiune propăvăduirii Adevărului ceresc în inimile arzătoare de Conştiinţă, de Ideal, de Libertate, de Nemurire.

   Filosoful creştin ortodox dacoromân se implică spre o părtăşie de comuniune nu numai cu discipolii săi ci şi cu comunitatea conştientă şi trează spre bine a Neamului.

   Întru această autoritate a conştiinţei, a misiunii, a vocaţiei şi a jertfei sale plenare Filosoful devine la rândul său o împărtăşire a spiritului din care se cuminecă toţi cei râvnitori şi desemnaţi a întrupa elementul de continuitate spre veşnicie al Neamului drept măritor creştin: de la ţăranul imperial şi veşnic verde până la Conducătorul cel înţelept şi până la Vlădica cel adevărat jertfitor întru Hristos.

   Vlădica să cuprindă întreaga Biserică a lui Hristos în sufletul său, iar Conducătorul să îmbrăţişeze întregul pământ strămoşesc în inima sa. Să fie buni Conducători!

   „Bunul conducător. Unde-i bunul conducător? Acela care iubeşte cu toată fiinţa sa, care mângâie, care înalţă? E atât de rar printre oameni! Popoarele caută mereu profeţi şi capătă în schimb cezari.” (Ernest Bernea, Preludii: Îndemn la Simplitate, Cel ce urcă Muntele, Treptele Bucuriei. Ed. Predania, p. 35)

   Filosoful creştin ortodox dacoromân, devenind purtător al harului hristic, adică al Luminii Cuvântului devine ecoul stării sale de duh, de înălţare serafică a inimii în care se reîntrupează, iar prin răsadul gândirii primenit în pământul aşteptării uceniceşti, se renaşte la rândul său în spiritul ortodox renăscând de asemenea şi pe alţii.

   În trăirea ortodoxă românescă privind rostirea dulce şi gândirea profundă, sublimă Filosoful creştin ortodox dacoromân se revelează pe sine, revelând la rândul său frumuseţea limbii române în care străluceşte flacăra liturgică a limbajului sublim, descoperind astfel originalitatea înţelepciunii româneşti ce se răsfrânge asupra viziunii de destin spiritual al omenirii în general şi al lumii ortodoxe în special.

   Filosoful creştin ortodox dacoromân trebuie să se asume integral şieşi ca misiune şi vocaţie, ca frumuseţe şi adevăr devenind astfel propriul său înaintemergător.

   „Omul adevărat este înainte mergătorul, este înţeleptul care, teoretic şi practic, manifestă umanitatea sa ca o înflorire a primelor principii, ca un act spre desăvârşire.” (Ernest Bernea, Trilogie Filosofică. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2002, p. 54)

   În cuvântul Filosoful creştin ortodox dacoromân grăirea indiferent de mierea şi savoarea ei, nu rămâne la stadiul semnelor convenţionale, ci urcă sus de tot devenind în mod expres sinteza expresivă a existenţei noastre arhimilenare.

   Toată clarviziunea Filosofului nostru surprinde prezentul în încărcătura sa de realităţi abstracte ori reale, voite, nevoite, întâmplate prin sau nu hazard, programate ocult, completându-l într-o stare de graţie a viitorului spre un tărâm transcendent.

   Conceptualitatea gândirii Filosoful creştin ortodox dacoromân se asumă măsurii spiritualităţii sale pure, nu ca cea a raţiunii pure kantiene care nu implică religiosul ca paradigmă a cunoaşterii, ci ca sens înalt al transmiterii serafice a Revelaţiei divine ce santifică Libertatea ca putere generatoare a Elitei spiritual-creştin-ortodoxe, cea purtătoare a stindardelor Jertfei şi al Omeniei.

   „Fără libertate nu va fi elită şi fără elită nu va fi spiritualitate, nu va fi nici elevaţie, nici progres; elita spiritului şi spiritualitatea elitei. Va trebui să trecem din nou de la omul standard la omul model, la omul ales, formă superioară a tot ce apare sub acest nume. Atunci vom avea civilizaţie şi cultură, atunci vom avea omenie.” (Ernest Bernea, Criza Lumii Moderne. Ed. Predania, p. 53)

   Ernest Bernea îşi adună în plinătatea universului gândirii sale, înfiriparea dorului dăruirii din care se reflectă cea mai subtilă expresivitate a trăirii sale ortodoxe.

   Slova scrisă a cugetului său îşi trage seva din vedenii de taină, din străluminări de demult, din scânteierile unui Arhanghel Mihail, Voievod ceresc al Dreptăţii, ce se răsfrâng ca o copleşire asupra sufletului său arzând de Logos.

   Închinarea sa pentru Frumos se răsfiră ca o Pădure de Argint peste Codrul milenar al creaţiei, ce a crescut din jertfa sacră a martirilor şi lacrimile tămăduitoare ale Mamelor care, au legănat legendele profundului cult traco-geto-dacic-român.

   Duhul său irumpe ca apă miraculoasă, veşnic curgătoare să potolească setea.

   Filosoful creştin ortodox dacoromân Ernest Bernea este o cumpănă de suferinţă şi har, o jertfă de neîncetată iubire în care se cuminecă Dumnezeu şi Neamul dacic.

   Peste puterea rugăciunii mistuitoare din inima sa atotcuprinzătoare s-a aşezat ca o temelie pururea blândeţea terapeutică ce s-a răsfrânt în dăruire-mană cerească.

   Cu trudă, cu pricepere, cu dăruire, cu zel, cu înflăcărare s-a zidit pe stânca cugetului său pe care să crească şi să se înalţe semeţi Brazii purtători de Destin.

   Din prea-plinul inimii lui şi-a dăruit sufletul Creatorului şi Neamului său îndrăgit.

   În tot ceea ce a fiinţat ca persoană: în gest, în gând, în cuvânt, în faptă, în căutare, în înţelegere, în cunoaştere, în dăruire, în jertfă, în iertare, în iubire, în înălţare, în taină, Marele Filosof dacoromân a surprins cu sensibilitate, cu profunzime, cu clarviziune, armonia, splendoarea, sublimul, divina suferinţă, iubirea din Creaţia lui Dumnezeu revărsată peste creaţia sa atât de aleasă, aristocrată, nemăsurată, inefabilă, mărturisind permanent supraîncercările biblicoevanghelice ale Mântuitorului Iisus Hristos, care avertizau marile prigoane-persecuţii ce vor însoţi Creştinismul Ortodoxiei pe tot parcursul misiunii, vocaţiei, jertfei şi iubirii Bisericii Sale.

  „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar n-aţi voit… // Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ…. // Dar ei strigau, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!…//… iar pe Iisus, biciuindu-L, L-a dat ca să fie răstignit…// Şi L-au îmbrăcat în purpură şi, împletindu-I o cunună de spini, I-au pus-o pe cap…// Şi-L băteau peste cap cu o trestie şi-L scuipau şi, căzând în genunchi I se închinau…// Şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat. Şi L-au răstignit şi au împărţit între ei hainele Lui, aruncând sorţi pentru ele, care ce să ia.” (Luca 13,34; 22,44; 23,21 Marcu 15, 15,17, 19, 23-24)

   Prigoana şi persecuţia asupra lui Hristos s-a repercutat asupra tuturor Apostolilor Săi, perpetuându-se aprig asupra Ucenicilor acestora până în zilele noastre, trăite la aceeaşi intensitate suprafirească, dar mult mai îndelungat, zeci de ani, cu o furie şi o tortură mult mai diabolică, de toată Elita spirituală a Ortodoxiei dacoromâne, Cruce- mesaj misionar, ca o viziune mistică împlinită expresiv, hristic, suprauman, testamentar ca odinioară Marele PAVEL, cel prigonit, cel persecutat, cel închis:

   „Căci din multă supărare şi cu inima strânsă de durere v-am scris cu multe lacrimi…// N-am nedreptăţit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni./ Trupul nostru n-a avut nici o odihnă, necăjiţi fiind în tot felul: din afară lupte, dinăuntru temeri.// În osteneli mai mult, în închisori mai mult,/ în bătăi peste măsură, la moarte adeseori./ În osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine…// De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sînt slab, atunci sînt tare.” (Sf. Ap. Pavel, II Corinteni 2,4; 7, 2, 5; 11,23, 27; 12,10)

   Corola semantico-spirituală a limbii noastre alese arată frumuseţea sufletului unui Neam, profunzimea spiritului Elitei sale împărtăşită cu vocaţie sacră şi jertfă serafică.

   Proniatorul ceresc după ce a sălăşluit în Creaţia Sa Frumosul, ca sceptru regal al Omului religios, privind creaţia sa harică asemeni unei Corole a Luminii, îi împrăştie mireasma divină spre cele mai alese caractere şi cele mai rare destine.

 

   În Cetatea Focşani a tărâmului Vrancei, aşezată pe miraculosul Milcov, în a 28 zi a însoritului Martie, printre mugurii grăbiţi spre viaţă, surâde şi pruncul Ernest Bernea.

   A urmat şi absolvit cu brio la Brăila, Liceul „Nicolae Bălcescu”, apoi cu strălucire facultatea de Litere (română-franceză) şi cu magna cum laudae pe cea de Filosofie. Întâlnirea cu marele Gânditor Nae Ionescu i-a marcat profund primăvara tinereţii.

   A aprofundat studiile postuniversitare: Doctorat în Sociologie-Istoria religiilor la Paris; Doctorat în Filosofie cu Heidegger la Freiburg. Devine conferenţiar al lui Simion Mehedinţi pe Catedra de antropogeografie, director în Ministerul Informaţiilor şi director-diplomat în Ministerul de Externe. Între 1965-1972 a condus şi coordonat Institutul de Etnografie şi Folclor-Bucureşti.

   Ernest Bernea a supravieţuit Calvarului regalo-comunist în urma persecuţiilor declanşate între 1939-1962, cu mici recreaţii şi pe cele din 1984.

   Pe tot parcursul vieţii sale plină de lumini şi înserări, de azururi şi furtuni, de fulgere şi trăznete, de suişuri şi torturi, de persecuţii şi prigoane a menţinut o demnitate rar întâlnită şi un spirit dintre cele mai elevate.

   Opera sa vizând domeniile Sociologiei şi Filosofiei s-a acoperit de slavă şi cinste: Trilogie Sociologică; Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român; Christ şi Condiţia Umană. Timpul la Ţăranul român; Trilogie Pedagogică; Trilogie Filosofică; Preludii (sinteza altei triologii filosofice): Îndemn la Simplitate, Cel ce urcă Muntele, Treptele Bucuriei; Mic tratat de înţelepciune şi virtute, Dialectica spiritului modern; Criza Lumii Moderne, Lumini în Necunoscut; diverse studii şi articole de mare referinţă.

   În cadrul cercetării şi elaborării studiului de Sociologie, Ernest Bernea defineşte Fenomenul Românesc ca o forţă generatoare a comuniunii sale spirituale, privind unităţile de viaţă, determinismul geografic, etnografia, datinile, obiceiurile, tradiţia.

   Dacoromânii se identifică cu arealul său, purtându-l în sânul spiritului şi împrumutându-i la rându-i din caracteristicile sale magnifice, pilduitoare.

 

   Ţara Oltului-îmbrăţişează la sud şirul Munţilor Făgăraş, la nord Valea Oltului, cotitura Oltului cu Turnu Roşu spre apus, Munţii Perşani şi Măgura Codlei la răsărit. „Etnic prezintă o unitate perfectă: costumul, ceramica, uneltele, mitologia, obiceiurile, limba, au caractere locale pe care le simţi cum ai ajuns acolo şi dispar cum ai ajuns în regiunea Sibiului, a Târnavelor, sau în Ţara Bârsei.”(Ernest Bernea, Trilogie Sociologică. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2004, p. 310)

 

Marea întrebare a Filosofului nostru rămâne evident Omul. Fiinţa şi Persoana sa.

   Omul este creaţie cerească, preludiu şi finalitate a creaţiei sale religios-spirituale.

   Omul este natură, spirit şi religiozitate în măsura în care le este Măsură.

   Omul este cunoaştere şi lămurire, înţelegere şi înţelepciune, idee, rugă şi spirit.

   O întindere stranie şi o înălţime tainică. O culme de risc şi un meridian de răbdare.

   O apă curgătoare, limpede, cugetătoare şi o străfulgerare de geniu.

   O înfiere de Dor şi o risipă a dăruirii. O plăsmuire de cer şi o ţărână sfântă. O meditaţie a spiritului şi o întrepătrundere metafizică. O cunună a suferinţei şi o aură mistică. Un liman de jertfă şi o nesfârşită iubire. Un sfârşit şi o finalitate. O răscruce a sorţii şi o Cruce a destinului. O Golgotă şi o Înviere. O înălţare şi o nemurire.

   „Omul este spirit întrupat. El are o sferă de existenţă aparte care nu este nici cea naturală, oricâte date şi caractere am avea de aici, şi nici cea supranaturală, oricât de mare ar fi setea noastră de perfecţiune.

   Omul constitue o sferă de existenţă aparte. Ordinea materială şi spirituală coexistă în umanitatea sa… Starea, calitatea de a fi om, nu este dată definitiv, necondiţionat. Ea se cucereşte prin sforţare proprie continuă, prin creaţie.” (Ernest Bernea, Trilogie Filosofică. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2002, p. 50, 52)

   Omul: Bărbat şi Femeie devin corolă a Familiei şi rădăcină a Neamului. Aşadar, Naţiunea devine o comuniune de Familii care-i conferă prin religiozitate nemurirea.

   Naţiunea nu se asumă doar ca Durere şi Îndemn ci şi ca Dăruire şi Iubire.

   Naţiunea nu este doar existenţială ca o prezenţă şi o trecere, ci mai cu seamă existent-esenţială ca spirit şi har în trecut, în prezent, în viitor.

   Temelia şi Stâlpul Naţiunii sunt întrupate prin sânge şi jertfă, cuvânt şi lumină, crez şi mărturisire, suferinţă şi ideal mistic, atitudine filocalică şi adevăr sofianic, viaţă şi cruce, prin care fiinţează dacismul şi românismul în plenitudinea lor umano-serafică.

   „Naţiunea este o familie: prin sânge, prin limbă, prin credinţă, prin cei vii şi prin cei adormiţi. Ne înrudim, ca o singură familie, prin depărtări de secole şi suntem mândri că purtăm acelaşi nume de Român.” (Duiliu T. Sfinţescu, Răspuns la întrebări ale tinerilor care doresc tot Adevărul … Ed. Crater-1996, p. 96)

   Omul în esenţă, cel religios hristic, adică creştin ortodox dacoromân este micro şi macrounivers, firesc-muritor şi suprafiresc-nemuritor, dor şi dar, existenţă şi năzuinţă imanent şi transcendent, concret şi concept, cuprins şi necuprins, plângere şi bucurie, rugă de foc şi rug aprins, frângere şi răsfrângere, formare şi transformare, împlinire şi definire, uman şi divin, atitudine şi amplitudine, har şi libertate, esenţă lirică şi act dramatic, cântare şi încântare, conştiinţă şi iluminare, revoluţie şi revelaţie, grandoare cosmică şi armonie celestă, înnoire şi splendoare, mirific şi sublim, copleşire şi îndumnezeire, frumuseţe şi adevăr.

   „Despre frumuseţe şi adevăr; e un semn al umanităţii noastre, e un îndemn la a fi mai buni, mai generoşi. Adevărul creşte sufletul poeţilor, pe acela al copiilor şi profeţilor; vine de acolo din inima lucrurilor şi se aşează în sufletul celor înamoraţi de un ideal, a  celor ce cred că pot tălmăci enigma frumuseţii.” (Ernest Bernea, Studii de Pedagogie. Ed. Predania, Bucureşti, p. 250)

   Aripile sale spiritual-metafizice, haric-religioase, hristico-mistice sunt: Suferinţa ca sens suprafiresc şi Dragostea ca împlinire divină.

   Suferinţa îl urcă pe Filosoful creştin autentic pe culmea azurului creaţiei continue, iar Iubirea îl transfigurează întru frumosul de Icoană arhetipală.

„Omul este o existenţă care îşi poartă frumuseţile cu luptă. De aceea viaţa sa este atât de frumoasă şi atât de dramatică.” (Ernest Bernea, Îndemn la simplitate. Ed. Vremea, Bucureşti-2006, p. 110)

   Omul nu este un prisos al vremurilor, ci un prinos al veacurilor. Agăţat de Lumină devine edificator întru Cuvântul, care-i unifică cutezătoarea sa creaţie. Urcă dealul cunoaşterii pentru a atinge idealul culturii. Între simplitate şi complexitate, cu ruga sa şi noianul de nelinişti metafizice ale Neamului, cu toiagul harului la drum, cu distincţia demnităţii ca heraldică suverană, Omul creştin ortodox dacoromân suie Calea firmamentului spre dinastia rafinamentului sacru, ca o chemare a adâncirii gândirii sublime, ca o înălţime a misticii suave serafice, ca o adăugire la liturghia Frumosului: o viaţă de deplină dăruire pentru Neam, dar închinată permanent lui Dumnezeu, o rostire şi o rostuire a evlaviei ortodoxe întru naţionalismul creştin ortodox.

   „În ţara noastră, Biserica a fost unul dintre centrele spirituale ale acestui neam şi n-a făcut deosebire între naţionalism şi evlavie.” (Părintele Sofian, Ed. Bizantină, Bucureşti-2012, p. 628)

   Ernest Bernea a creat prin opera sa, graţie harului prisositor, o înaltă şcoală a vieţii, a jertfei, a dragostei, a demnităţii cugetului, a ortodoxiei, chiar dacă aproape nimeni astăzi nu se încumetă să-i rostească numele, să-i recunoască meritele sale ctitoreşti, ziditoare, nici în şcoala filosofică, nici în cea teologică. De restul nici pomeneală.

   Nerecunoştiinţa este păcat strigător la cer. Nu se poate iarta!

   Prigoana atee împotriva cinstirii Înaintaşilor creştini ortodocşi, tolerată de ierarhii-baroni ai B.O.R., veneraţi prin pilda Mântuitorului este păcat împotriva lui Dumnezeu-Iisus Hristos. Pururea nu se iartă!

    Chipuri ale strălucirii Aurei Sf. M. Mc. Dimitrie:

 

   Dimitrie Basarabov-sfânt; Dimitrie Cantemir-Domnitor, prinţ al culturii; Dumitru Stăniloae-teolog filocalic, preot; Dumitru Bălaşa-teolog, preot, istoric, mărturisitor;  Dimitrie Bejan-teolog, preot, istoric, mărturisitor; Dumitru Fărcaş-artist emerit; Dumitru Abrudan-teolog, preot, cărturar; Dimitrie Balaur-preot mărturisitor; Dumitru Dosoftei Florea-arhimandrit mărturisitor; Dumitru Şerban-preot mărturisitor; Dumitru M. Şerban-preot, mărturisitor; Dumitru Iliescu-Palanca-preot, mărturisitor; Dimitrie Mihai Sturza-prinţ, scriitor; Dumitru Banea-mărturisitor, scriitor; Dumitru Radu Popescu-teolog, preot, cărturar; Dumitru Fecioru-teolog, preot, cărturar; Dumitru Călugăru-teolog, preot, cărturar; Dumitru Coconu-preot mărturisitor; Demetrescu Radu Gyr-cel mai mare Poet al Crucii, mărturisitor-teolog; Dumitru Dulgheru-preot, mărturisitor; Dumitru Grigorescu-preot militar, ctitor, erou; Dumitru Jijeescu-preot mărturisitor; Dumitru Marinescu-preot mărturisitor; Dumitru Nica-preot mărturisitor; Dumitru Smarandache-preot mărturisitor; Dumitru Stancu-preot mărturisitor; Dumitru Ionescu-Bucureşti, mare bibliofil; Dimitrie Grama-scriitor; Dumitru-Titi Tudosă-mărturisitor.

   + Cuv. Dimitrie cel Nou; Sf. Mc. Nestor

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

27 octombrie, 2018

 

Hău

 

Aici …
e zbatere
în tainic colț de geană.