Cuvânt și iubire

„Omul integral atotcuprinzător este mister şi teandric, înviere şi mântuire.”

(Petre Ţuţea)

 

Filosofia creştin-ortodoxă a gânditorului dacoromân înzestrat de Dumnezeu cu harul înţelepciunii, reflectă viaţa la intensitatea trăirii celui mai înalt pisc serafic al ei.

   „Omul este o existenţă imperfectă, dar prezenţa sa în lume ca o fiinţă spirituală îl face capabil să existe dincolo de lucruri şi natură, într-un univers armonios de sublimă şi divină frumuseţe.” (Ernest Bernea, Treptele Bucuriei. Ed. Vremea, Bucureşti-2006, p. 19)

Esenţa evanghelică a Ortodoxiei este însăşi firea creştină a dacoromânului.

   „Religia este factor de coeziune sufletească: dragostea.” (Mircea Vulcănescu, Creştinul În Lumea Modernă. Ed. „Cuvântul Ortodox”, 2013, p. 36)

Parabola mistică a gânditorului creştin atinge toate polurile manifestării ortodoxe ale Culturii Duhului. Într-un fel spus, filosoful este Ales şi „predestinat” parcă pentru a moşteni Neamul în Crucea suferinţei sale  pe pământ, dar şi în Învierea cerească.

   „De la Răstignire, lumea ştie că nu durerea sau bucuria ca atare sunt hotărâtoare pentru suferinţa sau fericirea noastră; ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor. Astfel durerea însăşi poate deveni izvor de nesfârşită bucurie, dacă ea îndeplineşte un rost şi îşi capătă un sens în încordarea noastră înspre mântuire.” (Nae Ionescu, Îndreptar Ortodox. Ed. Artemis, p. 56)

Pentru filosoful creştin ortodox este un privilegiu divin care se asumă în toate încercările şi bucuriile milenare, prezente şi chiar viitoare ale filonului străbun celest.

   „Misiunea omului e de a cugeta necontenit, în complexitatea şi taina vieţii, sensul şi rostul său pe lume.” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu-2009, p. 17)

Paralel cu încercările şi biruinţele sale pentru Tradiţie şi pentru sine, Dumnezeu îl înzestrează cu aproape toate virtuţile cereşti întru slujirea Neamului.

   „Ce este Neamul?, întreabă şi răspunde categoric părintele Iustin Pârvu. Neamul este mama mea, tatăl meu, fratele meu, sora mea, vecinul meu, satul meu, comuna, judeţul meu şi toţi înaintaşii noştri, cu moşii şi cu strămoşii lor ce se odihnesc în pământul acesta şi tot cel ce vorbeşte aceeaşi limbă, are aceeaşi credinţă şi aceleaşi idealuri.” (Graţiela Lungu Constantineanu, Părintele Iustin Pârvu. Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor. Ed. Haritina, Iaşi-2008, p. 225)

 

Fiecare gând creştin ctitoreşte o treaptă a raţiunii frumosului pe sfera cosmosului.

   „Ortodoxia e, pentru noi, Creştinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete şi calde fapte sufleteşti. Trebuie să fim creştini-pentru a găsi un sens vieţii, sens care să întreacă simpla umanitate, şi să cuprindă din acel suc al metafizicii, care singur ne orientează. Creştinismul ne luminează o axă centrală în Univers şi în noi înşine.” (Mircea Eliade, Profetismul Românesc 1. Ed. „Roza Vânturilor”,Bucureşti-1990,p. 58)

Fiecare licăr, scânteie a cugetului său devine măsură a depăşirii de sine, de ceilalţi.

Fiecare cântare a sufletului flutură zenitul propagării spiritului angelic, a desăvârşirii erudiţiei sale ce dau evidenţă şi existenţă sacră Poeziei şi Filosofiei pure.

   „Poeţii, filosofii unei naţiuni luminate prepun în cântec şi cuget înălţimile cerului şi le comunică naţiunilor respective.” (Mihai Eminescu, Proză. Vol. I, Ed. Erc Press, Bucureşti-2009,p. 110)

Fiecare faptă a inimii binecuvântate, copleşită de har înalţă Naţia tot mai sus spre dimensiunea ei ortodoxă a trăirii Arealului divin, conform chemării Adevărului.

  „Ortodoxia e înclinarea şi uşurinţa de a trăi un alt plan de existenţă decât lumea pământească, e o liniştită situare într-o atmosferă anonim transcendentalizată; prin asta, ortodoxia are caracter de fenomen religios primordial-ea se referă, înainte de toate, la mântuirea sufletului.” (Vasile Băncilă, Opere. Vol.II, Ed. Istros-Brăila, Ed. Muzeului Literaturii Române-2004, p. 365)

Fiecare intuiţie mistică îl cuprinde pe gânditor în lumina evanghelică propulsându-l heruvimic întru capacităţile siderale de excepţie ale Neamului ce tinde spre veşnicie.

  „Neamul nostru rămâne pentru că el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei.” (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc. Ed. Humanitas, p. 11)

Fiecare simţire curată pulsează inima dăruirii sale jertfelnice, interacţionând cu confesiunea de suflet a slujirii Iubirii întru Dumnezeu, întru Neam, întru Creaţie pentru a se identifica cu Strămoşii, pentru a trăi destinul lor străbun în destinul său haric.

Venirea unui Ales zămisleşte în sânul poporul său euforiile unei continue Sărbători, aşa cum a fost chemarea marelui Ierarh al Ortodoxiei, Andrei Şaguna. „Tu Doamne ştii, că doresc a alerga către scopul meu: pre românii transilvăneni din adâncul lor somn să-i deştept, şi cu voie către tot ce e adevărat, plăcut şi bun, să-i trag!” (Antonie Plămădeală, De la Cazania lui Varlaam, la Ion Creangă. Sibiu-1997, p. 125)

Filosoful creştin ortodox prin excelenţă, conlucrează cu harul divin întru monarhia Adevărului, întru hegemonia Binelui, întru dumnezeirea Libertăţii, întru biruinţa Crucii.

   „Să îmbrăţişăm Crucea, durerea trimisă de Tatăl Ceresc, căci şi Hristos a lucrat mântuire în mijlocul nostru, suindu-Se pe Sfânta Cruce. Să iubim Sfânta Cruce, din care izbucneşte Euharistia divină. Unirea desăvârşită cu Hristos este murind pe Sfânta Cruce cu Hristos, ca să înviem în Hristos.” (Ieroschimonah Nil Dorobanţu, Mistică. Ed. Babel Bacău-2015, p.

Râvna spiritului său elevat ancorat în sferele profunzimii gândirii creştine, reflectat în aura mărturisirii teologice ortodoxe, înalţă catapeteasmă Limbii române, conferindu-i înălţarea splendorii liturgice ca esenţă şi identitate a Naţiunii sale.

   „Vorbind despre fenomenul spiritual românesc raportându-ne la problema esenţei, dar şi la cea a identităţii… Când vorbim de identitate, ne gândim în mod special şi la faptul că în cuprisul unui fenomen, prima determinare a unităţii sale este tocmai identitatea.” (Mihail Diaconescu, Dialoguri şi meditaţii metafizice despre literatură, muzică şi artele plastice. Bucureşti-2015, p. 339)

La Petre Țuțea, truda cunoaşterii, dreapta credinţă, aprofundarea culturii alese care-i încorporează autoritatea de mare cărturar îi consacră preţuirea profundă întru Dumnezeu şi Neam.

 Tot zbuciumul Naţiei sale îl prelinge prin exegeza sufletului său aprins de Rugul dăruirii pentru a fundamenta măreţia Neamului său ales întru esenţialitatea şi simultaneitatea devenirii. „Totul pe lume este devenire. Dar, ca să percepem realitatea acestei deveniri, trebuie mai întâi să sesizăm melodia internă a sufletului nostru; căci sufletul nostru e calitate pură care se desfăşoară, e durată pură care creează.” (Ilariu Dobridor, Decăderea Dogmelor. Cum au dizolvat evreii cultura europeană. Fronde, Alba Iulia-Paris-1999, p. 99)

Voinţa remarcabilă a filosofului creştin ortodox tânjeşte după întronizarea dragostei care-i zideşte Calea sinuoasă a Destinului consfiinţit de Pronia cerească în tot ce este Frumos ca istorie a gândirii sublime a Neamului dacoromân. „Toată istoria neamului românesc, de la voievozi la domnitori şi regi, luminaţi prin investitură harică, este o mărturisire de credinţă stropită cu sângele vitejilor acestui pământ. Expresia lui Ţuţea: <<Istoria reprezintă paşii lui Dumnezeu pe pământ>>, este frumoasă ca metaforă, ca figură de stil, dar numai ca metaforă!… Mai degrabă am putea spune că istoria reflectă consecinţele atitudinii noastre faţă de planul transcendent. Orice binecuvântare şi orice sancţiune divină este răspunsul la actele noastre de viaţă: gând, cuvânt şi faptă săvârşită. Ne luăm singuri răsplata.” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim-2002, p. 104)

Cultul filosofului pentru Adevăr şi-l reflectă într-o magnifică Confesiune de credinţă.

În aceste postulate, în aceste plămădiri ancestrale, în aceste binecuvântări extazice, în aceste vâlvâtăi spirituale, în această magnă heruvimică, în aceste paradigme, în aceste antinomii, în aceste meniri fireşti ale Vetrei Străbune, în aceste sfere cereşti a răsărit și răsare LUCEAFĂRUL din Boteni-Vlaşca-PETRE ŢUŢEA.

Şocul gândirii aforistice ieşite din comun, fascinaţia oralităţii sale atât de celebră care l-ar fascina chiar şi pe Marele Pavel, pretenţia şi ascendenţa sa la celebra aristocraţie dacică, magistralul discurs teologic, interogativ, înflăcărarea vie, harică, cuprinzătoare, epistemologică, i-au conferit heraldica unui spirit ortodox, purtător al unui sceptru de ales FILOSOF.

Luciditatea erudiţiei sale declanşează subtilitatea, sinteza, intuiţia, drama, geniul, profetismul, mistica interiorizării, cugetul emoţional al exteriorizării, al miresmei grăirii.

Toate întrebările epocii sale rămase moştenire din alternanţa cu trecutul glorios al Naţiei îşi află răspunsul în inima sa aflată permanent la răscrucea istoriei.

Sintagma trăirii sale voievodale, circumscrisă hristic slujirii filosofice de sacerdot se reflectă cu adevărat în demnitatea marelui DACOROMÂN.

Onoarea, curajul, ruga, răbdarea, nădejdea, chemarea, alegerea, omenia, viaţa, mărturisirea, clarviziunea, sacrificiul de fiecare zi, de fiecare moment se înfruntă şi se confruntă cu vocaţia misiunii sale de Apostol al slujirii româneşti creştin ortodoxe.

Izvorul său ţâşnit din dăruirea cerească, Dorul său prelins din legendara moştenire strămoşească, izbânda sa brodată pe dăinuirea străbună îi trâmbiţă un Ecou veşnic.

Fiinţa şi persoana sa cuminecate prin împărtăşirea cu sfinţenia Neamului, lasă Testamentul cel mai cutremurător al Profetului care, impresionează, care fascinează, care zideşte, care sacralizează, care întronizează idealul unei sobrietăţi a Iubirii demne de cel mai mare ascet, de cel mai profund mistic, de cel mai înalt isihast.

Menirea Filosofului creştin ortodox dacoromân Petre Ţuţea punctează gândirea gândirii raţiunii pure, punctează sublimul oratoric, socratic, punctează epoca sa însoţind Urmarea Naţiei pe meridianele transcendentului.

Filosoful creştin-ortodox Petre Ţuţea-„Profesorul”-Academiei Aiud a întrupat  întru sublim Suferinţa şi Iubirea mărturisitorului creştin pentru Dumnezeu şi Neam.

   „Căci jertfa se face din iubire şi nu orice fel de iubire ci una purificată prin suferinţă.” (Aspazia Oţel-Petrescu, A Fost Odată. Bucureşti-2011, p. 69)

Fundamentala sa operă orală ori scrisă construieşte ideatic zidirea viitoare a Naţiei sale care se armonizează cu Cosmosul desăvârşit al Creaţiei lui Dumnezeu.

Tratatul de antropologie creştină care, a depăşit cu mult râvna erudiţilor teologi ai timpurilor, îl situează într-o descendenţă strălucită, într-o ierarhie a luminii Cuvântului Hristic, primind admiraţia marelui străbun, sfântul geto-dac Dionisie Areopagitul cu îndrăzneala capodoperei celeste ce ne descoperă Ierarhia Cerească şi Ierarhia Bisericească, arătând Izvorul dumnezeiesc absolut, „Căci din El şi spre El sunt toate, cum a spus sfântul Cuvânt- Sf. Ap. Pavel, Romani, 11,36: „ Toată strălucirea luminoasă ce porneşte de la Tatăl şi vine la noi o bună dăruire şi ne umple iarăşi de o putere unificatoare, ne îndreaptă în sus şi ne întoarce spre unitatea („Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem.” –Ioan 17, 21-22; <<Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu toţii uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere.>>-Sf. Ap. Pavel, I Corinteni, 1,10) şi simplitatea îndumnezeitoare a Tatălui ce ne adună în Sine.” (Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete. Traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti-1996, p. 15)

Continuitatea Timpului Eminescian s-a reflectat în vremea veşniciei gândirii Ţuţiste.

Petre Ţuţea este aşadar sinteza pură creştină dintre Filosofia şi Teologia ortodoxă!

„Petre Ţuţea impune, în Tratatul de antropologie creştină, triunghiul Dumnezeu, natură şi om. Definind şi redefinind din punct de vedere teologal termenii, străbate, în viziunea creştină, gândirea filosofică de la Aristotel la Heidegger şi afirmă că <<există o singură cale spre adevăr: calea creştină.>> (Cassian Maria Spiridon, Petre Ţuţea Între Filosofie şi Teologie, în Petre Ţuţea În Conştiinţa Contemporanilor Săi. Articole, Evocări, Eseuri. Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, Bucureşti-2010, p. 457)

Filosoful creştin ortodox dacoromân Petre Ţuţea este un permanent Proiect fundamental şi monumental pentru Trecutul străbun, pentru Prezentul contemporan, dar şi pentru Viitorul care este înrâurit înspre Transcendent.

PETRE ŢUŢEA s-a născut, s-a întrupat, s-a asumat, s-a conştientizat, s-a realizat, s-a configurat Adevărului, s-a împlinit plenar, milenar Iubirii dumnezeeşti şi valahe.

Dar, pe lângă toate aceste străluciri, urmarea unei trăiri martirice în iadul concentraţionalist, i-au adus consacrarea unui Mare TEOLOG profund ortodox.

Însetat neîncetat de Cuvântul care zideşte, Petre Ţuţea, străbate ordinea religioasă situând Biserica deasupra statului, fie el chiar slujitor Naţiunii sale, adică statul naţional. Luând necondiţionarea limitată a Absolutului, instaurează Infinitul ca suveran al necondiţionării nelimitate, adorându-l pe Logosul-Hristos. „Mîntuitorul nostru, adică misterul teandriei-divinitatea devenită om şi omul divinizat… E un fapt istoric Iisus, nu? Şi punctează timpul cu absolutul lui divin! Nu? Este! N-am întîlnit încă nicăieri o distincţie atît de subtilă între absolut şi infinit.” (Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul Meu. Fundaţia Anastasia, Bucureşti-1992, p. 66) 

 

Îmbrăţişând îmbrăţişarea Atotcreatorului, filosoful creştin ortodox Petre Ţuţea, cuprinde Frumuseţea  lui Dumnezeu cu toate strălucirile Creaţiei Sale, în creaţia sa.

Focul său mistic urcă flacăra întru splendoarea Cuvântului, în care susură flămânzirea întru nemurire şi întru continua însetare de cer.

Când viaţa sa trăieşte din plin emisfera religioasă, taina inimii aureolează splendoarea sufletului în care înmugureşte cântarea de azur a gândirii ce se cerne ca nişte petale de cer doar peste partea poporului român creştin mărturisitor.

Harul Duhului Sfânt care iniţiază fiinţa şi persoana filosofului muscelean aprinde simţirile spiritului său dincolo de raţiune, înveşmântându-l în lumina Adevărului.

Străfulgerările inimii imperiale copleşite de paradigma sofianismului mistico-metafizic, de nemărginirea filocalică a Iubirii dumnezeeşti aprinde flacăra sufletului frumos în candela trăirii splendorii DACOROMÂNULUI nemuritor-PETRE ŢUŢEA.

      Să ne iubim Înaintaşii de Aur din toate vremurile Daciei milenare!

      Să ne iubim Profeţii noştri daci şi creştini călăuzitori întru Hristos!

      Să ne iubim Aleşii Filosofi creştini ortodocşi mai presus de fiinţă şi cugetare!

      Căci, dacă nu-i vom apăra cu preţul vieţii, cu lumina Cuvântului, cu jertfa sângelui izbăvitor în faţa turmei bezmetice, împrăştiate, în faţa vulgului creştin-profan ce calcă în picioare prin nepăsare Biserica, Familia, Tradiţia, dreapta Credinţă, în faţa ierarhilor-baroni slujitori loruşi, în faţa politicienilor inculţi, trădători şi corupţi, în faţa vrăjmaşilor seculari, în faţa asociaţiunilor oculte din lăuntrul ţării plătite doldora de stat, străine de Neam, de Hristos, de Maica Domnului, anticreştine şi antiromâneşti, Dumnezeu ne va lua Cerul înapoi şi-l va da altora demni de El, poate chiar necreştinilor smeriţi.

Doamne aceasta să nu fie!

      Safirele Azurului Octombrie:

   1 Octombrie-Acoperământul Maicii Domnului; 1.10.1911, Dumitrescu Vasile, erou, d.p.r.; 2.10.1901, Dobrin Marin, preot, d.p.r.; 2.10.1955, Mariana Gurza, poetă, publicist, editor, eseist-creştin; 5.10.1955, Mureşanu Ştefan Lucian, prof. univ. dr., scriitor, mb. LSR; 6.10.1902, Petre Ţuţea, dr. în Economie, d.p.r., unul dintre cei mai mari filosofi creştini ai Ortodoxiei; 10.10.1910, Smărăndoiu Vasile, preot, d.p.r.; 10.10.1915, Dumitrache Zamfir, preot, d.p.r.; 14 Octombrie + Cuv. Parascheva; 14.10.1896, Necşulescu Constantin, preot, d.p.r.; 14.10.1908, Ionescu I. Constantin, licenţiat în drept, filosofie şi teologie, preot-militar, erou; 15.10.1953, Ionescu Dumitru-Bucureşti, inginer, mare bibliofil, naţionalist-creştin-ortodox; 21 Octombrie +Cuv. Mărturisitori Visarion, Sofronie, Sf.Mc. Oprea, Sf. Pr. Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic-Sibiel, 23.10.1896, Popescu Ilie, preot-prigonit; 23.10.1899, Andreescu A. Ioan, preot, ctitor, iconom stavrofor, d.p.r.; 25.10.1945, Mihai Batog-Bujeniţă, comandor de aviaţie, scriitor, mb. USR,; Octombrie-1976, Manuela Cerasela Jerlăianu, poetă; 26 Octombrie+Sf.M.Mc. Dimitrie; 27 Octombrie+Cuv. Dimitrie Basarabov, Sf.Mc. Nestor; 30.10.1965, Mariana Mihai, poetă, publicistă.

Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

14 octombrie, 2018

„Nu poate exista o politică veritabilă fără consecvență și moralitate.” – Corneliu Coposu

   Lucrând la un nou volum cu rememorări tardive, am găsit notat că în urmă cu câțiva ani am scris articolul intitulat „În ce barcă ne urcăm? Încotro vâslim?”. Începeam articolul cu credința că Europa se va putea afirma ca o putere internațională doar dacă va fi unită; în ultimii ani ai secolului trecut a fost un teatru de război; nu a existat o conștiință europeană, fiind dominată de un naționalism distrugător. Astăzi, lăsând acei ani în urmă, Europa întrunește aproape toate condițiile să redevină, cu adevărat, o mare putere economică, militară, culturală, dar pentru asta e nevoie să fie unită și independentă, să scape de mizeria morală existentă pe alocuri, de altfel chiar pe întreaga planetă. Numai astfel se va putea ajunge la fericire, la ordinea superioară „de adevăr, frumos și bun suprem”. Iar dacă Europa nu va putea integra toate aceste țări ale ei, va fi cuprinsă de spaima încercărilor – tot pe alocuri – de revenire la un naționalism exagerat, periculos chiar, așa cum s-a trăit și în țara noastră România, în etapa  de instaurare a  dictaturii național-comuniste, a revoluției culturale caracterizate prin preluarea tuturor pârghiilor în stat, un accentuat cult al personalității și un aparat de stat capabil să reprime orice formă de opoziție. Naționalismul poate duce la un viitor sumbru, o izolare și o îndârjire a populației, cu manifestări de ură, neliniște, renunțare la ceea ce s-a dobândit cu mari sacrificii – libertatea. Cum pot dispărea aceste sentimente negative? Aforismele elucidează: „În această lume mare, ura dispare prin a iubirii consecventă lucrare”,  și „Unii nu simt fericire întrucât sunt mai interesați de control, de putere, decât de iubire”. Iată un mod – aforismul – de a aminti nevoia de iubire și înțelegere între oameni.

   Din istoria trecutului ar trebui să învățăm și să orientăm bine barca în care ne-am urcat, vâslind-o în direcția propusă, pentru a ajunge la punctul dorit.

   În România se tot umblă la legi ale justiției, fără a recunoaște că nu poate fi justiție și ordine într-o societate în care indivizii sunt lipsiți de o consecvență logică necesară stabilității, statorniciei, liniștii și înțelegerii. A fi consecvent într-o acțiune pe care o întreprinzi înseamnă să ai o gândire corectă care respectă legile, a acționa logic și a avea aceeași linie de conduită, o conduită fermă, neschimbătoare, să poți rezista la eventualele „furtuni” ivite, și a rămâne în picioare atunci când un „vânt păgubos” bate prea tare. Consecvența implică o succesiune de situații care trebuie depășite, deoarece viața se schimbă uimitor de rapid în zilele noastre. Confruntați în mod repetat cu obstacole, voința oamenilor însă, devine mai puternică, caracterul lor devine dârz. Un om îl considerăm statornic când acționează mereu în concordanță cu propriile principii. Instituțiile, politica este necesar să funcționeze și ele în mod consecvent.

   Când am fost de acord și am decis să mergem pe un drum, având convingerea că este bun drumul ales, nu trebuie să mai ezităm, ci să facem tot posibilul pentru a urma cu consecvență drumul. Nu este benefic a ne răzgândi și a schimba opțiunile pe parcursul desfășurării acțiunii. Consecvența și rațiunea merg împreună, atunci când se înaintează corect pe drumul ales.

   Anul 2007 a fost anul aderării României la UE. O provocare a istoriei, o nouă experiență. De fapt, ideea de unitate europeană nu este nouă, ci are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului, idee abordată în scopul găsirii unei soluții pentru evitarea conflictelor dintre statele bătrânului continent și pentru o viață mai bună a populației. De exemplu, „Pax romana” (Pacea romană) a fost o realitate istorică făcută în vederea unificării întregii Europe sub dominația romană, un mod de organizare a vieții sociale devenit în timp un model de structurare a raporturilor politico-militare pe spații geo-politice largi. Pe parcursul istoriei au urmat și alte multe idei de unificare. Dintre ele amintim ideea lui J. J. Rousseau care vedea o „republică europeană” numai „dacă monarhii și-ar abandona natura lor lacomă și belicoasă” spunea, considerând că popoarele se pot emancipa, și ca urmare pot deveni mai înțelepte. La Congresul pacifist de la Paris din 1849 Victor Hugo a rostit celebrele-i cuvinte: „Și va veni ziua când vom vedea două grupări uriașe: Statele Unite ale Europei și Statele Unite ale Americii dându-și mâna prietenească peste ocean…”. Și cum întotdeauna poeții au avut darul previziunilor, există toate șansele ca acest fapt să se concretizeze cât de curând. Dar, la baza acestei concretizări trebuie să stea moralitatea, înțelegerea și încrederea pasului făcut. Fiecare dintre țările care aderă la Uniunea Europeană trebuie să fie bine condusă pe acest drum, fără ezitări să se dorească progresul și nu sărăcia care afectează țările prost conduse cu profitori care își văd de profiturile lor scandaloase realizate prin furt și prin diverse mârșăvii. Societatea s-a polarizat excesiv, unii s-au ridicat indecent prin îmbogățire și alții merg spre limita inferioară a sărăciei. Este tabloul unei societăți bolnave.

   Mediul în care trăim, informările tendențioase care ne intoxică cu știrile lor influențează conduita într-o măsură mai mare sau mai mică, după cum fiecare își are formată puterea caracterului, cunoașterea, capacitatea decelării. Oricum, există o bulversare generală creată de un clan rău intenționat, care nu poate fi trecută cu vederea, ci atenționată de cei din exteriorul țării și strict penalizată de cei din interior, de popor.

   Nu ne-a forțat nimeni să aderăm la Uniunea Europeană, a fost dorința majorității trăitorilor acestei țări și ne-am bucurat când pasul a fost făcut. Ne-am dorit libertatea de a călători, de a munci, de a învăța oriunde în Europa. Astăzi mulți români muncesc, alții vor să muncească în țări ca Germania, Spania, Austria, Franța, Italia, Anglia și deci aderarea la acest spațiu este importantă pentru interesele românilor și nu numai din acest punct de vedere. Nimeni nu a cerut să se ducă să muncească sau să studieze în Est, ci oamenii s-au orientat spre țările civilizate. Românii au avut, de-a lungul istoriei, legături cu țările vestice ale Europei. România chiar ar putea face parte din Europa de Vest, pe baza apartenenței la NATO, a steagului similar cu al Belgiei și cu cel al Franței, și a trăsăturilor similare – se spune – cu ale țărilor din Vest (județul Timiș unde există comunități de alsacieni, francezii din Banat, sașii din Transilvania etc.)

   Indivizii inconștienți care acționează urmărindu-și interesele personale, independent de interesele țării, se pot afla la un moment dat în situația contradictorie în care actele lor așa zise raționale, conjugate, să determine o rezultantă irațională. Este concluzia unui analist politic.

   În orice drum ales există entuziasm pentru obținerea scopului final, dar nu este suficient entuziasmul, ci el trebuie însoțit de consecvență, iar consecvența presupune disciplină, luptă și a nu uita de scopul final propus. Piedicile nu trebuie ignorate, dar nici să descurajeze luptătorii, fiindcă doar prin consecvență se atinge scopul și se poate obține schimbarea în bine. Când se ivesc oameni care vor să compromită acest scop, opunându-se lui, însemnă că ei îmbolnăvesc societatea cu diferite viziuni sau influențe toxice, și pot realiza contrariul – răul societății. Este acea consecvență prostească, îndărătnică, alteori cu iz diabolic, având în mintea lor alt drum, care să distrugă tot ce s-a realizat pană în momentul respectiv cu eforturi, cu entuziasm, cu consecvență. Se creează astfel o diferență enormă între binele dorit și răul ivit.

   A fi consecvent înseamnă a acționa conform cu principiile tale, a fi credincios, perseverent ideilor tale. Să facem distincție totuși, între consecvență și perseverență, aceasta din urmă fiind acțiunea de stărui, a fi statornic în muncă, în convingeri, în atitudini, a fi tenace. Sunt nuanțat diferite, dar amândouă sunt calități admirabile ale omului angrenat în orice activitate, determinate sau legate fiind de demnitate și de onorabilitate.

   În concluzie, consecvența este o calitate, dar trebuie folosită inteligent, cu măsură, niciodată precipitat, ci bine argumentat. De aceea există dialogul, pentru ca oamenii să-l folosească în mod explicativ și respectabil. Dar ce facem când la conducerea unei țări se infiltrează oameni needucați, lipsiți de bun simț, când se formează un clan cu aceleași idei și atitudini neobrăzate, cu un tupeu extraordinar, jignitor, indivizi plini de orgoliu fiind, considerând că fac pentru că ei pot, considerându-i, culmea, pe alții inferiori și dorind să-i lipsească de putință folosind tot arsenalul lor de luptă? Doar am auzit expresia la un interviu: „Ori ei, ori noi!” Ce facem când un clovn își începe discursul cu: „Spun de la început că nu am venit să dau socoteală …”; când un bărbat la andropauză își drege vocea pentru rolul de actor și spune că raportul a fost făcut de niște funcționari, iar cei ce au votat nici nu au știut despre ce este vorba (apropoul era făcut celor din Comisia Europeană); când altul urlă în Parlament: „Vrem o țară independentă, vrem să ne conducem noi, vrem ca parlamentul să fie cel care ia decizii. Vă mulțumesc!” și încheie cu un gest obscen adresat celor din Uniunea Europeană; când  altul afirmă cu o siguranță de netăgăduit că în România procesul este ireversibil, că Președintele Comisiei Europene Jean Claude Juncker și Prim-Vice Președintele Comisiei Europene Frans Timmermans nu sunt șefii lui, sunt la Comisia europeană;  când altul  – plin de ură – dar dându-se drept un om cult, cunoscător al istoriei Europei le spune vest-europenilor să nu compare istoria României cu a lor: „La noi s-a folosit prima scriere din lume. Când Brâncuși făcea statui, voi făceați orgii!”. Sunt vorbele exponenților curentului de opinii care există în interiorul partidului de guvernământ.

   Când se întâmplă toate acestea, ce mai putem spune? Ce replici se mai pot da acestor exprimări abjecte, adăugate altora anterioare?

   Ce deosebire de nivel intelectual, educațional între oamenii care ocupau cândva funcții de conducere în statul român, și al celor din aceste vremi! Să ne amintim de întâlnirea dintre marele istoric Nicolae Iorga și un coleg care-l invidia pentru prestația sa strălucitoare, neputându-se ridica la nivelul lui Iorga. Nicolae Iorga urca treptele universității de istorie unde era decan, colegul îl salută întrebându-l ce mai face stimatul său coleg, la care Iorga răspunde: „După cum vezi domnule coleg, în timp ce eu urc, dumneata cobori”. Sau, o discuție aprinsă în parlamentul interbelic, pe un proiect de lege între istoricul Iorga și inginerul Brătianu. Iorga căruia nu-i prea plăcea să fie contrazis, l-a întrebat ce poate el învăța de la un inginer. Brătianu i-a replicat calm: „Echilibrul, măsura, domnule profesor, pe care dumneavoastră le pierdeți în iureșul politic”. 

   Au fost mult prea multe astfel de ieșiri ingrate la politicienii zilelor noastre! Needucați și plini de ură și-au dat „arama pe față” cum spune proverbul, adică și-au dezvăluit adevăratul chip, adevăratele gânduri, sentimente, doctrina … Și poate într-adevăr să strice, în acest moment, tot ce au vrut și au construit până acum oamenii cinstiți din această țară.

   Da, este adevărat că viitorul trebuie să ni-l clădim noi. Și poate ar trebui să înțelegem că nu putem trăi dezbinați în interiorul țării, și nici izolați de restul lumii. Că trebuie să fim ajutați, așa procedează orice prieten cu adevărat. Iar noi ce facem? Îi întoarcem spatele, îl jignim … Dezbinarea duce la haos și confruntare, izolarea la sărăcie, boală sau moarte.

   Cei incompetenți și rău voitori ai acestei țări, ar trebui să renunțe la încăpățânarea lor, la viziunea bolnavă pe care o au asupra destinului țării și să accepte o conducere demnă care să urmeze pașii făcuți spre visul unei Uniuni Europene. Să înțeleagă că acesta va fi viitorul, mai devreme sau mai târziu. Și cu cât va fi mai devreme, va fi mai sigur și mai bun.

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

18 noiembrie, 2018

Nu mă socoti migdal

Fă-mă amar,
socoate-mă migdal.
    Paul Celan

Nu mă socoti unul de-al lor
nu mă pune-n rând
cu amărăciunile toate
sau cu tenebrele cele mai sumbre.

Să  nu mă socoți o migdală de-a ta.

Dă-mi mie mai bine,
când noaptea-i prea deasă,
al stelelor licăr
și speranța în zori,
al visului mac.

Germain Droogenbroodt

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Sonnenberg

Lago di Como, Italia 15.06.2016

Motto:

 

,,…Poezia s-a născut odată cu ființa umană, așa să nu ne mirăm că rosturile ei sunt tot atât de multe cât și nemărginirea imaginației noastre”.

Ioan MICLĂU-GEPIANU

 

 

 

 

 

Fericire și Durere

 

Pentru mine poezia este o durere din adâncuri,

Nu fredonarea vieții pe la adunări și cârciumi,

Și totuși această durere, fericire dându-mi,

Creatam pentru-aceasta duioase și plăcute rânduri!

Unde durere n-ar mai fi, nici viața n-ar mai fi,

Căci prin simțirea lor e fericirea ce-o avem în fiecare zi!

Și năzuind spre bine tot prin durere trecem,

Când însă ai acea iubire-n fire,

Găsești adevărata fericire!

 

Semănătorul

                               (Speranța semănătorului)

 

E vremea să ies pe-afară

Și să-mi cercetez ogorul,

Își zicea, sătul de iarnă,

Și de griji, Semănătorul!

 

Mâna dreaptă și-o ridică

Peste ochi ca să privească,

Mai adânc, unde lumina

Începu să se ivească!

 

Ce frumos se schimbă zarea,

Raze vii îi țes covorul,

Parcă-ncepe ca să scadă-

Să se-mprăștie și norul!

 

Timp e să aleg sămânța,

Să o vântur de neghină:

”Vin-o blândă Primăvară!”

El zâmbește și suspină!

 

Grea e iarna cea geroasă,

Când îngheață apan-n cofă!

Iar poetul-n vise sfinte,

Leagă viața lui de-o strofă.

 

La fel e Semănătorul,

Simbol, arhetip, origini,

El prin munca lui trudită,

Vindecă a lumii pricini!

 

Alegând sămânța bună:

”O să dea pâine ogorul” –

Și cu multă râvnă-n suflet,

”Spera iar Semănătorul”.

 

Să îngrijim Pământul!

 

”A nu îngriji Pământul e păcat,

Căci pentru hrană și viață ne-a fost dat!

Al semăna cu plante ce-n ele au semințe,

E marea datorie a noastră ca ființe!

Un bob de grâu a fost întregul univers,

El a crescut precum un cânt și-un vers.

Să îngrijim Pământul dat și sfânt,

Căci de-l pierdem nu vom mai fi nicicând!

 

Nu sunt rob al cuvintelor grele!

 

Nu sunt rob al cuvintelor grele,

Ci șlefuitor al dulcelui grai,

Sunt rob al cuvintelor mele,

Ce-s grindini de dor,

De frumos,

De iubire.

Cuvintele mele au aripi de înger,

Ce-n suflet nu sânger,

Nici poartă săgeți de venini

Spre-a ucide flori din grădini!

Și-mi place să greabăn cuvântul,

Spre-a fi ziditor și senin,

Așa cum îl crease preasfântul

AMIN*

(Din expresia lui Adrian Botez, cu referire la Eminescu)

 

Tu, Suflete, îndură!

 

Tu, suflete, îndură,

Nu aduna nici gelozii nici ură!

Când va veni Semănătorul Mare,

S-aleagă, să vânture acea ușoară pleavă

Din boabele de grâu,

Va fi lumină-n casa ta,

Iar la fereastra casei,

Va curge veșnic râu,

Viața!

—————–———————–

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

Noiembrie, 2018

Ahimsa Eliadeană

Ierusalim

A Pierde

Pasărea Brâncuși

Naufragiu Baudelaire

Anonimul lui Rembrandt

Depoziții

Ahimsa eliadeană

        Abia se înfiinţă nebunia-lacrimă. Thomas făcu cercul. Fiecare ceva, eu cântai, Astăzi s-a născut Hristos, Mesia chip luminos, Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi. Toţi pe Dumnezeu, cu amen, cu namaste. Jesus, the greatest embodyment of the non-violence, L.S. Gandhi. O lacrimă de-a Platei, Elisa, ikebaneza, indoneziano-australianul Effendi. Cercul omenirii-Crăciun în auditoriumul Palatului Păcii Copiilor din Rajsamand pe deal mai înalt ca Golgota. Thomas făcuse rugăciunea. Subhash – om, shanti, om. Tamilezul, să-i scriu de Dragoş Pâslaru (facem mişcare, acum ori mai pe urmă). Ce biruitor creştinism, la o adică. Ce zile ne-or mai veni după naştere, în atât adânc. Educaţia yoga, Mirceo. Nici asta nu e de Diwali. De rugat ne rugarăm la lacrimă. Acum plictisul. Mă scăldasem şi pătura yoga numai praf, cenuşă în cap, Eliade, nu mahapranam.

        Mult m-a potrivit o soartă, mamă moartă, m-a născut creştin în artă. Culoarea e în orient, linia în vest. Ne culcă pe ureche. Mă tăvălesc în nisipul verde al deşertului. Mi se bulboacă sângele. (N-)am de murit. Crăciuniţe-ahimse. Îl salutaşi pe Hristos frăţeşte. Nu ne pare rău. De bine ce ne pare, o lacrimă. Vieţi zidite în ce alegere, tolerantă, purificatoare, ahimsa. Cu Mahavir cunoscându-mă, cu Isus născându-mă, crucea aşteptând-o.

        Acharya Tulsi a recomandat să nu se aplaude, că sunt microbi în aer şi pot fi ucişi. În schimb să se ridice mâinile, copaci răsfiraţi rotindu-se în aer.

        Mi-am serbat în gând – cum am spus şi Tatăl Nostru la masă -, 30 de ani de când am venit în India. Acum eram la Indore, cu Plata şi fata, ba ne întorsesem. Crăciun indian şi atunci, neamule. Cum să se fi întâmplat altfel acum. Măcar şi italiencele, evreii, jainii, ţările tot Bangladesh. Ce lumânare luminoasă. Apa din analiză. Masut Rana de Kazi Anwar Hussain, cu ţigani mistici din România. Cu măicile nu ştiu ce să mă fac, ba o ahimsa de crizanteme. Coroana labirintului pedeapsă pe ducă odată cu noi.

        Ahimsa jainilor mi s-a aninat de o poematizare. Bătrâni şi ne-am mai relaxa pe viaţă, nu deţinuţi ca sub sovietici. Islam înseamnă pace Vasile Lovinescu. N-avem cunoştinţe să ne convertim, precum Miguel şi uite Thomas, Nicu., trebuindu-ne creştini într-o gheţărie a arşiţei de peste iarnă.

        Gabriela, că-n India c’e tutto. A ne vedea indianitate din nesfârşitele indianităţi, poezii de dragoste jaine, rajsamandiene.

        Ahimsa-Memna/Mioriţa, Spaţiul mioritic, comparaţia cu Mahabharata. Colind de crăciun. Mama, maica Domnului. Deal-vale, troheu-anushtub. Violence of man against god. Hyperion. I belong to Jain sect.

        Mahapragya primeşte în camera 13, unde dormisem sub decibeli. Sadhus. Intraţi care n-aţi fost. Măturaţi desculţenia. După Thomas, cu policolor, îi ofer şi eu dar galben, Cenuşa lui Eliade. Primeşte. Alb? Îmi dă voie să-l traduc. Mă face ambasador ahimsa pentru România/Sud-Estul Europei.

        Manoj, din Hyderabad, vrea literatură română (ascultase Mioriţa-Ahimsa şi fusese la worksop-ul meu, primul, nu şi la al doilea).Să se intereseze de Prabhu Vydiasagar Dyal, să-mi spună şi mi de amintirea lui postumă, dacă se face ceva, semnez şi eu. I-am dat Cenuşa lui Eliade şi ultimul prosop. Musulmanul fundamentalist din Sri Lanka a vrut documentaţie Mioriţa, i-am recomandat Mircea Eliade, The Vanishing God. Fusese în Bulgaria şi Ungaria.

        Zalmoxe şi Isus, cu ahimsa, ne făcură pe daci/români prea ospitalieri cu invadatorii. De ajutor fir-ar India. La ieşirea de la Mahapragya, Thomas că face masă rotundă la Atena, să mă duc şi eu, că el e eretic, că n-am să-i dau o carte cu Eliade, o văzuse la Mahpragya, a fost ultima, i-am zis, adevărat.

        Muni Kumar Shrman fu benjaminul. Întrebase atât de senin unde e România. Are vecini Bulgaria, Serbia, Ungaria, Ucraina, Moldova. E lângă Rusia. Rusia e şi lângă India. În Rusia avem 25 campusuri, şi în Moldova. Ce ţări sunt în Europa de East? I le spun, România e a şaptea din Europa, până intră Ucraina. Bine, eşti ambasadorul lui Mahapragya în România. Se cucereşte lumea nu ştiind-o.

        Cred că îmi sunt încurcate şi orele. În orice caz, e nor. Sunt primul afară. O fi în 28. Fac revelionul de unul singur în camera 13.. Uliţa spre palat e abrubtă, cer scuteriştii de zece ori mai mult.. I-am zis în ’77 unui yogin de Eliade şi e l m-a întrebat, which swami. Aseară, dându-i lui His Holiness pe Eliade, nu l-a mai refuzat la culoare. Ce faci, iarno, nu mai arzi? Pe prânz, în yarzi cu barzi. Ultima yoga, cel puţin. Secret India, 1934, Paul Brunton citat la meditaţie.

        Blajinii sunt jainii de se ştiau yoginii pierdui cu versuri crinii. Am greul subiectului pe nebunia sectului. În tradiţia sud-indiană, dacă moare soţul unei femei tinere, primul bărbat cu care are voie să se căsătorească este fratele mamei, unchiul ei. Nu şi în nord. Apropo de diversitate şi relativitate. Tradiţia religioasă îţi arată calea spre fericire.

        Părăduim litere de nisip. Le laşi cu spatele la cămilă. În medina Rabatului, discul kuranic audiam. Să ne fi întristând acum despărţirea de jaini?

        Cine ne mai povesteşte secta, pas către mokşa? Secta prazului, obrazului. Vrei să controlezi pe altul şi-ţi pierzi propriul control. Trupul nu e al meu. Soldaţi la frontiere. Sunt prieten cu toate fiinţele. N-am viaţă-n mine dacă nu mor un pic nonviolent, restul ghilotină. Între atâtea limbaje scriu automat spre neînţelegerea niciunuia, cu dialectele misteriozităţii sectare. De unde punctuaţie, că să nu ne lăcomim, să nu ucidem incoerenţa. Mă vărs în întunericul auditoriumului, câte miliarde de Indii cu tot atâtea populaţii de raze. Romanul ahimsa nu se pricepe Rajsamand. Mai tari vor fi fiind bastoanele celor ce-l joacă pe Gandhi. N-am epică, dar coincidenţa hazului, acolo, o Indie cu teme de ţără nonviolentă, între mari. Plato, eşti jaină din dragoste de animale. Profesorul de sanscrită se declară între Gita şi ahimsa, alţii între Zalmoxe şi Hristos.

        Cu bătrânii, m-o lăsa inima. Cu fata, în tren. Am coborât într-o gară să merg aproape la o gazdă, nu ştiu ce să iau. Am uitat să mă întorc. Am pierdut trenul. N-aveam bani să plătesc gazda. I-am explicat, făcea feţe. A apărut fata şi s-a rezolvat. În Rajsamand am scris poeme pe apucate, improvizaţii printre meditaţii. Angela recomandă pe evreica din Ancona pentru tratamente de fertilitate. Cod liber în creierii Rajasthanului, cu Benazir moartă. Violenţă şi-n cea mai mică entitate.Contemplarea compasiunii. Intrăm în somn. Copii de 3-4 ani condamnaţi la yoga.

          Mă gândesc să te scriu de când nu te ştiam. Ce răsurar roz meditat Jaipur. În pace mai mult Benazir, ne-a ţinut tăcerii ei Rupini. Funeralii anticipate. Ahimsa eliadeană din swami în swami.

Ierusalim

*

          Depresie în jur, nici Shakespeare. Să-mi fi muiat mâinile în Dunăre, ca fata, în Nistru. Mergi pe vârfuri. Pulbere-Dunăre-Lautreamont. Nici lor nu le e limpede. Mi-a spus şi ăsta că nu se sinucide. De credincios. Ai chicotit la ciorile din tablou. Ieri am făcut o conferinţă metapoetică. Lume atenta. Gazda a zis – minunatul discurs. Nu mă împuşcară, vezi.

          Welcome to Elsinore. In so profound abysm. God, how mine eyes throw gazes to the east. Ce poezii nebunilor şi paji, femeile pe moarte, ca în Raj. M-ai ucis. Ei,da, ce-s eu, Shakespeare? Marea Moartă aşteaptă Sfântul Mormânt. Copii muriră de Purim, noi ne ducem la Ierusalim, la al doilea sabat în Ierusalim. Shalom, Jerusalem! Sarea înoată moartea. Cine vrea apă?

          Vă datorez o lumânare. Mi-a dat, de zece şekeli, ieri opt, azi nouă lumânări. Te duci de 11 ori la bere şi o dată la sfântul mormânt. Fire-am piele de căprioară de mai nainte rescrisă, recurşi cu apa lemnului pe rămasul intact al pietrei. Îmi placi, Mediterano. Turuiam tatăl nostru mai ca pe ram-ram. Semne de pace explozivă biblic. Speriaţi-vă. Două leagăne în nemişcare.

*

          De s-ar şti vreodată despre ce e vorba. Şi dacă războiul ne vrea în persoană. Desfacerea pomenii în autopsie. Descompusu-m-am în Ierusalim în semn de alte semne, cum vom fi lichidaţi sau lăsaţi de aceeaşi sămânţă. M-am retras.

          Drama se face cămaşă. Furia creşte unghiile. Edentata cerşeşte patru şekeli pe engleză. Bere Macabee. Ruşi furioşi-unghioşi. 180 de păcate-şekeli lipsă. Ochi deschişi în apă – sentimentul mamei. Lunecasem pe stânci proptindu-mi capul într-o văgăună, are you all right, yes, are your sure? Viaţa devine poveste de furturi în pielea goală.

          Soldaţii apărură în hotel ca asigurările de sănătate produse de Tomer în pustiu. Bătrân cu tichiuţă, în poarta casei Ben Gurion. Ne poartă marea pânzele albe. Parcul Spiegel, pămătuful Abesalom. Regress approach. L’illuminateur. Lupta cea mare, retradusă. Cât trăiesc, pierd bariu. Vis uitat. Milhama. Dacă începe cu 9, nu eşti din Tel Aviv. Am vrut să intru, n-aveam tichie. Am luat trei beri Macabee, rest 8 + 10 + 20 + 100, ajuns în cameră, caut să dau o datorie de 20, nimic, bine a zis Ben Gurion, când nu avem hoţii noştri nu putem fi ţară serioasă.

          Nu e sfântă până n-a venit încă Mesia. Eşti evreu, nu, l-am cunoscut pe Ilie Grinberg, prieten cu Ceauşescu. Am intrat în mare după ea, şi am făcut temperatură. Când m-am măritat eu la Moineşti, nu ştiam că trebuie să-mi fie teamă că sunt evreică, şi nemţii ziceau zigoineri despre români, că nu ştiau să facă ce ziceau ei, eu ştiam germană şi traduceam, nu mă mai lăsau, Frau, vino şi ajută-ne. Fata trebuie să tragă de băieţi, o fecioară e ipohondră, tu eşti în 22, Reveca în 23 şi Yaşar în 24 noiembrie. Dacă pune mâna pe tine, pune pe tinere, şi dacă pune, eşti invitatul meu, astea vorbesc de nu te mai spală Iordanul.

          Pe Jabotinski, motociclist întins pe spate, cu scuterul peste picioare, capul şi cămaşa în sânge. Îl ocolesc maşinile, doi îl feresc, lume puţină. Deodată mişcă. Nu e mort. Chiotul şuierător al salvării, fetele cu targa. Îi scot băieţii casca, au ridicat scuterul, genunchii în triunghiuri ţepene. Două perne ca de box, vârâte dedesubt, targă tare pe targa moale, glisat, suit, la vedere, anchilozat – exact cum eram eu când am venit prima oară în Israel. Eu trebuia să fiu în locul lui. Nu spune. În aceeaşi clipă erau sute, spun ce-am simţit. Şi eu am căzut cu bicicleta în Berkley.

*

          Îmi dă o zi noaptea. M-aş da vieţii ne de pe lumea asta. Pe alţii, duşmănia de noi îi propulsează. Vă cunoaşteţi după alegerea cobailor. Mă trage de mânecă manuscrisul în persoană, sculpturalizat, Eli Ino, dacă inox e culoare, neasemănare-n zenit, chip şi asemănare în persoană. Cine mai intră în rugăciune? Dumnezeu, străinul cel mai mare.

          Ai văzut soldaţii? Nu mă mai impresionează nimic. Măreţi faţă de civili. De la ONU. Does man progress in discarnate life? Nu poţi despărţi masa Ierusalimului de energie. Când eşti numai spirit, eşti toţi la un loc. Unde este Iisus acum? E acolo unde este Dumnezeu, peste tot şi nicăieri. Haiducii făceau o faptă rea şi una bună. Piaza rea nu văzuse soldaţii, eu da, i-am auzit vorbind nemţeşte, câte-o vorbă în engleză, ce mai, the Impending New Age of interplanetary exploration. Tabăra militară aproape goală, cu încăperi neumblate, de castru, dacă nu buzzattiene a la Masada.

          I-or fi închis botul câinelui, că nu se mai aude, a sosit frizeriţa să-l tundă. Când îmi rânjeau şi mie stâncile căzând, iar cel ce m-a întrebat are you all right, yes, are you sure? înotase înaintea mea şi eu tocmai nu-l lăsasem să ajungă pe dig tot înainte, o tăiasem peste stânci. Nu cumva tot el era dansatorul indigen, înalt, pus pe contra româno-ruşilor mişculanţi? Îi crescuse doar chelia, nu m-oi fi bunghit data trecută.

          Măcar şi cazarma goală adineauri, misiune sabbathică, eram în Ierusalim, săptămâna trecută. Ca şi acum aproape trei ani, ne-am plimbat pe corso-ul pustiu vinerei, spre 11 noaptea. Oraşul se popula cu tineri şi amintiri meridional-biblice. Voi acolo tundeţi. Ne întoarcem, încet-încet, la câinii noştri, chiar dacă povestirea asta, neaparţinându-mi, mă poate întoarce ea prin părţi contrapuse, între privelişti de pe plăci tectonice lunecânde, în de ele. Veniţi de pe Saturn, ziceai. Nadine, şi ea, că poate facem o bucată de drum împreună, până-n America, sau să rămân eu la Chicago, ea continuând, singură, până la L. A.

*

          Congeografii de predispoziţii. Cum mi-aş fi ţinut repiraţia, potopindu-mă când mantric în Tatăl nostru, când mării-mormânt-sfântului pe bătăile inimii cu mamă. Până şi ima ima strigau copiii pe plajă, şi ei. Eu, în apă, în aer de smirnă, de-l înnebunea, ca pe dracu’, pe palmier (Tomer), cât să ridiculizeze pe fălosul călugăr grec ori scara de la stau quo, mai simpatizant, altfel, cu kopţii şi chelarul musulman.

          Ambasadorul Tripathi mi-a trimis filmul Gandhi de Attenborrough, pe casetă, în ajunul căderii de la putere a Partidului Congresului – Janata zindabad, altfel, cum şi funcţionasem sub Morarji – plus revenirea Indirei, totuşi – da’ acum prea s-a pupat în piaţa Ti An Men Elţân cu Li Peng, seamănă a cauză efect. Regele părăsit, Ilaşcu părăsit, ţara părăsită. Ce le rămâne tinerilor, prin cine?

          Bogdan l-a spălat, pe bunicu-său, fără ca ăl bătrân să-şi dea seama, de ramolit. Acum asistă la tunsoare. Eu am misiunea să nu dau drumul motanului, că-l irită pe Bulă. Mâncasem o ceapă – atunci s-o fi pripăşit pe canapea, surd, empatizând vibratoriu cu fratele câine. Trena verde bate orice nuntă.

          Mai nicio glumă în literatura mea. Umor de nevoie, văicăreli contextuale, refuzul direcţiei. Nici raţiune, nici delir. Amalirism dolorist. Pretextualism fractal-clepsidric. Din Zarand, oi trece şi prin Fălticeni. Vară de păcate, visul frunzişurilor în floare. Când nu-ţi vine, n-ai timp să scrii, iar când, totuşi, îţi dai drumul, cum nu te mai interesează subiectul, nici pierderea labirintică nu te mai adie decât a la fie ce-o fi.

          Dublul era de grup, cu obsesia zecelui în unu, cu paralelul, 20. Câte combinaţii şi acoperire, pe psihoză rămasă, de filaj-turnătorie în foc continuu, destructivism. Revers înnobilat, pe-o panoplie de agată, tomuri de comptains, roire de ţânţari, Sfinţii Apostoli. Aţi tuns şi telejurnalul, fetelor – mai bine, ne-om uita în alte părţi, poate chiar pe la Popescu. M-am uitat cu religiozitate la frunze. Chiar iarna parcă înfrunzeam ramurile din ochi, ori găseam paralelul bătrâneţii în tării. Toată săptămâna n-am avut loc în pustiu, nici în mine. M-au purtat, săraţi, destui soldaţi.

*

          De ce trebuia să ajung a doua oară în ţara lui Israel? Jidanule, zice Liviu, şi, repede, o săptămână în Zarand. Cioara-n tei. Perechea ta de stăncuţe, în plop? Plaja Tela Aviv-ului cum aş mai uita-o? Spre neuitare şi dublajul esoteric. Scrisul frumos nu m-a găsit, dacă m-o fi căutat. De la contele Nelidov la Vâşinski.

          Cheia însoţirilor spre Ierusalim ţi-am povestit-o abia acum, cât că şi acum trei ani o văzusem: icoana naşterii, cu stea, în iesle, cu Maria şi Iosif, el şi cu baston, cu aure, cu pruncul cel mai de lumină, înfăşăţel. Era la urcarea din locul cu candelă al naşterii, prin altar, mare, rară. Eu n-o mai ştiu decât din casa părintească, de i-am spus zilnicele rugăciuni ale copilăriei. Ce premii, ce habotnicie, ce scrisuri din Mu să mă mai comute la relele tulburări rituale?

          Oi fi spus de zeci de ori Tatăl Nostru în Bethleem şi pe Golgota. Data trecută eram schilod şi m-am deznodat, acum ajunsesem întreg şi mi-era să nu mă frâng. L-am comparat pe Iov cu Arjuna. Icoana ne aduce Ierusalimului. M-am născut în lumina naşterii din icoană. Am trăit cum a dat icoana. Frică ne-a fost până la gândul lui Dumnezeu.

          Ia-mi abulia. Pierde-mă în pierderea frunzelor. Piesele cele scrise n-au cum te împinge în scenă. Nemişcarea ta, şi la mine. Dezbară muzica în muţenie.

          Gyr. Blestem Vitleem Ierusalim Heruvim Troii strigoii. Piatra mă înfulecă. Ne aşteaptă-n luceafăr Iisus. Vedenii gardienii.

          Necomutat nadir. Ştampilă fără tuş. Blestem convertibil în naştere-moarte. Noduri atârnând de nadir nativ. Stând de vorbă mormânt la mormânt. Hanuman zboară cu un munte în apărarea lui Rama. În peşterile de la Marea Moartă, păstorul îşi face aripi de pergamente scrise mare vie. Masca deşertului, meditaţia la nimic, meditaţia măştii, nimicul deşertului.

*

          Ocult golit, kenotic. Nu sunt postmodernist? Ba da, Puşi (GB, 1980). Oprise în faţă la La Calu. Nu deschid sticla de vin de la el. Mâine. Secretul să stea în tine cum îţi stă sângele-n vine, Florentine. Eram jos, în ultimul orizont, la punctul cel mai adânc. Mitică, arde mina. A falsificat poeziile, nu respira. Norocul meu a fost cu Romică şi al lui Romică cu mine. S-o ucidem pe Latifa pentru a salva poporul. Da, răspunse cu glas stins naşul Ion. Scris mai vizibil, mai pline rândurile. Ceaţă neagră cu sclipiri verzi. Arde gheaţa, Hristo.

          Comunicare prin vise, uiţi ce scrii despre altcineva, cum ar fi citit. Nu ne mai auzirăm de ani. Retenţie psiho. Nicolaide s-a luat de Kusturiţa. Cine e Nicolaescu? Ch’io mi scordi di te. Realitatea e comică, da’ lumea se crispează. Cum ai merge pe gheaţă. Popor masochist, leprezentat, merry wives, deleni-văleni. Superstiţia macho de cuviinţă. Moartea tatălui, Dumnezeu-Hristos. Nimeni la busturi. Moartea cărţilor. Caietele, miile de pagini, cin’ să le scaneze, pe ce lectură, descifrare? Cazul să mai despart steno de asteno.

          Mantre onirice cosmosului cameral, în cer cu Shaun Davey, în iad cu Downey, hai dislexie. Bereta proprie, neitaliană, numai pe scenă şi-n localuri, nu la radio, un folclor. Şi castrat şi birjărea contele rus la şosea. Înscrisuri, telegraf, berbera Piaf. Ai lui Sică, diegeză mai aproape de lumea lui Caragiale, o singură femeie care contează, placa turnantă. În domeniul teatral sunt mai ai dracului ca în literatură. Lumea l-a plăcut că e frumos. Matilda nu-l pomenise în scris şi la telefon, cât că scrisul o fi al lui şi o semnase numai pe ea. Vine în baston, a-şi citi strigăte-mantre din puşcărie.

         Read More »

Nu îmi aduc aminte să-mi fi fost așa de bine ca acum. Am fost copil de miner sărac. Sărăcia te învață să furi sau să devii un mare artist.

Am încercat să învăț să visez zâne și prinți din imaginație și când am stăpânit arta, nu a mai fost nevoie de ea.

Azi nu mai știm să visăm pentru frumos și liniște. Puțini mai știm să citim în suferință și vânt pentru a afla direcția spre adevăratul destin. Asta i-am cerut Domnului ca și copil; să mă ajute să arat fratelui meu crăpătura din zid spre strălucirea soarelui, lucru deloc ușor de văzut din spatele urâtului și al mizeriei. Nu-i mai vedem pe cei de lângă noi, incluzând părinții, frații, surorile și chiar prieteniile adevărate câștigate cu greu de-a lungul istoriei prin educație, dăruire, îngăduință, iertare și iubire. Toți vorbim în van sau criticăm pe ascuns viața, însă viața construită azi și impusă este lipsită de conștiință și responsabilitate. Suntem și acceptăm dezumanizarea în masă, bătând cu ușurință din palme și strigând “uraaa!” la pocnitul biciului politic, apoi fugim acasă, în singurătate și egoism, lăcomie și minciună, hoție și trădare. Am fugit de dracul și am dat peste taică-su, îmi spunea mama: “de la Ana la Kaiafa!”

Societățile cu astfel de caracteristici nu pot duce la un final fericit. Golanii și trădătorii, vânzătorii de țară nu sunt eroii aleși de părinții noștri pentru a ne conduce în eternitate. Turnătorii din comunism sunt aceiași și azi în democrație. Omul secolului 21 este mai amorțit ca niciodată, “SLUJITORUL dumnezeilor de lemn” de care Iisus ne îndemna să ne ferim; banul, tehnologia și ciomagul etc. Omul are urgentă nevoie de suflet, de cuvânt bun și lumină divină pentru a se trezi.

———————————

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

3 noiembrie,  2018

Ocultul literar, are, sub comunismul târziu, un “cuptor alchimistic” în scriitura lui Artur Silvestri, republicat, în multe cărţi, după 1989, la Carpathia Press, cu minime addenda, dublat şi de proza imobiliarului, un jurnalism literar arborat în avangarda tranziţiei prelungite. Clăditul parcă nu se putea să nu se prelungească în publicaţii virtuale, reconciliind, odată în plus, vechea “zicere de coduri” cu “eseismul” noii scriituri specializate, amintindu-i scriitorului şi afaceristului/bussinesman (“eu nu câştig din cărţi ci din afacere”) de Vlădica Antonie Plămădeală, “socotit de biserică prea literat şi de literaţi prea bisericesc”.

          De o parte, arhetipul călugărilor sciţi, originismul, renaşterea isihastă, brâncovenismul literar, reconquista profetică etc., de altă parte, retrocedarea secolului, România în anul 2010, exerciţii de exorcism social, ţara consultanţilor cu pistolul la brâu, şase blocuri de 40 de etaje în Herăstrău, în locul Muzeului Satului etc. Rămânem, poate, între cele două istorii – a ocupantului, a autohtonului -, fluturându-ne “înfăţişasrea Caesarului ocult, a protectorului tainic din vremea de dincolo de istorie”, dar ne şi retrocedăm, dintre “incendiatorii semidocţi”, retroculturii, “tradiţie a blestemului antropologic”, sau “românitate de Ahasver”. Ne va fi unind “patologia neîncrederii”. “Suntem în spaţiul fenomenului horal”, în Cucuteni, cu Mircea Vulcănescu şi Romulus Vulcănescu (acesta răspunzând, la îndemnul lui Gusti, spaţiului mioritic al lui Blaga cu fenomenul horal). Şi cu Petrus Diaconus, “personalitate enigmatică”, şi cu Petre Diaconu, de la Păcui-Vicina.

          În fapt, adevărata literatură a lui Artur Silvestri este cea din ocultul imobiliar (altoit pe anteriorul esoterism medievist-matein): “Toate otrepele ce trebuiau să-şi afle locul în ‘Curtea miracolelor’ dau tonul azi şi instituie o cenzură fără precedent prin efectele răsturnării aproape complete de proporţii naturale. Ucigaşi, demolatori şi paricizi, vânzători de iluzii şi născocitori de teme false, tăinuitori şi uneltitori mărunţi, de un lăutărism şocant prin chiar lipsa de talent în cântatul după ureche, toată această pegră de şcoală nouă constituie o viermuială de saturnalie contemporană şi de lupanar, unde pare că lipsesc numai vrăjitoarele călărind pe mătură spre a avea pictura de extracţie infernală” (Prostologhikon. Vremea clownilor: cum se fabrică suprarealitatea de ziar, 2008, p.4). “Puţini înţeleg, însă, că preţul secret al pârjolului de la noi nu este o temă ce priveşte banii ci însăşi viaţa noastră istorică, sacrificată cu cinism de mâinile apucătoare ale căror unghii vor trebui tăiate într-o zi, alături de mâna toată care a apucat” (ibidem, p. 83).

          Şi totuşi, în volumul Loc şi persoană. Eseuri despre geografia tainică, “Utopia etnografică” (1988) succede afinitar eseului “Duhul locurilor” (1990), înapoi, de la Marin Preda la Brâncoveanu, via casa, “Reşedinţa de la Băneasa a Mareşalului Ion Antonescu s-a înălţat în 1936 prin osârdia arhitectului G.M. Cantacuzino şi datorită gândului pătrunzător al acestui intelectual a cărui redescoperire integrală rămâne de împlinit. Privită mai de departe, casa mărturiseşte urme ce o situează în prelungirea stilului brâncovenesc, reprodus simbolic după sute de ani: pridvorul, ca un foişor de culă oltenească, masivitatea austeră şi totuşi somptuoasă, simetriile ce amintesc o voinţă valahă de clasicitate ca şi ornamentaţiile în stucaturi aurite ce dau chenarului unei ferestre dinspre răsărit o singularitate neîntâmplătoare – acestea aparţin mai puţin lumii moderne şi mai mult începutului de secol XVIII încă românesc. Un bazin de formă dreptunghiulară, cu ape moarte şi invadate de nuferi şi de păpuriş, aminteşte de parcul de la Mogoşoaia şi, în totul, pluteşte – peste ape, ierburi şi pietre – un duh al vremurilor brâncoveneşti ce îngăduie asemuiri mai profunde decât simpla examinare arhitecturală”. (Loc şi persoană, p.18-19).

          Specularea patetică a dimensiunii brâncoveneşti a modelului românesc – “De fapt, amândoi sunt martirii unei Biserici ce nu s-a întemeiat” – fusese precedată, în alt registru, ocultat tot “în două limbi”, de utopie: “În definitiv, civilizaţia este în Deliorman o desfăşurare de coduri şi este de la sine înţeles că omul vieţuieşte într-o lume de semne care adeseori spun repede şi pe căi nediscursive mai mult decât ajung să priceapă neiniţiaţii. Acestea nu-s doar parimiile de preste an şi nu au cu necesitate conţinut creştin, sunt o amestecare de structuri ritualice între care nu puţine sunt arhaice şi păgâne şi, de aceea, cu osebire vechi. Colindul, pluguşorul, ‘Steaua mascată’, ‘clopotele’, însă şi ‘Iordănitul’ de pe 7 ianuarie, ‘Gurbanul’ de pe 1 februarie, acestea pun să vieţuiască invocaţii şi retrăiri de drame cu substrucţie metafizică de vârste din cele mai diferite şi înfăptuiesc, în fond, o sinteză a componentelor succesive în etnogeneză. Paparudele şi Caloianul stau alături aci de Lăsata- secului de câşlegi, când se strigă fetele peste sat, şi cu Sânzienele din ziua de Drăgaică, cu Lăzăriţa şi cu Căluşul jucat de Rusalii, ca formă de teatru mitic acesta.” (ibid. p.31).

          Acest autor nu are nevoie de Tabula Smaragdina, fie şi în traducerea lui Newton, pentru a-şi ermetiza propria recepţie cosmică, românească, în dantelărie de concepte-arcane “acuzabile” de ficţionism protocronist, iar, la urma urmei – “Gânduri de noapte; ‘case’; tabuuri; copaci; şi un joc de domino (pagini răzleţe dintr-un jurnal intermitent” : “ Există deci o realitate de gesturi, ritualuri şi dispozitive peste care poate trece orice fel de vreme căci tot degeaba va fi; acestea nu se includ în memoria individuală ci stau depuse mult mai adânc, acolo unde nu există timp” (ibid. p. 39)/…/”De fapt, ştergerea casei de pe Pământ m-a preocupat în aceste săptămâni, mai ales atunci când, apropiindu-se încheierea ‘clăditului’ şi casa nouă devenind o realitate, nu mai exista scăpare. Există o enigmă a acestor momente, despre care oamenii se feresc să vorbească de parcă ar fi totuna cu moartea. Ei nu pronunţă ‘numele clipei aceleia’ ci o desemnează prin perifrază (‘când o fi să fie’) ori prin cuvinte cu aspect simbolic însă fără un conţinut lămuritor (‘la moment’, ‘la mutare’, ‘când n-o mai fi nevoie’). Înţelese mai bine, acestea arată un final, un ‘sfârşit de timp’. Însă într-un fel este şi un ‘sfârşit al timpului colectiv’ ori, mai bine spus, al ‘timpului ce priveşte un trib”

          Artur Silvestri îşi autoocultează timpul în formă de viaţă şi spaţiul în formă de casă.

—————————

Dr. George ANCA