Cuvânt și iubire

Muzeul Naţional de Artă al României organizează expoziţia întitulată “Confesiuni” cu lucrări ale celebrului pictor Corneliu Baba. Evenimentul, care este prima mare expoziţie de după cuprinzătorea retrospectivă din anul 1997, reuneşte numeroase lucrări din patrimoniul muzeului dar şi din colecţia familiei artistului. Interesul publicului creşte şi pentru că unele exponate sunt inedite, la ele adăugându-se şi câteva fotografii din arhiva de familie.

————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

21 noiembrie, 2018

MOARTEA – SUPERB INUMANĂ              

niciodată n-ai să ştii – în

viaţa asta – cine ţi-a fost prieten

adevărat – ori duşman

sfărâmi  – între degete  – frunze uscate – care

n-au nicio legătură cu

povestea ta

te rezemi – cu spinarea – de un

oarecare copac din pădure – vertical – dar

imemorial – asasinat de toamnă : pentru tine – însă

acel copac fără viaţă – e-un

altar – o întreagă

religie (falsificată – fireşte – de

terorile tale) : te simţi nevinovat ca un

prunc – şi vinovat ca un diavol – în

acelaşi timp

întomnat

măcar ai curajul şi

ieşi din pădure – în moartea-ţi

personală : niciodată – în această viaţă – nu vei

şti cine – cu adevărat

ai fost…

poate că moartea (…nădăjduieşte – nădăjduieşte – căci

tot n-ai încotro!) – va fi mai clementă decât

viaţa – adică va fi

superb inumană!

***

DINAMICA DEMENŢEI COSMICE

…dincolo de birurile cumplite ale

ipocriziei şi

snobismului – dincolo de

taxele usturătoare – ucigaşe – ale

imbecilităţii şi

cruzimii – dincolo de toţi

Hoitarii Avizi – cu ochi veşnic căscaţi a

moarte – veşnic

flămânzi – Hoitarii Avizi – care fac parte

integrantă din

„Fiinţa Umană” (Golemul la modă-al Pământului) – da – dincolo

de această infernală dinamică a

pierzaniei – a autonimicirii – stau

cu aripi imense – azurii – zvâcnind nerăbdătoare

Acvilele Cereşti

da – număr secundele  meschine – pănă la

sublim – extazul exploziei aripilor şi

pliscurilor ardente  – ale

Acvilelor Cereşti – asupra acestei

mahalale suprainfectate – asupra acestei

mlaştini supraetajate (dând impresia unor

zgârie-nori funerari) – mlaştină plină de

duhnitor  sânge  – pregătit – oricând – pentru

avalanşe – cascade contaminante cu

crimă şi sinucidere  – aparent

constructive.. – …mlaştină anapoda

numită :

„Fiinţă Umană”…

…apoi – după Explozia

Celest-Acvilească – iarăşi – întreg aerul va fi

curat şi senin – iar Lumina

din nou – va străbate – până jos

jos – jooos… – …prin Buricul

Pământului – până la extaticele Mume şi

Mumìi Faraonice  – retrezindu-le la o

viaţă excesiv dinamică – hrăpăreaţă la

culme – autodistructiv-dementă… – …şi

tot aşa… – …la

nesfârşit…

***

ARHEII GÂNDULUI – SAU : TÂRFA ASTA DE MEMORIE

când te-ai bărbierit

prima dată – cu lamele – paralele şi

pervers ascuţite – ale unui „byk” – sau cu

hărţăgosul tăiş al

briciului (…lunecând pe opintitul patinoar al

pielii de gâscă :  gâtul

tău…) – te-ai gândit

prima oară – la

sinucidere

când – copil cât o

căciulă fiind – stăteai – în toiul

nopţii de vară – senină – pe

muchia dealului – şi – strivit de

măreţie – priveai

cetăţile supraetajate ale

incendiilor stelare – ţi s-a

năzărit – prima oară

lumea cealaltă…

…vezi tu cum târfa asta de

Memorie – te ascunde de

tine însuţi – într-o pivniţă

oarbă – nemărginit

adâncă – pivniţă fojgăind şi

puţind – teribil – a

şobolani şi a

mlaştină ?… – …şi

noroc de Revelaţie – „sireaca” : te

trage zdravăn – în sus – de

chelie – şi te trezeşte

undeva – în Lumina de

Vis – undeva – hăt bine şi

mai departe decât orice

departe  – dincolo de

orice hotare ale uitării sau

neuitării… – …poate într-o vrăjită

lucoare a

Mării…

***

BOLNAVUL UNIVERSULUI

culcat în moarte – criminal în sânge

Bolnavul Universului n-ajunge :

făţărnicie  – şi minciună – şi trădare

nu făuresc nicicând – niciunde – Cale…

Bestia Absolută-n tin’ dospeşte :

ai  tras la fund şi regnuri – şi nădejde

iar din abis – râia-ţi o-ndeamn’  să vină

pe Doamna Caracatiţă – REGINĂ!

…râvnit-ai rai ? – rămâne-va doar spuză

căci Moartea e  – din nou  – lehuză…

da – galaxii de sânge-al crimei ţipă

să înceteze-a-arterelor  risipă…!

…Bolnavul Cosmic – omul hăituit

din Capodoperă – Ultima Beznă-a-alcătuit…

***

LUPUL PĂMÂNTULUI

tot înainte

înapoi n-ai ce vedea

nouă zi-i încăleca

alb veşmânt lumea-a purta

la Altar de Fulger

toţi s-or închina

şi vor căpăta

numai alb-veşminte…

…tu fii Lup Cuminte :

lasă-te mânat de Stea

în Mistic Nordul

moaie-ţi tu doar botul

zboară peste gheaţă

banchize şi greaţă :

dă de dimineaţă

dă de flori  – de viaţă

tu – Lup-Dragonul

stăpân pe tot zvonul :

iarăşi tu vei scrie

peste orice glie

tot înainte

Lup fără Morminte :

adu  noi cuvinte

şi noi jurăminte

pentru Neamuri Sfinte

Lup şi Carte vor rămâne

Pământul de azi – de mâne

din nou vor supune

sub Vechea Minune

Neamurile-or spune

Izvor cu-albe spume

şi vor cerceta

unde-i Om – şi-o Stea…

…aşa grăiesc bunii

bunii şi străbunii

şi Mumele lumii :

a Lupului stăpânire

Lumină-i făr’ de pieire

Cetate-n zidire

bună-a noast’ priire…

***

BIBLIA NOUĂ

o Lebădă zburată-n Galaxii

făcea – din nou – numai prostii :

stingea TREI STELE

alunga IELE

aducea Coşul de Nuiele

aşa că Şarpele-nţelept

a şerpuit întreg deşert

dindată a-nectat risipi :

din raze şi-a croit aripi

din bezne şi-a adus califi

(…cei plămădiţi din sfinte glifi…)

îngerilor – şuierând a glie

le-a pus pe cap o pălărie… :

Lebăda-au prins-o la mijloc

şi-au învăţat-o un alt joc… :

acum nu stinge – minunează

şi nu alungă – ci creează

iar crima deveni poveste

despre… „o varză-ntre neveste…”

Biblie Nouă s-a-mplinit :

Cetate Nouă-au zugrăvit

în care Lebăda – REGINĂ

păstrată e pentru Grădină…

***

MINTE MODERNĂ

cutie golită de

conserve – umplută – acum – cu

apă de ploaie

noetică (apă slinoasă şi

duhnitor sleită – din

şanţ) – şi – hodorogit

târâtă cu o

sfoară – cutia-vădană  – pe

zgrunţurosul caldarâm – de către un

cosmic – regalizat-legalizat

dement

asta e – hurducată – mintea mea

modernă – de

azi – fremătând în

ritm de

târâtură de Arcă (intim  – tainic şi

mizer) – lăturile gheţarilor de

mâine

***

 TOAMNĂ ÎNTÂRZIATĂ

                            10 Nov. 2018

aceşti copaci semnau as’ vară că sunt „tei” :

ciorile – azi – mai linguşesc morman de beţe – câte vrei…

dac-ai cădea de la etaj în aste ţepe

doar pe Dracula bucura-vei :  te-ar pricepe !

atâta ceaţă-i tot dezbracă pe-osândiţi

că le-au rămas ciolane doar – orbite de zgâiţi…

e-o lume numai de pedepse pregătită

e-o lume ca un iad – dar fără plită…

…trec – singur – printre-aceste locuri de tortură

Călugăr al Urgiei – fără de tonsură :

plânşii – ori văicăriţii – demult sunt paralitici…

…eu – doar un vagabond târziu – fără de critici…

Read More »

La 27 martie/9 aprilie 1918, o zi care avea să intre în istorie, a avut loc şedinţa Sfatului Ţării, care urma să adopte o importantă decizie. Şedinţa s-a deschis după-amiază, la orele 16 şi 15 minute, sub preşedinţia lui I. Inculeţ, în prezenţa membrilor Prezidiului (P. Halippa, I. Buzdugan ş.a.), fiind de faţă membrii guvernului moldovenesc, C. Stere, primul ministru român Al. Marghiloman, însoţit de T. Hârjeu, ministrul de război, şi suita sa. În deschiderea lucrărilor  Sfatului Ţării, I. Inculeţ a declarat: ,,Şedinţa de astăzi, domnilor deputaţi, va  fi o şedinţă istorică pentru naţiunea noastră, pentru poporul nostru. Noi trebuie să depunem toate silinţele ca să ieşim cu cinste în acest moment istoric”.

 A urmat la cuvânt, la invitaţia preşedintelui Inculeţ, primul ministru Al. Marghiloman, care a precizat condiţiile interne şi externe ale momentului, apoi, în numele guvernului, a făcut o declaraţie de respectare a drepturilor şi libertăţilor Basarabiei: ,,Marea şi sfânta problemă…, a unirei Basarabiei la sânul patriei mame, a României, a fost pusă pentru prima dată la ordinea zilei în toate dimensiunile ei, în ziua proclamării independenţei Republicii Moldoveneşti; iar în timpurile de faţă această problemă este scoasă la iveală şi mai pronunţat mulţumită mersului istoric al lucrurilor şi însuşi Sfatului Ţării”.

Apoi Marghiloman a dat citire declaraţiei guvernului român: ,,Unirea Basarabiei cu România trebuie să se facă cu condiţiunea păstrării particularităţilor locale ale acestei ţări”, urmând ca Sfatul Ţării să se ocupe de ,,rezolvarea chestiunii agrare potrivit cu nevoile poporului”. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având Sfatul său, un organism executiv şi administraţia proprie. După unirea Basarabiei cu patria-mamă, în guvernul şi parlamentul ţării vor intra reprezentanţi ai provinciei, se va convoca apoi adunarea constituantă, în care vor intra, proporţional cu populaţia, şi reprezentanţii Basarabiei, ,,pentru a introduce în Constituţie, de comun acord, principiile şi garanţiile arătate mai sus”. După această declaraţie, primul ministru şi suita au părăsit sala, pentru ca deputaţii Sfatului să poată delibera nestânjeniţi. În continuare, la propunerea deputatului Cijevschi, din partea Blocului moldovenesc, a fost cooptat în Sfatul Ţării, C. Stere, pentru meritele ,,luptătorului politic şi profesorului savant basarabean”. Acesta a rostit un discurs impresionant, arătând: ,,Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare, extraordinară, asupra soartei viitoare a poporului nostru…Nimeni, în afară de noi, n-are dreptul să vorbească şi să hotărască ceva în numele poporului Basarabiei”.

 În continuare, I. Buzdugan, secretarul Sfatului Ţării, dă citire declaraţiei Blocului moldovenesc referitoare la unirea Basarabiei cu România, arătând: ,,În numele Blocului moldovenesc, care întotdeauna a fost straja intereselor poporului moldovenesc, apărând cu râvnă drepturile lui…, dau citire următoarei declaraţii” (vezi infra), după care, aceeaşi declaraţie, a fost citită în limba rusă de deputatul Cijevschi. Au vorbit apoi deputatul V. Ţiganko, în numele Fracţiunii ţărăneşti, R. Von Lesch, în numele populaţiei germane, C. Misirkov, reprezentantul bulgaro-găgăuzilor, A. Osmolovschi, delegatul ucrainenilor, A. F. Grekulov, din partea Ligii culturale ruseşti, I. Krivorukov, în numele muncitorilor, care au declarat că se vor abţine de la vot, arătând că nu au împuternicirea necesară, că trebuie aşteptată hotărârea viitoarei Constituante a republicii sau rezultatul unui referendum. O excepţie a reprezentat-o poziţia lui F. Dudchevicz, care a declarat că, ,,în numele poporului polonez, susţin în întregime unirea Basarabiei cu România, cum aceasta o doresc moldovenii, locuitorii autohtoni ai acestei ţări”. După o pauză, deputatul T. Bârcă a prezentat declaraţia unei părţi din Fracţiunea ţărănească, în care se arăta că ,,…în această zi măreaţă şi sfântă pentru naţiunea noastră, ne-am hotărât să ne unim cu toţi moldovenii din Sfatul Ţării, pentru înfăptuirea unirii noastre cu fraţii de sânge din România”.

 Sfatul Ţării, însuşindu-şi rezoluţia Blocului moldovenesc, a adoptat Declaraţia de unire a Basarabiei cu România: ,,În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România.

Această unire se face pe următoarele baze (11): 1. Sfatul Ţării actual îşi continuă activitatea, pentru realizarea reformei agrare; 2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, cu sfat, organ împlinitor (executiv) şi administraţie proprie; 3. Competenţa Sfatului Ţării: votarea bugetelor locale, controlul zemstvelor şi numirea funcţionarilor publici; 4. Recrutarea armatei pe baze teritoriale; 5. Legile existente şi organizarea locală rămân în vigoare; 6. Respectarea drepturilor nimorităţilor; 7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în guvernul român; 8. Basarabia va avea deputaţii săi în parlamentul român, proporţional cu populaţia; 9. Toate alegerile din Basarabia se vor face pe baza votului universal; 10. Libertăţile cetăţeneşti vor fi garantate prin constituţie; 11. Toate încălcările de legi, săvârşite din motive politice, sunt amnistiate. Aceste drepturi şi libertăţi vor fi înscrise în constituţie. Trăiască unirea Basarabiei cu România deapururea şi totdeauna”.

 Ajungându-se apoi la momentul votării, în numele Blocului moldovenesc, Cijevschi propune vot nominal şi deschis, iar Ţiganko şi alţii au cerut vot secret. Cerând cuvântul, I. Buzdugan a pledat pentru vot deschis şi a declarat: ,,…ţara noastră şi toată lumea să ştie că noi românii basarabeni…dorim unirea cu fraţii noştri de peste Prut…Să ştie toată lumea, că noi vroim unirea tuturor românilor, de partea aceasta a Prutului şi de ceialaltă a Carpaţilor, într-o Românie Mare, una şi nedespărţită. (…) Noi suntem chemaţi să înfăptuim cel mai revoluţionar act, în istoria poporului nostru…, să votăm pentru unirea Basarabiei cu România. (…) Fiţi tari şi îndepliniţi-vă datoria, fiindcă ceasul unirii a sunat. Vă chem pe toţi să votaţi cu îndrăzneală şi deschis, ca istoria să fixeze pentru totdeauna numele tuturor fiilor adevăraţi ai poporului nostru moldovenesc, care au votat pentru unirea tuturor românilor, a viitoarei Românii Mari”. Majoritatea deputaţilor s-au pronunţat pentru votul deschis (82 contra 27). S-a trecut apoi la votarea propriu-zisă a rezoluţiei de unire propuse de Blocul moldovenesc (,,În numele poporului Basarabiei…”), rezultatul votului fiind: 86 voturi pentru (unire), 3 contra şi 36 de abţineri, 13 deputaţi au fost absenţi. Anunţând rezultatul votului, preşedintele I. Inculeţ a exclamat: ,,Trăiască unirea cu România mamă”, iar sala a reacţionat: ,,Vivat! Trăiască România!”.

Rezultatul votului este adus imediat la cunoştinţa primului ministru Marghiloman, care a revenit în sală şi a rostit o scurtă alocuţiune: ,,În numele poporului român şi al regelui Ferdinand, iau act cu mândrie de declaraţia…pentru unire şi declar că Basarabia este de acum unită pe vecie cu România, una şi nedespărţită”. Apoi, întreaga asistenţă merge in corpore la Catedrala Soborulu, unde, la ora 8 seara, este oficiat un Te Deum, de către  arhimandritul  Gurie şi clerul mitropolitan, urmat de serbări, banchete, felicitări. Regele Ferdinand, care se afla la Bârlad, înştiinţat telegrafic de primul ministru, a adresat o telegramă lui I. Inculeţ şi D. Ciugureanu: ,,Cu adâncă emoţiune şi cu inima plină de bucurie, am primit ştirea despre importantul act ce s-a săvârşit la Chişinău. Sentimentul naţional ce se deşteptase atât de puternic în inimile moldovenilor de dincolo de Prut a primit, prin votul înălţător al Sfatului Ţării, o solemnă afirmare. Un vis frumos s-a înfăptuit. (…) Aduc prinosul Meu de calde mulţumiri Domniilor Voastre şi Sfatului Ţării, ale cărui patriotice sforţări au fost încoronate de succes”.

 După votarea unirii, o delegaţie a Basarabiei, alcătuită din I. Inculeţ, D. Ciugureanu, Pan. Halippa, C. Stere, T. Ioncu, arh. Gurie ş.a., a sosit la Iaşi, la 30 martie 1918, pentru a înmâna guvernului şi regelui Actul unirii. În dejunul oficial de la Palat, dat în cinstea delegaţiei, regele Ferdinand, urându-le bun venit, spunea că unirea Basarabiei reprezintă ,,înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului (…) V-aţi alipit în timpuri grele pentru Ţara Mamă, ca un copil tânăr, însă cu inima adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va ştrege…”. În răspunsul său, I. Inculeţ îşi exprima satisfacţia pentru înfăptuirea unirii, amintind, în context, necesitatea introducerii reformelor, a celei agrare îndeosebi. Iaşul, ,,cufundat în tristeţe, după pacea înrobitoare de la Bucureşti, îşi uita pentru o clipă durerea…, iar lacrămile de jale se amestecau cu cele de bucurie”. La 3/16 aprilie 1918, I. Inculeţ şi D. Ciugureanu erau desemnaţi miniştri în guvernul României preşedinte al Sfatului Ţării era ales C. Stere, iar în fruntea Consiliului de directori basarabean era desemnat Petre Cazacu. Ulterior, la 9/22 aprilie 1918, prin decret regal, regele Ferdinand a promulgat actul unirii Basarabiei cu România. În noiembrie, Sfatul Ţării, având ca preşedinte pe Pan. Halippa, în locul lui C. Stere, demisionat, a hotărât, la 27 noiembrie/10 decembrie 1918, că ,,Basarabia renunţă la condiţiunile de unire…, fiind încredinţată că, în România tuturor românilor, regimul curat democratic este asigurat pe viitor…şi declară unirea necondiţionată a Basarabiei cu România mamă”.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

20 noiembrie, 2018

Aş porni în acest demers literar de la definiţia din dicţionarul explicativ al limbii române a cuvântului „unire”, de la înţelesul, conţinutul său.

UNIRE înseamnă, printre altele, asamblare, îmbinare, alipire, reunire, armonie, concordie… Încercând un exerciţiu de observaţie şi interpretare a ceea ce se întâmplă astăzi cu fiecare dintre noi, în jurul nostru, în ţară şi în lume, îmi îngădui să spun că „unirea” este „rara avis”, deci, pe cale de dispariţie, iar termenul ar trebui să se regăsească doar în dicţionarele de arhaisme. Sigur, că exagerez, însă, astfel doresc să trag un semnal de alarmă asupra unei stări de fapt, înainte de a se ajunge la o limită greu de ajustat şi îndreptat.

Şi s-o luăm metodic. Cred că fiecare observă din ce în ce mai des şi mai mult că, parcă ceva nu este în ordine cu noi înşine, ca indivizi, oameni cu toate rolurile pe care le îndeplinim (soţ/soţie, părinte, copil, om al muncii…) Noi nu mai suntem în armonie cu noi înşine, sufletul parcă nu mai are aceeaşi rezonanţă cu mintea şi trupul. În aceeaşi măsură, avem diferende mai mari sau mai mici cu cei din jurul nostru, avem întotdeauna ceva de împărţit cu cei de lângă noi ori de mai departe. Judecăm pe mulţi, clamăm şi atribuim injurii, deşi la vedere afişăm o mină binevoitoare, care nu este altceva decât o mască plină de un rânjet, acel „professional smile” care se promovează în vest.

În aşa-zisa democraţie, politica ne-a învrăjbit şi mai tare. Începând din cele mai mici cătune şi sate, oraşe, până la nivelul întregii ţări şi pe tot mapamondul între oameni există discordie. Şi cred că există o explicaţie simplă. S-a răsturnat scara de valori, banul fiind valoarea supremă şi aşa cum spune românul: „Banul este ochiul dracului”. Şi dacă ni-l dorim şi-l ţinem aproape pe diavol, îl îndepărtăm pe Dumnezeu, cel întreit: Tată, Fiul şi Sfântul Duh. Unde nu mai există credinţă, există doar durere. În viaţa noastră, a românilor există un mare paradox: bisericile sunt pline, oamenii merg în pelerinaje în ţară, în străinătate, fac multe acte de caritate şi totuşi se întâmplă atâtea lucruri grele şi urâte: crime, violuri, hoţie şi corupţie până la cele mai înalte trepte ale societăţii româneşti.

Pentru că în acest an, sărbătorim cu „mare pompă” un eveniment de o importanţă covârşitoare în existenţa milenară a poporului român, Marea Unire din 1918, se cade să regândim modul nostru de a fi, de a convieţui în această societate în vădită degringoladă. De ce? Pentru că înfăptuirea acestui deziderat a dovedit că numai în unire putem să ne păstrăm ceea ce am moştenit de la înaintaşi, putem adăuga câte ceva la talanţii dăruiţi şi oferiţi spre înmulţire generaţiilor viitoare. Dar să ne amintim câteva momente ale împlinirii idealului unirii neamului românesc.

Unirea din 1918 este un punct nodal de mare însemnătate şi rezistenţă pentru dăinuirea poporului român şi cea mai mare sărbătoare a tuturor românilor. Întrebarea fundamentală pe care trebuie să ne-o punem fiecare dintre noi la împlinirea unui veac a acestui vis milenar, cred că este: ce facem fiecare dintre noi pentru bunul mers al ţării şi pentru a lăsa viitoarelor generaţii un stat puternic, un popor demn, o ţară dezvoltată şi respectată în lume, în condiţiile unei civilizaţii moderne şi a globalizării tot mai accentuate şi atât de vocale? Poate, pare fără noimă această întrebare. Ne simţim mici, fără importanţă, fără putere de decizie, singulari în peisajul social-politic internaţional actual. Patriotismul este condamnat, etichetat ca fiind un sentiment exagerat, de sorginte comunistă, lucru cum nu se poate mai pervers. Procesul de europenizare are meritele lui, însă poate fi şi extrem de dăunător. Încearcă să sape la pilonii de rezistenţă ai fiinţării poporului şi statului naţional – credinţă, spiritualitate, educaţie, cultură… Depinde însă de noi cât şi cum vor fi atinse interesele şi idealurile noastre. Se impune bună-credinţă, vigilenţă, cunoaşterea şi promovarea adevăratului potenţial al neamului şi ţării sub toate aspectele sale. Să ne postăm conştient în contemporaneitate, să redobândim şi să manifestăm virtuţile înaintaşilor şi să fim mândri că suntem români, după unii, cel mai vechi popor trăitor în graniţele sale.

Unirea a fost un ideal de milenii al românilor din întreg spaţiul românesc, din provinciile istorice: Muntenia, Moldova, Banat, Crişana, Bucovina, Basarabia, Transilvania, de aceea s-a împământenit sintagma „unirea în cuget şi simţiri” a românilor de rând şi a oamenilor de stat, cei care aveau în mână pârghiile politice de decizie a destinului ţării. Românii adevăraţi au dorit această unire a teritoriilor româneşti sub un singur steag, un singur nume şi un singur conducător, proces de lungă durată. Această idee n-a apărut dintr-o dată, într-un anumit moment, într-o anumită conjunctură, ci a fost purtată aievea de români şi a fost lăsată moştenire urmaşilor urmaşilor.

Pentru coerenţa demersului nostru aş menţiona pe scurt punctele, nodurile trainice ale menţinerii şi realizării visului de unire, paşii făcuţi în decursul istoriei şi evenimentele cheie, remarcabile, cu multe sacrificii, dar şi cu satisfacţii.

În spaţiul românesc, delimitat aproximativ de graniţele actuale ale României, populaţia băştinaşă a încercat de-a lungul timpului să se unească într-o singură organizare statală. Cea mai veche tendinţă de unire, cunoscută de istoria spaţiului carpato-danubiano-pontic, a avut loc în urmă cu mai bine de 2000 de ani. Sub conducerea lui Burebista, conducătorul geto-dacilor, vechea populaţie locuitoare a acestui spaţiu, are loc formarea primului stat care se întindea pe toată suprafaţa României de astăzi. Această unire a fost şi rămâne un punct de referinţă în istoria românilor, o moştenire simbolică la care s-au raportat românii şi conducătorii acestora în diferite perioade istorice.

După un mileniu şi jumătate, împlinirea visului unui Regat Dacic are loc atunci când Mihai Viteazul, prin strălucite campanii militare şi eforturi diplomatice reuşeşte unirea Ţării Româneşti, a Moldovei şi Ardealului, în anul 1600, devenind Domnul ţării unite. Din păcate a fost o unire de scurtă durată, însă această faptă strălucită a păstrat viu idealul locuitorilor autohtoni ai acestui spaţiu de a locui într-un stat cu un singur conducător. Păstrându-se vie amintirea personalităţii lui Mihai Viteazul şi a actului înfăptuirii unirii sub conducea sa, în 1848, a avut loc transformarea conştiinţei de neam în conştiinţă de ţară, reînviind mugurii dorinţei de unire. În această perioadă apar intelectuali, personalităţi marcante, paşoptiştii care se întâlnesc în ţară şi în străinătate şi se ocupă pe cale diplomatică de viitorul şi destinele ţării.

Un moment esenţial în evoluţia Ţărilor Române şi înaintarea spre idealul unirii, a fost Unirea Moldovei cu Ţara Românească şi alegerea aceluiaşi Domn în ambele provincii româneşti, care prin reformele socio-politico-economice a realizat Mica Unire, un pas hotărât spre Marea Unire. Prin metode politice şi diplomatice, Cuza îi sprijină pe românii din afara Principatelor Unite, menţinând prin aceste acţiuni conştiinţa apartenenţei la un singur neam.

Anul 1877 aduce România în prim planul unei lupte dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman şi cu toate acestea, la 21 mai, parlamentul României (Moldova şi Ţara Românească) declară independenţa absolută a ţării, sfinţită prin luptele la care au participat armatele române, recunoscută şi consfinţită de mai toate cancelariile străine. Astfel drumul spre Marea Unire continuă.

Primul război mondial aduce cu sine mai multe schimbări la nivelul politicii şi a factorilor de putere în spaţiul european, determinând o transformare radicală pe harta geo-politică a Europei. Imperiile multinaţionale s-au destrămat, permiţând reforma unităţii naţionale şi afirmarea unor noi state independente. La 27 martie 1918, Basarabia este primul teritoriu care s-a unit cu România, ca urmare a deciziei adoptate de Sfatul Ţării, Bucovina, provincie a Austro-Ungariei, după destrămarea acesteia, în cadrul Adunării Naţionale de la Cernăuţi, s-a decis unirea Bucovinei cu România, iar la 15 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a votat în unanimitate “unirea necondiţionată şi pentru vecie”.

Unirea provinciilor româneşti cu Regatul României nu rămâne fără ecou nici în Transilvania aflată în cadrul fostei monarhii Austro-Ungare. În cadrul unui plebiscit, populaţia venită în număr mare din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş îşi alege reprezentanţii şi formează Consiliului Naţional Român Central (CNRC), au convocat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. Consiliul numeşte un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, condus de Iuliu Maniu. În cadrul acestei adunări, Vasile Goldiş a citit “Rezoluţia Unirii” cu România. Câteva zile mai târziu, Consiliul trimite la Bucureşti o delegaţie condusă de patriarhul Miron Cristea, care înmânează regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia. La 24 decembrie, regele promulgă decretul prin care confirmă legislativ unirea Ardealului cu Regatul României.

În plan internaţional, noua configuraţie teritorială a ţării a fost recunoscută prin tratatele semnate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, din anii 1919-1920. Ungaria recunoaşte unirea abia în 1920, prin tratatul de la Trianon. La 15 octombrie 1922 a avut loc la Alba Iulia încoronarea regelui Ferdinand I, numit şi “Întregitorul” şi a reginei Maria, ca suverani ai României Mari. La festivităţi au fost prezenţi reprezentanţi din 13 state ale lumii, aceasta fiind o nouă dovadă a recunoaşterii Marii Uniri pe plan internaţional.

Marea Unire a României de la 1 Decembrie 1918 este cea mai valoroasă împlinire din viaţa poporului, neamului românesc. A presupus un viu interes din partea românilor şi străinilor. Acolo unde interesele şi opiniile împărtăşite au fost diferite, divergente, au chemat la gândire, raţiune şi dialog… Unirea este evenimentul care a lăsat în urmă dificultăţile insurmontabile trecute cu multă diplomaţie, decizie fermă şi creatoare pe fundamentul realităţilor istorice, cu rezultate remarcabile.
Unirea este un fapt istoric de mândrie naţională, la care trebuie să ne raportăm permanent cu bucuria împlinirii şi demnitate. Din perspectivă decizională, România a dus o politică statornică de întregire teritorială, de apărare a independenţei naţionale.

Unirea de la 1918 nu este doar o naraţiune, un roman trăit, o frescă vie a unei societăţi. Analiza scopului şi cauzelor acestui eveniment are o explicaţie şi o conotaţie fiinţială pentru neamul românesc. Problema deciziei a fost esenţială în aprecierea momentului, dar şi a destinului nostru ca ţară şi neam.

Din păcate şi astăzi există teritorii româneşti în afara graniţelor statului român. Iar un alt mare păcat este acela că milioane de români au luat drumul pribegiei pentru un trai mai bun, firesc şi decent pentru aceste vremuri.

Dacă la începutul acestei scriituri, am făcut referire la OMUL trăitor pe acest pământ, nu pot să nu mă adresez şi factorilor de decizie politică, aflaţi într-o nebuloasă stridentă în ceea ce priveşte destinul ţării şi neamului. Aşa cum spunea eminentul economist de talie mondială, Anghel Rugină, după evenimentele din 1989, în România ar fi fost posibil un „miracol economic”. A propus o strategie economică ştiinţifică, însă reprezentaţii puterii de pe toate eşichierele politice postdecembriste au refuzat cu obstinaţie. Dezamăgit şi scârbit de lipsa de reacţie şi bunăvoinţă a guvernului, parlamentului şi preşedinţilor României, academicianul român, trăitor şi mult apreciat şi respectat în SUA și în lume, a adăugat cu tristeţe: „Dar oricît am studia de mult, noi toţi trăim sub aceeaşi lege universală a imperfecţiunii omeneşti. Din păcate am ratat acest miracol. Români, treziţi-vă!”

Ne vom trezi oare? Când şi cum? Cu ce efort, cu ce jertfe? Întrebări retorice!? Deocamdată plutim în derivă totală, cu vâsle betege, virtutea nu mai stă de veghe nici sub vălul înserării, nici la lumina zilei, în drumul nostru nu mai vedem frumuseţiile creaţiei divine pe acest spaţiu, numit îngereşte „Grădina Maicii Domnului”. Nu e timp de patetism, ci îmbrăţişez atitudinea, gândirea şi simţirea unui mare spirit al neamului românesc, Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, care spunea: „Am o nădejde imensă în aceşti tineri care îmi sunt atât de dragi! Ei bine, aceşti tineri nădăjduiesc că vor reface – şi poate chiar la un nivel mai înalt – toate tradiţiile noastre, vor respiritualiza fiinţa noastră! Le doresc să izbândească, iar atunci când vom şti că ei sunt din nou în căutarea adâncilor taine pe care le-ascunde spiritualitatea noastră, atunci vom putea noi, cei bătrâni, trece dincolo liniştiţi”.
Până atunci, cu nădejdea în bunul Dumnezeu şi încrederea în robusteţea gândirii şi plinătatea simţirii tinerelor generaţii, să ne bucurăm sincer de aniversarea Centenarului Marii Uniri a României. Sărbătorirea Zilei Naţionale a României pe 1 Decembrie, să nu mai fie niciodată doar: „steagul arborat / de florile mărului – / speranţa în plop!”

La Mulţi Ani, ROMÂNI din ţară şi de pretudindeni!

La Mulţi Ani, ROMÂNIA!

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

Noiembrie, 2018

Pe poetul Marin Beșcucă am început a-l cunoaște, în spirit, ca jurnalist. Căutând pe Internet informații despre omul politic Corneliu Coposu, am găsit o „scurtătură” care m-a dus la un interviu cu Seniorul, consemnat de Marin Beșcucă și publicat într-o ediție din 2016 a publicației „Jurnalul de Olt”. Desigur am citit captivat interviul, fără să dau atenție celui care îl modera (e, invariabil, efectul umbrei pe care intervievatul o lasă asupra celui ce pune întrebările, mai ales când acesta poate fi un nume cu sonoritatea lui Corneliu Coposu). Dar, puțin mai apoi, „întâmplarea” (cine știe ce taină ascunde această vocabulă!) mi-a intermediat un alt fel de reîntâlnire, tot pe calea ciberspațiului, cu Marin Beșcucă, de dată aceasta cu poetul.

          Internetul e, pentru mine, vehiculul prin care eu îmi întrețin bobul de jar ce mocnește în cenușa timpului propriu: chemarea spre cuvânul care clădește edificii pentru suflet – edificiul se numea cândva poezie, acum zicându-i-se frecvent poem/ poemă. Așa l-am descoperit, între poeții care m-au acaparat cu versurile lor, pe originalul poet Marin Beșcucă, un poet aflat în front, dar fără uniforma „cazonă” care anulează distincția.

          Ca cititor (și, în secundar, firav creator) de versuri sunt și eu, ca toți cei ce împărtășim această „zăbavă” (cum îi zicea cronicarul), vulnerabil la impulsul de a-mi exprima starea de emoție asupra ingeniozitățîi creatoare a celor care îmi provoacă conexiunea la starea lor poetică. Și am făcut-o și în cazul poetului Marin Beșcucă, unul dintre cei mai spontani și fluenți creatori, așa cum ni se arată mai ales prin intermediul spațiului virtual.

          În urma semnalului meu de bună receptare a poemelor dumisale, avea să fiu surprins, chiar copleșit, de o surpriză pe care mi-a provocat-o, intermediată fiind de poștaș: mi-a trimis în dar cărțile care-i cuprind ființa, substanța scrisului său. Din cele circa douăzeci de cărți născute din frământul minții și sufletului poetului Marin Beșcucă, zece îmi înnobilează biblioteca personală, toate cu dedicația autorului. Un gest care include o generozitate ce nu va putea primi expresia echivalenței în conexiunea inversă. Dar sunt convins că poetul dăruitor și-a asumat această nedreptate asupra sa, nedreptate consacrată deja în istorie, cu privire la relația scriitor-cititor.

          Iată așadar contextul în care, după o intenție de reacție (mai elaborată) lăsată să mocnească într-o lungă incertitudine, încerc acest palid feedback de mulțumire. O fac, în sfârșit, îngrijorat în sine că modestele mele cuvinte ce vor urma, răspuns asupra mărinimiei autorului față de cititorul său, ar putea fi privite ca împovărate de efectul motivației extrinseci (ca fiind un „preț” asupra cantității) și nu efectul motivației intrinseci, adică rezultatul stării lăuntrice, indus de esența darului, necondiționat de partea materială a acestuia.

          Supralicitându-mi disponibilitățile de cititor, poetul dăruitor își va fi imaginat că receptorul darului său îi va citi versurile în ritmul în care dumnealui le scrie. Din păcate, nu sunt un supermen în materie de lectură. Condiția socio-culturală, starea sănătății (e vorba chiar de organul care vede exteriorul spre a putea fi pătruns apoi, prin alte resorturi, interiorul „lucrurilor”) – ca să numesc doar doi frânari ai curgerii mele în spirit – mă fac să invoc două ziceri memorabile. Pentru timpul prezent îmi vine în minte constatarea unui exeget al lui Sadoveanu, adaptată aici la Marin Beșcucă: poetul acesta „scrie mai mult decât pot eu citi”, iar pentru timpul viitor (un viitor apropiat, căci mă apropii de limita „speranței de viață” în România) să iterez, păstrând proporția, regretul lui Marin Sorescu în pragul trecerii Styxului: „…regret că îmi rămân atâtea cărți necitite.”

          Totuși, cu toți factorii perturbatori tăbărâți asupra mea, am citit câteva zeci de poeme din aceste cărți (poate că am depășit suta) ale dlui Marin Beșcucă (a se înțelege că mai am și alte cărți în exercițiul lecturii). Iar poemele dânsului nu-s doar fulgurații de gând, ci ample demersuri lirice care nu încap câte unul în pagină. Dar cărțile ce mi-au fost dăruite sunt încă sub actul de lectură al beneficiarului, ceea ce duce la ideea că poetul ce vine spre noi „dinspre Dumbrava Roșie nr 188”, spațiul restrâns al zidirii sale actuale în poezie, nu va fi chiar un pierdant desăvârșit în raport cu cititorul căruia i-a exagerat statura culturală.

          Și fiindcă s-ar impune a face dovadă că suta de poeme citite mi-a putut releva cât-de-cât plămada poetică a celui ce m-a acaparat prin tumultul trăirilor sale răzbătut în vers, să purced la îndrăzneala ce va urma.

          Desigur, spre a nu-i crea iluzii domnului Marin Beșcucă, îl previn că mie nicicum nu-mi stă în putere să pătrund „adânc în lumea poeților, respirând odată cu ei, glasuind odată cu ei, risipindu-mi privirile în metafizica privirilor lor”, cum ne spune că a avut puterea să o facă dumnealui, pentru a-l cunoaște pe respectabilul poet orădean Gheorghe Pituț, căruia i-a și dedicat un volum cu o sută de poeme-scrisori („Scrisori către Gheorghe Pituț”, Oradea, 2001),

          Intrarea mea în natura lirică a poetului Marin Beșcucă nu poate fi decât o pășire timidă, ezitantă, un mers „șchiopătat”, ca să… nu-i strivesc „sărutul din călcâi” primit cu atâta generozitate de la domnia sa.

          Cărțile pe care le am la îndemână – umplutura unui braț, echivalentul în volum al unui prunc ținut strâns la piept – nu m-au ajutat prea mult să dau de rosturile biografice ale omului Marin Beșcucă. Dânsul se contopește, în poemele sale, cu eul liric, marginalizându-și eul social, acea parte a identității de sine prin care omul capătă legitimație civilă. Va fi însemnând această discreție, poate, chiar decizia Cerului pentru Marin Beșcucă, dânsul fiind născut, pare-se, mai ales pentru misiunea sa poetică, anume spre a-și trăi „bucuria harului”, stare care „se așează între simțire și transcendent”, intermediată de ursitoare: ”se prea poate,/ în plămadă!/ ursitoarele/ să fi așezat vreun cântec…/ rezonanța în bucuria harului/ nu este un ceva la îndemână,/ este un luat de sus,/ o plutire unde tu nu mai ești tu…” („Bucuria harului” din vol. „Floricel – Baladă pentru Livada de Bihor”, Oradea, 2018). Dar iată, îmi vine în ajutor, parcă anume să-mi confirme supoziția, „Mărțișor”, muza din lumea reală a poetului, cea care îi împărtășește, de la o vreme (îi deduc acest rol din volumele mai recente), sentimentele și trăirea întru poezie: „Tu te-ai născut să poetești iubirea/ Din trupul ei, secunda te-a hărăzit Poem!/ Ți-e sufletul de stea vecin cu nemurirea,/ Când te așterni cuvânt din doruri ce te cern…” (Marta-Polixenia Matei, „Cuvânt înainte” la vol. „Medica, geneza suspinului ireversibil”).

          Am putut totuși să aflu, din adiționalele la aceste zece volume, că Marin Beșcucă e omniprezent, geografic, pe vastul întins al țării. Când a obținut interviul lui Corneliu Coposu era gazetar (în presa audiovizuală și scrisă) în județul Olt (din vol. „Ultimul interviu”, publicistică, Slatina, 1997), iar cu zece ani mai târziu îl aflu devenit „Cetățean de Onoare” al comunei Păleu din Bihor (la Oradea editându-și și majoritatea cărților). În poemul „Mă strigă fântâna romană” (din vol. „Cucerirea Iubirii”, Oradea, 2017), dacă poetul se exprimă pe sine, își declină baștina: „…din Sucidava obârșiei mele,/ mă strigă fântâna romană,/ apa ei, gust de sânge/și miros de ursitoare,/ mă tulbură la gândul oprit/ peste geografia neamului meu,”. În prezent poetul Marin Beșcucă își edifică opera, aflăm asta de pe Facebook, la Dorohoi, într-un ambient spiritual atins de aura Botoșaniului, spațiul care ni i-a dăruit pe titanii culturii și artei românești Eminescu, Iorga, Enescu.

          Dar, să respectăm misiunea poetului, aceea de a ni se dezvălui prin poezie și nu prin reperele „civile” ale ființării sale. Prezumptivul cititor al portretului schițat aici va fi fiind interesat să afle mai întâi ce fel de poet e Marin Beșcucă „după vorbă, după port”, după substanță sa poetică, după stilul, matricea constructului care-i absoarbe fluxul liric.

          Receptorii cognitivi (mai degrabă, intuitivi) atașați celui prin care mă identific aici îl asimilează, mai mult sau mai puțin ezitant, pe poetul Marin Beșcucă curentului postmodernist, căci poemele dumisale nu sunt turnate într-un tipar standardizat, cu dimensiuni/ coordonate consacrate de către înaintași, ci țin de un registru poetic flexibil, elastic, care, în mare, poate fi „patentul” poeziei de azi.

          Dar, succint, iată ce se spune că e poezia timpului nostru. Poezia de azi tinde spre o libertate „dezlănțuită”, luând forma prozei lirice. Poezia e acum o fuzionare, în masă sau la margine, a tuturor genurilor literare. Eliberată de prozodie, mintea și inima poetului intră mai ușor în spațiul misterului, zice-se. Canoanele prozodice, care aveau rolul de a „disciplina” ritmul și de a da sonorități de harpă cuvântului, nu mai corespund grabei lumii de azi. Unii observatori se îngrijorează alarmant, prevenindu-ne cu privire la „stingerea literaturii estetice” (Al. Matei). Alții cred însă că „poezia nouă” face bine sufletului atacat de „răul secolului” nostru, tinde spre descântec, vindecând mai bine angoasele umanității (ce bine i se potrivește asta poetului Marin Beșcucă!). Că, de fapt, poezia de azi și de mâine urmează drumul prefigurat de Budelaire (Ion Ionescu). Alții sunt convinși că nimic nu e diferit față de trecut în poezia de azi, că poezia e mereu aceeași, anume ”trăitul în forma lui cea mai sensibilă, cea mai firească, onestă” (Daniela Rațiu).

          O fi așa sau nu, e greu să se edifice asupra acestei stări a poeziei de azi cititorul comun, cel care mi-i frate geamăn. Oricum, literatura nu poate muri, ne garantează optimiștii. Formele de expresie prin care poetul prezentului va încerca să „decripteze omenescul” prin viziuni de viață pline de semnificații, nu prin fotografierea fidelă a realității – căci tocmai asta e literatura (Traian Herseni) – vor fi, predominant, cele adaptate la dinamica fără precedent a societății de azi. Dincolo de forme, literatura rămâne însă „o activitate semnificantă; ea dezvăluie, dezvoltă sau crează semnificaţii umane şi ajută astfel ca oamenii să ducă o viaţă semnificativă” (același de mai sus Traian Herseni).

          Deci iată unde s-ar încadra, în mare, poezia poetului Marin Beșcucă. Asta, dacă nu cumva intuiția mea asupra caracteristicilor poemelor sale e în gravă opoziție cu adevărul poetului, pe de-o parte, și/ sau cu legile puțin cunoscute mie ale exegezei literare, pe de altă parte.

          În fibra sa poetică, poetul Marin Beșcucă este un romantic al timpului nostru, dar care conviețuiește cu existențialistul. Ca romantic, poetul ni se dezvăluie exprimându-și sentimentele, sensibilitățile, aspiră la iubirea absolută, își asumă libertatea în raport cu regulile/ constrângerile estetice prezente la clasici. Iubirea aproapelui e o temă expresă sau indirectă a versurilor sale, aceasta căpătând relevanță în volumele „Scrisori către Gheorghe Pituț” (Oradea, 2001), „Haistru – Scrisori către fratele meu” (Oradea, 2015), „Scrisori către părintele Dan” (Oradea, 2014). În poemele acestor volume, aproapele – ales pe criteriul cunoașterii directe, al prețuirii – e confidentul sentimentelor, frământărilor, gândurilor, adesea dedicate acestuia în mod direct, prin persoana a doua: „tu, fratele meu,/ mi te-ai cioplit cumpănă,/ sângele tău mi se ascunde în venă/ și picură sonata durerii,/ auzi pic-pic-ul în minele/ fântână?…” („Sufletul, fântână de dureri”, din vol. „Haistru – Scrisori către fratele meu”).

          Erosul care consacră cuplul bărbat-femeie se constituie, la Marin Beșcucă, în roadă tomnatică – prin bogăția și pârga fructului ei – depozitată în volumele „Cucerirea iubirii” (Oradea, 2017) și „Medica, geneza suspinului ireversibil” (Oradea, 2018), ca să mă refer doar la volumele care fac trimitere expresă la temă (și) prin titlu. Iată cum rememorează Marin Beșcucă, osârditorul poet de azi al iubirii, în cheia metaforei, „drumul” spre o Ea cu identitatea dezvăluită în titlul volumului din care prelevez „proba”: „…drumul spre tine,/ uff!/ drumul spre tine/ mă clocote și-acum,/ ocoleam clipele de îndoială/ cu stoicism în tocmeală,/ străjeri din preistorii/ mi-amenințau intrarea cetății,/ căutam măști de fum/ împletite cu tandru suspin,/ pasul tremura/ la atingerea clipei/ întâlnirii de-ntâi…” („Drum”, din vol. „Medica, geneza suspinului ireversibil”).

          În poemele sale, romanticul Marin Beșcucă nu face abstracție de contextul existențial în care ființează, nu e pasiv la condiția sa umană, pe care o înfruntă cu toată ființa poetică. Asta însemnând că romanticul se interferează cu existențialistul. De altfel tema iubirii, care îl definește ca romantic, în înțelesul meu, pe poetul în cauză, e conținută (nuanțat) și de existențialism, fiindcă filozofia legată de acest concept îl include invariabil pe „celălalt”, asta vrând să însemne că „ființa umană este ființa-împreună” (cf. Heidegger). Iar lirismul poetului Marin Beșcucă conține ideea de „împreună” la modul absolut (vezi titlurile de volume deja inserate).

          Pe de altă parte, știm că existențialiștii au știrbit grav raportul ancestral al omului cu Dumnezeu. Deși nu-l neagă pe Dumnezeu, ei îl reduc doar la obiectul ironiei lor. În existențialismul său poetic, pe Marin Beșcucă însă trebuie numaidecât să-l separăm de aceștia. El e excepția care confirmă regulă. Dialogul său liric cu Dumnezeu este expresia cea mai înaltă a smereniei. Poemele sale sunt condiționate de celebrul dicton latin „Nihil sine Deo”. Iată și dovada, dintr-o rugăciune psalmică a sa: „…Doamne!/ stau în miez de noapte/ și plâng…/ aș vrea să dau mai mult,/ dar…/ Doamne, / mă știi!/ singur mi-ai vrut să duc/ mai departe împrumutul primit,/ și-l duc!/ ascult în mine fiece zbatere,/ mă strădui,/ în smirnă!/ să știu ce mă-ndrumi,/ aș vrea să te-aud,/ din șoapta ta să duc/ în prietenie!/ stropul de apă vie…/ nu șarpele,/ nu pasărea,/ omul din mine te strigă,/ și-n strigătul meu/ vreau putere să-mpart/ acelora ce nu pot cere,/ Doamne!” („Rugăciune”, din vol. „Haistru – Scrisoare către fratele meu”)

          Dar prin ce se deosebește totuși Marin Beșcucă de ceilalți componenți ai frontului poetic, de vreme ce am afirmat că îl „văd” în front fără uniformă, veșmântul care omogenizează?

          Mai întâi, forța, verva sa creatoare. Poetul care își dezvăluie și unele filiații dunărene (deduc asta vag din picurile de geografic scăpate în poemele sale), poartă caracteristicile majore ale fluviului care binecuvintează glia românului. E tumultuos în curgerea poetică precum Dunărea la Cazane, e vast în construct precum dimensiunile românești ale bătrânului Danubiu, e sondabil – în vibrațiile sale (lirice) de mare adâncime – doar cu „sonare” de anvergura celor care vor fi detectat vestigiile subacvatice ale podului lui Apolodor din Damasc de la Drobeta. Adesea, poetului acesta care scrie în ritmul în care respiră (a se vedea asta și pe Facebook) nu-i ajung cuvintele. O spune el însuși: „…cuvinte!/ mai multe cuvinte…/ cât mai multe cuvinte…/ strigam de sub povara unui vis” („Și curgerea s-a pornit” din vol. „Haistru – Scrisori către fratele meu”)

           Pentru eul poetic al lui Marin Beșcucă verbele la diateză reflexivă din limba română nu ajung, sunt (și ele) prea puține. De aceea poetul le convertește la funcția reflexivă, cu de la sine putere, pe cele consacrate la diateza activă sau pasivă, fără a aduce însă vreun prejudiciu înțelesului și sonorității lingvistice. E licența gramaticală pentru care a trebuit/ va trebui să-i înfrunte pe străjerii normelor morfologice consacrate. Iată câteva exemple: „dar nebunia cea mai frumoasă/ tot cuvântul se rămâne,/ poezia dă atâta bucurie…” („Aici e extazul”, din „Haistru – Scrisori către fratele meu”), sau: „te ieși din lumea mică/ iubirea mea ascunsă” („Dintre umbre se scot povești”, vol. „Scrisori către părintele Dan”), ori: „ mi-am făcut niște calcule/ pornind de la subparticula timpului,/ totul se este extrem de precis…” („Am să mor la minus infinit”, vol. „Scrisori către părintele Dan”).

          Apoi, poetul Marin Beșcucă e diferit de alți poeți din „frontul” acela cunoscut mie, prin ludicul său… „serios”, impregnat cu umor, cu satiric subtil: „uite brațul meu,/ ia-l de vâslă!/ piciorul, canoe!/ pârâul deceniului șase/ se-nfoaie…/ decibeli agasanți/ la concertul vulgarului/ din piața publică/ nu pot fi arestați,/ polițiștii s-au ascuns/ după pod!/ beți…/ avocatul poporului/ a pierdut acceleratul/ de șapte…/ mandate!” („Veranda”, vol. „Medica, geneza suspinului ireversibil”). Sau, a se observa asta, legat de profunzimile insondabile încă ale iubirii: „orice s-ar spune,/ știu prea bine teorema posteuclidiană/ a dimensiunii ascunsului,/ știu de ce s-a cerut un punct fix/ pentru a se demonstra răsturnarea pământului,/ știu mai toate demersurile freudiene,/ știu din Piaget, știu din Durkeime,/ știu din Tolstoi,/ ooo, Fiodor!/ măsor prin cuanta lui Coandă,/ știu din Herodot, mai cu seama Cantemir, dar cu iubirea,/ eheee…/ iubirea… aici s-ar trebui plecat/ de la întâi a fost cuvântul…/ apoi să storci sub călcâi păcatul originar/ și nimeni să nu arunce cu pietre…/ asta e clar,” („Să storci sub călcâi păcatul originar”, vol. „Scrisori către părintele Dan”).

          Dar… Dar ce lungesc eu vorba, când știu sigur că lungul vorbei mele e de întindere milimetrică, comparativ cu incomensurabilul univers poetic al poetului Marin Beșcucă! Hazardarea mea, aici, n-are nicio sămânță de orgoliu, ea nici nu trebuia să se întâmple. Dar câte lucruri de pe lumea aceasta… nu trebuiau să existe! Și fiindcă printre acestea s-a întâmplat, și din cauza mea, să fie ceva ce nu trebuia, poate că altcineva, cineva cu proprietatea cunoașterii asupra lucrurilor ce trebuie musai să se întâmple, se va întreba: „Chiar, ce-o fi oare cu poetul acesta, Marin Beșcucă? Nu cumva, unde-i fum e și… foc? (Dacă n-am fost explicit, „fumul” e, aici, umila mea întreprindere, iar „focul” e elementul prometeic care modelează cuvântul în inima-cuptor a poetului Marin Beșcucă.)

———————————

Gheorghe PÂRLEA

20 noiembrie, 2018

„Se-aşterne colb uitarea peste toate;

   Doar două-n veci de veci sînt neschimbate:

   Slăvita-n veacuri vitejească faptă

   Şi-fără moarte-vorba înţeleaptă,

   Căci vorba de-nţelept şi fapta bună

   Înfruntă şi viforniţi şi furtună.”

                      (FIRDOUSI)

   Gânditorii creştini ortodocşi dacoromâni, poeţi, filosofi ori teologi au marele merit de a întrupa în Filosofia lor sensul adânc al Ortodoxiei în plenitudinea Adevărului trăit ca Libertate, ambele nemărginiri sălăşluind întru Frumuseţea şi Iubirea cerească.

   Trebuie să trăieşti profund pentru a-L sluji pe Dumnezeu cu toată Frumuseţea pe care El a creat-o în lume, frumuseţe în care să se reflecte adânc şi virtuţile Neamului.

   Când mai ai însă şi privilegiul divin hărăzit de Dumnezeu să suferi pentru El, pentru Cer şi pentru Neam, în al cărui chip se oglindeşte Voia lui Hristos şi Dragostea Maicii Domnului-Fecioara Maria-Vlaherna Carpatina, cum a fost cazul zecilor de mii de Eroi, de Mistici, de Mucenici, de  Mărturisitori, de Aleşi, între care şi Socratele ROMÂN PETRE ŢUŢEA, atunci Dumnezeu revarsă toate darurile împreună cu îmbrăţişarea Dragostei Sale pentru acel Fiu căruia îi călăuzeşte şi îi pregăteşte viitoarea fericire.

   Temniţa regimului samavolnic ateo-comunist pentru foarte mulţi, dar mai ales pentru Petre Ţuţea, a devenit cea mai înaltă Academie, unde cultura, filosofia, spiritualitatea creştin-ortodoxă, poezia, liturghia, eroismul, pedagogia, martiriul, geniul, profetismul, filocalia, mistica, sofianismul s-au întâlnit cu sublimul Inefabil.

   Celula s-a transformat în Chilie, în Aulă, în Amvon, în Altar de înălţare serafică.

   Miracolul retoricii Gânditorului Petre Ţuţea a îmbrăcat creştinismul său cu o uimitoare şi ameţitoare elocinţă în brocartul paideic, raportându-se permanent şi fundamental la esenţă, la broderia filocalică, care a urcat sclipitoarea natură stilistică la modelul apologetic pe o înaltă culme astrală al cărei fenomen era el.

   Dacă în Filosofie l-a întrecut pe anticul Socrate, în Teologie s-a apropiat de PAVEL.

   „Asemeni Sfântului Apostol Pavel, pentru care avea o evlavie deosebită, Ţuţea era un convertit, un trecut de la ceva la altceva în mod fundamental, o figură eroică, un neliniştit… Ţuţea îşi făcea din viaţa lui o permanentă exemplificare; fără pudori inutile sau discreţii stupide, el se livra celuilalt cu o ingenuitate umilitoare.” (Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea. Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti-2015, p. 10-11)

   „Convertirea” la Petre Ţuţea a însemnat de fapt saltul de la Ucenic la Apostol, adică nu doar cel care-L urmează, ci cel care-L iubeşte jertfindu-se martiric pentru El.

   Petre Ţuţea a trecut prin focul persecuţiilor, prin potopul prigoanelor, intrând în Calvarul închisorilor diabolice ca o „figură eroică”, dar a ieşit şi a rămas un legendar.

   „Neliniştea” Filosofului Petre Ţuţea era urcuşul iluminării sale de la metafizic la mistic, aşa cum marii asceţi şi pustnici ortodocşi daci devin „Nebuni” întru Hristos.

   Pentru această grandioasă lucrare Filosoful creştin ortodox dacoromân trebuie să se menţină pe o tendinţă a Căii simple care ajunge la esenţial, edificând continuu adâncimea trăirii sale şi atitudinea către suprem, către absolut, către veşnicie.

   Ortodoxia înseamnă deopotrivă: dreapta slăvire şi dreapta slujire a lui Dumnezeu.

   „Ortodoxia într-adevăr e religia materialismului sfinţit. Pentru că, pentru Ortodoxie, e foarte scump faptul că Cuvântul a devenit trup, faptul că Cuvântul nu a devenit cuvinte. Aceasta înseamnă că Logosul lui Dumnezeu nu încape în cărţi. Dumnezeu a devenit anume trup. Şi de aceea pentru Ortodoxie e foarte scumpă orice fărâmă de materie care se prelungeşte în ea însăşi, şi nu doar cu efortul personal, ci pentru că uite, Dumnezeu S-a atins de ea. De aceea acolo unde a călcat tălpişoara Maicii Domnului pentru noi este foarte scump.” (Monah Savatie (Baştovoi)/ Nicolae Balotă/ Diacon Andrei Kuraev/ Dumitru Crudu, Ortodoxia pentru Postmodernişti în întrebări şi răspunsuri. Ed. Marineasa, Timişoara-2001, p. 18)

   Mântuitorul Iisus Hristos le-a descoperit Apostolilor Săi şi Ucenicilor lor de-apururea: Filosofii, Poeţii, Prozatorii, Pedagogii, Artiştii şi Teologii frumuseţea dreptei slăviri şi slujiri, adică Ortodoxia, cea care poartă în sânul ei matern: cucernicul, cuviosul, eroul, pedagogul, geniul, conducătorul, martirul, mărturisitorul şi sfântul.

   „Scara valorilor umane, construită de Filosoful nostru conţine următoarele trepte:

sfîntul, eroul, geniul şi omul obişnuit-dincolo de aceştia situîndu-se infractorul.” (321 de vorbe memorabile ale lui PETRE ŢUŢEA, Ed. Humanitas-1993, p. 79)

   Menirea geniilor, a profeţilor, a pedagogilor, a conducătorilor, a filosofilor şi a teologilor creştini ortodocşi este de a călăuzi permanent rămânerea Neamului, a poporului dacoromân întru dreapta slăvire-slujire, pentru a păstra pur şi pururea firea acestei mari Naţiuni dacoromâne creştin-ortodoxe atât de alese.

  A fi dacoromân este pur şi simplu o menire naturală, firească, ontologică!

  A fi dacoromân naţionalist creştin se situează de-asupra firescului în Elita Ortodoxiei care, se impune prin pedagogie creştină, vocaţie jertfelnică şi misiune hristică!

  „Sînt român şi, ca român, mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sînt român prin vocaţie. Tot ce gîndesc devine românesc. Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sînt de profesie român.” (321…, p. 76)

   Fiind pururea în comuniune cu Adevărul, trăind în mirajul azurului Libertăţii şi în mariajul Iubirii, Gânditorul creştin ortodox dacoromân atinge marea revelaţie a Ortodoxiei, precum marele teolog-filosof Rafail Noica când a redescoperit Biserica Străbună, cea a Mântuitorului Hristos: „Biserica Ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om.” (Celălalt NOICA, Mărturii ale monahului RAFAIL NOICA însoţite de cîteva cuvinte de folos ale PĂRINTELUI SIMEON. Ed. Anastasia-2004, p. 25)

   Aşadar, esenţa Ortodoxiei este supra firea nobilă a dacoromânului, hărăzirea divină dată lui pururea, adică însăşi raţiunea sa de a fi nemuritor.

   Imensitatea acestei trăiri se simte ca o devenire miraculoasă, ca o renaştere întru spiritul religios, pur, simplu, filocalic, sofianic, dumnezeesc, mântuitor.

   „Socrate lega mîntuirea de cunoaştere, în acest sens constituia un privilegiu filosofic al iniţiaţilor. În cetatea grecească iniţierea cuprindea şi lumea misterelor. Şi totuşi, Socrate căuta un zeu care să-l ajute să se autocunoască, deci conştiinţa lui se mişca între iniţiere şi revelaţie aici şi, situînd adevărul dincolo, a suportat senin momentul morţii. Viziune precreştină, adevărul nefiind rezultatul unei acţiuni iniţiatice.” (Petre Ţuţea, Bătrâneţea şi Alte Texte Filosofice. Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti-1992, p. 34)

   Trăirea filocalică a Gânditorul creştin ortodox dacoromân-Gânditorul profund prin excelenţă sau Gânditorul gândirii sale metafizico-mistice: poetul, filosoful, teologul constitue un factor de unitate integru, un  sens adevărat al spiritului în forma cea mai înaltă a ecumenicităţii dumnezeeşti ca: „unitate în diversitate”.

   Prin urmare, în Gânditorul gândirii sale metafizico-mistice, Poetul, Filosoful ori Teologul deplin se întrupează o întreită conştiinţă: filocalică, sofianică şi euharistică în care fiinţează Cuvântul Vieţii în pământul imanent şi cerul transcendent.

   Cu admiraţie pentru marele PAVEL cu tot Cerul său epistolar pentru Adevăr, Petre Ţuţea conchide: „Eu leg adevărul de prezenţa a două lumi ale Sfîntului Apostol Pavel: <<Noi nu suntem dintre aceia care cred în cele ce se văd, căci cele ce se văd sînt trecătoare, ci dintre aceia care cred în cele ce nu se văd, căci sînt veşnice.>> Aici Pavel se întîlneşte cu entropia fizicii moderne. Căci entropia duce la sfîrşitul universului, la Judecata de Apoi, după proverbul acela <<Dies irae, dies illa, solvet saeculum în favilla.>> Mă rog, vezi cum merg sfinţii alături cu ştiinţa?”(Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul Meu. Fundaţia Anastasia-1992, p. 47)

   Pentru a se ajunge însă la Cuvântul Vieţii trebuie să se parcurgă Calea mântuirii care suie dealul Golgotei, cu Crucea martiriului, adică Suferinţa împlinită ca Iubire.

   Suferinţa creştin-ortodoxă este pur şi simplu o provocare şi o invitaţie a Iubirii.

   Între Suferinţă şi Iubire stă Scara Misticului, sprijinită de pământ şi rezemată de cer.

   „Misticul. La acest nivel teologic, se poate vorbi de Real, de Dumnezeu ca adevăr unic, ca unitate reală a tuturor unităţilor, care izvorăsc din El şi sînt cuprinse extramundan de El.” (Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul Meu…, p. 124)

   Iubirea este dragostea de Dumnezeu: de Atotcreatorul, de Mântuitorul Hristos, de Mângâietorul-Duhul Sfânt-Înţelepciunea absolută.

   Aşadar, Iubirea este dragostea de Înţelepciune, ceea ce în termenul protodac înseamnă FILOSOFIE. Dacă Dumnezeu este IUBIRE şi ESTE!, înseamnă că DUMNEZEU ESTE FILOSOFIA DRAGOSTEI ABSOLUTE!

   „DUMNEZEU ESTE IUBIRE!” (Întâia Epistolă Sobornicească a Sf. Ap. Ioan I,4, v.8)

   Întru IUBIRE, Dumnezeu ne-a dat trăirea frumuseţii Dragostei Sale, întru sinele nostru, întru aproapele ca vocaţie, misiune, slujire hristică, slăvire ca trăire a sacrului.

   Trăirea sacrului se atinge prin întoarcerea în sine ca însigurare şi comuniune totodată, prin înnoirea minţii ca purificare prin Sofia cerească, Înţelepciunea ca recucerire a harului prin darul identităţii vieţii misticului cu Dumnezeu, Theosis.

    „Theosisul este suirea crucială în Hristos, suire Taborică.” (Ieroschimonahul Daniil Tudor/ Sandu Tudor, Scrieri I, Christiana, Bucureşti-1999, p. 208)

   În IUBIRE se cuprind totul şi toate: Viaţa şi Creaţia în Ortodoxie, în dreapta fire.

   Căderea din Ortodoxie, din Adevăr, din inimă înseamnă însăşi căderea din fire.

   Fiinţirea în Ortodoxie înseamnă simţire şi sfinţire. Căderea înseamnă smintire.

   Iubirea ne converteşte la Adevărul care ni se dezvăluie când în inimă pătrunde Lumina Cuvântului, adică Iubirea dumnezeiască a Logosului dătător de Viaţă.

   Atunci are loc conversaţia lui Dumnezeu cu inima celui primenit care-L primeşte.

   Atunci are loc comuniunea cerească. Inima este cerul Omului creştin ortodox.

   Atunci are loc chemarea Omului întru dreapta credinţă a Evangheliei lui Hristos.

   Atunci are loc alegerea Omului întru slăvire şi slujire mai presus de fire a Domnului.

   Atunci are loc suişul mistic al dragostei sale întru Dumnezeu-Iubirea absolută.

   Atunci are loc pogorârea harului asupra creaţiei sale, care-l reînnoieşte spiritual.

   Atunci are loc Imnul purtării Crucii pentru Învierea sa întru Învierea Neamului.

   Atunci are loc aşezarea Omului întru splendoarea frumuseţii sale divin-ortodoxe.

   Frumosul este o Floare a spiritului religios înflorit în corola inimii peste care se pogoară roua harului, astfel ca Omul să poată trăi doar întru aura Frumosului.

   Vasile Conta, chiar dacă s-a depărtat foarte mult de religiozitatea sa, adică de dumnezeirea Domnuui, atribuia Frumosului imanent caracterul de veşnicie. „Cînd zic frumosul nesfîrşit, îmi închipuiesc că acesta întrece în grad sau în cantitate toate frumuseţile imaginabile, iar pe de altă parte concep că fiecare frumuseţe sfîrşită din lume este un grad sau o cantitate cuprinsă în frumuseţea nesfîrşită.” (Vasile Conta, Teoria Fatalismului. Teoria Ondulaţiei Universale. Ed. Junimea, Iaşi-1995, p. 67)

   Frumosul se situează deasupra cantităţii, materialităţii şi oricărei rare calităţi.

   Frumuseţea este magnetismul întregului imanent-transcendent al Frumosului.

   Frumuseţea este aici şi pretutindenea unde Frumosul religios trăieşte necuprins.

   Chipul Frumosului ca splendoare a sensibilităţii, a uimirii celeste, a înfiorării divine a sălăşluit prin toate conştiinţele frumoase ale gândirii celei mai curate şi mai elevate.

   Gândul frumos înmugureşte în Cuvântul frumos pârguit într-o faptă frumoasă.

   O viaţă aleasă întru frumos converteşte o trăire frumoasă într-o frumuseţe angelică.

   Convins că „nu se poate trăi fără frumos”, marele scriitor creştin-ortodox Dostoievski, el însuşi un chip aureolat de frumuseţe conchide într-un anume context:

   „Toată nedumerirea consistă doar în întrebarea: ce este mai frumos, Shakespeare sau…, Rafael sau… Căci fără englezi omenirea mai poate trăi, fără Germania poate trăi, fără ruşi poate trăi prea bine, fără ştiinţă poate trăi, fără pâine poate trăi, numai fără frumos nu poate trăi, pentru că în acest caz omenirea nu va mai avea ce face pe lume.” (Feodor Mihailovici Dostoievski, Demoni, apud Arhim. Paulin Lecca, Frumosul divin în opera lui Dostoievski, Ed. Discipol, Bucureşti-1998, p. 325)

   Toţi marii gânditori ai Frumosului ca esenţă divină ori ca natură a Creaţiei, din toate timpurile, neputând să-l înţeleagă, neputând să-l perceapă în sine, neputând să-l privească în apoteoza sa, l-au trăit în menirea simţirii sufletului frumos al fiecăruia.

   „Sufletul se distinge de cuvântul spirit, enunţa înţeleptul nostru Petre Ţuţea:

   1. Prin aceea că el conţine ideea unei substanţe individuale;

   2. Că este mai comprehensiv, cuvîntul spirit aplicîndu-se mai ales la operaţiile intelectuale. El se opune deopotrivă celui în problema de a şti dacă sufletul nostru <<e mai mare decît eul nostru>>, adică dacă existenţa noastră psihică e mai bogată în conţinut decît ceea ce avem în conştiinţă.” (Petre Ţuţea, Omul-Tratat de Antropologie Creştină 2 Sistemele sau Cartea Întregurilor Logice. Ed. Timpul, Iaşi-1993, p. 156)

   Soarele cu aura sa de mare Astru înfrumuseţează lumina cuvântului nostru, dar şi Luna în smerenia ei, dă cele mai frumoase fioruri ce ne copleşesc mirarea suavă.

   Trăirea Frumosului în frumos provoacă o mutaţie adevărată a conştiinţei estetice.

   În conştiinţa curată a Gânditorului pur, a Filosofului ori Teologului creştin ortodox purtat în mrejele Frumosului, se văd dârele paşilor aurii ai Străbunilor ancestrali.

   În Prologul vieţii creştin-ortodoxe, în Epistola cunoaşterii spiritual-religioase, în Evanghelia iubirii-Hristice, Filosoful creştin ortodox dacoromân se naşte, se renaşte, se fiinţează, se dictează, se corectează, se întrupează, se crucifică, se înviază.

   În Altarul creaţiei sale Gânditorul creştin-ortodox dacoromân prefaţează într-o viziune socratică slava terestră sub toate auspiciile, dar îşi nuanţează comuniunea întru aura Absolutului sub sceptrul treimic al Adevărului, Binelui şi Frumosului.

  În această metropolă a Filosofiei nuanţelor, cromatica spiritului se diversifică, se amplifică, se simplifică, se cuantifică, astfel încât Mitul să revină firii omului, iar Omul pur creştin să trăiască saltul din imanent în transcedent ca minuni ale suprafirescului: eroul, pedagogul, conducătorul, geniul, mărturisitorul, martiriul şi sfântul, virtuţi care stabilesc totodată şi calitatea vieţii în plan social, economic, spiritual şi politic a Naţiunii în Calea ei spre Transcendent, pe Drumul Destinului ei.

   Niciodată, în nici o împrejurare politică, diplomatică, economică, diplomaţia internă  nu trebuie să frângă Destinul spiritual-religios al Neamului care, va înfrânge poate iremediabil Calea Destinului său hărăzit proniator de Dumnezeu.

   Marii Filosofi, marii Teologi creştini ortodocşi dacoromâni nu au ca preocupare de căpătâi doar spiritualitatea-religioasă a Neamului, ci şi natura economico-socio-culturală şi mai ales factorul politic care, dacă nu este în slujba Naţiunii sale, devine în stat duşmanul de moarte al naţiei, fiindcă vine chiar din sânul Naţiunii propriu-zise.

   În celebrul cotidian Cuvântul, filosoful creştin ortodox Nae Ionescu a publicat la 17 Martie 1938, articolul „Drumurile politicei noastre”, teză abordată şi de istoricul Gheorghe Brătianu în ziarul Timpul, în care subliniază: „Drumurile politicei noastre nu pornesc numai de la Giurgiu şi Bazargic în jos, prelungire a presiunii ce am primit de aiurea. Ele se îndreaptă în ceasul acesta spre Varşovia şi spre Belgrad, spre Praga ca şi spre Ankara, Atena sau Sofia, în grija comună de a păzi pacea, a noastră şi a tuturor, fără a provoca şi fără a abdica… Atunci când unele din marile puteri apusene şi meridionale par a fi preocupate mai mult de probleme coloniale, aceste state (ale noastre n.red.), al căror destin istoric e de a-şi menţine independenţa între marile imperialisme, de a ridica o barieră războaielor de ideologie, trebuie să-şi afirme şi să-şi întărească legăturile de solidaritate pe toate tărâmurile… De aceea, Blocul statelor de la Baltica la Marea Neagră, la Adriatica şi Egee, care reprezintă în ordinea demografică populaţia în creştere, naţiunile în plină expansiune de vitalitate ale continetului nostru. Acest bloc este mai mult decât oricând o necesitate a păcii generale.” (Nae Ionescu, Drumurile destinului românesc. Ed. Vremea, Bucureşti-2011, p. 121-122)

   Prin alt articol Drumurile destinului românesc, filosoful şi analistul politic-creştin Nae Ionescu se confruntă şi înfruntă cu marelui istoric-politician Gheorghe Brătianu.

   „Va să zică: toate statele cuprinse între Marea Baltică, Marea Neagră, Adriatica şi Marea Egee, plus Cehoslovacia, trebuie să constitue un bloc; pentru a-şi menţine independenţa, pentru a ridica o barieră războaielor ideologice, pentru a apăra pacea.

   La aceasta răspundem:

1)Nu noi vom combate ideea unei legături de la Baltica la Marea Egee; dar ne e străină, şi va rămâne aşa, propunerea blocului de care vorbeşte d. Gheorghe Brătianu. Nu numai că un asemenea bloc ni se pare nerealizabil. Ci, mai mult, pentru că abia realizarea lui începe să însemneze pentru noi o mare primejdie. În adevăr: noi suntem, aşa cum o spune de altfel şi d. Gheorghe Brătianu, o ţară care, în ordinea demografică, are o populaţie în creştere. Dacă la această creştere se adaugă o dinamizare spirituală-şi nu vedem de ce o asemenea operaţie ar întârzia-atunci naţia noastră va trebui să înceteze de a fi obiect de istorie, devenind, dimpotrivă, subiect.

Că situaţia noastră, între <<marile imperialisme>> este dificilă? E un fel de a vedea; care poate fi justificat ca o metodă, atunci când el e adoptat de un om de stat în funcţiune; dar care trebuie categoric condamnat-ca instaurând o mentalitate pasivă-atunci când gândim şi vorbim cu ochii la destinul naţiei noastre. Evident, situaţia noastră este dificilă astăzi; dar ce ne obligă să credem că ea va continua să fie la fel mâine? Iar dacă vom face-o, în ce ipostază ne vor găsi schimbări favorabile nouă, dacă noi nu vom creşte în sufletele alor noştri ideea unei misiuni istorice a neamului românesc? Şi mai apoi, de unde să luăm noi puterea de a trăi şi de a lupta, dacă nu avem convingerea că suntem, cum se zice cu un termen impropriu, creatori de istorie?

   Noi avem, deci, o misiune pentru care trebuie să ne pregătim. Cum? Prin blocul propus de d. Brătianu? Nu o putem crede. Căci blocul acesta nu ar avea de scop decât să înţepenească lucrurile în situaţia de azi-care s-ar putea (principial cel puţin) să fie şi anormală-oprind crearea albiei lor fireşti.

2)Pentru un motiv analog, nu putem subscrie la recomandaţia d-lui Gheorghe Brătianu de a „ridica bariere războaielor de ideologii”. Pentru că, după convingerea noastră, nu e vorba aci de „ideologii”-pe care şi formula comunistă şi cea fascistă le ignoră-ci de forma de viaţă care îşi caută formula ei de echilibru.

     Se va înţelege, deci, de ce-de la o vreme-drumurile noastre se despart de cele ale d-lui Gheorghe Brătianu.”, (Nae Ionescu, Drumurile destinului românesc…, p.122-123,   Cuvântul, 20 Martie 1938)

   -Ce păcat că Astăzi trăim aceeaşi Dramă de acum 80 de ani! Poate chiar la o dimensiune mult mai mare ca gravitate, ca tragedie pe termen lung!

   -Ce păcat că Patria noastră nu mai este a lui Dumnezeu, nici a Maicii Domnului Grădină, nici a Străbunilor, nici a Strămoşilor, nici a marilor Voievozi, nici a iluştrilor Vlădici, nici a bravilor Comandanţi, nici a Martirilor, nici a Mărturisitorilor, nici a Ţăranilor care s-au jertfit de-apururi pentru Dumnezeu, Ţară şi Neam, nici a celor puţini care am mai rămas ca veghe, ca atitudine, ca luptă spirituală naţionalist creştină!

   -Ce păcat că avem conducători trădători, custode regal fals, ierarhi eclesiali- baroni trădători, politicieni trădători, parlamentari interni şi europeni trădători!

   -Ce păcat că  suntem  Grânarul Europei fără  a ni se recunoaște că suntem Moşia bunilor gospodari!

   -Ce păcat că avem mulţi, prea mulţi Trădători interni, care-i depăşesc numeric pe vrăjmaşii seculari şi pe cei recenţi atât de prea democraţi din afară!!!

    Prea mare Păcat!

   -Cum să mai rămânem atunci, Astăzi, ori Mâine creatori de istorie care să merităm prinosul înțelepciunii celor trecuți prin iadul temnițelor totalitare ?!

   -Cum să mai avem o misiune fundamentală, esenţială de îndeplinit dacă nu înțelegem să apărăm moștenirea respectului față de Neamul nostru?!

   -Cum să ne regăsim forma de viaţă cu formula ei de echilibru, de armonie harică?!

   -Cum să mai rămânem dacoromâni creştini ortodocşi, dacă nu mai suntem nici naţionalişti, nici români, nici creştini, nici oameni ci doar indivizi?!

   + Sfinţii Ierarhi Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareei şi Ghenadie, patriarhul Constantinopolului; Cuviosul Mărturisitor Lazăr Zugravul

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

19 noiembrie, 2018