Cuvânt și iubire

„Să fim ca o salcie.

Să ne încovoiem, dar să nu ne frângem”.

 

Așa am fost întotdeauna pe parcursul multimilenarei istorii. Aflați ca o insulă latină în calea tuturor vânturilor, care băteau în special din est, în calea tuturor valurilor de barbari veniți din est, într-o mare tătară, turcă, apoi slavă, întotdeauna a trebuit să supraviețuim. Primul stat dac centralizat și unificat, întins de la Tisa până la Bug, a fost realizat de marele Buerebista în prima jumătate a sec. I, p.Hr. „Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine (Dacice-n.a.). A fost cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”  scrie Strabon, Geografia, VII, 3, 11. După asasinarea regelui Buerebista în a. 44 î.Hr. statul dac se destramă în 5 stătulețe. În a. 89 d.Hr. în fruntea statului dac unificat (mai mic ca teritoriu ca cel al regelui Buerebista dar mai organizat) a venit tânărul rege Diurpaneus, numit Decebal „cel viteaz cât zece”. În lupta din a. 89 d.Hr. Decebal cu armata sa reorganizată îi învinge pe romani, impunându-i să plătească tribut peste zece ani. „După o ședere de câtva timp la Roma, Traian întreprinde o expediție contra dacilor. Gândindu-se la faptele acestora, era mâhnit din cauza tributului pe care romanii trebuia să-l plătească în fiecare an, și vedea cum puterea și îngâmfarea dacilor sporesc necontenit” scrie istoricul roman Dio Casius  despre împăratul Traian și daci. După cel de-al doilea război dacic (105-106) dacii sunt înfrânți, Decebal s-a sinucis, iar Dacia transformată în provincie romană.

Au urmat peste 1000 de ani când peste daci au trecut puhoaie din est; hunii, slavii, volgarii, ungurii, tătarii ș.a. Dacii s-au încovoiat ca o salcie sub vijelia acestor valuri dar nu    s-au frânt. În a. 903 în Transilvania a fost fondat primul voievodat sub conducerea lui Gelu. Cu regret ulterior după o sută de ani Transilvania a fost anexată la Ungaria. La începutul sec. al XIII-lea Muntenia și Moldova au participat împreună cu bulgarii la fondarea țaratului româno-bulgar, regii acestor țarate fiind în majoritate de origine română (Ioniță Caloianul, Ioan Asan al II-lea ș.a.). În sec. al XIV-lea mulțimea de cnezate se constituie în două state dacice: Muntenia (a. 1330) și Moldova (1859). Chiar dacă marele Ștefan cel Mare nu a reușit unirea celor două state românești prin victoriile sale asupra turcilor a favorizat unirea ulterioară. Primul care a realizat unirea celor două principate (Moldova și Muntenia) cu Transilvania a fost domnitorul muntean Mihai Viteazu la 1599-1601. Chiar dacă a fost de scurtă durată această primă unire a avut un impact important în viitoarea unire, demonstrând identitatea națională și posibilitatea creării unei singure țări românești.

Și țarina Rusiei Ecaterina a II-a a dorit unirea celor trei principate românești cu denumirea de Dacia (aceasta de fapt era recunoașterea obârșiei dacice a celor trei principate) dar, evident, sub protectorat rusesc, avându-l drept principe pe amantul său Gr. Potiomkin. Moldova a fost hăcuită cea mai tare de imperiile vecine hulpave. La 1774 Imperiul Austro-ungar rupe din trupul Moldovei Bucovina, iar la 1812 un alt imperiu – Imperiul Rus a rupt de la trupul Moldovei partea de est, numită impropriu Basarabia pentru a ascunde furtul.

Așa ciuntită cum era Moldova a avut un rol hotărâtor la Unirea Principatelor Moldova și Muntenia de la 1859 (mica Unire). Simțind slăbirea juvățului rus după pierderea de către Rusia a Războiului din Crimeea (1856) Moldova și Muntenia nu au ezitat să folosească această șansă, fiind susținute major de Franța. Astfel domnitorul unificator Alexandru Ioan Cuza realizează Unirea Moldovei și Munteniei, fiind ales în a. 1859 domnitor al celor două principate. În a. 1878 prin Tratatul de pace de la Berlin România este recunoscută de granzii Europei, inclusiv de Rusia, nu însă (cum îi e caracterul!) fără să se căpătuiască cu ceva, rupând din trupul României cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Izmail).

Mica Unire se înfăptuise însă bucuria românilor era umbrită de faptul că trei provincii românești – Basarabia, Transilvania și Bucovina gemeau sub ocupația imperiilor rus și Austro-ungar. Însă la 1918 se întâmplă o mare minune. România a intrat în primul Război Mondial doi ani mai târziu. În această perioadă România era curtată de ambele tabere beligerante, ambele cu câștig parțial. Dacă adera la Axă câștiga Basarabia, iar dacă adera la Antantă – câștiga Transilvania și Bucovina. În finalul acestui sângeros măcel, grație situației geopolitice din regiune (destrămarea celor trei imperii vecine – rus, Austro-ungar și otoman) România a obținut toate cele trei provincii – Basarabia, Transilvania și Bucovina. Prima provincie românească, care a revenit acasă din lungul surghiun siberian, a fost Basarabia. Atât de crunt a fost jugul rusesc încât la prima ocazie Basarabia a evadat din „închisoarea popoarelor”. Procesul a fost destul de anevoios. Cele mai însemnate momente, care au condus la renașterea națională, sunt prezentate în tabelul ce urmează. De menționat că marii înaintași basarabeni au

1918

2018

5 aprilie 1917 – crearea Partidului Național Moldovenesc;19 aprilie 1917 – Congresul Eparhial s-a pronunțat pentru formarea Sfatului Țării; 23-27 octombrie 1917 – proclamarea Autonomiei Basarabiei și formarea Sfatului Țării ca organ legislativ; 21 noiembrie 1917 – deschiderea Sfatului Țării, adoptarea imnului „Deșteaptă-te române!” și a drapelului; 29 noiembrie 2017 – recunoașterea Sfatului Țării de către reprezentantul Guvernului Provizoriu; 2 decembrie 1917 – Sfatul Țării proclamă Republica Democratică Moldovenească în cadrul Republicii Federative Ruse; 5 decembrie 1917 – Sfatul Țării declară nerecunoașterea Sovietului Comisarilor Poporului, venit la putere în Rusia în rezultatul loviturii de stat din 7 noiembrie; 24 ianuarie 1918 – adoptarea Declarației de Independență a Republicii Democrate Moldovenești; 27 martie 1918 – a fost votat Actul Unirii cu Patria-mamă cu 86 voturi pro, 3 – împotrivă și 36 abțineri din 135 de deputați. Generația de Aur Basarabeană a realizat Unirea!!!

1986 – la Chișinău este editată antologia „Mama, graiul!” , Grigore Vieru;6 mai 1986 – alegerea Dlui Nicolae Dabija redactor-șef al săptămânalului „Literatura și Arta”. Tirajul a crescut de la  2000 de ex. în a. 1986 la 200000 ex. în a. 1989-1990; 15 ianuarie 1988 – constituirea cenaclului literar „Alexe Mateevici”, președinte Anatol Șalaru; 3 iunie 1988 – constituirea Mișcării Democratice pentru Restructurare; 20 mai 1989 – crearea Frontului Popular din Moldova; 27 august 1989 – Marea Adunare Națională se pronunță pentru Legea limbii române cu alfabetul latin; 31 august 1989 – adoptarea Legilor de funcționare a limbilor (297 pro, 43 împotrivă,1 abținere); 23 iunie 1990 – adoptarea Declarației de Suveranitate; 27 august 1991– adoptarea Declarației de Independență (de URSS!); 7 aprilie 2009 – revoluția tinerilor și căderea guvernării comuniste; 24 ianuarie 2018 – semnarea primei Declarații de Unire cu România de c. Parcova, Edineț; 24 ianuarie 2018 – prezent – semnarea Declarațiilor de Unire cu România de peste 160 de autorități locale; 24 martie 2018–semnarea Declarației de Unire cu România de Universitatea Tehnică a Moldovei, prima universitate semnatară.   1 Decembrie 2018 – BASARABIA INCOTRO?

făcut acest lucru – semnarea Actului de Unire în momentul când România se afla într-o situație critică: 2/3 din teritoriu era ocupat de trupele germano-bulgaro-austroungare. La 28 noiembrie a urmat Bucovina, iar la 1 decembrie 1918 – Transilvania a finalizat procesul de reîntregire a Neamului.

Timp de 22 de ani provinciile și-au cicatrizat rănile provocate de imperiile vecine, și-au consolidat legăturile cu „Țara-mamă”. Însă această stare idilică nu a durat mult. La 1940, anul negru pentru România, nori negri s-au lăsat asupra României din trei părți. În baza pactului Ribbentrop-Molotov, semnat de doi căpcăuni ai sec. al XX-lea, prima provincie românească Basarabia a căzut în ghearele ursului estic pe 28 iunie 1940. Apoi în baza Dictatului de la Viena la 30 august 1940 revizioniștii unguri rup din trupul României Transilvania de Nord, iar pe 13 septembrie 1940 sub presiunea Germaniei România a cedat și Dobrogea de Sud. Vecinii au fost ca niște ulii care au rupt din trupul României. Pentru așchia de popor român din Basarabia iadul fusese adus din estul sălbatic. Un regim mai diabolic nu cunoscuse această frântură de popor român pe parcursul multimilenarei sale istorii: genocidul realizat prin închisorile staliniste, Gulag, foametea organizată, deportări în patru valuri. „Ne-au luat totul. Numai sufletul nu au reușit să ni-l ia” mărturisește o supraviețuitoare a deportărilor. Din păcate unora le-au luat și sufletul. Cum s-o înțelegi pe tov. Z. Greceanîi care a fost deportată, iar acum slujește tocmai celor care au deportat-o. Dacă n-ar fi fost așa n-am fi avut astăzi atâtea lichele și cozi de topor.

Și totuși, în pofida tuturor relelor am supraviețuit, ne-am încovoiat dar nu ne-am frânt, astfel că în anii 90’ această frântură de popor român din Basarabia, deznaționalizată, rusificată, sfârtecată în bucăți, a renăscut ca pasărea Phoenix din cenușă. În momentul când regimul comunist a mai slăbit juvățul prin „perestroika lui Gorbaciov” Basarabia a fost una din primele colonii sovietice, în care mișcarea de Eliberare Națională a luat avânt. Momentele de bază, care au dus la deșteptarea acestei așchii de popor, sunt prezentate în tabelul de mai sus. Un rol deosebit de important l-a jucat ziarul „Literatura și Arta” condus de N. Dabija, tirajul căruia a crescut de la 2000 ex. în a. 1986 (când N. Dabija a fost ales redactor-șef) la 200000 ex. în aa. 1989/90. În a. 1988 este fondată Mișcarea Democratică care în 1989 se transformă în Frontul Popular din Moldova. A fost un avânt popular major care a condus la adoptarea Legii privind Limba Română cu alfabet latin, a Declarațiilor de Suveranitate (1990) și Independență (1991), reformarea sistemului politic și educațional. Însă din cauza trădărilor lui Iu. Roșca, pus în fruntea FPM (pe care la dus la groapa de gunoi politic!), am tot dat înapoi ca racul, astfel că astăzi dreapta practic nu există. Nu este doar vina lui Roșca, Ghimpu ș.a. de distrugerea dreptei, este și vina celora care au stat alături de acești lideri și au asistat la aceste demolări. Drept dovadă că toate formațiunile de dreapta sunt neimportante sub aspect electoral este faptul că nu apar nici într-un sondaj ca forțe politice luate în serios la viitoarele alegeri. Am ajuns la sfârșit de An Centenar să ne întrebăm: Basarabie încotro?

Totuși, în acest An Centenar s-a întâmplat o minune, la care mulți unioniști nu se așteptau: semnarea Declarațiilor de Unire cu România de către 166 de autorități locale, 11 organizații, printre care și Universitatea Tehnică a Moldovei, 36 de autorități locale din România, 3 organizații din Diasporă. Unionismul a devenit mai pragmatic și sper că va ajunge și la sufletul lui moș Ion, debusolat de propaganda antiunionistă goebelsovistă a lui Dodon și Plahotniuc care curge gârlă din puzderia de televiziuni aservite. Cu regret mulți dintre cei care se bat cu pumnii în piept că sunt cei mai mari unioniști aduc mai mult deserviciu cauzei Reunirii.

Pentru a nu lăsa să treacă aproape pe neobservate acest important jubileu – 100 de ani de la Marea Unire, un grup de profesori de la Universitatea Tehnică a Moldovei, printre care I. Manoli, subsemnatul, S. Zaporojan, T. Botin, Z. Stratan, V. Cobzac, Iu. Cibotari, M. Vaculenco ș.a., au organizat un foarte frumos eveniment cultural-științific

– Centenar Autumnal, la care au participat mai multe personalități de vază, printre care excelența sa ambasadorul României în Republica Moldova Dl Daniel Ioniță, academicienii N. Dabija și Gh. Ghidirim, A. Reniță, A. Silvestru ș.a. Drept oaspeți  invitați au fost și profesorii universitari Dumitru și Gabriela Mnerie (Universitatea Politehnică din Timișoara) și Vasile Puiu (Universitatea „V. Alecsandri” din Bacău). În cadrul Evenimentului a avut loc un frumos moment – transmiterea ștafetei „Hora care ne unește” de către coorganizatorul ediției a XIII-ea a Simpozionului Internațional „Cucuteni 5000 REDIVIVUS, 2018” organizatorilor ediției a XIV-ea – Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” din Iași. Prin impresionante cântece patriotice maeștrii Marcel Zgherea și Alexandru Cazacu au creat o ambianță înălțătoare celor apr. 50 de participanți la eveniment.

Ajunși la sfârșit de An Centenar observăm cu regret că sub aspectul apropierii Zilei Reunirii suntem încă departe de acest vis. Din păcate asistăm mai mult la declarații, festivități de tot felul și mai puțin ne axăm pe proiecte reale cum ar fi gazoductul Ungheni-Chișinău, adaptarea rețelelor electrice din Republica Moldova la parametrii rețelelor din România (Uniunea Europeană) ș.a. Teamă mie că odată cu venirea lui Dodon la putere după alegerile din 24 februarie (nu dea Domnul!) toate aceste proiecte și multe alte proiecte europene vor fi sistate, iar mare parte din populație aruncată într-o mizerie materială și spirituală fără precedent. Avem mai puțin de trei luni ca să ne mobilizăm pe segmentul unionist. Trebuie să facem tot posibilul ca acest buldog putinist Dodon să nu câștige. Chiar dacă a rămas timp foarte puțin trebuie dăm dovadă că ne putem mobiliza în orice condiții. Am mai avut astfel de situații.

Totuși Unirea va fi. Sunt sigur! În pofida tuturor scornirilor dodoniste, plahotniuciste, lupiste. Este un proces natural. Dumnezeu dorește ca la ziua de apoi să vină neamurile adunate, iar poporul român nu e o excepție. Desigur, ne-am fi dorit ca acest act înălțător să se întâmple mai repede dar, probabil, aceasta este soarta poporului român de a trece prin greutăți, pentru a simți mai bine importanța acestuia. Așa a fost întotdeauna de-a lungul multimilenarei istorii a poporului român.

Să ne ajute Dumnezeu!

————————————–

Valeriu DULGHERU

27 noiembrie, 2018

Chișinău-Basarabia

Slgal Tsabari este o pictoriţă israeliană care trăieşte şi lucrează în oraşul Rishon Lezion. Ea pictează după natură sau interioare din care se vede natura prin ferestre mari, luminoase, oferind o vedere focalizată simultan către interiorul unde se află personajul uman şi spre exterior unde stăpână este natura… Stilul ei este figurativ realist, cu care s-a impus în peisajul artistic contemporan, mai ales datorită amprentei foarte personale.

Acest lucru nu a împiedicat-o să participe cu succes la expoziţii importante, ca de exemplu cele întitulate “De la impresionism la post zionism” (la New York), “Portretele din antichitate până în prezent” (la Tel Aviv) sau “Flori în arta israeliană” (la Ierusalim).

   Sigal Tsabari a dezvoltat în decursul anilor un limbaj pictural unic prin tehnicile utilizate, prin paleta ei coloristică, prin folosirea unor medii variate şi, nu în ultimul rând, prin materia subiectelor abordate. De menţionat aranjamentul şi juxtapunerea în cadru, cu imagini personale sau din viaţa de familie.

 

Palmaresul ei cuprinde peisaje, naturi statice, portrete şi autoportrete, precum şi largi compoziţii de excepţie. Ea are un “punct de vedere” neconvenţional, foloseşte metaforic oglinzi care reflectă alte viitoare lucrări. Aceste picturi născute din atentă observaţie fac conexiunea realităţii imediate cu termenii umani universali.

———————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

27 noiembrie, 2018

La 15/28 noiembrie 1918, într-o zi de joi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, s-a întrunit Congresul General al Bucovinei. Erau prezenţi cei 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional (printre ei, Vasile Alboiu-Şandru), 13 delegaţi ai ucrainenilor, 7 ai germanilor şi 6 ai polonilor. Se aflau de faţă, ca invitaţi, reprezentanţii Transilvaniei, Gh. Crişan, V. Deleu şi V. Osvadă, şi cei ai Basarabiei, Pant. Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan şi Gr. Cazacliu, precum şi cei ai armatei române, în frunte cu generalul Iacob Zadic. Pe lângă delegaţi şi invitaţi, se aflau la Cernăuţi, mii de locuitori veniţi din toate colţurile Bucovinei. Lucrările au fost deschise, la ora 11, de Pr. Dionisie Bejan, preşedintele Consiliului Naţional, care a arătat că menirea Congresului este aceea de a îndeplini ,,dorul şi aspiraţiunile pe care poporul nostru le nutreşte şi le păzeşte cu vrednică sfinţenie de un secol şi jumătate”. După deschidere, el a propus ca preşedinte al Congresului pe Dr. Iancu Flondor, care a fost ales în aplauzele asistenţei, iar secretar a fost desemnat Dr. Radu Sbiera.

A urmat la cuvânt preşedintele Iancu Flondor, care a prezentat Moţiunea de unire a Bucovinei cu România: ,,…considerând că, în 1744, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei…şi că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine (…), astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi, s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile, şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară…s-a prăbuşit…, cel dintâi gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care totdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre. Drept aceea, noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind învestiţi singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm: ,,Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.

 Motivarea moţiunii (Declaraţiei de unire) a fost făcută de prof. Ion Nistor, care a arătat: ,,Naţiunea română este una şi nesdespărţită de la Nistru până la Tisa. Aceeaşi obârşie, acelaşi grâu, aceeaşi doină, aceleaşi datini şi obiceiuri. Dară vitregia vremilor a împiedicat pe înaintaşii noştri de a crea un stat naţional unitar, care să cuprindă neamul întreg în hotarele lui etnice”. Mai târziu, ,,s-a ,,destrunchiat” Moldova lui Ştefan, prin răpirea Bucovinei, mai apoi a Basarabiei”. (…) Astăzi, când…Austria s-a prăbuşit…, noi, ajunşi   stăpâni deplini pe hotarele noastre, declarăm actul de cesiune de la 1775, nul şi neavenit, şi hotărâm realipirea ţării noastre la Moldova, din trupul căreia   fusese ruptă. (…) În timpul din urmă s-au făcut planuri de a împărţi Bucovina în două cu urmaşii pribegilor ruteni, care se adăpostiseră pe vremuri în ţara noastră. Dară…, noi, românii, singurii păstrători ai vechilor tradiţiuni politice, istorice şi culturale din această ţară, ne vom împotrivi acestor tendinţe nelegiuite, fiindcă am fi nişte urmaşi netrebnici ai vitejilor noştri înaintaşi, dacă ne-am întoarce la sânul patriei mame (române) cu moştenirea ştirbită”. Reprezentantul polonezilor bucovineni, Stanislaus Kwiatkowski, s-a pronunţat pentru unire, recunoscând drepturile românilor asupra Bucovinei, iar delegatul germanilor, Alois Lebouton, s-a pronunţat în acelaşi sens. Apoi Moţiunea de unire a Bucovinei cu România a fost pusă la vot, fiind acceptată cu unanimitate de voturi, într-o atmosferă de mare însufleţire.

 Mulţimea de români bucovineni a dat glas entuziasmului naţional, iar o ediţie specială a ziarului ,,Glasul Bucopvinei” saluta hotărârea adoptată: ,,Visul nostru de aur s-a împlinit. Părinţii noştri, care au murit de dorul acestui vis, de azi înainte vor găsi odihna cuvenită în pământul liber şi dezrobit”. După votarea unirii, Cogresul a adresat o telegramă regelui Ferdinand, prin care i se aducea la cunoştinţă ,,Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei cu Regatul României”. Telegrama a fost urmată de mesaj de salut al regelui: ,,Salut cu nespusă bucurie actul măreţ prin care Congresul general al Bucovinei…a hotărât unirea completă a Bucovinei cu Regatul român. (…) În această clipă înălţătoare, gândul meu se îndreaptă către oamenii patrioţi, care, cu toate suferinţele îndurate în cursul vremurilor, au ştiut să ţină vie în inimile poporului memoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi sentimentul naţional, pregătind astfel…ziua binecuvântată de azi”. Actul unirii Bucovinei a fost adus la cunoştinţa reprezentanţilor Puterilor Aliate de la Iaşi, pentru a notifica guvernelor respective ,,votul unanim al Congresului General al Bucovinei şi a le tălmăci sentimentele noastre de veşnică mulţumire şi recunoştinţă”.

Congresul a ales apoi o delegaţie alcătuită din 15 membri, care urma să prezinte regelui Ferdinand, la Iaşi, actul unirii Bucovinei. Apoi au vorbit invitaţii din Basarabia şi Transilvania, care au felicitat Congresul pentru votatea actul unirii. Lucrările Congresului s-au încheiat printr-un cuvânt de închidere, rostit de preşedintele Iancu Flondor, în acordurile Imnului regal. Din delegaţia care a plecat la Iaşi făceau parte mitropolitul Vladimir Repta, preşedintele Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Eudoxiu Hurmuzachi, Ion Nistor, Octavian Gheorghian, Radu Sbiera, Gh. Şandru, V. Marcu, Dim. Bucevski, Erast Tarangul, Alex. Şesan, Gh. Voitcu, Vasile Alboi-Şandru, Ioan Candrea, Stanislaus Kwiatkowski.

Prezentând regelui actul Unirii, în audienţă festivă, la 16/29 noiembrie 1918, Iancu Flondor a spus: ,,Aducem maiestăţii voastre, rege al tuturor românilor, Unirea unei ţări întregi, a Bucovinei. (…) Această ţară ţi-o închinăm, măria ta, noi toţi, nu numai urmaşii vajnicilor luptători de pe vremuri…, ci şi reprezentanţii tuturor neamurilor” ce locuiesc în ea.

Regele a răspuns, adânc emoţionat, că primeşte cu bucurie Actul unirii, asigurându-i de dragostea, ocrotirea şi grija sa părintească. În aceeaşi zi, delegaţia bucovineană pleca spre Bucureşti, însoţind familia regală, guvernul român şi celelalte oficialităţi, în călătoria de întoarcere în capitala ţării. Ulterior, la 5/18 decembrie 1918, regele Ferdinand şi primul ministru Brătianu semnau decretul-lege ce consfinţea unirea Bucovinei cu România. În aceeaşi zi, prin decret regal, Iancu Flondor şi Ion Nistor erau numiţi miniştri de stat fără portoliu în guvern, din partea Bucovinei. Printr-un alt decret-lege pentru Administraţia Bucovinei, se prevedea că rămân în vigoare vechile legi şi ordonanţe, instituindu-se un Serviciu administrativ, care cuprindea 9 secretariate de serviciu, sub conducerea ministrului delegat, Iancu Flondor.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

26 noiembrie, 2018

 

Modul în care s-a făcut România Mare a fost explicat magistral, de către politicianul bănățean Sever Bocu, în cuvintele, ”România Mare, Dumnezeu a făcut-o”!

Există între oameni sentimente care nu pot fi explicate prin și cuprinsese în cuvinte. Nu putem spune “de ce” iubim casa părintească, mai înainte de a putea vorbi; ”de ce” iubim satul strămoșesc, mai înainte de a scrie, ”de ce” ne iubim copii, chiar și când nu știm scrie sau citi. Între aceste iubiri, care nu se pot exprima complet în vorbe, este și dragostea de Neam și Țară.

În aceste sentimente se află tărâmul în care ființăm, în care ne mișcăm, în care merită să trăim și merită să murim.

Iar asta este datorat faptului că mai înainte de a putea explica rațiunea dragostei de aceste lucruri, pentru aceste lucruri avem loialitate, atașament și capacitate de jertfire. Sunt unii care au explicat, mai mult sau mai puțin complet, aceste sentimente, dar sunt incomparabil mai mulți cei care le-au trăit și trăiesc și care pentru ele, fără emfază, au făcut jertfa supremă. Iar aici trebuie să observăm un lucru foarte interesant.

Oamenii, între altele, se despart în “pesimiști” și în “optimiști”. De foarte multe ori a fost interpretat acest lucru ca însemnând că unii cred că totul este în negru și alții că totul este în alb. De fapt nu este chiar asa.

Pesimistul crede că totul este rău, mai puțin el, care este bun și are dreptate. Iar optimistul crede că totul ar putea fi bun, mai puțin pesimistul și părerile sale. În această înțelegere vom vedea că pesimistul va fi întotdeauna un anti-patriot. În mod “cuminte” el va explica nu numai că toate lucrurile sunt rele, dar că ele nici nu pot fi altcum decât rele. Un “optimist” dimpotrivă, deoarece crede că lucrurile pot fi bune, va și încerca să le facă bune. Un pesimist este un distrugător static prin excelență, iar dintre “optimiști” se aleg cei care mișcă lucrurile înainte și fac viitorul posibil. Probabil că niciodată nu s-a văzut acest lucru mai clar, în Istoria Românilor, ca în anii 1914-1918.

Din punct de vedere faptic situația generală nu putea fi mai nefavorabilă decât era pentru Romani.
Romanii se aflau strânși între două Imperii foarte puternice și care aveau pentru Români strict sentimente potrivnice. În 1914, din punct de vedere “real”, nimeni nu putea crede că vreunul dintre aceste Imperii va acomoda interesele României. Situația a devenit, în anii imediat următori, încă mai dramatică. Tara a intrat curajos în război, în 1916, dar trupele Române au fost zdrobite. Iar, după ce Rusia bolșevică va încheia pacea cu Germania, în Martie 1918, pur și simplu eliminarea României de pe hartă devenise, nu o posibilitate, o foarte apropiată probabilitate. Dar iată că doar câteva luni mai târziu Românii din tot locul, din Vechiul Regat, din Ardeal și Banat, din Bucovina și Basarabia, se vor găsi uniți într-o Românie Mare pe care doar poeții și idealiștii o mai contemplau ca posibilă. Fără îndoială că atunci și-au adus aportul oameni providențiali, și citez câțiva: Ioan I.C. Brătianu, Tache Ionescu, Barbu Delavrance, Dr.Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Iancu Cavaler de Flondor, Pantelimon Halipa. Dar acei oameni împlineau un vis care vreme de sute de ani fusese stropit cu lacrimi și cu sânge de atâtea și atâtea generații românești. În mod miraculos în 1918 visul devenea realitate. Poate nimeni nu a spus adevărul mai concis și mai răspicat ca un politician bănățean, Sever Bocu: ”România Mare, Dumnezeu a făcut-o”. Acesta este adevărul, rugăciunea strămoșilor și jertfa lor a făcut cu putință unirea cea mare din 1918.

Sunt acuma o sută de ani de atunci. Țara este pradă unor agitații care, în cea mai mare măsură, sunt provocate de oameni răi din afară și prin nătărăi din interior. Aceste vremi grele vor trece. Sunt încredințat că Dumnezeu va păzi ca generațiile viitoare de copii din Borloveni să continue să se scalde în “Balta Neagră” și că în continuare pivele vor “pușca” în avlia Bisericii din Borloveni vestind Învierea Mântuitorului și a noastră.

Este cu totul semnificativ, simbolic și înălțător ca centenarul României Mari este întâmpinat cu o jertfă de mulțumire către Dumnezeu care a făcut-o cu putință.

Prin înțelepciunea Bisericii ortodoxe și truda credincioșilor Marea Unire este salutată prin inaugurarea grandioasei Catedrale a Mântuirii Neamului. Momentul este copleșitor și atâta de emoționant încât nu poate fi cuprins în cuvinte poate fiind doar contemplate. Românii din tot locul mulțumesc lui Dumnezeu și îi aduc jertfă în credință tare ca niciodată mila Lui nu îi va lăsa. Iar astăzi este zi de bucurie, de mulțumire și laudă.

Nimeni să nu plângă, nimeni să nu se îndoiască: Aceasta este ziua pe care Domnul a făcut-o, să ne bucurăm și să ne veselim într-însa!”

TRĂIASCĂ ORTODOXIA, NEAMUL ROMÂNESC ȘI ROMÂNIA MARE!

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

25 noiembrie, 2018

Sub cerul ţării, cătrănit sinistru, s-a răstignit Hristos ca la-nceput, cu palma stângă sângerând pe Nistru, cu palma dreaptă înflorind pe Prut.”

(ANDREI CIURUNGA)

 

  Tăcerea şi grăirea Cuvântului, fie în Cer, fie pe Pământ fiinţează ca o paradigmă a Gândirii, a Libertăţii, a Adevărului, a Iubirii, a Frumosului în Viaţa harică asumată ca smerenie, tăcere, răstignire, prin Crucea şi Învierea Omului întrupat întru Hristos.

  Tăcerea pare a fi un atribut al Divinităţii, de aceea ea este însuşită mai mult de Oamenii lui Dumnezeu, cei care-L iubesc cel mai mult: Sihaştrii şi marii Mistici.

   Tăcerea este natura gândirii alese, o însuşire sacră, dar şi o artă a desăvârşirii.

   Tăcerea este un simţământ sfânt care te apropie de Dumnezeu și prin Cuvântul frumos grăit te îmbrăţişează călduros şi părintesc Atotcreatorul-LOGOS.

   Tăcerea Sihaştrilor este divina miere dacică a Pustiei roditoare de asceţi şi mistici.

   În închinarea smerită, lăuntrică, emoţională, noetică fiinţa lor rămâne trează, iar persoana li se transfigurează, se umple de reverenţă, îmbrăţişând o gratitudine suavă şi o serafică cutremurare, ce umple totul de splendoare şi inefabil.

   Tăcerea este Nufărul Alb al smereniei ortodoxe creştine ce creşte din apa limpede, liniştită, neclintită, sfinţită,  fără nici o undă din inima isihastului verde carpatin.

   Cei care se încumetă să păşească pe Calea Teologică, Duhovnicească, a meditaţiei Filosofice, a Poeziei sublime vor fi mereu însetaţi de această sacră Tăcere.

   Cel ales de Mântuitorul nostru Hristos după Chipul Său, va urma menirea Trandafirului care, în bobocul său, Rosa mistica, subt veşmântul regal al jertfei adună toată mireasma divină, deschizându-şi petalele înlăuntru şi în afară, precum Floarea Sufletului ce primeşte miraculoasa culoare, primeneşte expresia angelică şi parfumează tot ce trăieşte diafan în inima sa, înflorind tăcerea în grăirea divină.

   Simfonia Tăcerii din inima cutezătorului smerit urcă în arpegiile celeste ale Munţilor Carpaţi de sub poalele Cerului dacic, planând peste oglinda marilor Fluvii valahe spre o apoteotică întâlnire cu Miracolul, cu Inefabilul.

   Gânditorul dacoromân poartă în sânul său marea sa tăcere a grăirii Cosmosului.

   În istoria Creaţiei, două Fiinţe supreme străbune traco-dace au avut cultul Tăcerii: Fecioara MARIA şi Zeiţa egiptenilor MERET-SEGER-„cea care iubeşte tăcerea.”

 

   Două mari fenomene îl prefac pe Om într-un stălp al tăcerii: Minunea şi Femeia.

   Există şi o distincţie a Tăcerii: a tăcea, ca tăcere voită ori impusă precum în regimul concentraţionar ateo-comunist din România şi tăcerea-grăire a sinelui, minunea sublimă prin a fi îmbrăţişat de tăcere.

   Tăcerea este Matca Cuvântului !

   Duhul Sfânt crează prin energia Sa necreată Gândul, această Mireasă a Tăcerii în care se întrupează Cuvântul, Mirele ce se naşte ca o supremă Grăire, ca o angelică Libertate, ca o Frumuseţe macrocosmică.

   În Tăcerea Imaculatei Necreaţii grăieşte Dumnezeu ca Logos al sublimei Creaţii.

   Cuvântul în Om se naşte ca un Dor al cunoaşterii, dar şi al întâlnirii cu Dumnezeu.

   Cuvântul în Era Creştină a Ortodoxiei lui Iisus Hristos devine Creaţie şi Revelaţie.

   Logosul-Dumnezeu a dat Fiinţă nefiinţei, iar prin Hristos a dăruit Fiinţei veşnicia Sa.

   Logosul-Dumnezeu a creat Crucea Bisericii Sale ca Trup universal al lui Hristos.

   Sufletul care a devenit Biserică a Duhului trăieşte pin Tăcerea şi Cuvântul Inimii.

   Inima trebuie astfel mereu primenită pentru a-i grăi Dumnezeu, Învăţătorul, Conducătorul înţelept, Profetul, Poetul, Preotul, Teologul, Artistul, Filosoful, Sfântul.

   Creştinul ortodox dacoromân trăieşte autentic plenitudinea întru Hristos, atâta timp cât el este Armonia dintre Tăcerea şi grăirea Cuvântului.

   Această inefabilă Împărăţie a Tăcerii şi a grăirii Cuvântului este Moştenirea spiritual-religioasă, Testamentul veşnic al Străbunilor noştri Daci nemuritori.

   Revenirea la Matcă, la Tradiţie, la Credinţa străbună-Ortodoxia, a fost preocuparea de mai târziu a Gânditorului Artur Gabriel Silvestri pentru o regenerare morală şi spiritual-religioasă a Elitei naţionalist-creştine atât din ţară, cât şi din diaspora.

   Afinitatea surprinzătoare, fulgerătoare, covârşitoare cu spiritualitatea dacică devenită reper şi simbol l-a catapultat pe  Artur Gabriel Silvestri spre redescoperirea Frumosului creat, cuprins ca o forţă vulcanică în Rugul Aprins al Scriitorilor Creştini Ortodocşi, ca un Far de lumină ce atrage depărtările-apropiate ale Omului culturii.

   Provocările sale de spirit, invitaţiile la elocinţă au declanşat în scriitorii de factură eminamente creştină confruntarea Omului cu el însuşi, devenind un povestitor al sacrului, al imensei împărăţii a sinelui în care se leagănă sacralitatea infinitului dacic.

   Din adâncurile înţelepciunii astrale  ale Neamului protodac, Artur Gabriel Silvestri a ţâşnit ca un foc sacru al dăruirii de sine, confidentă a jertfirii întru Suferinţă şi Iubire pendulând între Chronos şi Kairos, între timpul ce se prelinge şi vremea sacră a apropierii de Dumnezeu, astfel ca timpul să-l slujească permanent pe Omul creaţiei în aşa fel ca meditaţia sa literară să devină o confesiune de credinţă, iar metafora un fel de amvon în care autorul sacerdot, cu recursul său generos la Străbuni, să confere evenimentului o Filocalie a Neamului prin renumiţii asceţi smeriţi ai gândirii ortodoxe.

   Prin prodigioasa sa producţie literară de un înalt rafinament stilistic şi de o adâncime mistică întâlnită doar la marii Creatori, la cei puţin Aleşi, prin Asociaţia Română pentru Patrimoniu, Artur Gabriel Silvestri face ca OPERA sa, un Testament de taină al unei Românii Tainice, de înviere spirituală, individuală de Elită naţionalist-creştină de la care se aşteaptă verdictul unei Românii Creştine Viitoare.

   Chemarea expresă a discipolilor săi a fost aceea de a se regăsi în sine contemplat de har pentru a irupe în lumină un subconştient fantastic literar, împodobit într-o mistică a trăirii emblematice sub o cupolă estetică a unei bucurii plenare, unde destinul să se împlinească sub albastrul senin al misiunii, al vocaţiei coslujitoare.

   O căutare a fervorii naţionalist existenţialiste în metafizica dacoromânului netejeşte amplitudinea creatorului în care se înteţeşte atitudinea unui fior naţional, creştin ortodox aşa cum o cântare dulce, suavă umple spaţiul sideral al conştiinţei, unde sufletul se umple de chemarea Străbunilor săi milenari cereşti.

   Spiritualitatea creştină a gânditorului ortodox promulgă în dialectica trăirii ecumenice un aspect psihologic, terapeutic pentru armonia vieţii într-o mărturisire interdisciplinară a gândirii spre cultură, spre cult, ca un recurs la unitatea creştinilor.

   Şi în cadrul naturii spirituale a Mărturisirii de Credinţă Literară, privind raportul de creaţie întru Tradiţia străbună moştenită dintre pământ şi cer, libertate şi har, responsabilitate şi credinţă, adevăr şi jertfă, iubire şi cruce, rugă şi înviere, are loc cuminecarea cuvântului omului creştin-ortodox întru Cuvântul lui Dumnezeu-Hristos, astfel încât grăirea inspirată a gânditorului responsabil pentru fiecare cuvânt gândit, rostit, scris, ca reflectare sublimă a Logosului, să recreeze lumea cu întreaga ei spiritualitate ortodoxă, nu ca doctrină, ci ca dogmă de viaţă înnoită întru Frumos.

   Omul creştin ortodox dacoromân, fie gânditor, fie poet, fie scriitor, fie teolog, fie artist, fie sacerdot, fie naţionalist trebuie să redevină fiinţă rugătoare, Homo religiosus, cum inspirat l-a definit profetul Mircea Eliade, purtătorul  Rugăciunii Inimii Hristice, cu ceasurile ei de foc şi cu timpurile astrale unde se pogoară şi bate; tic, tac simultaneitatea: întrebarea Omului ce se închină răspunsului lui Dumnezeu.

   Numai spiritualitatea-liturgic Hristică ne umple clipa trăirii ortodoxe de eternitatea mărturisitorului, a trăitorului mistic, prin rugă permanentă, omologând realul în ideal, înălţându-se sacru, muritor, jertfitor, crucial spre îndumnezeire.

   „Ora scriitorului” nu este „ceasul marilor singurătăţi”, ci orologiul clipelor de har pogorâte de Duhul Sfânt în sufletul curat al creatorului, căruia-i conferă nemurirea.

   Cronicarul de la „Luceafărul” s-a aureolat de nimbul Demiurgului Profet Mihail Eminescu, a iniţiat o arheologie literară proto-română, devenind promotor de seamă al unor proiecte de elită spirituală, cultural-sociale, fondatorul unei „noi geografii literare”, într-un areal spiritual-religios, ctitorind astfel Asociaţia Scriitorilor Creştini din România şi al editurilor de referinţă: Carpathia Press, Intermundus, Kogaion.

   Cu o formă de relief metafizico-mistică ce se răsfrânge în apele filocalico-sofianice din vasta Culturii Ortodoxă, Artur Gabriel Silvestri, intuind voinţa lui Dumnezeu, dragostea mea pentru El şi Iubirea de Neam, m-a dăltuit „noii geografii literare”, în care mi-am definit, redefinit vocaţia, misiunea, slujirea întru frumuseţea Cuvântului.

   La „ora scriitorului”, către Zorii surâzători ai dimineţii, cu graba unei ninsori celeste, Gânditorului i se revelează ca o frescă celebră bizantină, ca un cântec angelic, lucrarea mirifică „Mărturisirea de Credinţă Literară”, aşa cum la ceasul rugăciunii de dimineaţă marele mistic Ieroschimonahul Daniil/ Sandu Tudor a auzit cântecul păsării unice.

  Lucrarea, ca o mărturisire, ca o comuniune în care Omul creativ se naşte în lumină, se renaşte în mireasmă de har, se cuminecă în Dumnezeu, se cuminecă în ceilalţi ce cu adevărat îl slujesc pe Mântuitorul Hristos, se cuminecă în sine ca o împărtăşire de Fecioara Maria şi de Neamul dacoromân preaales.

   Imboldul Proniatorului i-a grăit Filosofului culturii Artur Gabriel Silvestri titlul Mărturisirii…, la care a adăugat heraldic hieroglifa Cuvinte pentru Urmaşi, ctitorindu-şi sinele în Sinele naţional, universal al spiritualităţii religioase ortodoxe, unde se decantează sublimul ca esenţă a Frumosului revelat în slujitorii Cuvântului.

   „Aproape fiecare cuvânt însemna ceva şi însemna şi mai mult atunci când potrivirile lor îşi reflectau semnificaţii subsidiare şi aluzii orânduite strat după strat, dezvăluindu-se în misterul lor constitutiv. Aşadar, era întâi de toate o metafizică a scrisului unde ar fi trebuit să încapă deopotrivă iniţierea prin cuvânt şi dezvăluirile prin creaţie, amândouă fiind noţiuni ce nu aparţin vieţii obişnuite şi, deci, contigentului. Apoi, apărea însăşi ideea de participare la enigmă şi prin aceasta o încifrare de înţelesuri ce sunt doar vehiculate de cel ce le însemnează, adică le transformă în urmă şi în simbol. De aici rezultă misiunea, adică „răspândirea gândului scris” în Neamul ce îl făcuse posibil, adică <<la Români>>.” (Mărturisirea de Credinţă Literară, vol.I, Carpathia Press-2006, p. 4)

   Daimonul socratic, geniul spiritualităţii traco-scito-geto-dacice, care atât de profund s-a reflectat în Socrate, Eminescu, Ianolide, Virgil Maxim, Băncilă, Bernea, Ţuţea, sfătuitorul de taină, inspiratorul haric al gânditorului creştin ortodox amplifică imaginea armonioasă a spiritului religios creativ ce se răsfrânge ca o sinteză între miracol şi firesc, ca o frumuseţe estetică ce devine arhetip celest al eternităţii valahe.

   Frumuseţea creaţiei spirituale crează emoţia estetic religioasă care umple sufletul.

   Intuiţia este un fel de prezent continuu al prezentului haric, o chemare ontologică, o muzică astrală, o cântare sublimă, un chip angelic, o icoană sacră, o natură vie răsfrântă în toată splendoarea Creaţiei divine, o vibraţie a armoniei serafice, o emoţie celestă străfulgerată de o cultură cultică, superioară, cerească, a Duhului Sfânt.

   Primirea darului ceresc al Ortodoxiei lui Hristos de către Neamul nemuritor al Fecioarei Maria a provocat o revoluţie, o revelaţie, o mutaţie cu caracter spiritual.

   Vremea creaţiei în amvonul inimii coboară unda expresiei într-o unduire poetică, filosofică, teologică care atrage azurul heruvimic punându-ne într-o vorbire cu sinele, într-o convorbire misterioasă, într-o tăcere de taină, meditând, stând în braţele gândului alb, unde cuvântul grăieşte cu sine, pentru ca apoi să se aprindă ca spirit religios, astfel încât creatorul să devină un mare sacerdot al aurei Luminii Cuvântului.

   În Altarul Luminii Cuvântului arde permanent Frumuseţea vieţii lui Hristos, Ortodoxia întru Hristos, aserţiune ce vizează Sublimul ca vocaţie a nemuririi dacice.

   Viaţa lui Hristos întrupează, îmbrăţişează Viaţa celor ce şi-o închină întru Hristos, dăruind totul pentru a afla totul, dăruind libertatea pentru a întâlni Libertatea, oferind certitudinea pentru a primi Adevărul, dăruind curajul temerar pentru a primi dreapta Credinţă, dăruind viaţa pentru a primi Viaţă, dăruind Iubirea pentru a primi Dragostea.

   „Viaţa lui Hristos cuprinde în sine o frumuseţe negrăită, greu accesibilă, însă atunci când este simţită, atât de profundă, încât unii s-au lipsit de toată averea lor pentru a o putea îmbrăţişa sau şi-au dat chiar viaţa, ca martiri şi mucenici.” (Valentin Bassarabescu, Vocaţia nemuririi, Ed. Expansion-Armonia 2000, p.152)

 

   Vremea creaţiei  este o Taină a Timpului Nemărginit, cum genial a subscris Filosoful Culturii Artur Gabriel Silvestri, cel care a făcut o emblemă conceptuală a spiritualităţii gândirii sale, cel care a „aşezat-în fiinţă”, în fiinţa timpului sacru dacic nemuritor, ca şi o pădure multiseculară, impunătoare prin tăcerea ei misterioasă, <<Mărturisirea de Credinţă Literară>> „Cuvinte pentru Urmaşi”, Modelul Omului Mare, Vremea seniorilor, Athanor, Arhetipul Călugărilor Sciţi, Semne şi peceţi, Memoria ca un concert baroc, coslujitor ca atâţia alţi Urmaşi ROMÂNI, al Profetului Mihail Eminescu în „eminescianitatea” dacoromână, creînd o metafizică  a scrisului, o mistică a culturii, sanctificând „scrisul ca religie la Români.”

 

   Vremea creaţiei sale a excursului gândirii, a culturii sale şi-a trăit timpul sacru, trăindu-l încă limpede, luminos, continuu deasupra timpului, ca o Bucurie a timpului.

   „Bucuria timpului, o binecuvântare a ierarhului Boier, Calinic Argatu-Argeş, această vreme dăruită nouă, bună de lucru grabnic, atât cât mai este ziuă, neuitând să răscumpărăm timpul, că zilele sunt puţine şi rele, cum spune de veacuri multe, cerescul Pavel Apostolul. Acum este vremea mântuirii noastre, acest acum este un prezent pe care să-l înveşnicim în lucrările şi purtările noastre de zi cu zi, pentru a nu plânge din cauza risipirii timpului dăruit nouă cu atâta bunătate dumnezeiască!” (Mărturisirea de Credinţă Literară, op., cit., p. 15)

   Căutările şi împlinirile sale literare, filosofice, artistice, spirtituale, mistico-religioase legate de perihoreza arhetipală a Călugărilor Sciţi i-au netezit Calea spre teoză, spre jertfa supremă, nu ca o Vocaţie a Căii Singuratice, ci ca o Destinaţie a comuniunii, ca o cuminecare cu Potirul Crucii şi-al Învierii, împlinirii întru Dumnezeu şi Neamul său.

   Artur Gabriel Silvestri-Filosoful culturii ortodoxe creştine naţional-universale a conştientizat permanent prezenţa continuă a lui Dumnezeu lângă el, întru Neamul nostru, gătindu-l pentru marea jertfă, pentru nemurirea profetică pe care i-a pregătit-o, pe care i-a făcut-o ca Testament dacic ceresc Mărturisirii sale de credinţă:

   „Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea. Tu ai priceput gândurile de departe. Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. Că încă nu este cuvânt pe limba mea şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult. Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta. Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge. Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborâ în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta.” (Psalmul 138, 1-10)

   Binecuvântat este Bunul Dumnezeu întru Profeţii Neamului nostru nemuritor!

   Binecuvântată este Maica Domnului întru Florile alese ale Alesei Sale Grădini!

   Binecuvântat este Artur Gabriel Silvestri întru Aleşii Cerului serafic ai lui Hristos!

   „Destul!… Opreşte, Doamne, căderea,/ Sau poate degeaba mă rog, că lumea/ Ţi-a scăpat din mâini/ Şi-aştepţi, ca şi mine, să se-mplinească minunea!// La început ai spus să se facă lumină, şi s-a făcut;/ Azi lumea rătăceşte prin beznă/ Şi-aşteaptă de la Tine lumină,/ Şi lumina nu vine.// Odată ai poruncit să se retragă apele,/ Şi, la porunca Ta, apele s-au retras;/ Azi lumea se-neacă şi-aşteaptă de la Tine/ Cuvântul,/ Şi Cuvântul nu vine.//

   Opreşte, Doamne, căderea,/ Porunceşte să se facă lumină,/ Să se retragă apele răului,/ Şi, dacă e nevoie, ia-Ţi crucea/ Şi urcă din nou pe Golgota,/ Căci se găsesc şi acum ucenici să Te vândă,/ Şi preoţi să-Ţi pună cunună de spini,/ Şi tâlhari să Te însoţească,/ Şi cine să Te împungă între coaste/ Ca să primească binecuvântare.// Sau, poate, degeaba mă rog,/ Căci lumea Ţi-a scăpat din mâini/ Şi-aştepţi, ca şi mine, să se-mplinească minunea.” (DEMOSTENE ANDRONESCU, Peisaj lăuntric-versuri din închisoare, Psalm IV. Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Piteşti-2014)

+ Ovedenia Praznicului Intrării în Biserică a Maicii Domnului;

+ Sf. M. Mc. Ecaterina; Sf. M.Mc. Mercurie.

+ Sfinţirea Sf. Altar al Catedralei Naţionale a Mântuirii Neamului.

+ Un deceniu de la urcarea la Ceruri a Fiului României Tainice, Artur Gabriel Silvestri.

        * Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

25 noiembrie, 2018

(Dialog misterios de adevărat)

 

     – Numai Dumnezeu ştie cum tu rezişti, campion, în plină furtună promovându-te ca Maradona, că numai stăruința şi voința ta te țin cu capul sus, că-n România sunt manieri, schimbări la porta nouă a lui Păcală, că tu explici acțiunea bine-dispus deşi pensiile şi salariile nu ştiu cum se face, că nu cresc valoric, că nu-i o minune şi nici la o minune, că n-avem cum ne aştepta în atâtea tergiversări, combinații care de care între mari probleme pe la frizărie, că nu se mai face să se îngroape groparul, cum zice Mureşanu după ce i se cunoaşte valoarea pus în față cu zdrobul de sare deasupra copilului pus în ciupă la îmbăiere pentru prima de Crăciun ca să aducă zâmbetul pe fața oamenilor, că nu-i penibil doar băiat de mingi. Tu te bucuri de viață ştiind ce-i important, găsind o soluție, deşi norii n-au sentimente, nu trăiesc bucurii ca oamenii în combinațiile lor ca super vedetele tentante de la Buftea, din industria cinematografiei româneşti decimate, pusă la pământ, breaz, ca să mă decepționeze, că noi tot ce-i bun distrugem, ca să ne facem nefericiți ca hoții de buzunare, care fur mireasa de anume şi nu doar asta pot românii (ce vorbă-i asta dând totul din casă, ca cei de la Meteo, că-i ceață în mintea lor şi-i risc să pierdem apocliptic tot ce avem).

  – Când eram copil proiectam diafilme în spatele blocului din bucătărie prin fereastra pe peretele opus, pe care vopsisem un ecran cu var. Seara când venea întunericul se aduna lumea din șantier cu scaunele afară și începeam proiecția basmelor realizate de Studiourile Alexandru Sahia. Cineva din grup citea cu glas tare subtitlurile ca să înțeleagă povestea și cei care nu știau să citească, devenind astfel bucurie de grup. Lumea s-a obișnuit atât de tare, încât după ce am terminat cele aproape o sută de diafilme dăruite de nașul fratelui meu mai mic, un fost pilot de aviație militară din Constanța, am hotărât să-mi fac eu diafilmele mele, poveștile mele. Aveam vreo 10 ani. Aveam numai nota 10 la desen. Devenisem așa de bun încât copiam bacnote de un leu cu creionul și culoare sub lupă de nu se prindeau babele în piață care vindeau semințe și mere. Sigur că nu era mare pierdere pentru o bătrână un leu când se descoperea ca e fals, însă pentru mine era un leu muncit din greu, iar cei care au obținut acei lei desenați de mine și îi mai păstrează azi, le ofer 100 de dolari americani pe unul. Mai ofer 100 de euro pe o fotografie din sala de spectacole din Oțelul Roșu unde s-a ținut Bienala teatrală ”Ion Luca Caragiale”, unde echipa de teatru din Oravița a câștigat locul trei pe țară cu piesa de teatru Comedie cu Olteni, în care l-am interpretat pe Tiron (Ciron). Am desenat multe scheciuri din creion cu Charlie Chaplin, Stan și Bran etc. De mic copil mi-a plăcut să-i fac pe cei din jur să râdă; la școală, îi imitam pe profesori. Am fost și prins de câteva ori și tras de urechi. De fapt comedianții spun adevărul. Dumnezeu ne privește cu atenție și spune adevărul, El ne-a dăruit și minciuna, însă doar ca reper pentru înțelegerea adevărului. Noi folosim minciuna ca să ne ascundem, iar dacă treci prin viață fără să minți, însă conștient de ea, atunci devii înger, treci examenul. Și atunci când am ajuns la sfârșitul celor o sută de diafilme, am realizat că trebuie să mă apuc să-mi realizez eu propriile mele povești, ca să-mi continui aventura. Și am primit inspirație de la Creator; la doar 10 ani, eram specialist în falsificări, deci puteam să-mi falsific și diafilmele. De-acum încolo îmi scriam poveștile mele prin desene pe bucăți de hârtie albă tăiată la lățimea filmului de 35 de milimetri, desenam fotograme cu imagini din poveștile mele și chiar scriam și subtitrări. Toate sub lupa de la diaproiector. Bineînțeles că poveștile mele erau cu farfurii zburătoare, feți frumoși, cowboys și țărani români la coasă. După 10 fotograme înmuiam hârtia în untură albă de porc ca să devină semitransparentă, o ștergeam de grăsime cu o sugativă, iar seara aveam o nouă poveste. Râdeau oamenii de se tăvăleau pe jos. Unii se mai și țucau. Se vedea foarte bine proiecția pentru că la noi, serile din România erau într-adevăr foarte întunecate. Trebuie să ai curajul să aduci ceva nou în povestea clasică pentru că nu avem multe stiluri oferite de Biblie. Noi, ca specie umană suntem singura dintre specii care putem ieși afară și aduce ceva nou în scris și tu ai acest curaj, l-am văzut în tine, lucru de care nu sunt capabili cei care spun că scrisul tău miroase. Ei nu înțeleg cu ce fel de tip de poveste te lupți tu, că tu încerci să introduci ceva în sistem, însă sistemului îi este frică de necunoscut și de nepredictibil, de necontrolabil. Ei sunt răi cu tine sau geloși. Toți avem capacitatea să fim răi, dar așa cum am spus-o mai sus, noi cei care încercăm să luptăm să fim buni înspre eternitate, o folosim doar ca punct de referință. Noi nu vindem ambalaj sau schelete. Bunătatea din tine e produsul, cu cât cunoști mai mult rău, cu atât îți vei crește limita de bunătate. Înainte de a te cunoaște și respecta trebuie să-ți afli lungimea nasului, să-l cunoști pe Satana din tine. Puterea de a fi bun cu diavolul din tine este FORȚA! Ca să fii bun trebuie să fii foarte disciplinat. Când comedianții îi imită pe politicienii care spun “adevărul”, atunci râdem. Noi românii nu mai știm să râdem decât la prostie. ATUNCI VA APĂREA UN COMEDIANT ADEVĂRAT CARE SĂ NE VADĂ. Sper că e suficient material de râs în ultimii 30 de ani, care să ne trezească.

—————————-

Ben TODICĂ

Australia, Melbourne

24 noiembrie, 2018

 

SIMPLITATEA ȘI TALENTUL

 

Simplitatea:
“Tu ești un suflet bun,
Să bați la ușa mea!
Am să-ți deschid degrabă,
Știindu-te părtaș,
De-aceleași suferinți!

 

Talentul:
“Știindu-te părtaș,
De-aceleași suferinți,
Am să-ți deschid degrabă,
Să bați la ușa mea,
Tu ești un suflet bun!

 

Simplitatea:
“Cu hărnicia țin deja o bună casă,
La geam mi-am pus și salbe de-ale
iubirii flori!
Vecinul mă întreabă de bine și de rău,
Căci inima mi-e bună și simplă haina mea!

 

Talentul:
“Căci inima mi-e bună și simplă haina mea,
Vecinul mă întreabă de bine și de rău;
La geam mi-am pus și salbe de-ale
iubirii flori!
Cu hărnicia țin deja o bună casă!

 

Simplitatea:
“Obrăznicia lumii mă roade și mă doare,
Minciuna se vrea soră, auzi, cu-nțelepciunea,
Pentru-a păzi cămara se recrutară hoții,
Fățărnicia surdă s-a învelit în aur!

 

Talentul:
“Fățărnicia surdă s-a învelit în aur,
Pentr-a păzi cămara se recrutară hoții,
Minciuna se vrea soră, auzi, cu-nțelepciunea,
Obrăznicia lumii mă roade și mă doare!

 

Simplitatea:
“O, dulce-nțelepciune departe ești de noi!”

 

Talentul:
“O, dulce-nțelepciune departe ești de noi!”

 

Logica:
Talentul fără Simplitate
E-o umbră moartă, rece,
Însă când gemeni sunt născuți,
Sunt fulgere ce-n veșnicie trece,
N-ai arme să-i înfrunți!

 

GROMOVNICUL MEU
(Sfat din străbuni)

 

Cum intră Soarele-n zodia lui,
De-ndată-n cărare piciorul să pui,
Noroc și belșug el varsă-ne-n sorți,
Dar, nu uita totuși, cinstit să te porți!

 

Căci fără de cinste nimic nu te-ardică,
Căci starea durerii e-a sorții ursită,
Iar dorul din tine îl are și altul,
Așa ne zidise pe toți Prea Înaltul!

 

De ești credincios și duhovnic,
Ascultă și vechiul Gromovnic:
Când steaua Tigir înainte-ți răsare,
Stai molcom la vatră, să n-ai supărare!

 

Căci sigur și vita din grajd o vei pierde,
Și nici în târguri mari nu te duce,
Mai bine-n grădină sădește-un pom verde,
Acesta și floare și fruct îți aduce!

 

De-ndată ce-atins-ai străfundul un pic,
Te-ntoarce în tine și-ți zi: tot nu știu nimic,
Și iar gânditor te avântă spre mândre gândiri,
Cercând să zidești al tău cuget în bune simțiri!

 

DAR E CLAR!

 

Dar e clar căci numai fapta
E-adevărului măsură,
Iar când una zicem și-alta
Este calea ce ne fură,
Ce folos de-a noastre scrieri,
Ce folos de-ai noștrii creieri?

 

FAPTA BUNĂ!

 

Fapta bună e fruct dulce
În Grădina socială,
Unde omul ca și pomul,
Întocmește acea bună rânduială!

 

Fructa e un rod de arbor,
Fie dulce, fie acră,
E-mplinirea ce-o aduce
A Naturii lege sacră!

 

Dar aleși sunt pomii care
Aduc fructe hrănitoare,
Întocmind grădina mare,
Sfântă-n razele de Soare!

 

Astfel omului în faptă
Stă alegerea-i, nu-n toană,
Nu în vorbărie stearpă,
Ce-l califică desigur-acră poamă!

—————–———————–

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

25 noiembrie, 2018